A fost condamnat la 10 ani de muncă silnică la Aiud. Nu era prima confruntare a lui Ion Bugan cu regimul represiv. A mai fost condamnat în 1961 la 8 ani de închisoare, iar în 1964 a fost condamnat la 11 ani de muncă silnică pentru că a încercat să treacă ilegal granița.
Protestul de pe 10 martie 1983 al lui Ion Bugan împotriva lui Ceaușescu a avut un puternic impact internațional. A doua zi, scriau despre gestul său curajos ziarele importante din capitalele europene. Autorităţile din Statele Unite au dovedit un mare respect pentru curajul lui Ion Bugan în lupta sa împotriva regimului totalitar şi i-au oferit titlul de „Veteran al Războiului Rece”.
Ion Bugan: „Am cerut judecarea familiei Ceauşescu pentru dezastrul economic al ţării, jaf, crimă şi uzurpare”
Din noiembrie 1989, Ion Bugan locuia împreună cu familia sa în Statele Unite. În 1989, fiica sa, Carmen, a reușit să depună la Consulatul de la București o cerere de acordare a azilului politic și în noiembrie, cu o lună înaintea căderii regimului comunist, familia Bugan ajungea în Statele Unite.
În 2013, Ion Bugan a revenit în țară și la o emisiune de la „Antena3” a explicat motivul luptei sale împotriva dictaturii lui Ceaușecu: „Depăşiseră orice limită şi am luat hotărârea să fac un protest pe 10 martie 1983. Am cerut judecarea familiei Ceauşescu pentru dezastrul economic al ţării, jaf, crimă şi uzurpare”.
Un car alegoric, ca la defilarea de 1 Mai. „Pe tabloul lui Ceauşescu, în ramă cu doliu, am scris <<Călăule, nu te vrem conducător>>”
Ion Bugan era reparator radio-tv și locuia cu familia în comuna gălățeană Drăgănești. Ion și Mioara Bugan mai aveau două fiice, Carmen și Loredana, iar în februarie 1983 s-a născut și al treilea copil, Cătălin. Atunci, Ion, care era deja în vizorul Securității a găsit motivația unui protest public împotriva regimului care nu îi permitea să își crească copiii în libertate.
S-a gândit la transformarea, în numai câteva zeci de secunde, a Daciei sale, cu numărul de înmatriculare 2-GL-666, într-un „car alegoric”, cum erau cele folosite de propaganda comunistă la „defilările” de 1 Mai și 23 August, numai că în varianta sa carul alegoric era încărcat cu lozinci anti-ceauşiste. A sudat câteva bucăți de ţeavă în care să poată introduce rapid suporţii pancartelor.
„Am făcut două pancarte mari, care aveau cam doi metri lungime şi 70-80 cm lăţime. Pe una din ele am scris <<Cerem judecarea familiei Ceauşescu pentru dezastrul economic al ţării>> iar pe cealaltă am scris <<Armata, Justiţia, Miliţia, ce apăraţi, drepturile omului sau dinastia familiei Ceauşescu?>>.
Iar în faţă, pe tabloul lui Ceauşescu, în ramă, cu doliu, am scris <<Călăule, nu te vrem conducător>>”, a relatat Ion Bugan, care a adăugat că după ce a terminat pregătirile a aşteptat momentul potrivit: „Am mai încercat de câteva ori să vin în Bucureşti, dar locuiam în Galaţi şi nu am avut posibilitatea”.
Miliţienii, uşor de păcălit
A ajuns în Bucureşti pe 10 martie 1983, la 3.00 dimineața și și-a parcat mașina pe strada Covaci. Pe portbagajul Daciei erau pancartele, învelite într-o pătură. La un moment dat, a venit o patrulă de la Miliție care l-a întrebat ce caută la București cu Dacia înmatriculată la Galați: „Când am fost întrebat de ce staționez acolo, eu am motivat că am venit să ridic un mort de la IML și să-l transport acasă. Când au auzit de mort au întors spatele și au plecat”.
După un timp, când traficul era aglomerat iar trotuarele din centrul orașului erau înțesate de sute sau mii de oameni, a instalat rapid pancartele și tabloul îndoliat al lui Ceașescu și a demarat spre intersecția de la Magazinul Unirea.
