Factori de dezvoltare a comerţului internaţional.

Autor

-

1 august 2014

Datoria externă în sine reprezintă, iniţial, un efect al unui alt fenomen economic internaţional de mare amploare – creditarea internaţională. Aceasta nu este un fenomen nou. Încă din Evul Mediu, factorii de dezvoltare a comerţului internaţional şi a investiţiilor externe au produs o diversitate a instituţiilor bancare, ale căror obiective, practici de creditare, pieţe, modalităţi de organizare şi structurare nu erau fundamental diferite de cele promovate de băncile de anvergură internaţională fondate în anii 1960-l970. Ca dovadă apare situaţia Suediei, unde, datorită dimensiunilor împrumuturilor externe ale Casei Regale, încă din secolul al XVIII-lea s-a înfiinţat un oficiu de administrare a datoriei astfel rezultate.
De fapt, cu secolul al XVIII-lea începe istoria creditării internaţionale, când băncile din Marea Britanie au trecut aproape linear de la negustorie şi cămătărie la creditare. Începând cu războaiele napoleoniene, parcurgand secolul al XlX-lea şi până la începutul secolului nostru, băncile comerciale creditau guverne străine şi finanţau comerţul internaţional prin intermediul acceptelor (precursoare ale acreditivelor şi ale altor documente comerciale de astăzi).
Puterea lirei sterline şi a Marii Britanii au permis fondarea unei pieţe a efectelor de comerț în Londra, piaţa care finanţa tranzacţiile comerciale ale metropolei cu teritoriile de peste mări. În plus, începând cu 1830 s-au fondat primele bănci britanice în colonii, destinate furnizării de facilităţi bancare locale şi finanţării comerţului colonial. Aceste bănci s-au extins curând în zone de interes major pentru intreaga Europă, zone cum ar fi Egiptul, Turcia, America Latina, sud-estul Asiei. Alte ţări care păşeau pe calea dezvoltării capitaliste au urmat exemplul Marii Britanii, astfel încât fenomenul apariţiei de instituţii bancare în teritoriile de peste mări ale statelor europene a capătat imaginea unei adevărate lupte pentru împărţirea sferelor de influenţă economică în lume.
Cea mai rapidă creştere în volumul creditării internaţionale s-a înregistrat pe fluxul dinspre Europa spre diferite state din componenţa SUA, pentru finanţarea investiţiilor şi comerţului. Multe bănci comerciale din Regatul Unit sau aflate pe teritoriul american, încă în proprietate britanică, au fost fondate doar pentru susţinerea acestui flux. Deşi, încă din 1860, în California existau deja cinci bănci comerciale (în proprietate britanică), totuşi oraşul New York a fost primul centru financiar american care a contat ca prezenţă în operaţiile internaţionale, acţionând ca placă turnantă pentru fluxul menţionat.
Practic, Londra şi New York-ul erau „emiţătorul” şi, respectiv, „receptorul” fluxului de capital britanic, flux care atingea înainte de Primul Război Mondial, circa 10% din PNB-ul Marii Britanii şi al imperiului sau colonial. Această situaţie a durat până la sfărşitul Primului Război Mondial, când New York-ul, ca exportator de capital către o Europă distrusă, ameninţa pentru prima oară dominaţia Londrei asupra economiei mondiale.

Al Doilea Război Mondial modifică ierarhia

Al Doilea Război Mondial a accelerat declinul lirei sterline şi ascensiunea dolarului american ca valută de circulaţie internaţională. Puterea financiară a City-ului londonez s-a redus, făcând loc New York-ului pe piaţa exportului de capital, SUA dispunând de bănci cu mare credibilitate în mediile financiare internaţionale.
Istoria economică postbelică aduce treptat în scenă trei mari actori: SUA, Piaţa Comună şi Japonia (însoţită din anii ’70 de „tigrii” Asiei de sud-est: Hong-Kong, Coreea de Sud, Singapore, Thailanda, Taiwan). Aceştia domină şi în prezent pieţele internaţionale ale creditului, atât direct, cât şi prin intermediul puternicei influenţe exercitate în interiorul marilor organisme financiare internaţionale – FMI, Banca Mondială, BERD, BRI etc.
Această dominare este posibilă atât datorită puterii economice de ansamblu, incontestabile a celor trei, cât şi datorită progresului tehnologiei comunicăţiilor, care permit ca orice decizie luată într-o parte a lumii să fie instantaneu cunoscută pe meridianul opus.
Tot perioada postbelică aduce în prim plan creditarea oficială, de la guvern la guvern sau de la organismele financiare internaţionale către guvernele statelor membre. Conferinţa de la Breton Woods din 1944 stă la baza înfiinţării Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, organisme menite să înlesnească procesul de alocare a resurselor ţărilor cu “surplus” de capital către cele cu “nevoie” de capital şi să împiedice, prin sprijinirea dezvoltării economice globale, ca discrepanţele enorme dintre ţări să ducă la situaţii conflictuale militare sau la crize economice mondiale.
Astăzi, creditarea internaţională este un fenomen care suscită atât interesul analiştilor economiei mondiale, cât şi al factorilor de decizie din fiecare ţară în parte, mai ales după experienţa crizei mondiale a datoriei externe care a zguduit lumea finanţelor în anii ’80 și cu care se confruntă Europa de astăzi.

Schimbarea de atitudine a creditorilor internaționali

Criza datoriei s-a născut din două motive: primul – o politică deplorabilă de administrare a datoriei externe dusă de ţările mari debitoare (în special din America Latină – cazul Mexic), iar, pe de altă parte, băncile comerciale cu activitate internaţională nu au dat nici ele dovadă de prea mare înţelepciune în alocarea resurselor proprii, mărite rapid ca volum prin injecţia de petrodolari ce a urmat crizei petrolului din anii ’70.
Crizele datoriei din anii 70-80 au fost rezolvate printr-un progres cu multiple laturi: s-a modificat, în primul rând, atitudinea creditorilor (oficiali sau privaţi), dinspre scopul unic de a-şi recupera resursele alocate spre controlul utilizării acestora de către debitori. Din păcate, astăzi, asemenea măsuri nu mai dau aceleași rezultate, și mă refer aici la criza actuală a țărilor zonei euro.
În anii 70-80, efectul acestei schimbări de atitudine s-a materializat în măsurile convenite prin înţelegeri bilaterale între ţările cu mari datorii şi Clubul de la Paris (pentru creditorii oficiali) sau Clubul de la Londra (pentru băncile comerciale), măsuri ce au dus la diminuarea poverii datoriei externe asupra economiilor ţărilor îndatorate şi la înlesnirea, pentru acestea, a drumului spre dezvoltare. În al doilea rând, managementul eficient al datoriei externe a devenit un obiectiv major de politică macroeconomica în toate ţările lumii, în special în ţările beneficiare de împrumuturi externe.

Definirea datoriei externe

După cum se ştie, în sens larg, datoria este reversul creditului, orice operaţiune de creditare generând, în mod obligatoriu, o operaţiune de debitare. Economia modernă nu poate fi concepută fără o dezvoltare corespunzătoare a creditului.
Practica a dat însă datoriei un sens mai restrâns. Pornind de la faptul că orice subiect de drept poate fi, pe o anumită perioadă, atât debitor, cât şi creditor, datoriile şi împrumuturile acestuia se compensează reciproc; în acest sens restrâns, numai anumite operaţiuni de credit semnifică existenţa unei datorii nete. Datoria externă, atât ca definiţie, cât şi ca mod de calcul, în sensul cel mai larg, datoria externă este totalitatea sumelor de ban sau a altor proprietăţi datorate în exterior de toţi rezidenţii unei ţări. Această accepţiune, foarte largă, nu este utilizată decât în afirmaţii generale şi intuitive, fiindcă practic este imposibil de calculat şi apreciat datoria externă a unei ţări în sensul ei cel mai larg, datorită diversităţii care există în domeniul condiţiilor de îndatorare, adică a diversităţii deosebite care există în operaţiunile financiare pe care le efectuează o ţară. Din acest considerent, în mod curent noţiunea de datorie externă se foloseşte mai ales în sensuri restrânse.
Primul element care poate restrânge sensul în care este definită datoria externă se referă la durata de îndatorare, respectiv durata creditelor sau împrumuturilor externe. De obicei, creditele sau împrumuturile curente sunt excluse din datoria externă, ele fiind considerate operaţiuni financiare indispensabile ce însoţesc fluxurile materiale; în cadrul operaţiunilor financiare curente intră datoriile uzuale rezultate din rulajul zilnic al activităţii economice externe, precum şi operaţiunile financiare pe termen scurt (o luna, trei luni, șase luni sau un an). Modul în care este înţeleasă noţiunea de operaţiune pe termen scurt în literatura de specialitate nu este acelaşi, dar, de obicei, toate operaţiunile financiare cu termen mai mic de un an de zile intră în această categorie.
Al doilea element care poate restrânge sensul în care este definită datoria externă este constituit din celelalte condiţii în care sunt obţinute creditele sau împrumuturile externe. Există credite şi împrumuturi obţinute în condiţii precise (dobânda fixă sau silită contractual în funcţie de dobânda pieţei financiare de referinţă, perioada de rambursare silită contractual etc), dar, în acelaşi timp, există şi alte intrări de capital, în special investiţiile directe, care nu au condiţii precise.
Majoritatea definiţiilor exclud investiţiile directe din sfera surselor datoriei externe, pornind de la considerentul că acestea sunt efectuate pe perioade nedeterminate. De asemenea, donaţiile sunt excluse din sursele datoriei externe, iar creditele şi împrumuturile externe sunt corectate cu cuantumul donaţiei pe care îl cuprind, pentru a se obţine cifra reală a datoriei externe. În unele cazuri, în datoria externă dintr-o anumită perioadă nu se includ împrumuturile care au o perioadă de graţie mai mare, de peste 10-l5 ani, sau chiar cele care încă nu incumbă plăţi în contul serviciului datoriei (rambursare şi dobânzi), deoarece se porneşte de la ideea că, în realitate, povara datoriei generată de aceste împrumuturi nu există.
Al treilea element care poate restrânge sensul definiţiei datoriei externe este natura creditorului. De multe ori, având în vedere că unii creditori acordă împrumuturi în condiţii mai avantajoase datorită legăturilor speciale care există între debitor şi creditor, creditele şi împrumuturile externe obţinute din asemenea surse sunt excluse din definirea şi calculul datoriei externe (de exemplu, creditele obţinute de societatea-fiică de la societatea mamă din exterior).
În sfârșit, un al patrulea element care poate restrânge sensul definiţiei datoriei externe este caracterul debitorului. În unele cazuri, din datoria externă a unor ţări se exclude datoria contractată în exterior de sectorul privat, iar în cazuri extreme, din datoria externă se exclud şi împrumuturile sau creditele obţinute de anumite agenţii publice, astfel că există situaţii în care datoria externă este asimilată numai cu datoria guvernului.
Definiţia datoriei externe consacrată la nivel internaţional în urma cercetărilor efectuate de către organismele internaţionale, care au ca obiect principal de activitate creditarea ţărilor cu probleme în asigurarea necesităţilor financiare prezintă datoria externă brută la un moment dat ca fiind suma totală a pasivelor contractuale utilizate şi neachitate ale rezidenţilor faţă de nerezidenţi şi obligaţia rezidenţilor de a rambursa ratele de capital, cu sau fară dobândă, sau de a achita dobânda, cu sau fără „ratele de capital”.
Din cele de mai sus se poate extrage definiţia serviciului datoriei externe, noţiune care înglobează totalitatea plăţilor externe (rate de capital, dobânzi şi comisioane) derivate din datoria externă, pe parcursul unui an.

