Directorul Complexului Energetic Oltenia, Dan Laurențiu
Ciurel, fost director al Complexului Energetic Rovinari, este acuzat de
procurorii DNA că a cauzat un prejudiciu de 84 milioane de lei în
dosarul în care este urmărit penal și fostul ministru al Transporturilor
Dan Șova. DNA a anunţat miercuri că Ciurel a fost pus sub acuzare
pentru săvârșirea a trei infracțiuni de abuz în serviciu.
Procurorii DNA susțin că, în calitate de director la Direcția
Investiții din cadrul Complexului Energetic Rovinari (CER), la data de
21 martie 2007, Laurențiu Ciurel a întreprins demersuri în vederea
încheierii, cu SCA Șova și Asociații, a unui contract de asistență
juridică denumit „Consultanță juridică pentru încheierea contractelor de
finanțare și execuție a instalațiilor de desulfurare aferentă
grupurilor energetice 3 și 6 Rovinari”.
Ulterior, în calitate de director general și ordonator de credite la
Complexul Energetic Rovinari, respectiv la data de 3 septembrie 2007, el
a semnat un act adițional la contractul inițial, prin care s-a
suplimentat valoarea acestuia cu suma de 200.000 de lei, iar la data de
19 decembrie 2007 şi-a pus semnătura pe un al doilea act adițional prin
care s-a suplimentat valoarea contractului cu suma de 711.240 de lei.
Apoi, pe 22 decembrie 2008, Laurențiu Ciurel a semnat un al treilea act
adițional prin care s-a suplimentat valoarea aceluiași contract cu suma
de 310.000 lei.
„Actele respective au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor în
legătură cu buna gestiune financiară, contracte în urma cărora, SCA Șova
și Asociații a reprezentat Complexul Rovinari în litigii de drept
comun, străine serviciului de asistență juridică în cadrul proiectului
de desulfurare în virtutea căruia au fost încheiate. Ca urmare a acestor
activități, Complexul Energetic Rovinari (CER) a fost prejudiciat cu
suma de aproximativ un milion lei, prin diminuarea sumelor alocate
fondului de investiții, proporțional cu sumele plătite nelegal și
corelativ obținerii de foloase necuvenite de către SCA Șova și
Asociații”, susţine DNA.
Semna contracte pe bandă rulantă
Procurorii îl mai acuză pe Laurențiu Ciurel că, în calitate de
director general și ordonator de credite al CER, a încheiat cu SCA Șova
și Asociații, la data de 14 februarie 2008, un alt contract de
asistență, în contextul unui litigiu dintre Complexul Energetic Rovinari
și ICM — SC pentru Închiderea – Conservarea Minelor SA, cu încălcarea
dispozițiilor privind buna gestiune financiară.
În urma încheierii acestui contract, CER a fost prejudiciat cu suma
de 1.071.336,80 de lei, (din care 977.463,88 de lei comision de succes),
concomitent cu obținerea unui folos necuvenit în același cuantum de
către SCA Șova și Asociații.
În fine, în calitate de director general al CER, la data de 19 februarie
2008, fără a avea mandat special din partea AGA sau a Consiliului de
Administrație și prin nerespectarea dispozițiilor date în sarcina
directorului general prin ordinul Ministerului Economiei și Comerțului,
Laurențiu Ciurel a încheiat cu ICM o tranzacție prin care CER se obliga
să achite către ICM suma totală de 82.139.822 de lei în termen de cinci
ani, conduită infracțională în urma căreia CER a fost prejudiciat prin
diminuarea sumelor alocate fondului de investiții, proporțional cu
sumele plătite nelegal în cuantum de 82.139.822 de lei, corelativ
obținerii unui folos necuvenit de către lichidatorul judiciar.
Prejudiciul cauzat Complexului Energetic Rovinari (CER) prin activitățile descrise se ridică la aproximativ 84 milioane lei.
