Datoria externă în sine reprezintă, iniţial, un efect al unui alt fenomen economic internaţional de mare amploare – creditarea internaţională. Aceasta nu este un fenomen nou. Încă din Evul Mediu, factorii de dezvoltare a comerţului internaţional şi a investiţiilor externe au produs o diversitate a instituţiilor bancare, ale căror obiective, practici de creditare, pieţe, modalităţi de organizare şi structurare nu erau fundamental diferite de cele promovate de băncile de anvergură internaţională fondate în anii 1960-l970. Ca dovadă apare situaţia Suediei, unde, datorită dimensiunilor împrumuturilor externe ale Casei Regale, încă din secolul al XVIII-lea s-a înfiinţat un oficiu de administrare a datoriei astfel rezultate.
De fapt, cu secolul al XVIII-lea începe istoria creditării internaţionale, când băncile din Marea Britanie au trecut aproape linear de la negustorie şi cămătărie la creditare. Începând cu războaiele napoleoniene, parcurgand secolul al XlX-lea şi până la începutul secolului nostru, băncile comerciale creditau guverne străine şi finanţau comerţul internaţional prin intermediul acceptelor (precursoare ale acreditivelor şi ale altor documente comerciale de astăzi).
Puterea lirei sterline şi a Marii Britanii au permis fondarea unei pieţe a efectelor de comerț în Londra, piaţa care finanţa tranzacţiile comerciale ale metropolei cu teritoriile de peste mări. În plus, începând cu 1830 s-au fondat primele bănci britanice în colonii, destinate furnizării de facilităţi bancare locale şi finanţării comerţului colonial. Aceste bănci s-au extins curând în zone de interes major pentru intreaga Europă, zone cum ar fi Egiptul, Turcia, America Latina, sud-estul Asiei. Alte ţări care păşeau pe calea dezvoltării capitaliste au urmat exemplul Marii Britanii, astfel încât fenomenul apariţiei de instituţii bancare în teritoriile de peste mări ale statelor europene a capătat imaginea unei adevărate lupte pentru împărţirea sferelor de influenţă economică în lume.
Cea mai rapidă creştere în volumul creditării internaţionale s-a înregistrat pe fluxul dinspre Europa spre diferite state din componenţa SUA, pentru finanţarea investiţiilor şi comerţului. Multe bănci comerciale din Regatul Unit sau aflate pe teritoriul american, încă în proprietate britanică, au fost fondate doar pentru susţinerea acestui flux. Deşi, încă din 1860, în California existau deja cinci bănci comerciale (în proprietate britanică), totuşi oraşul New York a fost primul centru financiar american care a contat ca prezenţă în operaţiile internaţionale, acţionând ca placă turnantă pentru fluxul menţionat.
Practic, Londra şi New York-ul erau „emiţătorul” şi, respectiv, „receptorul” fluxului de capital britanic, flux care atingea înainte de Primul Război Mondial, circa 10% din PNB-ul Marii Britanii şi al imperiului sau colonial. Această situaţie a durat până la sfărşitul Primului Război Mondial, când New York-ul, ca exportator de capital către o Europă distrusă, ameninţa pentru prima oară dominaţia Londrei asupra economiei mondiale.