Surse de finanţare a datoriilor externe

Împrumuturile contractate de rezidenţii unei ţări pot fi clasificate în funcţie de tipul de creditori care le acordă, care se împart în creditori oficiali şi creditori privaţi. Împrumuturile acordate de creditorii oficiali pot fi: împrumuturi bilaterale (de la guverne străine) şi împrumuturi multilaterale. Împrumuturi bilaterale (de la guverne străine) între bănci centrale şi organisme publice autonome. Împrumuturile bilaterale pot fi la rândul lor împărţite în:
1. Concesionale – împrumuturi acordate de către ţările dezvoltate statelor în curs de dezvoltare, furnizate de către agenţii de stat, locale sau centrale, sau de către agenţiile lor executive, fiecare împrumut întrunind următoarele caracteristici:
– are ca obiectiv principal promovarea dezvoltării şi bunăstării economice a ţărilor în curs de dezvoltare;
– are caracter concesional şi are un grad de concesionalitate de cel puţin 25%.
2. Neconcesionale – împrumuturi oficiale ale statelor dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare care nu întrunesc caracteristicile celor concesionale. Ele includ:
– tranzacţii oficiale bilaterale cu grad de concesionalitate mai mic de 25% sau care, deşi au un grad mai ridicat de concesionalitate au ca scop principal facilitarea exporturilor;
– credite de la un exportator privat dintr-o ţară dezvoltată garantat de către o instituţie publică. .
Gradul de concesionalitate reprezintă măsura în care condiţiile unui credit extern se abat de la condiţiile standard ale pieţelor internaţionale de capital în favoarea debitorului. Împrumuturi multilaterale – împrumuturile organismelor internaţionale. Este vorba despre creditele oferite de Banca Mondială, bănci regionale de dezvoltare şi alte organisme internaţionale şi interguvemamentale. Şi acestea pot fi împărţite la rândul lor în concesionale şi neconcesionale în funcţie de aceiaşi factori ca şi în cazul împrumuturilor bilaterale.
a. Între instituţiile care acordă asistenţă financiară se află şi Fondul Monetar Internaţional.
b. Obiectivele ajutorului financiar acordat de către acesta sunt echilibrarea macroeconomică şi ajustarea structurală. El joacă, de asemenea, un rol total în renegocierea datoriilor între ţările debitoare şi creditorii publici sau privaţi şi ajută ţările debitoare în îmbunătăţirea noilor tehnici de finanţare. Rezervele FMI pot fi utilizate în principal prin:
• Trageri asupra Fondului. Tragerea este o operaţiune prin care o ţară membră cumpără de la FMI monede ale altor state membre, plătind cu propria monedă. Tragerile se pot face fie direct, fie în cadrul unui aranjament stand-by pentru sprijinirea balanţei de plăţi, care permite ca suma aprobată să fie trasă în tranşe, pe măsura îndeplinirii criteriilor de performanţă de către economia creditată.
• Finanţarea compensatorie a fluctuaţiilor încasărilor din export sau a plăţilor pentru import are ca scop sprijinirea ţărilor membre care au înregistrat dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi, ca urmare a fluctuațiilor încasărilor din exporturi sau ale plăţilor pentru importuri. Această finanţare se adaugă, de obicei, la cea efectuată prin stand-by.
• Finanţarea stocurilor tampon de materii prime se realizeză prin acordarea de credite ce pot totaliza sume până la 50% din cota de participare a ţării membre creditate la capitalul FMI. Stocurile constituite au drept scop realizarea unui echilibru între cererea şi oferta de materii prime, obţinând astfel o relativă similitudine a preţurilor şi a încasărilor din exporturile de produse de bază.
• Facilitatea extinsă de ajustare structurală se referă la posibilitatea de a acorda asistenţă unei ţări membre (în general, unei ţări cu economie slab dezvoltată), pentru a face faţă deficitului balanţei de plăţi pe o perioadă mai îndelungată.
• Facilitatea de transformare sistemică reprezintă ultima creaţie în domeniu a FMI, fiind destinată sprijinirii ajustării structurale şi transformării sistemice a economiilor de comandă în economii de piaţă libere.
Informaţiile specifice referitoare la asistenţa concesională trebuie furnizate de catre Ministerul Finanţelor şi Banca Centrală către unitatea de administrare a datoriei externe.
Este necesară acordarea unei atenţii deosebite atât informaţiilor despre utilizarea acestor credite, cât şi celor referitoare la serviciul datoriei aferent, pentru ca acestea să fie identice în procesul de monitorizare a datoriei externe şi în compilarea balanţei de plăţi sau în evaluarea programelor de investiţii în sectorul public.

Tipuri de împrumuturi acordate de creditorii privați

Împrumuturile acordate de creditorii privaţi pot fi clasificate după cum urmează: creditele de export, credite acordate de către bănci, împrumuturi contractate de pe pieţele de capital şi alte tipuri de credite private.
Creditele de export finanţează achiziţionări individuale de mărfuri sau servicii. La rândul lor, acestea pot fi împărţite în: credite furnizor şi credite cumpărător. Creditele furnizor reprezintă credite bancare acordate exportatorului, atunci când acesta consimte partenerului sau o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate. Practic, operaţiunea presupune două relaţii distincte de creditare: un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuării plăţii la un anumit termen de la livrare; un credit în bani, acordat de banca exportatorului pentru finanţarea operaţiunii de export.
Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să se refinanţeze, să-şi întregească fondurile acordate sub formă de credit exportatorilor, de la banca centrală sau o instituţie specializată în finanţarea exporturilor din ţara lor.
Credite cumpărător – reprezintă o finanţare directă acordată importatorului de către o bancă din ţara exportatorului pentru a-i pernite cumpărătorului să plătească imediat contravaloarea mărfii. Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituţii specializate în finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, în acest scop încheindu-se o convenţie de credit între importator (sau banca sa) şi banca exportatorului.
Exporturile pe credit efectuate de operatorii economici din ţările dezvoltate reprezintă un supliment util la asistenţa concesională. Ratele dobânzilor sunt uneori parţial subvenţionate de guvernele ţărilor creditoare sau de organismele internaţionale implicate în acordarea acestui tip de credite. Un aspect important îl reprezintă faptul că guvernele ţărilor exportatoare dispun de agenţii de garantare şi asigurare care protejează creditorii propriu-zişi împotriva riscurilor politice şi economice din ţara beneficiară.
Astfel, creditele de export sunt deseori uşor accesibile, pe când împrumuturile de pe pieţele de capital sunt, uneori, imposibil de contractat. Ministerul de Finanţe trebuie să monitorizeze accesul la aceste credite astfel încât să nu existe situaţii de supracreditare, care atrag imposibilitatea achitării la timp a serviului datoriei aferente sau restricţionează sever accesul acestora la sursa de finanţare.
Creditele acordate de către bănci pot fi: linii de finanţare (de credit), creditul revolving şi cofinanţarea.
Liniile de finanţare (de credit) reprezintă o înţelegere între o bancă şi un client, pe baza căreia ultimul poate obţine credite succesive într-o anumită perioadă, până la o sumă convenită. Clientul plăteşte suma stabilită numai pentru creditele efectiv utilizate, iar pentru sumele nefolosite din plafon eventual achită comision de neutilizare. În comerţul internaţional, prin linie de finanţare se înţelege plafonul recunoscut unei bănci sau companii de către o bancă străină, în scopul finanţării unor livrări la import de maşini, utilaje sau echipamente complexe.
Contractarea creditului în cadrul unei linii de finanţare are loc în momentul în care furnizorul străin livrează marfa spre ţara importatorului. Convenţiile bancare prind liniile de finanţare precizează încă de la început condiţiile de finanțare a livrărilor (rata dobânzii, perioada de rambursare, perioada de graţie, comisioanele bancare şi scadenţarul plăţilor aferente serviciului creditului). De asemenea, ele stabilesc valoarea minimă a contractelor care pot face obiectul finanţării, condiţiile de plată (de obicei, prin credit se acoperă 80-85% din valoarea contractului), precum şi perioada în care contractele pot fi prezentate spre finanţare. În ţările creditoare, o mare parte din creditele acordate în exterior, în cadrul liniilor de finanţare, este asigurată de agenţii specializate sub control guvernamental sau chiar subvenţionate de stat.
Creditul tip revolving se acordă la contractele de valori mari cu livrări succesive. El permite mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibile. Tehnica cea mai frecventă este cea a creditelor cu rată flotantă a dobânzii, care presupune acordarea unui credit pe termen mediu sau lung, cu o dobandă care este revizuită periodic, în general la trei luni, pentru a se ţine seama de rata dobânzii pe termen scurt.