Unul dintre regii asflatului din România, administratorul
societăţii Tehnologica Radion Bucureşti, Theodor Berna, a fost reţinut
luni într-un dosar de evaziune fiscală şi spălare de bani cu un
prejudiciu de peste o sută de milioane de euro. Dosarul a fost
instrumentat de procurorii de la Parchetul Curţii de Apel Ploieşti. Potrivit unui comunicat transmis, luni seară, de Parchetul Curţii de
Apel Ploieşti, mai multe persoane au fost duse la audieri la sediul
Parchetului, fiind cercetate pentru evaziune fiscală şi spălare de bani. În
urma audierilor, două persoane – Theodor Berna, administrator la SC
Tehnologica Radion SRL Bucureşti şi la SC Teloxim Con SRL Bucureşti, şi
Florian Bujoreanu, administrator la SC Proiect Alfa Capital SRL
Bucureşti – au fost reţinute, urmând să fie prezentate Tribunalului
Prahova cu propunere de arestare preventivă. De asemenea, alte cinci
persoane – administratori ai unor societăţi comerciale – au fost puse
sub control judiciar pentru spălare de bani. Persoanele duse la audieri
sunt acuzate că, în calitate de administratori ai mai multor firme, au
înregistrat în contabilitate operaţiuni comerciale nereale urmate de
transferuri de bani, în scopul ascunderii provenienţei ilicite a
acestora, sume care ulterior au fost retrase în numerar din conturile
unor societăţi comerciale de tip fantomă. Potrivit anchetatorilor,
prejudiciul estimat este de 104.940.660 lei (23 milioane de euro)
rezultat din evaziune fiscală şi de 353.089.030 lei (78,5 milioane de
euro) din spălare de bani. Numele firmei Tehnologica Radion apare în
rechizitoriul întocmit de procurori în dosarul de evaziune fiscală şi
spălare de bani cu un prejudiciu estimat la 35 de milioane de euro, însă
în acest dosar în care 35 de persoane – fizice şi juridice – au fost
trimise în judecată în martie 2014 nici Tehnologica Radion, nici
reprezentanţii acestei firme nu au fost inculpaţi.
Legături de șpagă Theodor Berna – Mădălin Dumitru
Tehnologica Radion, firmă controlată de Theodor Berna, apare și
în dosarul de corupție întocmit directorului Direcţiei Generale
Infrastructură din Primăria Capitalei, Mădălin Dumitru. Acesta din urmă
este în arest preventiv încă din luna iunie. În
dosarul întocmit de DNA se arată că, în perioada 2010 – 2014, Mădălin
Dumitru a pretins şi primit de la reprezentanţii SC Tehnologica Radion
SRL foloase necuvenite constând în lucrări de renovare (amenajare la
imobilele proprietate personală sau la imobilele deţinute pe numele
rudelor) şi bunuri electrocasnice, pentru a nu constata nereguli în
derularea contractelor pe care le avea cu municipalitatea firma lui
Theodor Berna. Ca urmare a verificărilor făcute de procurori, s-a
stabilit că Tehnologica Radion SRL a avut în derulare cu Primăria
Capitalei mai multe contracte. Pentru fiecare contract în parte
procurorii au descoperit mai multe nereguli.
La numai 64 de ani, omul de afaceri Dinu Patriciu a murit la
Londra, după o suferinţă grea, cauzată de cancer. Medicul curant al lui
Dinu Patriciu, Mihai Voiculescu, a declarat că omul de afaceri a murit
la Spitalul Royal Free din Londra, cel mai probabil din cauza unei
infecţii după transplantul de ficat. Dinu Patriciu la Londra urma un
tratament pentru cancer. În decembrie 2012, Dinu Patriciu fusese supus
unui transplant de ficat.
„Dinu Patriu a decedat într-un spital din Londra, cu o posibilă
infecţie posttransplant, fiind exclusă orice culpă medicală. Dinu
Patridiu a decedat în Spitalul Royal Free Hospital din Londra, unde
mergea frecvent la control pentru monitorizarea stării de după
transplant”, a declarat pentru Mediafax profesorul dr. Mihai Voiculescu,
prieten de peste 30 de ani cu omul de afaceri şi cel care de peste 20
de ani îl îngrijea pentru diverse probleme medicale.
Profesorul Voiculescu a precizat că problemele hepatice ale lui Dinu
Patriciu au apărut în ultimii trei ani, timp în care am făcut mai multe
investigaţii la Spitalul AKH din Viena, la Spitalul Niguarda din Milano,
dar şi la Londra.