Al Doilea Război Mondial modifică ierarhia

Al Doilea Război Mondial a accelerat declinul lirei sterline şi ascensiunea dolarului american ca valută de circulaţie internaţională. Puterea financiară a City-ului londonez s-a redus, făcând loc New York-ului pe piaţa exportului de capital, SUA dispunând de bănci cu mare credibilitate în mediile financiare internaţionale.
Istoria economică postbelică aduce treptat în scenă trei mari actori: SUA, Piaţa Comună şi Japonia (însoţită din anii ’70 de „tigrii” Asiei de sud-est: Hong-Kong, Coreea de Sud, Singapore, Thailanda, Taiwan). Aceştia domină şi în prezent pieţele internaţionale ale creditului, atât direct, cât şi prin intermediul puternicei influenţe exercitate în interiorul marilor organisme financiare internaţionale – FMI, Banca Mondială, BERD, BRI etc.
Această dominare este posibilă atât datorită puterii economice de ansamblu, incontestabile a celor trei, cât şi datorită progresului tehnologiei comunicăţiilor, care permit ca orice decizie luată într-o parte a lumii să fie instantaneu cunoscută pe meridianul opus.
Tot perioada postbelică aduce în prim plan creditarea oficială, de la guvern la guvern sau de la organismele financiare internaţionale către guvernele statelor membre. Conferinţa de la Breton Woods din 1944 stă la baza înfiinţării Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, organisme menite să înlesnească procesul de alocare a resurselor ţărilor cu “surplus” de capital către cele cu “nevoie” de capital şi să împiedice, prin sprijinirea dezvoltării economice globale, ca discrepanţele enorme dintre ţări să ducă la situaţii conflictuale militare sau la crize economice mondiale.
Astăzi, creditarea internaţională este un fenomen care suscită atât interesul analiştilor economiei mondiale, cât şi al factorilor de decizie din fiecare ţară în parte, mai ales după experienţa crizei mondiale a datoriei externe care a zguduit lumea finanţelor în anii ’80 și cu care se confruntă Europa de astăzi.

Schimbarea de atitudine a creditorilor internaționali

Criza datoriei s-a născut din două motive: primul – o politică deplorabilă de administrare a datoriei externe dusă de ţările mari debitoare (în special din America Latină – cazul Mexic), iar, pe de altă parte, băncile comerciale cu activitate internaţională nu au dat nici ele dovadă de prea mare înţelepciune în alocarea resurselor proprii, mărite rapid ca volum prin injecţia de petrodolari ce a urmat crizei petrolului din anii ’70.
Crizele datoriei din anii 70-80 au fost rezolvate printr-un progres cu multiple laturi: s-a modificat, în primul rând, atitudinea creditorilor (oficiali sau privaţi), dinspre scopul unic de a-şi recupera resursele alocate spre controlul utilizării acestora de către debitori. Din păcate, astăzi, asemenea măsuri nu mai dau aceleași rezultate, și mă refer aici la criza actuală a țărilor zonei euro.
În anii 70-80, efectul acestei schimbări de atitudine s-a materializat în măsurile convenite prin înţelegeri bilaterale între ţările cu mari datorii şi Clubul de la Paris (pentru creditorii oficiali) sau Clubul de la Londra (pentru băncile comerciale), măsuri ce au dus la diminuarea poverii datoriei externe asupra economiilor ţărilor îndatorate şi la înlesnirea, pentru acestea, a drumului spre dezvoltare. În al doilea rând, managementul eficient al datoriei externe a devenit un obiectiv major de politică macroeconomica în toate ţările lumii, în special în ţările beneficiare de împrumuturi externe.