Cofinanțarea, creditul sindicalizat și obligațiunile

Cofinanțarea este o tehnică relativ recentă, legată de cererea crescândă pentru finanţarea de noi proiecte de anvergură şi de necesitatea asigurării unei garanţii superioare creditorilor. Ea reprezintă o formă de sprijin financiar realizată prin participarea Băncii Mondiale alături de organisme de credit public, instituţii de creditare a exporturilor sau bănci, la acordarea de împrumuturi ţărilor membre. Împrumuturile contractate de pe pieţele de capital se împart şi ele în: creditul sindicalizat şi finanţarea pe piaţa euroobligaţiunilor.
Creditul sindicalizat reprezintă un împrumut acordat de un grup de bănci, constituite într-o grupare temporară, fără personalitate juridică, numită consorţiu, unui beneficiar dintr-o ţară terţă. Consorţiul este format dintr-o bancă principală şi câteva bănci participante din ţări diferite, care se obligă să asocieze un număr de bănci terţe la acordarea creditului. Această formă de creditare a cunoscut o creştere deosebită în a doua jumătate a deceniului al optulea, prin lansarea de împrumuturi importante pe piaţa euro în favoarea unor beneficiari terţi, de regulă a unor guverne sau agenţii guvernamentale.
Obligaţiunile reprezintă titluri financiare exprimând drepturile deţinătorului lor asupra emitentului, în urma unui împrumut acordat celui din urmă. Pe de altă parte, ele constituie o investiţie care-i dă dreptul deţinătorului lor să obţină un venit ce reprezintă o dobândă pentru împrumutul acordat emitentului. Acesta, acordându-se prin detaşarea unei părţi din corpul obligaţiunii, se mai numeşte cupon. În funcţie de mărimea şi modul de stabilire a cuponului acordat se disting mai multe tipuri de obligatiuni.
O primă categorie este reprezentată de obligaţiunile care poartă un cupon ce se calculează ca un procent fix sau variabil, la valoarea nominală. Aici se încadrează obligaţiunile standard cu cupon prestabilit (fixed rate notes), în care investitorul primeşte anual un cupon stabilit procentual la valoarea nominală. Spre deosebire de aceasta modalitate de stabilire a cuponului, la obligaţiunile cu dobândă variabilă (floating rate notes), cuponul este recalculat periodic, din şase în şase luni, cu o marjă fixă peste dobânda de pe piaţa interbancară londoneză la depozitele în eurodolari pe şase luni; se are însă în vedere faptul că acest cupon nu poate coborâ sub un plafon minim presilit.
Un alt tip de obligaţiuni îl constituie obligaţiunile cu cupon zero (zero cupon bonds) care se caracterizează prin faptul că investitorul primeşte echivalentul dobânzii reprezentat de diferenţa dintre preţul de emisiune şi valoarea nominală la care sunt răscumpărate la scadenţă. Obligaţiunile cu cupon zero sunt atractive pentru investitori când se aşteaptă declinul ratei dobânzii.
Un alt tip de obligaţiuni îl constituie aşa-numitele obligaţiuni precare (junk bonds). Spre deosebire de celelalte tipuri menţionate anterior, acestea au un cupon mare, implicând şi un grad mare de risc, deoarece sunt emise de firme care nu se bucură de o mare credibilitate pe piaţa financiară sau de firme noi.
O caracteristică a obligaţiunilor o constituie scadenţa la care sunt răscumpărate de către emitent. Pentru obligaţiunea standard (straight euro-bond) scadenţa este fixă (o perioadă prestabilită) şi înscrisă pe obligaţiune. Există însă emisiuni de obligaţiuni cu scadenţă extensibilă sau retractibilă. Aceasta din urmă poate asigura o scadenţă finală lungă, dar poate fi răscumparată, la opţiunea deţinătorului, după o perioadă mult mai scurtă.
Ca şi în cazul acţiunilor, pentru obligaţiuni există posibilitatea negocierii lor pe piaţa secundară la o valoare de piaţă, preţul variind în funcţie de cererea şi oferta pentru titlul respectiv, valoare care diferă de cea nominală.

Factoringul şi leasingul

Factoringul este o tehnică de finanţare pe termen scurt a operaţiunilor de export, îndeosebi pentru bunuri de larg consum. Are la bază un contract comercial prin care o parte, numită factor, se obligă ca, în schimbul unui comision, să preia toate creanţele sub forma de facturi rezultate din vânzarea de mărfuri, pe care cealaltă parte, exportatorul, se obligă să i le trimită, inclusiv riscul de neîncasare a creanţelor.
Factorul se substituie exportatorului în toate drepturile şi obligaţiile ce rezultă din rolul său de creditor. Exportatorul răspunde, în continuare, pentru livrările necorespunzătoare cu contractul şi pentru corectitudinea titlurilor de creanţe (facturile), suportă riscul valutar, menţinându-şi responsabilitatea pentru operaţiile din afara graniţei, apărute ca urmare a depăşirii plafonului de către client, cât şi pentru alţi clienţi decât cei prevăzuţi în contractul de factoring, pentru care factorul a acceptat încasarea facturilor ei.
În esenţă, leasingul este o formă de închiriere realizată de societăţi financiare specializate (societăţi de leasing) a unor bunuri de echipament către firme (beneficiare) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători.
Leasingul presupune, în principiu, două contracte: unul de vânzare-cumpărare, încheiat între producător, ca vânzător, şi societatea de leasing, care creditează operaţiunea de leasing în calitate de cumpărător şi un contract de locaţiune încheiat între societatea de leasing şi un terț beneficiar.

Tehnici de finanţare a creditului guvernamental

Ţările au posibilităţi limitate de susţinere a finanţării externe. În acelaşi timp, oferta de finanţare este limitată. Aşadar, guvernul beneficiar de împrumuturi externe trebuie să aleagă combinaţia optimă a surselor de finanţare disponibile la un moment dat astfel încât acestea să corespundă necesităţilor proiectelor specifice, dar şi nevoilor economiei în ansamblu.
Optimizarea finanţării externe constă, pe de o parte, în obţinerea a cât mai multe credite în condiţii concesionale (forma cea mai ieftină de finanţare, dar limitată de destinaţia preferenţială a acestora către cele mai sărace ţări), iar, pe de altă parte, în minimizarea costurilor împrumuturilor obţinute în condiţii normale (de la organisme internaţionale, prin relaţii bilaterale sau de pe pieţele internaţionale de capital).
Spre exemplu, o combinaţie optimă de finanţare a unui proiect specific de investiţii ar putea cuprinde următoarele componente: maximum de surse concesionale de creditare; o sumă minimă atrasă de pe pieţele financiare internaţionale; un minimum de serviciu al creditului cu scadenţă în primii cinci până la zece ani din durata proiectului.
Autorităţile guvernamentale trebuie să se asigure că pachetul de finanţare corespunde priorităţilor naţionale. Aceasta presupune:
 determinarea surselor de finanţare în strânsă legatură cu posibilităţile de rambursare rezultate din proiecţiile serviciului datoriei;
 controlul compoziţiei valutare a noilor împrumuturi contractate în vederea obţinerii unei minime expuneri la riscul valutar (al fluctuaţiei cursurilor de schimb);
 controlul nivelului de expunere la riscul fluctuaţiei dobânzilor variabile;
 micşorarea, pe cât posibil, a impactului noilor împrumuturi asupra serviciului datoriei externe în primii trei-cinci ani de la implementarea strategiei de îndatorare;
 menţinerea accesului deschis la diverse surse de finanţare, prin evitarea apelului excesiv la acestea.
O asemenea analiză nu este uşoară, dar ea trebuie efectiv realizată pentru ca ţara respectivă să obţină beneficii din creditele externe pentru reglementarea problemelor legate de balanţa de plăţi a acesteia.

Ioan Rus îi încurcă lui Mazăre planurile de preluare a Portului

Autor

Dănilă Chirovici

-

25 iulie 2014

Când pachetul majoritar al Portului Constanţa părea ca şi preluat de primarul Radu Mazăre, care avea susţinerea deplină a fostului ministru al Transporturilor, Dan Şova, planurile i-au fost date peste cap de noul ocupant al fotoliului din Palatul CFR, Ioan Rus. Acesta a declarat joi seara că o parte din acţiunile Portului vor fi fie transferate la administraţia locală, fie vor fi listate pe bursă, însă Ministerul Transporturilor va rămâne cu pachetul majoritar. Atitudinea lui Rus pare să fie o poliţă plătită lui Mazăre pentru atacurile acestuia din trecut.

Ministrul Transporturilor, Ioan Rus, a spus joi seara la Realitatea TV că el crede că statul ar trebui să păstreze minimum 50% plus o acţiune la Portul Constanța, adică să aibă pachetul de control, pentru că este vorba de o companie de o importanță strategică.

În opinia ministrului, singurul lucru necesar în privința structurii acționariatului este ca statul să dețină 50% plus 1 din acțiunile companiei de administrare a portului, pentru a păstra decizia, indiferent dacă Primăria ar primi acțiuni suplimentare sau titlurile vor fi vândute pe bursă. Ioan Rus a punctat acest lucru elegant, spunând că Radu Mazăre, nu a cerut nimic și nu i s-a dat nimic niciodată. „Comunitatea celor care locuiesc în Constanța are 20% din societatea care administrează Portul Constanța. Comunitatea constănțeană a cerut să i se dea încă niște procente, să participe mai activ la administrarea portului, nu Radu Mazăre. Să nu facem această confuzie, pentru că este exagerată”, a spus ministrul.

Predecesorul său la Transporturi, Dan Şova, declara în mai că oficialii Comisiei Europene se vor pronunța cu privire la intenția autorităților române de a transfera la administrația locală 13% din acțiunile deținute la Portul Constanța. Șova preciza, totodată că, în cazul în care CE va fi de acord, autoritățile române vor începe demersurile pentru a obține avizele din partea Ministerului Finanțelor și a Ministerului Justiției, apoi vor scoate la bursă un pachet de 14% din acțiunile deținute la Administrația Portului Constanța.

Acum, după spusele lui Rus, statul ar mai avea de vânzare doar amximum 10% din capitalul Portului, în condiţiile în care acum deţine 60%.

Atacurile lui Radu Mazăre

Poziţia lui Ioan Rus pare să fie determinată de atacurile din trecut ale lui Radu Mazăre la adresa sa. Ultimul a avut loc nu mai devreme decât anul trecut, când Rus, desmnat ministru de Interne de către Victor Ponta, spunea că Mazăre i-a reproșat că nu a fost „prea harnic la partid”.

„Pentru o perioadă scurtă am acceptat să îmi completez stagiul militar cu încă aceste luni. Nu au existat niciun fel de tensiuni, votul a fost unanim. Radu Mazăre mi-a reproșat că nu am fost prea harnic la partid,” a spus Ioan Rus, completând, elegant, că Mazăre are dreptate în această privință. Eleganţa nu face însă parte din firea lui Radu Mazăre. „Nu cred că era îndreptățit să ocupe o funcție ministeriabilă în Guvern. Eu cred că trebuia să fie puși oameni care au confirmat că au făcut ceva. Rus, din păcate, în ultimii ani, nu l-am văzut. Tocmai d-asta nu l-am văzut pentru că nu a confirmat, însă și l-a asumat premierul la pachet. A spus <domn’e, e al meu, e damblaua mea>, poți să accepți un om care este damblaua primului ministru. Dambla, între ghilimele. Probabil are alte resorturi care l-au determinat”, a spus Mazăre la vremea respectivă.