„Într-un minut pancartele au fost puse şi am pornit maşina. Atât a durat. Totul era pregătit. Am ieşit prin pasajul dintre două blocuri în Bulevardul 1848 și m-am îndreptat spre sensul giratoriu din Piața Libertății, cum se numea atunci, de unde am pornit în direcția spre Piața Universității”, a povestit Ion Bugan.
Protestul lui Bugan a dat peste cap circulaţia în centrul Capitalei
Apariția Daciei care avea tabloul lui Ceaușescu înrămat în doliu și cele două pancarte cu inscripții împotriva regimului, au bulversat circulația:
„Oamenii, când m-au văzut, au rămas blocaţi. Când au început să citească s-au blocat. Nimeni nu îndrăznise până atunci să facă așa ceva împotriva dictaturii comuniste. S-au oprit din mers şi nu au mai plecat. S-a oprit circulaţia, troleibuze, autobuze. De la magazine coborau să vadă ce este. Ce s-a întâmplat?
Mergeam cu viteză mică şi cu o mână dădeam manifeste. În spatele meu se făcuse o coadă de maşini imensă şi nimeni nu m-a depăşit. Toţi stăteau în spate, curioşi să vadă ce se întâmplă”, a adăugat Ion Bugan la emisiunea tv.
Practic, pe Bulevardul 1848 se formase o imensă coloană de mașini care avea în frunte Dacia cu numărul 2-GL-666, cu tabloul lui Ceaușescu înrămat în doliu. Era imaginea unui protest la care se alăturaseră sute de români care urau regimul Ceaușescu, dar nu aveau curajul să protesteze, însă acum găsiseră prilejul de a susține protestul celui care a avut curajul să o facă.
Acest moment a fost descris și de fostul dizident și deținut politic Iulius Filip în cartea sa „Renaștere împlinită”: „Au intrat în alertă maximă Miliția și apoi trupele speciale ale Securității, dar fiind circulația intensă, nu l-au putut opri. O parte a populației îl aplauda și-i făcea semne de prietenie cu mâna, iar șoferii de pe lângă el solidarizau, încât nici Miliția nu știa exact ce se întâmplă și cine demonstrează, mai ales că unii șoferi au aprins și farurile de la mașini cu un claxonat permanent”.
A fost capturat de la semaforul de la Colțea, unde Dacia sa a fost luată cu asalt de securiști și milițieni
Milițienii și cei de la trupele speciale ale Securității au profitat de faptul că Ion Bugan a oprit la semaforul de la Batiștei, care era pe „roșu” și au acționat distrugând pancartele și capturându-l pe Bugan printr-o acțiune în forță
„Când am ajuns la Batiştei, la Colţea, înainte de Universitate, semaforul era pe roşu. Nu trebuia să opresc, dar eu am oprit şi nu am mai trecut. Dacă treceam, era OK. Aşteptam să dea verdele, dar necazul face că din urmă au venit nişte autobuze, cu indivizi care erau agăţaţi pe scară, care mi-au luat pancartele, au tras de ele”, își amintea Ion Bugan.
Dacia cu număr de Galați a fost asediată de securiști în civil din toate părțile și Bugan a fost luat pe sus: „Pe mine m-au luat şi m-au aruncat într-o maşină. După ce am fost arestat, m-au dus la circa de Miliţie de la Colţea. Acolo m-au bătut. Nu a durat mult, vreo 15 minute. Apoi, au venit ăia de la Securitate şi m-au luat”.
Ion Bugan a fost dus la sediul Direcției de Cercetări Penale a Securității, de pe Calea Rahovei nr 37-39, unde a fost anchetat chiar de șeful direcției, colonelul Vasile Gheorghe, cel poreclit „Grenadă” de dizidentul Paul Goma, care în 1977 a fost anchetat cu aceeași brutalitate tot de „Grenadă” și tot în arestul de pe Calea Rahovei.
A doua zi, toate ziarele importante din capitalele europene relatau despre protestul de la București. În țară, Majoritatea românilor au aflat despre gestul de curaj al lui Bugan din emisiunile „Europei Libere” și „Vocii Americii”.