Definirea datoriei externe

După cum se ştie, în sens larg, datoria este reversul creditului, orice operaţiune de creditare generând, în mod obligatoriu, o operaţiune de debitare. Economia modernă nu poate fi concepută fără o dezvoltare corespunzătoare a creditului.
Practica a dat însă datoriei un sens mai restrâns. Pornind de la faptul că orice subiect de drept poate fi, pe o anumită perioadă, atât debitor, cât şi creditor, datoriile şi împrumuturile acestuia se compensează reciproc; în acest sens restrâns, numai anumite operaţiuni de credit semnifică existenţa unei datorii nete. Datoria externă, atât ca definiţie, cât şi ca mod de calcul, în sensul cel mai larg, datoria externă este totalitatea sumelor de ban sau a altor proprietăţi datorate în exterior de toţi rezidenţii unei ţări. Această accepţiune, foarte largă, nu este utilizată decât în afirmaţii generale şi intuitive, fiindcă practic este imposibil de calculat şi apreciat datoria externă a unei ţări în sensul ei cel mai larg, datorită diversităţii care există în domeniul condiţiilor de îndatorare, adică a diversităţii deosebite care există în operaţiunile financiare pe care le efectuează o ţară. Din acest considerent, în mod curent noţiunea de datorie externă se foloseşte mai ales în sensuri restrânse.
Primul element care poate restrânge sensul în care este definită datoria externă se referă la durata de îndatorare, respectiv durata creditelor sau împrumuturilor externe. De obicei, creditele sau împrumuturile curente sunt excluse din datoria externă, ele fiind considerate operaţiuni financiare indispensabile ce însoţesc fluxurile materiale; în cadrul operaţiunilor financiare curente intră datoriile uzuale rezultate din rulajul zilnic al activităţii economice externe, precum şi operaţiunile financiare pe termen scurt (o luna, trei luni, șase luni sau un an). Modul în care este înţeleasă noţiunea de operaţiune pe termen scurt în literatura de specialitate nu este acelaşi, dar, de obicei, toate operaţiunile financiare cu termen mai mic de un an de zile intră în această categorie.
Al doilea element care poate restrânge sensul în care este definită datoria externă este constituit din celelalte condiţii în care sunt obţinute creditele sau împrumuturile externe. Există credite şi împrumuturi obţinute în condiţii precise (dobânda fixă sau silită contractual în funcţie de dobânda pieţei financiare de referinţă, perioada de rambursare silită contractual etc), dar, în acelaşi timp, există şi alte intrări de capital, în special investiţiile directe, care nu au condiţii precise.
Majoritatea definiţiilor exclud investiţiile directe din sfera surselor datoriei externe, pornind de la considerentul că acestea sunt efectuate pe perioade nedeterminate. De asemenea, donaţiile sunt excluse din sursele datoriei externe, iar creditele şi împrumuturile externe sunt corectate cu cuantumul donaţiei pe care îl cuprind, pentru a se obţine cifra reală a datoriei externe. În unele cazuri, în datoria externă dintr-o anumită perioadă nu se includ împrumuturile care au o perioadă de graţie mai mare, de peste 10-l5 ani, sau chiar cele care încă nu incumbă plăţi în contul serviciului datoriei (rambursare şi dobânzi), deoarece se porneşte de la ideea că, în realitate, povara datoriei generată de aceste împrumuturi nu există.
Al treilea element care poate restrânge sensul definiţiei datoriei externe este natura creditorului. De multe ori, având în vedere că unii creditori acordă împrumuturi în condiţii mai avantajoase datorită legăturilor speciale care există între debitor şi creditor, creditele şi împrumuturile externe obţinute din asemenea surse sunt excluse din definirea şi calculul datoriei externe (de exemplu, creditele obţinute de societatea-fiică de la societatea mamă din exterior).
În sfârșit, un al patrulea element care poate restrânge sensul definiţiei datoriei externe este caracterul debitorului. În unele cazuri, din datoria externă a unor ţări se exclude datoria contractată în exterior de sectorul privat, iar în cazuri extreme, din datoria externă se exclud şi împrumuturile sau creditele obţinute de anumite agenţii publice, astfel că există situaţii în care datoria externă este asimilată numai cu datoria guvernului.
Definiţia datoriei externe consacrată la nivel internaţional în urma cercetărilor efectuate de către organismele internaţionale, care au ca obiect principal de activitate creditarea ţărilor cu probleme în asigurarea necesităţilor financiare prezintă datoria externă brută la un moment dat ca fiind suma totală a pasivelor contractuale utilizate şi neachitate ale rezidenţilor faţă de nerezidenţi şi obligaţia rezidenţilor de a rambursa ratele de capital, cu sau fară dobândă, sau de a achita dobânda, cu sau fără „ratele de capital”.
Din cele de mai sus se poate extrage definiţia serviciului datoriei externe, noţiune care înglobează totalitatea plăţilor externe (rate de capital, dobânzi şi comisioane) derivate din datoria externă, pe parcursul unui an.