Polonia, condamnată la CEDO în cazul închisorilor CIA

Autor

Dănilă Chirovici

-

24 iulie 2014

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) a condamnat joi Polonia pentru implicarea sa în programul închisorilor secrete ale CIA privind presupuși teroriști. Suspiciuni privind existenţa unor astfel de centre au planat şi asupra României. Fostul preşedinte Ion Iliescu ar fi semnat un acord în acest sens cu americanii.

Varșovia a fost condamnată pentru rolul său în torturile suferite pe teritoriul polonez, în perioada 2002-2003, de un cetăţean palestinian și unul saudit, înainte ca aceștia să fie transferați la baza americană Guantanamo (Cuba), unde ei se află în continuare în detenţie.

„Polonia a cooperat la pregătirea și la punerea în aplicare a operațiunilor de predare, de detenție secretă și de interogare duse de CIA pe teritoriul său și ar fi trebuit să știe că, permițând CIA să rețină astfel de persoane pe teritoriul său, le expune la un risc major de a fi supuse la tratament contrar Convenției europene pentru drepturile omului”, au considerat în unanimitate judecătorii europeni.

Curtea de la Strasbourg a fost sesizată de avocații palestinianului Abu Zubaydah, de 43 de ani, și ai sauditului Abd al-Rahim al-Nashiri, de 49 de ani. Aceștia au susţinut în faţa instanţei că autoritățile de la Varșovia, „în deplină cunoștință de cauză și în mod deliberat”, au autorizat CIA să-i dețină pe cei doi în secret, timp de mai multe luni, în 2002-2003, în Polonia, unde clienții lor au fost torturați, în special prin „tehnica simulării înecului”. CEDO a decis în acest caz ca Polonia să plătească pentru fiecare din cei doi reclamanți 100.000 euro, cu titlu de daune morale. Decizia nu este însă definitivă, autoritățile de la Varșovia având la dispoziție trei luni pentru a cere o nouă examinare a dosarului în Marea Cameră a CEDO.

Ion Iliescu le-a dat undă verde americanilor

Şi asupra României au planat suspiciuni privind existenţa unor centre de detenţie ale CIA. În 2007, raportorul special al Consiliului Europei Dick Marty a dezvăluit că în Polonia și România au existat centre de detenție ale CIA în perioada 2003-2005, cu acordul președinților celor două țări.

„Există în prezent suficiențe elemente pentru a afirma că centre de detenție administrate de CIA au existat în Europa, în perioada 2003-2005, în special în Polonia și România”, a susținut senatorul elvețian în cel de-al doilea raport al său privind activitățile ilegale ale CIA în Europa. „Din propriile noastre surse, provenind atât din partea serviciilor de informații americane, precum și a celor din țările vizate, am avut confirmarea, clară și detaliată, că cele două țări au găzduit centre de detenție în cadrul programului special al CIA, elaborat de administrația americană după atentatele de la 11 septembrie 2001”, a precizat Marty.

El a adăugat că informațiile sale au fost „coroborate” cu date de zbor de care Polonia „pretindea că nu dispune și pe care noi am putut să le dovedim grație diverselor surse documentare”. Potrivit lui Marty, fostul președinte polonez Aleksandr Kwasniewski „știa și a aprobat” rolul țării sale în activitățile secrete ale CIA.

La rândul lui, fostul președinte român Ion Iliescu a negociat și a semnat la 30 octombrie 2001 un acord cu Statele Unite privind „extinderea volumului și razei activităților americane pe teritorioul românesc”, mai ales un regim de acces special pe teritoriul național. „Personalul introdus în țară sub acoperirea Armatei Statelor Unite a putut, practic, să opereze pe teritoriul românesc în deplină libertate, fără nici un control sau ingerință din partea omologilor naționali”, potrivit lui Dick Marty. Raportorul Consiliului Europei a detaliat, arătând că în timpul negocierilor cu România privind închisorile secrete, Statele Unite le-au promis autorităților de la București sprijinul pentru aderarea la NATO.

Nicuşor Constantinescu si linia ferată Constanţa – Mangalia

Autor

Adrian Bărbulescu

-

19 iulie 2014

În urmă cu 25 de ani, România avea una dintre cele mai mari densităţi a reţelei feroviare din Europa. După decenii de reforme care nu s-au concretizat decât în închidere de linii şi degradarea accetuată a celor rămase în exploatare, acum sistemul feroviar românesc se află în faşa celei mai mari provocări din perioada post-comunistă. Statul vrea să rămână cu numai 6.200 km de cale ferată (din cei peste 10.000 existenţi), soarta restului reţelei urmând să fie decisă de baronii locali. Aceştia fie vor scoate bani din vistieriile Consiliilor Judeţene pentru întreţinerea liniilor ferate secundare (lucru greu de crezut), fie vor decide pur şi simplu ca ele să fie tăiate la fier vechi.

Memorandumul semnat la începutul lunii de Guvernul României pentru eficientizarea transportului feroviar şi trimis Comisiei Europene naşte vii controverse în ceea ce priveşte capacitatea autorităţilor de a-l pune în practică.

Un model european, în care autorităţile locale sunt implicate, inclusiv financiar, în susţinerea transportului feroviar regional, are toate şansele să fie aplicat pur româneşte şi să se concretizeze doar în închiderea şi tăierea la fier vechi a unei bune părţi a reţelei.

Promisiuni pentru majorarea alocaţiilor bugetare

Dar să vedem concret ce presupune documentul cu care România s-a angajat în faţa Comisiei Europene şi care este structurat pe patru piloni principali, aşa cum a fost el prezentat şi comentat joi în cadrul unei dezbateri organizate de Club Feroviar.

Primul pilon, şi cel mai important, este concentrarea statului pe o reţea feroviară mai redusă – aproximativ 60% faţă de cea actuală. O primă măsură propusă la acest capitol este majorarea cheltuielilor de întreţinere de la 350 milioane de euro la 500 milioane de euro pe an. Fapt ce ar constitui o reală îmbunătăţire, având în vedere că discutăm de o sumă mai mare pentru o reţea mai mică. În plus, se prevede lansarea unui program suplimentar de reabilitare în valoare de 500 milioane de euro anual.

Documentul guvernamental nu prevede însă de unde vor fi asiguraţi aceşti bani, mai ales că nu este vorba de sectoarele cuprinse în reţeaua TEN-T (Coridoarele paneuropene IV şi IX), deaorece acestea intră pe finanţare europeană nerambursabilă.

La Consiliile Judeţene nu sunt specialişti feroviari

Reţeaua secundară, adică liniile de interes local, ar putea fi preluată parțial sau în totalitate și subvenționată de autorități locale, recomandarea fiind de menţinere, şi în aceste condiţii, în domeniul public.

Opțiunile prevăzute de Memorandum sunt următoarele:

– închirierea liniilor unor companii private

– transferul către un sistem de transport de tip local (regional, județean, municipal) sau posibilitatea transformării în conexiune rutieră pentru transport public

– transferul fondurilor care subvenționau contractele de servicii publice în domeniul feroviar feroviar către alte moduri de transport

– linia ar putea fi închisă și transformată în alee pietonală sau de biciclete.

Dincolo de ridicolul ultimelor două variante (cum ar fi ca pe terasamentul liniei ferate Braşov – Zărneşti, de exemplu, să se toarne beton pentru a merge pe jos sau cu bicicleta?), şi primele două opţiuni ridică semne de întrebare în ceea ce priveşte punerea lor în aplicare. În cazul închirierii liniei către un operator privat, ce ne facem dacă aceasta, cum este cazul secţiei Bucureşti – Olteniţa, traversează trei unităţi administrativ – teritoriale: municipiul Bucureşti şi judeţele Ilfov şi Călăraşi?

Cea de-a doua variantă are şi mai multe necunoscute. În primul rând, autorităţile locale nu au experienţă în domeniu, nemafiind, până acum, implicate în gestionarea transportului feroviar, spune Ştefan Roşeanu, senior partner Club Feroviar şi fost director general al CFR Călători. Pe de altă parte, în forma sa actuală, Legea Finanţelor publice locale nu prevede posibilitatea finanţării de către administraţiile locale a infrastructurii feroviare.

Radu Mazăre a scos tramvaiele, Nicuşor Constantinescu devine ceferist la malul mării

Şi, chiar dacă aceste aspecte legislative vor fi soluţionate, aici intervine şi factorul uman, mai exact baronii locali, după cum a punctat, cu eleganţă, Gabriel Popa, conferenţiar universitar la Facultatea de Transporturi din cadrul Universităţii Bucureşti: „Am serioase îndoieli vizavi de capacitatea administraţiilor locale de a administra transportul feroviar. În timp ce în Europa este încurajată dezvoltarea transportului electric, există unii primari din România care se laudă că au scos tramvaiele şi astfel au descongestionat transportul rutier”. Aluzie evidentă la decizia primarului Constanţei, Radu Mazăre, de a renunţa la transportul electric în oraş.

Şi pentru a rămâne tot la malul mării, să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să încercăm să ne închipuim cum va administra preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, Nicuşor Constantinescu, secţia de cale ferată Constanţa – Mangalia. O lăsăm pe altă dată.

Aici se impune precizat faptul că forţarea, de către Relu Fenechiu, a demisiei fostul manager privat al CFR SA Dimitrious Sophocleous a fost făcută şi la presiunea baronilor locali. Grecul tocmai asta le propusese – să preia ei costurile de operare pentru liniile de interes local.

Al treilea pilon pe care se bazează Memorandumul constă în definirea unor indicatori de performanță pentru relația dintre administratori și operatori şi definirea mai clară a circumstanțelor de forță majoră. În lipsa unor precizări mai la obiect, acestea rămân simple vorbe goale.

Consultare publică în miezul verii

La fel pot fi caracterizate şi obiectivele stipulate în cadrul celui de-al patrulea pilon: relansarea procesului de management privat, auditarea bunurilor și activelor, operațiunilor și costurilor CFR SA, reduceri de costuri prin redimensionarea personalului în subsidiarele CFR sau renunțarea la linii secundare și stații.

În ceea ce priveşte consultarea publică pe marginea Memorandumului, ea va începe pe 5 august şi va dura 15 zile, adică în plină perioadă de vacanţe, cum a tinut să puncteze Gigi Gavrilă, prim-vicepreşedinte al Asociaţiei Inginerilor Feroviari din România.

Comparaţia cu alte modele europene din domeniul feroviar nu ne dă prea mari speranţe de mai bine. Regatul Unit are o reţea feroviară cu numai 50% mai mare decât a României – 15.000 km. Pe aceasta circulă însă 25.000 de trenuri de călători, faţă de numai 2.000 la noi. În plus, britanicii au bugetat investiţii în domeniul feroviar, pentru perioada 2014-2020, de 35 miliarde de lire, după cum a precizat Ştefan Roşeanu.