„Întrucât starea sănătăţii nu era bună, am început pregătirea pentru
transplant. În urmă cu un an şi jumătate, Dinu Patriciu a fost supus
unei intervenţii de transplant hepatic în spitalul din Milano.
Problemele de serviciu însă l-au determinat să monitorizeze starea de
sănătate într-un spital din Londra, respectiv Royal Free Hospital”, a
mai spus Voiculescu.
El a adăugat că, probabil, la Dinu Patriciu au apărut complicaţii
posttransplant: „Este posibil, pe stare imunologică scăzută să fi
dezvoltat o infecţie. Ceea ce pot să spun este că a beneficiat de cea
mai bună îngrijire şi este exclusă orice culpă medicală”.
Surse apropiate familiei au precizat că este posibil ca Dinu Patriciu să
fie înmormântat la Londra.
Averea imobiliară şi traseul politic
Patriciu deţinea active imobiliare în Germania, Suedia sau
Polonia, evaluate la circa 1,1 miliarde de euro în mijlocul crizei. În
România, portofoliul imobiliar al lui Dinu Patriciu cuprindea Romană
Offices, Cubic Center şi Evo Center (în Pipera), Băneasa Business
Center, Cascade Offices (Buzeşti) sau Floreasca 2 Business Center.
Totodată, omul de afaceri a deţinut împreună cu fondul AIG/Lincoln
clădirea de birouri Lakeview din Floreasca vândută în 2013 fondului
NEPI.
Dinu Patriciu s-a născut în 3 august 1950, la Bucureşti şi a avut afaceri în domeniul petrolier, bancar şi imobiliar.
În anul 1990, Dinu Patriciu a devenit membru fondator al PNL.
În legislatura 1990-1992, a fost ales ca deputat de Timiş pe listele
PNL. A făcut parte din Comisia pentru administraţie centrală şi locală,
amenajarea teritoriului şi urbanism şi din Comisia pentru echilibru
ecologic şi protecţia mediului.
În legislatura 1992-1996, Dinu Patriciu a fost ales ca deputat de
Dâmboviţa pe listele Convenţiei Democrate Române (CDR). A fost lider al
Grupului parlamentar al Partidului Liberal 1993 şi al Partidului
Alianţei Civice (octombrie 1992 – decembrie 1994) şi a făcut parte din
Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi
echilibru ecologic (până în noiembrie 1995) şi din Comisia pentru buget,
finanţe şi bănci (din noiembrie 1995).
În 1996, Patriciu a candidat la funcţia de primar general al
municipiului Bucureşti, ca reprezentant al PL ’93. Dinu Patriciu a fost
deputat şi în legislatura 2000-2004, fiind ales ca reprezentant al PNL. A
făcut parte din Comisia pentru industrii şi servicii până la data de 18
iunie 2003, când a demisionat din calitatea de membru al Parlamantului
României, pe motiv de incompatibilitate.
Afacerile păguboase Adevărul Holding şi Mic.ro
Dinu
Patriciu s-a retras în anul 2003 din Parlament şi din viaţa politică
activă pentru a se putea dedica afacerilor.
Apoi, afacerile sale au luat-o pe o pantă descendentă. Şi-a creat un
trust media în jurul cotidianului Adevărul, care însă a început să se
clatine după numai câţiva ani. Datoriile către furnizori se acumulau,
iar salariile erau plătite cu întârziere. În cele din urmă, Adevărul
Holding a fost preluat de omul de afaceri Cristian Burcu.
În paralel, Dinu Patriciu a pus pe picioare o altă afacere care se va
dovedi falimentară. Este vorba de reţeaua de magazine Mic.ro şi Mac.ro.
Gigi Neţoiu şi Mihai (MM) Stoica, condamnaţi la trei ani şi
patru luni şi respectiv trei ani şi şase luni de închisoare în Dosarul
transferurilor, au depus la Tribunalul Bucureşti cereri de revizuire,
prin care cer anularea pedepselor care le-au fost aplicate de
magistraţii Curţii de Apel.