Surse de finanţare a datoriilor externe

Împrumuturile contractate de rezidenţii unei ţări pot fi clasificate în funcţie de tipul de creditori care le acordă, care se împart în creditori oficiali şi creditori privaţi. Împrumuturile acordate de creditorii oficiali pot fi: împrumuturi bilaterale (de la guverne străine) şi împrumuturi multilaterale. Împrumuturi bilaterale (de la guverne străine) între bănci centrale şi organisme publice autonome. Împrumuturile bilaterale pot fi la rândul lor împărţite în:
1. Concesionale – împrumuturi acordate de către ţările dezvoltate statelor în curs de dezvoltare, furnizate de către agenţii de stat, locale sau centrale, sau de către agenţiile lor executive, fiecare împrumut întrunind următoarele caracteristici:
– are ca obiectiv principal promovarea dezvoltării şi bunăstării economice a ţărilor în curs de dezvoltare;
– are caracter concesional şi are un grad de concesionalitate de cel puţin 25%.
2. Neconcesionale – împrumuturi oficiale ale statelor dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare care nu întrunesc caracteristicile celor concesionale. Ele includ:
– tranzacţii oficiale bilaterale cu grad de concesionalitate mai mic de 25% sau care, deşi au un grad mai ridicat de concesionalitate au ca scop principal facilitarea exporturilor;
– credite de la un exportator privat dintr-o ţară dezvoltată garantat de către o instituţie publică. .
Gradul de concesionalitate reprezintă măsura în care condiţiile unui credit extern se abat de la condiţiile standard ale pieţelor internaţionale de capital în favoarea debitorului. Împrumuturi multilaterale – împrumuturile organismelor internaţionale. Este vorba despre creditele oferite de Banca Mondială, bănci regionale de dezvoltare şi alte organisme internaţionale şi interguvemamentale. Şi acestea pot fi împărţite la rândul lor în concesionale şi neconcesionale în funcţie de aceiaşi factori ca şi în cazul împrumuturilor bilaterale.
a. Între instituţiile care acordă asistenţă financiară se află şi Fondul Monetar Internaţional.
b. Obiectivele ajutorului financiar acordat de către acesta sunt echilibrarea macroeconomică şi ajustarea structurală. El joacă, de asemenea, un rol total în renegocierea datoriilor între ţările debitoare şi creditorii publici sau privaţi şi ajută ţările debitoare în îmbunătăţirea noilor tehnici de finanţare. Rezervele FMI pot fi utilizate în principal prin:
• Trageri asupra Fondului. Tragerea este o operaţiune prin care o ţară membră cumpără de la FMI monede ale altor state membre, plătind cu propria monedă. Tragerile se pot face fie direct, fie în cadrul unui aranjament stand-by pentru sprijinirea balanţei de plăţi, care permite ca suma aprobată să fie trasă în tranşe, pe măsura îndeplinirii criteriilor de performanţă de către economia creditată.
• Finanţarea compensatorie a fluctuaţiilor încasărilor din export sau a plăţilor pentru import are ca scop sprijinirea ţărilor membre care au înregistrat dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi, ca urmare a fluctuațiilor încasărilor din exporturi sau ale plăţilor pentru importuri. Această finanţare se adaugă, de obicei, la cea efectuată prin stand-by.
• Finanţarea stocurilor tampon de materii prime se realizeză prin acordarea de credite ce pot totaliza sume până la 50% din cota de participare a ţării membre creditate la capitalul FMI. Stocurile constituite au drept scop realizarea unui echilibru între cererea şi oferta de materii prime, obţinând astfel o relativă similitudine a preţurilor şi a încasărilor din exporturile de produse de bază.
• Facilitatea extinsă de ajustare structurală se referă la posibilitatea de a acorda asistenţă unei ţări membre (în general, unei ţări cu economie slab dezvoltată), pentru a face faţă deficitului balanţei de plăţi pe o perioadă mai îndelungată.
• Facilitatea de transformare sistemică reprezintă ultima creaţie în domeniu a FMI, fiind destinată sprijinirii ajustării structurale şi transformării sistemice a economiilor de comandă în economii de piaţă libere.
Informaţiile specifice referitoare la asistenţa concesională trebuie furnizate de catre Ministerul Finanţelor şi Banca Centrală către unitatea de administrare a datoriei externe.
Este necesară acordarea unei atenţii deosebite atât informaţiilor despre utilizarea acestor credite, cât şi celor referitoare la serviciul datoriei aferent, pentru ca acestea să fie identice în procesul de monitorizare a datoriei externe şi în compilarea balanţei de plăţi sau în evaluarea programelor de investiţii în sectorul public.