„Este un moment de cumpănă pentru sistemul feroviar românesc. Dacă procesul va fi derulat corect, el poate constitui o şansă de relansare a sistemului. Dacă nu, există marele pericol ca în câţiva ani să renunţăm la mai mult de 4.000 km de cale ferată”, a mai spus Roşeanu.

CFR înlocuiește centralizarea electronică din gări

Autor

Adrian Bărbulescu

-

17 iulie 2014

În urmă cu nici zece ani de zile, în gara Arad se inaugura un nou sistem prin care traficul feroviar era dirijat prin computer. Investiția în sistemul de centralizare electronică a costat la vremea respectivă 7,2 milioane de euro, finanțarea fiind asigurată din fonduri europene, prin Programul PHARE. Acum, se pregătește dezafectarea sistemului, urmând a fi instalat altul, prin programul POS-T. Cu alte cuvinte, se cheltuiesc de două ori bani europeni pentru același lucru.

Dezvăluirea a fost făcută de Ștefan Roșeanu, senior partner Club Feroviar și fost director general al CFR Călători, care a precizat că în programul de acum zece ani au fost introduse sisteme de centralizare electronică a traficului în mai multe gări din România.

Multe dintre ele se află pe Coridorul IV paneuropean, iar acum sunt în plin proces de modernizare pe bani europeni, prin intermediul Programului Operațional Sectorial Transport (POS-T). Cum câștigătorii licitației organizate de compania națională de căi ferate CFR SA nu sunt aceiași cu cei care au realizat sistemul în urmă cu aproape un deceniu, ei vor veni cu propriul lor sistem, care-l va înlocui pe cel „vechi”.

Specialiștii în domeniul feroviar spun că, odată instalat, un astfel de sistem de centralizare electronică poate fi utilizat fără niciun fel de problemă mai bine de 30 de ani. Ștefan Roșeanu susține că ceea ce se întâmplă acum la căile ferate române poate avea și consecințe de natura sancționării României din partea instituțiilor europene, care nu ar fi prea încântate să plătească de două ori pentru același lucru. “La nivelul Uniunii Europene, există două instituții care ar putea să se sesizeze în acest sens – OLAF și Curtea Europeană a Auditorilor”, a avertizat Roșeanu.

7,2 milioane de euro s-au cheltuit pentru gara Arad

În urma unei licitații internaționale pentru proiectul PHARE RO 9604-01-02 privind centralizarea electronică a patru gări și complexe mari de cale ferată, și anume Brașov, Arad, Timișoara și Complexul București Nord, a fost declarat câștigator concernul Alcatel.

Compania a făcut pentru toate gările din proiect adaptarea software-lui la condițiile instalațiilor de semnalizare din România. În total, proiectul implementat de cei de la Alcatel s-a ridicat la 30 milioane de euro, din care 7,2 milioane au revenit gării Arad.

Cele mai importante avantaje ale introducerii instalațiilor de centralizare electronică sunt: sporirea capacității de conducere a traficului; sporirea capacității de executare a mișcărilor de manevră, îmbunătățirea sistemului de informații referitoare la trafic; creșterea siguranței circulației; mărirea fiabilității și disponibilității instalației, posibilitatea de a efectuă modificări ale configurației gării în timpul operării fără perioade de întrerupere semnificative. Instalația de centralizare electronică din stația Arad are următoarele facilități: s-a introdus semnalizarea cu trepte multiple de viteză, care are indicatoare luminoase de viteză și indicatoare de presemnalizare a vitezei la semnalul următor, biroul impiegaților de mișcare este dotat cu două posturi de lucru operative și un post de lucru de rezervă, postul de lucru este prevăzut cu patru monitoare pe care se pot afișa atât imaginile de ansamblu cât și imaginile-lupă ale stației și un monitor de dialog.

Concret, este afișată pe trei monitoare imaginea de ansamblu a stației, pe care împiegatul de mișcare poate să urmărească, fără a interveni, circulația și manevra din întreaga gară, fiind înregistrate toate modificările de stare care sunt afișate pe monitor. Dirijarea traficului prin gară se face de la un pupitru cu monitoare.

Gara Arad este una extrem de complexă, orașul din vestul țării fiind un important nod feroviar, prin care se asigură inclusiv legătura feroviar cu Ungaria, prin punctul de trecere a frontierei Curtici. Stația are nu mai puțin de 31 de linii de circulație, dintre care 12 sunt electrificate. Principalele elemente care definesc mărimea gării sunt: 172 de macazuri și saboți centralizați, 89 de semnale de circulație și 121 de semnale de manevră.

A plecat Alcatel, vine Alstom

În momentul de faţă, tronsonul feroviar Frontieră Curtici – Arad – km 614 (Radna) este în plin proces de modernizare, pe bani europeni, însă lucrările sunt mult întârziate, aşa cum Ziarul de Investigaţii a scris aici .

Contractul de execuție a lucrărilor a fost semnat la data de 15 februarie 2012 cu asocierea Alstom Transport SA – Swietelsky Baugesellschaft Gm.b.H – Astaldi S.p.A – Euro Construct Trading 98 SRL – Dafora şi are o valoare de 1.080.484.729,25 lei fără TVA. Ordinul de începere şi predarea amplasamentului au avut loc pe 13 martie 2012, iar termenul de finalizare era stabilit la 15 iunie 2014. Dată care, dacă ne uităm în calendar, constatăm că a trecut, iar lucrările sunt departe de a fi gata. La data de 31 martie 2014 stadiul fizic al lucrărilor era de 52,30%, față de 72,61% programat.

Cum din consorțiu nu face parte Alcatel, executantul lucrărilor va lua de la capăt introducerea centralizării electronice în gara Arad, cu propriile lui sisteme. Cele „vechi” vor ajunge cel mai probabil la Remat. Și în alte gări situate pe Coridorul IV au fost introduse, după Arad, sisteme de centralizare electronică, ce vor avea aceiași soartă. Este vorba de Deva, Simeria și Sighișoara, așa că banii europeni pierduți sunt de ordinul zecilor de milioane de euro. Trebuie menţionat faptul că cei de la Alstom nu au înlocuit de capul lor instalaţiile din gara Arad, ci pe baza documentaţiei de licitaţie întocmite de beneficiarul lucrării, CFR SA.

Ștefan Roșeanu spune că asemenea situații pot fi evitate, dând exemplul Danemarcei, care a rezolvat problema. În țara nordică, principalele companii din domeniul automatizărilor feroviare, Alstom, Thales și Bombardier, au fost obligate de autorități să dezvolte o interfață comună. În acest fel, fiecare companie are acces la sistemele celorlalte și poate executa orice contract, fără a fi nevoită să dezafecteze ceea ce a făcut cea de dinaintea ei.

Liviu Luca şi Vântu, condamnaţi la multi ani de puşcărie.

Autor

Dănilă Chirovici

-

15 iulie 2014

Omul de afaceri Sorin Ovidiu Vântu a fost condamnat luni de Tribunalul Bucureşti la şase ani şi două luni închisoare cu executare în dosarul falimentării companiei Petromservice, iar sindicalistul Liviu Luca a primit şase ani închisoare, tot cu executare, în aceeaşi cauză. O pedeapsă şi mai grea, de nouă ani după gratii, a primit, în dosarul menţionat, omul de afaceri Octavian Ţurcan (un apropiat al lui Vîntu). Decizia nu este definitivă şi poate fi contestată cu apel.

Cei trei au fost trimişi în judecată în urmă cu doi ani de Parchetul General, pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare şi spălare de bani în dosarul falimentării companiei Petromservice, prejudiciul fiind stabilit la peste 83 milioane de euro.

În acelaşi dosar au mai fost daţi pe mâna Justiţiei foşti membri ai conducerii SC Petromservice SA, respectiv Sorin Mihai, Ioan Bohâlţeanu, Bogdan Radu Negrutzi, Gheorghe Şupeală, Rino Raichovich Graziano, Zizi Anagnastopol, Mihai Viorel Râmboacă, Răzvan Florin Râmboacă, Daniela Braşoveanu şi Octavian Ţurcan. Procurorii susţin că, în cursul anului 2005, Liviu Luca a devenit, în mod indirect, acţionarul majoritar al SC Petromservice SA, prin achiziţia a 49,35% din acţiunile societăţii realizată prin intermediul companiei Elbahold Ltd (înmatriculată în Cipru), la care sindicalistul avea calitatea de beneficiar real în sensul prevăzut de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi de Directiva 2005/60/CE.

Astfel, el a controlat activitatea ulterioară desfăşurată de Petromservice, prin exercitarea dreptului de vot al Elbahold Ltd în cadrul Adunării Generale a Acţionarilor, ceea ce i-a permis să desemneze persoane „de încredere” în funcţiile de membri ai Consiliului de Administraţie, director general şi director financiar. Din probele de la dosar, a rezultat că Liviu Luca era ajutat la administrarea companiei de către Sorin Ovidiu Vîntu, care a finanţat preluarea pachetului de acţiuni.

Cum au fost ascunşi banii în firme off-shore

Un rol important în administrarea Petromservice avea şi Octavian Ţurcan, persoană apropiată de Vîntu, care intermedia relaţia inculpaţilor cu companiile înmatriculate în Cipru pe care le controlau şi cu băncile din această ţară.

În cursul anului 2007, Petromservice a vândut către Petrom activitatea de servicii petroliere, în schimbul căreia a primit suma totală de aproximativ 325 milioane de euro. Întrucât, în aceeaşi perioadă, împotriva societăţii erau în curs de desfăşurare numeroase proceduri de executare silită pentru drepturile salariale restante obţinute de către angajaţi prin intermediul unor hotărâri judecătoreşti, Luca a hotărât ca lichidităţile societăţii să fie transferate în patrimoniul unor firme controlate de Vîntu, pentru a evita ca banii să ajungă în posesia salariaţilor sau să fie distribuiţi ca dividende acţionarilor minoritari, mai susţin procurorii.

Anchetatorii arată că Luca a conceput, cu ajutorul lui Vîntu şi Ţurcan, un plan pentru a transfera sumele aflate în conturile Petromservice în conturile unor societăţi off-shore controlate de inculpaţi, sub pretextul achiziţiei unor acţiuni cotate la bursă. Astfel, în perioada 2008 – 2009, Liviu Luca, în calitate de acţionar majoritar, Sorin Mihai, Ioan Bohâlţeanu, Bogdan Radu Negrutzi, Gheorghe Şupeală şi Rino Raichovich Graziano, în calitate de membri ai Consiliului de Administraţie, şi Zizi Anagnastopol, în calitate de director financiar al Petromservice, au dispus încheierea mai multor contracte prin care partea Petromservice a cumpărat acţiuni cotate la bursă emise de şapte societăţi din Republica Moldova, la un preţ de aproximativ nouă ori mai mare decât valoarea la care aceste acţiuni erau tranzacţionate în aceeaşi perioadă la Bursa de Valori de la Chişinău.