În cazul lui Gigi Nețoiu, instanţa a stabilit termenul de judecare a
cererii de revizuire a pedepsei în 2 septembrie, în timp ce pentru
acţiunea lui MM Stoica nu a fost stabilită deocamdată data la care va fi
analizată de Tribunalul Bucureşti.
Potrivit Codului de Procedură Penală, revizuirea hotărârilor
judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută
în mai multe situaţii. Una dintre acestea se referă la cazul în care
s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost ştiute la
soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate
în cauză.
Totodată, revizuirea poate fi solicitată atunci când un înscris care a
fost folosit ca temei al hotărârii a fost declarat fals în cursul
judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat
soluţia pronunţată în cauză.
În plus, revizuirea se poate cere şi dacă un membru al completului de
judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire
penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se
cere, fapt ce a influenţat soluţia pronunţată.
Codul de procedură penală legiferează şi faptul că o astfel de
solicitare poate fi înaintată dacă hotărârea s-a întemeiat pe o
prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea
a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării
dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Recursul în casaţie, respins deja
Pe de altă parte, instanţa supremă a respins definitiv, pe 25
iulie, cererile de recurs în casaţie înaintate de şapte din cei opt
oameni de fotbal condamnaţi în Dosarul transferurilor.
„Respinge, ca inadmisibile, cererile de recurs în casaţie formulate
de inculpaţii Popescu Gheorghe, Copos Gheorghe, Stoica Mihai, Borcea
Cristian, Becali Ioan, Becali Victor şi Neţoiu Gheorghe împotriva
deciziei nr. 222 din 04 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti – Secţia a II-a penală. Respinge cererile de suspendare a
executării deciziei penale atacate formulate de inculpaţii Popescu
Gheorghe, Neţoiu Gheorghe şi Stoica Mihai. Respinge cererea de sesizare a
Curţii Constituţionale formulată de inculpatul Copos Gheorghe, pe care
şi-a însuşit-o şi inculpatul Stoica Mihai”, a arătat instanţa la vremea
respectivă.
Potrivit prevederilor legale, rolul recursului în casaţie este de a
cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă hotărârea
atacată este în conformitate cu regulile de drept aplicabile.
Fraţii Ioan şi Victor Becali, Mihai Stoica şi Cristian Borcea au mai
încercat să anuleze decizia luată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul
transferurilor de jucători, depunând contestaţii în anulare. În cazul
tuturor, însă, solicitările au fost respinse de instanţă.
Pe 4 martie, Curtea de Apel Bucureşti i-a condamnat pe Jean Pădureanu
la trei ani şi patru luni de închisoare, pe George Copos la trei ani şi
opt luni, pe Mihai Stoica la trei ani şi şase luni, pe Cristian Borcea
şi Ioan Becali la câte şase ani şi patru luni, pe Victor Becali la patru
ani şi opt luni, pe Gheorghe Popescu la trei ani, o lună şi zece zile,
iar pe Gheorghe Neţoiu la trei ani şi patru luni de închisoare cu
executare
Magistrații de la Tribunalul București au amânat miercuri,
pentru 25 august, pronunțarea sentinței în dosarul Loteria I, în care
inculpat este și omul de afaceri George Copos. Dosarul Loteria I este în
faza de apel, după ce, în ianuarie 2013, Judecătoria Sectorului 2 l-a
condamnat pe George Copos la patru ani de închisoare cu executare pentru
evaziune fiscală.
În același dosar, Roza Gilio Giuzepe, Ioan Stelian Rațiu și Nicolae
Cristea, fost director general al Loteriei Române, au primit sentinţe de
câte patru ani de închisoare cu executare, iar Gabriel Rogoveanu — trei
ani de închisoare cu executare.
Instanța i-a obligat atunci pe George Copos și Roza Gilio Giuzepe (ambii
în solidar cu părțile responsabile civilmente SC Ana Electronic SA și
SC Romtur GM Impex SRL), Nicolae Cristea și Gabriel Rogoveanu la plata
către ANAF a sumei de 3.946.112 lei, cu titlu de despăgubiri materiale
și la plata tuturor obligațiilor fiscale accesorii (majorări, penalități
și dobânzi).