Tipuri de împrumuturi acordate de creditorii privați

Împrumuturile acordate de creditorii privaţi pot fi clasificate după cum urmează: creditele de export, credite acordate de către bănci, împrumuturi contractate de pe pieţele de capital şi alte tipuri de credite private.
Creditele de export finanţează achiziţionări individuale de mărfuri sau servicii. La rândul lor, acestea pot fi împărţite în: credite furnizor şi credite cumpărător. Creditele furnizor reprezintă credite bancare acordate exportatorului, atunci când acesta consimte partenerului sau o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate. Practic, operaţiunea presupune două relaţii distincte de creditare: un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuării plăţii la un anumit termen de la livrare; un credit în bani, acordat de banca exportatorului pentru finanţarea operaţiunii de export.
Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să se refinanţeze, să-şi întregească fondurile acordate sub formă de credit exportatorilor, de la banca centrală sau o instituţie specializată în finanţarea exporturilor din ţara lor.
Credite cumpărător – reprezintă o finanţare directă acordată importatorului de către o bancă din ţara exportatorului pentru a-i pernite cumpărătorului să plătească imediat contravaloarea mărfii. Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituţii specializate în finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, în acest scop încheindu-se o convenţie de credit între importator (sau banca sa) şi banca exportatorului.
Exporturile pe credit efectuate de operatorii economici din ţările dezvoltate reprezintă un supliment util la asistenţa concesională. Ratele dobânzilor sunt uneori parţial subvenţionate de guvernele ţărilor creditoare sau de organismele internaţionale implicate în acordarea acestui tip de credite. Un aspect important îl reprezintă faptul că guvernele ţărilor exportatoare dispun de agenţii de garantare şi asigurare care protejează creditorii propriu-zişi împotriva riscurilor politice şi economice din ţara beneficiară.
Astfel, creditele de export sunt deseori uşor accesibile, pe când împrumuturile de pe pieţele de capital sunt, uneori, imposibil de contractat. Ministerul de Finanţe trebuie să monitorizeze accesul la aceste credite astfel încât să nu existe situaţii de supracreditare, care atrag imposibilitatea achitării la timp a serviului datoriei aferente sau restricţionează sever accesul acestora la sursa de finanţare.
Creditele acordate de către bănci pot fi: linii de finanţare (de credit), creditul revolving şi cofinanţarea.
Liniile de finanţare (de credit) reprezintă o înţelegere între o bancă şi un client, pe baza căreia ultimul poate obţine credite succesive într-o anumită perioadă, până la o sumă convenită. Clientul plăteşte suma stabilită numai pentru creditele efectiv utilizate, iar pentru sumele nefolosite din plafon eventual achită comision de neutilizare. În comerţul internaţional, prin linie de finanţare se înţelege plafonul recunoscut unei bănci sau companii de către o bancă străină, în scopul finanţării unor livrări la import de maşini, utilaje sau echipamente complexe.
Contractarea creditului în cadrul unei linii de finanţare are loc în momentul în care furnizorul străin livrează marfa spre ţara importatorului. Convenţiile bancare prind liniile de finanţare precizează încă de la început condiţiile de finanțare a livrărilor (rata dobânzii, perioada de rambursare, perioada de graţie, comisioanele bancare şi scadenţarul plăţilor aferente serviciului creditului). De asemenea, ele stabilesc valoarea minimă a contractelor care pot face obiectul finanţării, condiţiile de plată (de obicei, prin credit se acoperă 80-85% din valoarea contractului), precum şi perioada în care contractele pot fi prezentate spre finanţare. În ţările creditoare, o mare parte din creditele acordate în exterior, în cadrul liniilor de finanţare, este asigurată de agenţii specializate sub control guvernamental sau chiar subvenţionate de stat.
Creditul tip revolving se acordă la contractele de valori mari cu livrări succesive. El permite mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibile. Tehnica cea mai frecventă este cea a creditelor cu rată flotantă a dobânzii, care presupune acordarea unui credit pe termen mediu sau lung, cu o dobandă care este revizuită periodic, în general la trei luni, pentru a se ţine seama de rata dobânzii pe termen scurt.