Scopul urmărit prin aceste tranzacţii a fost ca sumele să ajungă în patrimoniul lui Vîntu şi Ţurcan. Parchetul General susţine că, în acest mod, Petromservice a plătit suma totală de 94.325.439 de euro pentru acţiuni, pe care le-ar fi putut cumpăra în schimbul sumei de 10.807.069 euro dacă ar fi realizat achiziţia direct de pe bursă. Toate companiile care au intermediat achiziţiile de acţiuni erau controlate de Vîntu şi Ţurcan, care aveau calitatea de beneficiari reali ai acestor societăţi.

Modul dictatorial de conducere al lui Liviu Luca

Liviu Luca a intrat în mişcarea sindicală încă din 1990, când a înfiinţat Federaţia Sindicatelor Libere şi Independente (FSLI) Petrom. De-a lungul anilor, federaţia condusă de Luca, beneficiind de fonduri importante din cotizaţiile membrilor şi alte surse, a achiziţionat pachete de acţiuni la mai multe societăţi, printre care Petromservice, Rovit Valea Călugărească şi chiar grupul media Realitatea – Caţavencu.

În cadrul organizaţiei sindicale, deciziile se luau numai la comanda lui Liviu Luca. Am participat la mai multe congrese şi consilii naţionale ale FSLI Petrom, în anii 90 şi la începutul anilor 2000, şi am constatat că, fără excepţie, deciziile erau luate în unanimitate. La una dintre aceste reuniuni, un sindicalist aflat în spatele sălii (restaurantul Calul Bălan din Neptun) a uitat să lase jos mâna, atunci când Luca a întrebat dacă sunt voturi împotrivă. El a fost apostrofat imediat de „el lider maximo”, care i-a spus: „Costele (nu-mi mai aduc aminte dacă acesta era într-adevăr numele, dar nu contează în economia subiectului – n.m.), să nu mai vii la mine să-mi cer să te ajut cu aia şi cu ailaltă…”.

Sindicalistul vizat, probabil mahmur după cheful monstru care avusese loc cu o seară înainte, a încercat pe dată să se dezvinovăţească: „Mă scuzaţi, domnu’ preşedinte, nu am făcut-o intenţionat, eu sunt pentru propunerea făcută de dumneavoastră congresului…”. În final, Liviu Luca a dat dovadă de „înţelepciune” şi l-a iertat pe Costel cel rătăcit. Mai trebuie menţionat faptul că, la un congres al FSLI Petrom, a fost votată (tot în unanimitate, evident) o propunere care suna cam aşa: “chiar dacă preşedintele federaţiei nu va mai fi la un moment dat Liviu Luca, el se va ocupa în continuare de finanţele organizaţiei sindicale”. Fără alte comentarii.

Dan Şova circulă ilegal cu maşinile CFR Călători.

Autor

Adrian Bărbulescu

-

24 iunie 2014

Ani de zile, miniştrii care s-au perindat pe la Transporturi au circulat în maşini luxoase, care aparţineau unor companii din subordine, cum ar fi CFR Călători, CFR Marfă sau CFR SA. La finele anului trecut, Curtea de Conturi a descoperit această situaţie strigătoare la cer, în care companii care supravieţuiesc doar pentru că Guvernul le mai şterge din când în când datoriile plătesc benzina pentru demnitari. Actualul ministru Dan Şova, jurist de formaţie, ignoră însă dispoziţiile Curţii de Conturi şi circulă în continuare cu autoturismele CFR Călători.
Pe vremea când Miron Mitrea conducea Ministerul Transporturilor, companiile din subordine au făcut achiziţii pe bandă rulantă. Şi nu, nu ne referim aici doar la costumele de scafandru cumpărate la preţuri exorbitante de fostul director general al CFR Călători.
Cum Mitrea şi apropiaţii lui nu puteau să se deplaseze cu Daewoo Leganza (modelul de top al industriei auto româneşti, la acea vreme), s-a decis cumpărarea unor limuzine. Una dintre acestea, un Audi cu numărul de înmatriculare B 10 WMT, era utilizată de însuşi Miron Mitrea, cu şofer, evident, iar benzina era plătită de CFR Călători. Alte maşini de lux erau utilizate de “camarila” sa.

Dobre, Berceanu, Orba şi Boagiu s-au plimbat cu limuzina CFR Călători

Mitrea a plecat, dar miniştrii care i-au urmat au continuat să folosească maşina cu pricina, alte limuzine fiind puse la dispoziţia demnitarilor ministerului, pe baza unor contracte de comodat. Gheorghe Dobre, Radu Berceanu, Ludovic Orban, Anca Boagiu – toţi au beneficiat de confortul maşinilor de lux. Iar parcul auto al companiilor feroviare a fost reîmprospătat continuu, cu alte limuzine.
La finele anului trecut, Curtea de Conturi a constatat că, prin contracte ilegale de comodat, nu mai puţin de 17 maşini au ajuns în folosinţa unor directori din Ministerul Transporturilor. Concluziile apar în Raportul Public al Curţii de Conturi pentru anul 2012 potrivit căruia CFR SA, CFR Călălori şi CFR Marfă au cheltuit numai în 2012 mai bine de 620.000 de lei pentru întreţinerea acestor automobile cărora le-au plătit, ilegal, inclusiv combustibilul.
Este vorba de 17 maşini mărcile Audi, Volkswagen, Mitsubishi şi Toyota care au ajuns în folosinţă gratuită la Ministerul Transporturilor, în subordinea căruia se află cele trei companii de stat, prin contracte cu clauze ilegale.
Cum scandalul era cât casa, ministrul de la acea vreme, Ramona Mănescu, a decis rezilierea contractelor de comodat, iar maşinile s-au întors la companiile feroviare. Nu pentru mult timp însă, căci Ramona Mănescu a plecat din biroul din Bulevardul Dinicu Golescu 38, acesta fiind ocupat de pesedistul Dan Şova.

Dan Şova: La loc comanda!
Care nu s-a sfiit să utilizeze maşinile aparţinând CFR Călători SA. Şi nu numai el. Secretarul general al ministerului, Elena Petraşcu, merge bine mersi într-un Volkswagen cu numărul B 15 WMI, care aparţine CFR Călători.
Surse din interiorul companiei au precizat pentru Ziarul de Investigaţii că “master of puppets” în ceea ce priveşte parcul auto al societăţii feroviare de stat este Vasile Secară, fost director la CFR Cluj, adus de Şova în conducerea centrală a companiei. “El le dă cheile maşinilor demnitarilor din minister, pentru a se da bine pe lângă ei”, au arătat sursele. Pe vremea când lucra la Cluj Napoca, Vasile Secară a fost implicat în mai multe scandaluri alături de Horia Uioreanu, fostul preşedinte al Consiliului Judeţean, în prezent arestat, după cum a dezvăluit presa locală.
Ziarul de Investigaţii a solicitat puncte de vedere asupra acestei situaţii atât de la Ministerul Transporturilor, cât şi de la CFR Călători. Până la ora publicării acestui material, nu ne-a parvenit niciun răspuns.

Năstase, patru ani şi şase luni la puşcărie. Hotărârea definitivă

Autor

Adrian Bărbulescu

-

24 iunie 2014

Fostul premier Adrian Năstase va executa patru ani şi şase luni de închisoare, după ce Curtea de Apel Bucureşti i-a adăugat un spor la pedeapsa de patru ani, în urma contopirii condamnărilor primite în dosarele „Zambaccian” şi „Trofeul calităţii”.

Curtea de Apel Bucureşti a admis marţi contestaţia Direcţiei Naţionale Anticuropţie (DNA) şi a dispus ca la pedeapsa de patru ani de închisoare pe care o execută Adrian Năstase să se adauge un spor de pedeapsă de şase luni. Sentinţa a fost dată în dosarul în care Adrian Năstase a cerut contopirea pedepselor de patru ani de închisoare din dosarul „Zambaccian” şi de doi ani de închisoare din dosarul „Trofeul calităţii”.

Hotărârea instanţei este definitivă, Adrian Năstase urmând să execute o pedeapsă de patru ani şi şase luni de închisoare. În noul context, avocatul lui Năstase nu mai poate solicita liberarea condiţionată, aşa cum intenţiona să facă dacă fostul premier rămânea doar cu pedeapsa de patru ani.

Mircea Băsescu, arestat 30 de zile în scandalul cu Bercea Mondial.

Autor

Dănilă Chirovici

-

20 iunie 2014

Mircea Băsescu, fratele preşedintelui României, a fost reținut joi de procurorii DNA pentru 24 de ore, fiind acuzat de trafic de influență, urmând ca vineri să fie prezentat în faţa instanţei cu propunere de arestare preventivă pentru 30 de zile. Vineri seara, Tribunalul Bucureşti a decis arestarea sa pentru 30 de zile. Mircea Băsecsu a fost dus aproape imediat în arestul Poliţiei Capitalei. Cu o zi înainte, într-un discurs încheiat cu ochii în lacrimi, preşedintele Traian Băsescu s-a spălat pe mâini, spunând că nu este în niciun fel implicat şi că va lăsa Justiţia să-şi facă treaba în acest caz. Reţinerea fratelui şefului statului a intrat şi în atenţia presei internaţionale.

Procurorii DNA îl acuză pe Mircea Băsescu că, în perioada 20 februarie 2011 — 22 februarie 2012, a primit suma de 250.000 de euro de la un denunțător (Florin Anghel, fiul interlopului Bercea Mondial), în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă magistrații învestiți cu soluționarea cauzei referitoare la infracțiunea săvârșită de tatăl denunțătorului (Sandu Anghel). Totul, cu scopul de a obține o hotărâre favorabilă, fie condamnarea la o pedeapsă mai mică, fie punerea în libertate.

Follow the money

La începutul anului 2011, după ce față de Sandu Anghel, zis Bercea Mondial, s-a luat măsura arestării preventive de către Tribunalul Olt, fiul acestuia, Florin Anghel, i-a dat unui intermediar suma de 250.000 de euro, la cererea acestuia din urmă și în schimbul promisiunii că banii vor fi ajunge mai departe la Mircea Băsescu, pentru ca acesta să intervină pe lângă magistrații care judecau cauza referitoare la infracțiunea săvârșită de Bercea Mondial și a altor cereri incidente în respectiva cauză.