A urmat arestarea și condamnarea la 10 ani de muncă silnică la Aiud
Ion Bugan a fost condamnat la 10 ani muncă silnică pentru „propagandă împotriva regimului socialist”, conform art. 166 aliniatul 2 din Codul Penal și a ajuns din nou la închisoarea din Aiud, unde mai fusese întemnițat pentru trecerea frontierei.
Acolo, a fost supus la o tortură îngrozitoare, prin metoda „macavela”, care presupunea legarea brațelor la spate după care trupul celui torturat era suspendat cu o funie trecută peste un drug de fier, provocându-i dureri insuportabile.
Ion Bugan a fost eliberat din închisoarea de la Aiud în februarie 1988, în urma unei amnistii generale pe care Ceaușescu a dat-o cu prilejul zilei sale de naștere, pe 26 ianuarie, când împlinea 70 de ani.
„Securitatea avea chei de la casa noastră și ne-au ordonat să nu tragem perdelele la bucătărie”
În perioada în care Ion Bugan era în închisoare, Securitatea din Galați a continuat presiunile asupra familiei sale. În 2013, fiica sa, Carmen Bugan a reușit să vadă dosarul de la CNSAS și a scris cartea „Burying the typewriter. Childhood under the eye of secret police”, care a apărut la o editură din Londra și a fost subiectul unui reportaj al BBC. În carte sunt descrise presiunile Securității din Galați asupra soției și fiicelor lui Ion Bugan.
Mama era chemată zilnic la Securitatea din Galați. La fel și Carmen. Loredana, talentată la gimnastică, elevă la Liceul din Oneşti, a fost dată afară din şcoală. În 1985, Mioara a fost obligată să divorţeze de Ion Bugan.
„Securitatea avea chei de la casa noastră și ne-au ordonat să nu tragem perdelele la bucătărie, ca să ne observe mai ușor. În 1985, mama și tata au fost forțați să divorțeze. Până în 1987, am ajuns să mă obișnuiesc că ceilalți copii de la școală, și unul dintre profesori, ne spuneau mie și surorii mele <<fiice de criminal>>”, a povestit Carmen Bugan în cartea sa.
În anii 60, Ion Bugan mai fusese condamnat la 19 ani de închisoare pentru încercările de a pleca din ţară
Ion Bugan era în vizorul Securităţii din 1961, când, împreună cu alți prieteni nemulţumiţi de regimul comunist, a plănuit să deturneze un avion la Arad şi să fugă din ţară. Însă unul dintre prieteni era informator al Securităţii, aşa că au fost arestaţi şi au fost condamnați la câte 8 ani de închisoare. Ion Bugan a fost întemniţat la Jilava şi în lagărul din Insula Mare a Brăilei. A fost eliberat în 1964, când, după plecarea armatei sovietice din România, au fost eliberaţi deţinuţii politici.
Era în continuare urmărit de Securitate şi împreună cu cel mai bun prieten al său, în 1964 a încercat o nouă trecere a graniţei, pe la bulgari, pe viscol. Au ajuns la graniţa dintre Bulgaria şi Turcia, unde au fost capturaţi de grănicerii bulgari şi trimişi în ţară.
Pentru Ion Bugan a urmat o nouă condamnare la 11 ani de muncă silnică, la Aiud. A fost torturat, înfometat şi pus să poarte 45 de kilograme de lanţuri. A fost eliberat după amnistia dată de Ceaușescu în 1969, după ce devenise președintele RSR. După eliberare, Ion s-a căsătorit cu Mioara, stabilindu-se la Năneşti, în Vrancea, unde s-au născut cele două fiice, Carmen şi Loredana. Apoi, familia Bugan s-a stabilit la Drăgăneşti, județul Galați, unde Ion se ocupa de reparații radio-tv.