Cofinanțarea, creditul sindicalizat și obligațiunile

Cofinanțarea este o tehnică relativ recentă, legată de cererea crescândă pentru finanţarea de noi proiecte de anvergură şi de necesitatea asigurării unei garanţii superioare creditorilor. Ea reprezintă o formă de sprijin financiar realizată prin participarea Băncii Mondiale alături de organisme de credit public, instituţii de creditare a exporturilor sau bănci, la acordarea de împrumuturi ţărilor membre. Împrumuturile contractate de pe pieţele de capital se împart şi ele în: creditul sindicalizat şi finanţarea pe piaţa euroobligaţiunilor.
Creditul sindicalizat reprezintă un împrumut acordat de un grup de bănci, constituite într-o grupare temporară, fără personalitate juridică, numită consorţiu, unui beneficiar dintr-o ţară terţă. Consorţiul este format dintr-o bancă principală şi câteva bănci participante din ţări diferite, care se obligă să asocieze un număr de bănci terţe la acordarea creditului. Această formă de creditare a cunoscut o creştere deosebită în a doua jumătate a deceniului al optulea, prin lansarea de împrumuturi importante pe piaţa euro în favoarea unor beneficiari terţi, de regulă a unor guverne sau agenţii guvernamentale.
Obligaţiunile reprezintă titluri financiare exprimând drepturile deţinătorului lor asupra emitentului, în urma unui împrumut acordat celui din urmă. Pe de altă parte, ele constituie o investiţie care-i dă dreptul deţinătorului lor să obţină un venit ce reprezintă o dobândă pentru împrumutul acordat emitentului. Acesta, acordându-se prin detaşarea unei părţi din corpul obligaţiunii, se mai numeşte cupon. În funcţie de mărimea şi modul de stabilire a cuponului acordat se disting mai multe tipuri de obligatiuni.
O primă categorie este reprezentată de obligaţiunile care poartă un cupon ce se calculează ca un procent fix sau variabil, la valoarea nominală. Aici se încadrează obligaţiunile standard cu cupon prestabilit (fixed rate notes), în care investitorul primeşte anual un cupon stabilit procentual la valoarea nominală. Spre deosebire de aceasta modalitate de stabilire a cuponului, la obligaţiunile cu dobândă variabilă (floating rate notes), cuponul este recalculat periodic, din şase în şase luni, cu o marjă fixă peste dobânda de pe piaţa interbancară londoneză la depozitele în eurodolari pe şase luni; se are însă în vedere faptul că acest cupon nu poate coborâ sub un plafon minim presilit.
Un alt tip de obligaţiuni îl constituie obligaţiunile cu cupon zero (zero cupon bonds) care se caracterizează prin faptul că investitorul primeşte echivalentul dobânzii reprezentat de diferenţa dintre preţul de emisiune şi valoarea nominală la care sunt răscumpărate la scadenţă. Obligaţiunile cu cupon zero sunt atractive pentru investitori când se aşteaptă declinul ratei dobânzii.
Un alt tip de obligaţiuni îl constituie aşa-numitele obligaţiuni precare (junk bonds). Spre deosebire de celelalte tipuri menţionate anterior, acestea au un cupon mare, implicând şi un grad mare de risc, deoarece sunt emise de firme care nu se bucură de o mare credibilitate pe piaţa financiară sau de firme noi.
O caracteristică a obligaţiunilor o constituie scadenţa la care sunt răscumpărate de către emitent. Pentru obligaţiunea standard (straight euro-bond) scadenţa este fixă (o perioadă prestabilită) şi înscrisă pe obligaţiune. Există însă emisiuni de obligaţiuni cu scadenţă extensibilă sau retractibilă. Aceasta din urmă poate asigura o scadenţă finală lungă, dar poate fi răscumparată, la opţiunea deţinătorului, după o perioadă mult mai scurtă.
Ca şi în cazul acţiunilor, pentru obligaţiuni există posibilitatea negocierii lor pe piaţa secundară la o valoare de piaţă, preţul variind în funcţie de cererea şi oferta pentru titlul respectiv, valoare care diferă de cea nominală.