Ulterior, pentru că Bercea Mondial nu a fost pus în libertate, Florin Anghel i-a dat intermediarului încă 350.000 de euro, în speranţa că o sumă mai mare va urni lucrurile în direcţia dorită. Din suma totală de 600.000 de euro dată de denunțător intermediarului, Mircea Băsescu ar fi primit 250.000 de euro, în schimbul promisiunii că, prin influența pe care o are asupra magistraților, poate obține o soluție favorabilă pentru Bercea Mondial.

După ore întregi de audieri la DNA, Mircea Băsescu a înnoptat în arestul Poliţiei Capitalei.

Lacrimile preşedintelui, redivivus

Joi după amiază, preşedintele Traian Băsescu a avut prima ieşire publică pe acest subiect. El a declarat că regretă implicarea fratelui său în scandalul legat de interlopul Bercea Mondial: „Nu mă voi transforma într-un avocat al fratelui meu, cu atât mai mult cu cât mi se pare că s-a implicat într-o zonă cu oameni în care nu trebuia să se implice”.

El a ţinut să precizeze că nu a avut niciodată cu fratele său Mircea vreo discuţie cu privire la sprijinirea lui Sandu Anghel în procesele pe care le avea. „Există suspiciunea intervenţiei mele în derularea Justiţiei în acest caz, sau cel puţin aşa a fost lansată public aseară. De aceea fac un apel public la orice poliţist, procuror, judecător care a fost implicat în cazul condamnării lui Sandu Anghel, dacă a existat vreo intervenţie a mea pe această scară a anchetei şi a deciziei justiţiei, să o facă publică”, a spus preşedintele.

El a continuat, arătând că în cei aproape zece ani de când este şeful statului nu a făcut nicio intervenţie în Justiţie pentru nimeni şi că şi în acest caz va proceda la fel: „Vă asigur că nu voi face niciun fel de intervenţie la nicio instituţie a statului pentru a-l proteja pe fratele meu, este major, este responsabil pentru faptele lui. Dacă a săvârşit ceva ilegal, va trebui să răspundă ca orice cetăţean, în faţa legii. Eu nu-l acuz. Dacă-l va acuza cineva, aceasta va putea fi justiţia. Lucrul pentru care-l acuz deocamdată e anturajul în care a intrat. Vă asigur că, între nevoia de consolidare a justiţiei şi reflexul firesc de a-ţi apăra fratele, aleg consolidarea justiţiei”. La finalul discursului, preşedintelui Băsescu i-au dat lacrimile.

Presa străină comentează

Scandalul dâmboviţean generat de reţinerea lui Mircea Băsescu a intrat şi în atenţia presei internaţionale, jurnaliştii străini ţinând să puncteze faptul că Justiţia din România face obiectul unei monitorizări speciale a Uniunii Europene în materie de combatere a corupţiei.

„Mircea Basescu, în vârstă de 60 de ani, fratele mai mic al preşedintelui, a fost reţinut joi seară, după ce a fost audiat de procurori. Justiţia română, care face obiectul unei supravegheri stricte din partea Bruxelles-ului, s-a dovedit a fi mai eficientă în ultimii ani, conform experţilor. În ultimii doi ani, un fost prim-ministru şi doi foşti miniştri găsiţi vinovaţi de acte de corupţie au fost condamnaţi la închisoare, un lucru inedit în România”, notează Agenţia France-Presse.

„Procurorii anticorupţie l-au reţinut pe fratele preşedintelui României”, titrează revista Business Review. „Mircea Băsescu, fratele preşedintelui Traian Băsescu, a fost reţinut joi seară de procurorii anticorupţie, după ce a fost interogat. Mircea Băsescu este suspectat de trafic de influenţă, existând suspiciunea că ar fi primit 250.000 de euro în februarie 2012 pentru a interveni în Justiţie în scopul obţinerii unei pedepse mai uşoare pentru Sandu Anghel, cunoscut sub numele de Bercea Mondial, un lider interlop condamnat la şapte ani şi şase luni de închisoare în 2012”, precizează sec Business Review.

Judecătoare la ICCJ, avocat într-un proces de ieşire din indiviziune.

Autor

Dănilă Chirovici

-

16 iunie 2014

O vilă somptuoasă în Primăverii, un complex rezidenţial la Mamaia sau la Predeal constituie aproape întotdeauna motiv de invidie, de scandaluri care într-un final ajung în justiţie. Dar cine şi-ar fi închipuit că o casă muncitorească situată în zona Răzoare, cu o suprafaţă totală de nici 80 mp, împărţită în două apartamente, poate fi obiectul unor interminabile procese? Şi atunci când una dintre părţi apelează la „artileria grea”, adică la sprijinul unui magistrat de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, lucrurile se complică.

UPDATE Curtea Supremă se spală pe mâini

Ziarul de Investigaţii a solicitat un punct de vedere oficial de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitor la acţiunile magistratului asistent Oana Cristina Popescu. Magistraţii de la ÎCCJ s-au spălat pe mâini în această afacere, pasând toată răspunderea la Curtea de Apel Bucureşti. „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate emite un punct de vedere în raport de situaţia prezentată de dumneavoastră, în condiţiile în care reprezentarea părţii la care faceţi referire a avut locîn faţa completului de judecată legal învestit, acesta fiind suveran atât în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate cât şi în aprecierea asupra dovezii calităţii de reprezentant”, se arată în răspunsul semnat de judecătorul Minodora Condoiu, şeful Biroului de informare şi relaţii publice al instanţei supreme.

Aşa cum spuneam, casa de la numărul 8 al străzii Lt. Av. Caranda din sectorul 6 al Capitalei nu este nici pe departe vreun palat sau măcar conac. Este o simplă casă muncitorească ridicată în perioada interbelică şi care apoi, în anii comunismului, a făcut parte din fondul locativ de stat.

Imobilul este împărţit în două apartamente minuscule, de suprafaţe aproximativ egale. Decenii la rând, locatarii celor două apartamente nu au avut nimc de-mpărţit, ba, dimpotrivă, au trăit împreună, sub acelaşi acoperiş, în bună vecinătate. A venit schimbarea de regim din decembrie 1989 şi statul român a decis să vândă toate locuinţele deţinute de fosta ICRAL către cei care la vremea respectivă aveau statut de chiriaşi. Aşa s-a întâmplat şi cu imobilul despre care facem vorbire, cele două apartamente fiind vândute în 1993, cu plata în rate, către soţii Luminiţa şi Valere Munteanu, pe de o parte, şi Aneta Pascu, de cealaltă parte, regimul juridic fiind de proprietate comună forţată şi perpetuă.

O sarabandă a proceselor care durează de nouă ani

Schimbarea statutului juridic al colocatarilor, din chiriaşi în proprietari, nu a schimbat nimic în relaţiile dintre ei. Surpriza a intervenit abia în luna decembrie a anului 2005, când soţii Munteanu s-au trezit daţi în judecată de Aneta Pascu.

Netam-nesam, aceasta din urmă solicita ieşirea din indiviziune. Cu toate că nu putea fi vorba de aşa ceva, din moment ce nu exista o o proprietate comună care să poată fi partajată, dat fiind faptul că cele două apartamente au intrări separate, fiind utilizate în comun doar o fâşie de curte (pentru acces) şi reţeaua de utilităţi.

Este ca şi cum subsemnatul, locatar la etajul 8 al unui bloc din cartierul Titan, aş cere să mi se pună la dispoziţie o scară separată sau (de ce nu?) chiar şi un lift personal. Ei bine, tocmai acest lucru a cerut în instanţă Aneta Pascu – dărâmarea, pe cheltuiala familiei Munteanu, a gardului despărţitor dintre cele două proprietăţi, pe motiv că nu respectă linia de hotar (cu toate că el fusese construit de ICRAL, în perioada comunistă, şi exista la momentul cumpărării celor două apartamente) şi mutarea ţevilor de utilităţi aferente familiei Munteanu care există în zona Anetei Pascu.

Şi pretenţiile erau abia la început, aşa cum vom vedea în continuare. În primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 1054 pronunţată în şedinţa publică din data de 9 februarie 2006, Judecătoria Sectorului 6 a respins acţiunea Anetei Pascu, pe care a considerat-o ca fiind fără obiect: „Indiviziunea, ca modalitate a dreptului de proprietate, presupune existenţa mai multor titulari, care au doar o cotă-parte ideală, abstractă, din dreptul de proprietate asupra bunurilor aflate în această stare, fără a avea o fracţiune materială, determinată de bunuri. Instanţa apreciază că în cauză nu există o stare de indiviziune, astfel cum a fost ea definită anterior, întrucât fiecare parte deţine în exclusivitate anumite încăperi, iar grupul sanitar şi pivniţa sunt în folosinţă comună, fiind dobândite ca atare prin contractele încheiate cu SC Orizont SA” (fosta ICRAL – n.red.).

Trebuie menţionat aici că grupul sanitar deţinut în comun de cele două familii este singura cale de acces în podul casei. Clar ca lumina zilei. Numai că sarabanda proceselor era abia la început. Un an mai târziu, prin sentinţa civilă nr. 2761 pronunţată în şedinţa publică din 20 aprilie de aceeaşi Judecătorie a Sectorului 6, Secţia Civilă, este admisă în parte acţiunea reclamantei Aneta Pascu. Apoi, inexplicabil, aceasta renunţă la acţiunea de solicitare a ieşirii din indiviziune.Liniştea părea că s-a reinstaurat în imobilul din strada Lt. Av. Caranda.

Bunica îşi aduce nepoata în instanţă

Doar pentru scurt timp însă. La fel de inexplicabil, Aneta Pascu introduce o nouă acţiune, având acelaşi obiect, care îi este admisă şi procesele se reiau pe bandă rulantă, cu tot ce implică acestea – experţi, adrese către şi de la Primăria Sectorului 6 şi aşa mai departe.

Oricine se poate întreba, pe bună dreptate, de unde atâta energie şi, mai ales, atâta aplecare către lumea Justiţiei a unei octogenare, şi aici am numit-o pe Aneta Pascu? Ei bine, totul devine mult mai clar atunci când ne aruncăm privirea pe încheierea şedinţei publice din data de 13 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală. „La apelul nominal făcut în şedinţă publică a răspuns recurentul pârât Munteanu Valere (…) intimata reclamantă Pascu Aneta, prin reprezentant Popescu Oana Cristina, fără mandat la dosar”, se arată în încheierea de şedinţă.