Fostul patron al clubului Rapid a fost trimis în judecată pe 6 iunie
2006, fiind acuzat de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prin
care a prejudiciat bugetul de stat cu peste un milion de euro, în urma
unor tranzacții realizate cu Compania Națională Loteria Română.
În acelaşi dosar au mai fost trimiși în judecată Roza Gilio Giuzepe,
cetățean român, acționar la societățile Ana Electronic, Ana Group, Ana
Pan, administrator unic director la RomTour GM Impex SRL, membru
fondator al Fundației „ProRapid”, și Ioan Rațiu Stelian, administrator
la Transilvania International SRL.
Totodată, au fost deferiți justiției Nicolae Cristea, fost director
general și președinte al Consiliului de Administrație al Companiei
Naționale Loteria Română, membru fondator al Fundației „ProRapid”, și
Gabriel Rogoveanu, agent imobiliar la Euroest Invest SRL.
În anul 2004, Loteria Română a achiziționat din surse proprii, din
rețeaua Ana Electronic, 38 de spații comerciale, cu suprafața totală de
6.786 mp, în valoare de 5,1 milioane de euro, respectiv 746 euro/metru
pătrat.
Potrivit anchetatorilor, George Copos, în calitate de asociat și
presedinte al Consiliului de Administrație în cadrul Ana Electronic,
împreună cu Roza Gilio Giuzepe și cu sprijinul lui Nicolae Cristea și
Gabriel Rogoveanu, s-ar fi sustras de la plata obligațiilor fiscale,
aducând bugetului de stat un prejudiciu de 39 milioane de lei (peste un
milion de euro, la cursul de schimb de la acea dată).
Primarul Constanţei, Radu Mazăre, se vaită că nu mai are bani
să treacă strada, cardurile fiindu-i blocate. Din această cauză, el
trebuie să plătească totul cash. El a declarat marți că ANAF i-a blocat
conturile personale pentru recuperarea unei sume de 700.000 de lei,
banii provenind din amenzile judiciare încasate de Primărie.
“Am toate conturile blocate. Pentru că toate amenzile judiciare pe
care le-a primit Primăria de-a lungul sutelor şi miilor de procese în
care se judecă cu diverşi cetăţeni ori societăţi, mi-a fost pus
sechestru de către domnii de la ANAF mie personal”, a spus Mazăre, citat
de Mediafax.
Primarul Constanţei spune că este pentru a doua oară când se întâmplă
acest lucru, prima dată contestând şi câştigând în instanţă ridicarea
popririlor: “S-a întâmplat lucrul ăsta şi acum un an şi ceva, pentru
cinci miliarde (n.r. – 500.000 RON). Sigur, juriştii au contestat şi au
spus în instanţă că primarul nu este Radu Mazăre, cetăţeanul, ci este
Consiliul Municipal, prin primar. Domnii de la ANAF au considerat că
dacă la primarul Radu Mazăre este trecut CNP-ul, trebuie să plătesc eu
personal amenzile. Pentru cele cinci miliarde ne-am judecat şi în şapte
procese instanţele au spus că da, este primarul municipiului. Dacă
Primăria câştigă un proces nu bag eu banii în buzunar, Radu Mazăre,
intră la municipalitate. Au deblocat conturile pentru cele cinci
miliarde şi acum mi-au mai pus pentru încă şapte miliarde”.
Mazăre a completat că 80 la sută din sumele pentru care i s-a pus lui
poprire pe conturi au fost poprite şi la Primărie. El spune că i-au
fost blocate conturile, dar trăieşte acum din banii “cash”, pe care îi
are trecuţi şi în declaraţia de avere.
“Au pus sechestru pe trei conturi – două la o bancă şi unul la altă
bancă. Noroc că nu am prea mulţi bani pe acolo, că eu mă aştept la
orice. Acum din cash trăiesc, pe care îl am în declaraţia de avere”, a
spus Mazăre.
Omul de afaceri Ioan Niculae s-a prezentat miercuri la sediul
DIICOT pentru a fi audiat în dosarul Romgaz. El este acuzat de mai
multe infracțiuni, printre care sustragere de sub sechestru, instigare
la abuz în serviciu și spălare de bani.