Factoringul şi leasingul

Factoringul este o tehnică de finanţare pe termen scurt a operaţiunilor de export, îndeosebi pentru bunuri de larg consum. Are la bază un contract comercial prin care o parte, numită factor, se obligă ca, în schimbul unui comision, să preia toate creanţele sub forma de facturi rezultate din vânzarea de mărfuri, pe care cealaltă parte, exportatorul, se obligă să i le trimită, inclusiv riscul de neîncasare a creanţelor.
Factorul se substituie exportatorului în toate drepturile şi obligaţiile ce rezultă din rolul său de creditor. Exportatorul răspunde, în continuare, pentru livrările necorespunzătoare cu contractul şi pentru corectitudinea titlurilor de creanţe (facturile), suportă riscul valutar, menţinându-şi responsabilitatea pentru operaţiile din afara graniţei, apărute ca urmare a depăşirii plafonului de către client, cât şi pentru alţi clienţi decât cei prevăzuţi în contractul de factoring, pentru care factorul a acceptat încasarea facturilor ei.
În esenţă, leasingul este o formă de închiriere realizată de societăţi financiare specializate (societăţi de leasing) a unor bunuri de echipament către firme (beneficiare) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători.
Leasingul presupune, în principiu, două contracte: unul de vânzare-cumpărare, încheiat între producător, ca vânzător, şi societatea de leasing, care creditează operaţiunea de leasing în calitate de cumpărător şi un contract de locaţiune încheiat între societatea de leasing şi un terț beneficiar.

Tehnici de finanţare a creditului guvernamental

Ţările au posibilităţi limitate de susţinere a finanţării externe. În acelaşi timp, oferta de finanţare este limitată. Aşadar, guvernul beneficiar de împrumuturi externe trebuie să aleagă combinaţia optimă a surselor de finanţare disponibile la un moment dat astfel încât acestea să corespundă necesităţilor proiectelor specifice, dar şi nevoilor economiei în ansamblu.
Optimizarea finanţării externe constă, pe de o parte, în obţinerea a cât mai multe credite în condiţii concesionale (forma cea mai ieftină de finanţare, dar limitată de destinaţia preferenţială a acestora către cele mai sărace ţări), iar, pe de altă parte, în minimizarea costurilor împrumuturilor obţinute în condiţii normale (de la organisme internaţionale, prin relaţii bilaterale sau de pe pieţele internaţionale de capital).
Spre exemplu, o combinaţie optimă de finanţare a unui proiect specific de investiţii ar putea cuprinde următoarele componente: maximum de surse concesionale de creditare; o sumă minimă atrasă de pe pieţele financiare internaţionale; un minimum de serviciu al creditului cu scadenţă în primii cinci până la zece ani din durata proiectului.
Autorităţile guvernamentale trebuie să se asigure că pachetul de finanţare corespunde priorităţilor naţionale. Aceasta presupune:
 determinarea surselor de finanţare în strânsă legatură cu posibilităţile de rambursare rezultate din proiecţiile serviciului datoriei;
 controlul compoziţiei valutare a noilor împrumuturi contractate în vederea obţinerii unei minime expuneri la riscul valutar (al fluctuaţiei cursurilor de schimb);
 controlul nivelului de expunere la riscul fluctuaţiei dobânzilor variabile;
 micşorarea, pe cât posibil, a impactului noilor împrumuturi asupra serviciului datoriei externe în primii trei-cinci ani de la implementarea strategiei de îndatorare;
 menţinerea accesului deschis la diverse surse de finanţare, prin evitarea apelului excesiv la acestea.
O asemenea analiză nu este uşoară, dar ea trebuie efectiv realizată pentru ca ţara respectivă să obţină beneficii din creditele externe pentru reglementarea problemelor legate de balanţa de plăţi a acesteia.