Oana Cristina Popescu nu este nimeni alta decât nepoata Anetei Pascu şi este magistrat asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Evident, partea adversă ia foc şi cere instanţei ca Aneta Pascu să nu fie reprezentată de nepoata ei, având în vedere calitatea de magistrat a acesteia. Şi, surpriză! Oana Cristina Popescu se retrage de bună voie: “Reprezentantul intimatei-reclamante Pascu Aneta solicită instanţei să ia act că înţelege să se retragă din cauza de faţă, în sensul că nu mai reprezintă interesele intimatei-reclamante Pascu Aneta, întrucât doreşte ca prezentul recurs să se soluţioneze cât mai repede”.

Dar efectul asupra colegilor ei magistraţi de la Curtea de Apel s-a făcut simţit, chiar şi cu această trecere episodică prin sala de judecată. Dovadă stă faptul că, în aceeaşi şedinţă publică, instanţa menţionată a respins recursul formulat de Tudoriţa şi Valere Munteanu.

O motivare kilometrică

În consecinţă, judecarea procesului se întoarce la Judecătoria Sectorului 6. Prin sentinţa civilă nr. 2632, pronunţată în şedinţa publică din data de 12 martie 2013, instanţa admite cererea formulată de Aneta Pascu şi dispune ieşirea din indiviziune. (De precizat că motivarea sentinţei se întinde pe nu mai puţin de 30 de pagini. Nu chiar ca la procesul lu Adrian Năstase, dar nici mult nu mai aveau până acolo magistraţii de la judecătorie!).

Şi, mai ceva ca arhitecţii care au proiectat Burj-al-Arab, magistraţii găsesc şi soluţia tehnică pentru separarea completă a colocatarilor imobilului. „(Instanţa – n.red.) constată că pârâţii reclamanţi Munteanu Valere şi Munteanu Tudoriţa vor avea acces la corpul acestora de proprietate direct din strada Lr. Av. Gheorghe Caranda nr. 8A, sens în care, pentru accesul în imobilul construcţie, dispune modificarea ferestrei cu deschidere la stradă prin transformarea acesteia în cale de acces – intrare în imobil. Această intrare urmează a fi mascată de o marchiză cu o înălţime de până-n 2,20 metri, o lăţime de până-n 1,5 metri şi o adâncime de până într-un metru”.

Mai pe româneşte, soţii Munteanu ar urma să aibă acces din stradă direct în dormitor. Ca să nu mai vorbim de faptul că imobilul, ridicat în 1931, este construit pe principiul cărămizilor portante. Dacă ai scos o cărămidă, cade tot peretele şi, în cel mai rău caz, toată casa. Judecătoria a dat această sentinţă în pofida avertismentelor repetate ale Primăriei Sectorului 6, reprezentanţii acestei instituţii precizând că soluţia tehnică nu este taman legală. „(…) nu este posibilă ieşirea din indiviziune, deoarece, conform PUG al Municipiului Bucureşti, aprobat cu HCGMB nr. 269/2000 cu valabilitate prelungită în conformitate cu HCGMB nr. 324/2010 şi a HCGMB nr. 241/2011, imobilul se află în zona M – subzona M3, subzonă în care lotul minim, ca suprafaţă pe care se pot executa lucrări este de 300 mp cu un front la stradă de 10,00 ml”, se arată în răspunsul primit de Valere Munteanu de la Primărie, înregistrat cu numărul 37496 din data de 4 decembrie 2012.

Or, toată proprietatea din strada Lt. Av. Caranda nu are decât 264 mp, deci lucrările nu pot fi executate. Singura soluţie în acest caz pare ca Aneta Pascu să dea în judecată şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru a i se permite începerea lucrărilor de construcţie. Cu o nepoată magistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cine ştie?

Şova: divizărea SNCFR a fost greşită.

Autor

Adrian Bărbulescu

-

10 iunie 2014

Divizarea fostei Societăţi Naţionale a Căilor Ferate Române (SNCFR) în trei companii (Infrastructură, Marfă şi Călători), decisă în 1998, în perioada mandatului lui Traian Băsescu la Ministerul Transporturilor a fost greşită şi în contradicţie cu trendul din UE, a declarat marţi actualul deţinător al portofoliului, Dan Şova.

„Decizia din 1998 – normal, o să spună toată lumea, dom’le, în ’98 era Băsescu ministru al Transporturilor şi este o chestiune politică; nu, nu este o chestiune politică – de spargere a căii ferate în trei companii a fost o decizie greşită, din punct de vedere administrativ. A fost o decizie greşită ca ministru. Fac această afirmaţie nu pentru că am ceva cu domnul Băsescu – este evident că am ceva cu dânsul, ştie toată lumea -, dar spun acest lucru după ce am participat deja la trei Consilii Europene, în martie, la Bruxelles, în mai la Atena şi săptămâna trecută la Luxemburg. De fiecare dată, la toată cele consililii s-a aflat pe masa discuţiilor al patrulea pachet feroviar în Uniunea Europeană, care discută tocmai despre despărţirea acestor companii”, a declarat Şova.

El a precizat că oameni care sunt mai capitalişti şi mai obişnuiţi cu economia de piaţă decât românii se opun spargerii companiilor naţionale în călători, marfă şi infrastructură: „Este anedoctic, tot cu referire la domnul Băsescu, cei care se opun şi spun că este o prostie sunt chiar nemţii, care, mă rog, dânsul a revendicat o anumită relaţie cu ei. Nemţii sunt cei care se opun în mod constant acestei propuneri de reformă, şi nu sunt singurii”.

Ziarul de Investigaţii a arătat încă de acum trei ani de zile, într-o amplă anchetă, efectele dezastruoase pe care le-a avut divizarea SNCFR, făcută sub „îndrumarea” firmei americane Seneca.

Citeşte aici legătura dintre Traian Băsescu, Anca Boagiu şi compania Seneca .

Dan Adamescu ridicat din trafic şi dus cu duba la DNA.

Autor

Dănilă Chirovici

-

5 iunie 2014

UPDATE Omul de afaceri Dan Adamescu a fost ridicat joi dimineaţă din trafic de procurorii DNA. El a părăsit autoturismul Maybach pentru a-şi continua deplasarea cu duba, fiind escortat cu duba de trupele speciale, după ce pe numele său a fost emis un mandat de aducere, pentru a fi audiat în dosarul în care este acuzat că le-ar fi dat mită 20.000 de euro judecătorilor Ion Stanciu şi Elena Rovenţa.

Joi, 21 mai, Adamescu se prezentase la DNA, fiind citat de procurori după ce miercuri fuseseră făcute percheziţii la locuinţa sa şi la sediile unor firme pe care le deţine, în dosarul în care patru judecători sunt acuzaţi că ar fi luat mită pentru intervenţii în dosare de insolvenţă.

Adamescu a ajuns la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în jurul orei 10,15 şi nu a dorit să facă nicio declaraţie. Surse judiciare au declarat că Dan Adamescu a fost citat să se prezinte joi la DNA, fiind suspectat că, pentru a obţine soluţii favorabile în dosare, ar fi dat mită judecătorilor de la Tribunalul Bucureşti puşi sub acuzare pentru corupţie. Procurorii DNA au făcut miercuri percheziţii la locuinţa omului de afaceri Dan Adamescu şi la firmele acestuia, în dosarul în care patru judecători sunt acuzaţi că ar fi luat mită pentru intervenţii în dosare de insolvenţă.

Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) a anunţat printr-un comunicat de presă că miercuri, 20 mai, au fost făcute percheziţii la nouă sedii ale unor societăţi comerciale, precum şi la domiciliul unei persoane fizice, toate situate în Bucureşti, în dosarul în care au fost arestaţi patru judecători de la Tribunalul Bucureşti. DNA a precizat că, pe lângă cei patru judecători, în această cauză se efectuează urmărirea penală şi faţă de alte persoane,. Surse judiciare citate de Mediafax au indicat că percheziţiile au fost făcute la locuinţa omului de afaceri Dan Adamescu şi la firmele deţinute de acesta, existând suspiciunea că mogulul asigurărilor le-ar fi dat mită judecătorilor de la Tribunalul Bucureşti suspectaţi de corupţie, pentru a obţine soluţii favorabile în dosare. Dan Adamescu deţine compania Astra Asigurări, Unirea Shopping Center şi cotidianul România liberă.

Judecătorii Mircea Moldovan, Ion Stanciu, Elena Rovenţa şi Ciprian Sorin Viziru, toţi de la Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a civilă, acuzaţi că primeau bani şi bunuri pentru intervenţii în dosare de insolvenţă, au fost arestaţi preventiv, printr-o sentinţă pronunţată marţi de Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea procurorilor anticorupţie. Potrivit magistraţilor, cei patru judecători, personal sau prin intermediari, au pretins şi primit de la practicieni în insolvenţă, lichidatori sau administratori judiciari, administratori ai întreprinderii profesionale unipersonale cu responsabilitate limitată, sume de bani, bunuri sau servicii. Magistraţii ar fi cerut bani sau bunuri pentru a îndeplini sau a nu îndeplini ori a întârzia un act privitor la îndatoririle de serviciu în legătură cu contestaţiile la tabelul preliminar al creanţelor, pentru a decide privind modalităţile de înscriere la masa credală cu privire la creanţele creditorilor chirografari, pentru a desemna preferenţial administratori judiciari, pentru a atribui preferenţial dosare de insolvenţă sau pentru a-şi exercita influenţa pe lângă judecători de la diverse instanţe din Bucureşti şi din ţară, folosind informaţii deţinute prin prisma atribuţiilor de judecător, au arătat procurorii în referatul cu propunerea de arestare.

Citeşte şi:

Adamescu, mogulul asigurărilor de locuinţe

PAID intră oficial sub tutela familiei Adamescu

Ziarul de Investigații

Factori de dezvoltare a comerţului internaţional.

Ioan Rus îi încurcă lui Mazăre planurile de preluare a Portului

Polonia, condamnată la CEDO în cazul închisorilor CIA

Nicuşor Constantinescu si linia ferată Constanţa – Mangalia

CFR înlocuiește centralizarea electronică din gări

Liviu Luca şi Vântu, condamnaţi la multi ani de puşcărie.

Dan Şova circulă ilegal cu maşinile CFR Călători.

Năstase, patru ani şi şase luni la puşcărie. Hotărârea definitivă

Mircea Băsescu, arestat 30 de zile în scandalul cu Bercea Mondial.

Judecătoare la ICCJ, avocat într-un proces de ieşire din indiviziune.

Şova: divizărea SNCFR a fost greşită.

Dan Adamescu ridicat din trafic şi dus cu duba la DNA.

Rămâi conectat

Ultimul articol

USR, noi propuneri de miniștri: Radu Miruță la Apărare, Irineu Darău la Economie

Director ANPC, după trimiterea sa în judecată: „Dacă am greșit, voi avea puterea să...

AUR depune moțiune de cenzură împotriva unui ministru PSD