Românii se mândresc cu faptul că toleranța o au în sânge.
Nu discriminează, sunt primitori, permisivi, deschid ușa oricui și ajută pe toată lumea.
Dar (pentru că mereu există un ”dar”) asta, doar dacă se mulează pe lucrurile în care cred ei sau pe care ei le consideră corecte. Dacă sunt ”din bula lor” sau dacă le confirmă viața proprie și personală. Românii sunt toleranți peste măsură; cu cei aidoma lor.
Aici poate fi vorba despre orice: habotnici care nu tolerează atei/agnostici/nepracticanți (și viceversa); heterosexuali care nu suportă homosexuali (și viceversa); rockeri care nu acceptă maneliști (și viceversa); PSD vs ”reziști” (și viceversa); tineri contra bătrâni, Dinamo contra Rapid, alb contra negru, român contra rrom, creștinii între ei (unde ”creștin” poate însemna orice religie), femei contra bărbați, oameni cu copii contra celor fără, cei care donează către animale contra celor care donează către orfelinate. Lista poate continua la nesfârșit.
Toleranța nu are loc de ”dar”, ”însă”, ”pe de altă parte”
Toleranța înseamnă să-l accepți și pe celălalt de lângă tine, chiar dacă nu ești de acord cu el. Atât timp cât nu te afectează, direct și personal.
De exemplu: îmi tolerez amicii ultra-religioși, pentru că nu vin să-mi dea cu Biblia în cap sau să-mi vâre cu de-a sila convingerile lor. La fel, nici eu nu încerc să le demonstrez că versiunea mea (în care Biblia e o culegere de literatură ebraică) e cea corectă. Nu discutăm despre asta. Ne tolerăm.
Tolerez oamenii care au alte convingeri politice. Mai ales dacă îmi dau seama că, dacă am discuta, n-am ajunge la o concluzie comună, doar ne-am indispune și-am începe să ne urâm. Așa că ne tolerăm.
Atât timp cât nu ne călcăm pe bătături unii pe ceilalți, nu văd de ce nu ne-am tolera. Cu ce mă afectează pe mine, personal, că un prieten are copii și ajută cazuri sociale? Nu trăiesc cu el în casă, nu împărțim aceeași pâine, facă ce vrea.
În momentul în care aș ajunge să spun ”accept punctul tău de vedere, dar…” – acolo mi s-ar termina toleranța.
În momentul în care ai pus acel ”dar”, tot ce ai spus înainte nu mai contează.
Cea mai recentă lecție de toleranță, marca România
La mijlocul lunii aprilie, Asociația Accept era foarte fericită de rezultatele unui sondaj care arăta că, în societatea românească, toleranța e mai crescută, comparativ cu 2016.
”68% dintre români sunt de acord că toate familiile ar trebui protejate de lege în România, inclusiv familiile formate din persoane de același sex.” și ”71% dintre români consideră că legalizarea căsătoriei pentru familiile de același sex în România nu ar avea niciun impact asupra propriilor vieți”.
Rezultatele par îmbucurătoare. Finalmente, românii devin mai toleranți, inclusiv față de persoanele gay. M-am bucurat și eu, până am văzut că sondajul a fost făcut pe 1064 de respondenți.
Și-apoi m-am întors la realitate.
Realitatea în care Ikea a făcut, zilele trecute, un apel la toleranță. A făcut câteva postări, care includeau și curcubeul. Comentariile (atât conținutul, cât și numărul lor) mi-au adus aminte că trăim în România. România românilor toleranți, dar.
N-am avut nici timp, nici răbdare să trec prin toate sutele de comentarii pline de ură, de ”urări de bine”, de citate biblice apocaliptice și de venin. M-a bucurat că, în diagonală, am găsit și câteva cu adevărat tolerante. Dar mai e mult până departe. Mai e mult până românii (toți românii sau, măcar, majoritatea) să priceapă că viața altora/deciziile/stilul de viață nu îi privesc, și nici nu îl afectează, direct.
Ar trebui să îl afecteze când se fură de la el, când îi este pusă în pericol siguranța fizică și când nu are ce pune pe masă. Nu cine se pupă cu cine, sau cine, câți copii face. Până va învăța asta, va fi un om bun, dar.