Au continuat rezistenţa anticomunistă cu manifeste
În anii care au urmat, soții Bugan nu au scăpat de hărţuirea Securităţii. Soţia sa era cadru didactic, dar i s-a interzis să se angajeze în învățământ. Lui Ion i s-a interzis să mai dețină gestiunea atelierului de reparații radio-tv. Au reușit să se angajeze la un aprozar, dar soții Bugan nu puteau accepta regulile regimului comunist. Într-o zi, Ion i-a spus soției „nu vreau să-mi petrec toată viața doar respirând și nefăcând nimic” și au hotărât să se împotrivească regimului, așa cum o făceau și alți români despre care auzeau la „Europa Liberă”
Au cumpărat două maşini de scris, dintre care una a fost înregistrată la Securitate, cealaltă nu. Au început să scrie manifeste în care condamnau înfometarea românilor şi nerespectarea drepturilor omului. Noaptea puneau manifestele la cutiile poştale.
Miliţia îi vizita des ca să verifice în ce măsură corespundeau caracterele de pe manifeste cu cele de la maşina de scris declarată. Cealaltă maşină de scris o îngropau atunci când nu o foloseau. A urmat protestul lui Ion Bugan din 1983.
În 1989 au obţinut azil politic în SUA
După ce în 1988 Ion Bugan a fost eliberat din închisoare a devenit insuportabilă hărțuirea la care Securitatea îi supunea familia şi în cele din urmă au reuşit să ceară azil politic în SUA. Cea care a depus cererea la Consulatul SUA din București, a fost fiica sa Carmen. La ieşirea din consulat, a fost arestată şi interogată de Securitate timp de 45 de minute.
După 11 luni de aşteptare în arest la domiciliu, membrii familiei Bugan au primit paşapoartele pentru Statele Unite. Au reuşit să plece din România în noiembrie 1989, cu o lună înainte de căderea regimului lui Ceauşescu.
În Statele Unite, Ion Bugan a primit titlul de „Veteran al Războiului Rece”
În Statele Unite membrii familiei Bugan şi-au făcut rosturile lor. Carmen este doctor în filozofie şi literatură, este căsătorită, are un copil, iar soţul ei e doctor în fizică nucleară. Loredana este absolventă a Bachelor of Science în Nursing şi şi-a făcut o familie tot în Michigan. Fiul, Cătălin, este ofițer în US Army.
Autorităţile americane au dovedit un mare respect pentru curajul lui Ion Bugan în lupta sa împotriva regimului totalitar şi i-au oferit titlul şi uniforma de „Veteran al Războiului Rece”.
Povestea familiei Bugan, subiectul unui reportaj al BBC și a articolelor din
„Sunday Times”, „Independent” și „Telegraph”
Povestea familiei Bugan, care a fost hărţuită de Securitatea din Galaţi a fost în 2014 subiectul unui reportaj al BBC. Despre povestea sa și despre cartea „Burying the tipewriter. Childhood under the eye of secret police”, a fiicei sale, Carmen Bugan, au scris „Sunday Times”, „Independent” și „Telegraph”.
„Povestea unei copilării sub ochii Securităţii” este bazată pe relatarea lui Carmen Bugan dar și după date concrete din dosarele de la Securitate. În 2010, ea a reuşit să obţină, de la CNSAS, dosarele tatălui său şi din notele informative a aflat cum familia lor a fost spionată, zi şi noapte, de agenţii Securităţii din Galaţi. Din rapoartele securiştilor a recompus unele episoade din copilărie şi a aflat întâmplări din viaţa de familie, care se petrecuseră în anii 80, dar cărora atunci nu le dăduse importanţă.
„Când tatăl meu a ajuns acasă în noaptea de 5 februarie 1988, microfoanele secrete din casă au <<înregistrat o atmosferă de bucurie din partea copiilor>>. Tata << a vizitat fiecare cameră>>, << a cerut aparatul de ras>> și <<și-a căutat radioul>>. <<L-a luat pe Cătălin în brațe>>, au notat securiștii. Transcrierile acelei prime nopți spun că << familia s-a dus la culcare la 03.45 dimineața. Subiectul (adică tata) s-a plâns de o durere în inimă>>”, scrie Carmen Bugan, care a găsit și o explicație a curajului tatălui său:
„Când a plecat de acasă, cu mașina burdușită cu pancarte și manifeste, tata știa ce-l va aștepta. Dar nu avea de ales. Pentru el, familia era țara și țara îi era familia. Dacă nu lupta pentru toți ceilalți, nu putea să spere să ne pună nouă mâncare pe masă. Sau să ne aducă o fărâmă de demnitate”.
Sursă foto: MLive.com