Înainte de întâlnirea cu procurorii, Ioan Niculae a declarat că
nu are nicio logică decizia anchetatorilor de a schimba acuzația de
subminare a economiei naționale în instigare la abuz în serviciu.
În plus, a precizat Niculae, România consumă doar o treime din gazul
exploatat la nivel naţional iar, dacă acesta nu este consumat, există
riscul apariţiei de explozii ce ar putea implica şi morţi, din cauza
presiunii foarte mari a gazelor. Omul de afaceri a mai arătat că nu se
consideră vinovat pentru că practic Guvernul României l-a invitat la
masa tratativelor ,iar el nu a făcut decât să deruleze o afacere.
La DIICOT au fost chemate și fosta soție lui Ioan Niculae, Domnița
Niculae, dar și actuala iubită, Nicoleta Mariana Toncea.
Inițial, Ioan Niculae a fost pus sub acuzare în acest dosar alături de
alte 40 de persoane, funcționari publici cu funcții de conducere din
cadrul SNGN Romgaz, Ministerul Economiei, Autoritatea Națională de
Reglementare în Domeniul Energiei și reprezentanți ai unei societăți
comerciale din municipiul București, pentru săvârșirea infracțiunilor de
complot și subminarea economiei naționale. Printre acuzați se află și
fostul ministru al Economiei Adriean Videanu.
Acuzațiile au fost schimbate apoi în sustragere de sub sechestru,
instigare la abuz în serviciu și spălare de bani.
Ulterior, procurorii DIICOT au extins urmărirea penală în dosarul
Romgaz și l-au pus sub acuzare pe Ioan Niculae pentru că a înstrăinat
mai multe bunuri pe care procurorii instituiseră sechestru asigurător,
ajutat de Domnița Niculae (fosta soție), Adina Elena Niculae (fiică) și
Nicoleta Mariana Toncea (actuala iubită).
În sarcina învinuiților se reține că au desfășurat activități
infracționale care au produs un prejudiciu de 126 milioane de dolari
patrimoniului SNGN Romgaz SA și bugetului consolidat al statului și au
avut drept consecință punerea în pericol a sistemul energetic național.
Procurorii susțin că persoanele puse sub acuzare au aprobat livrarea de
către Romgaz a unor cantități considerabile de gaze naturale către
societatea InterAgro, deținută de Ioan Niculae, la prețuri mult
diminuate față de cele practicate de Romgaz, cu eludarea reglementărilor
legale în materie, precum și menținerea facilităților acordate
societății, în condițiile în care înregistra datorii semnificative la
plata gazelor furnizate.
Se mai reține că activitatea infracțională a generat imposibilitatea
repartizării de către Romgaz a rezervelor necesare pentru realizarea
programului național de înmagazinare și creșterea importului de gaze
naturale, cu consecința punerii în pericol a Sistemul Energetic
Național, ca ramură strategică a economiei naționale și subminării
economiei naționale, arată DIICOT.
Lovitură de teatru în dosarul privatizării Institutului de Cercetări alimentare. Avocatul lui Dan Voiculescu, Gheorghiţă Mateuţ, a cerut la termenul de luni să fie audiaţi şi şeful statului, Traian Băsescu, primar general la vremea faptelor incriminate, şi foştii miniştri ai Agriculturii Ilie Sârbu şi Dacian Cioloş. Mateuţ a făcut mai multe cereri de audiere în dosarul ICA.
Avocatul lui Voiculescu susţine că printre cei care ar trebui să dea
declaraţii în faţa instanţei se numără Traian Băsescu, primar general al
Capitalei la momentul faptelor judecate în dosar, şi foştii miniştri
Ilie Sârbu şi Dacian Cioloş.
Despre Cioloş, Mateuţ a spus că este implicat în procedura de
constituire a Ministerului Agriculturii ca parte civilă în dosar.
Procedura nu s-a realizat din propria iniţiativă a lui Cioloş, ci la
solicitarea DNA, a mai spus apărătorul lui Dan Voiculescu. Tot la
termenul de luni au fost audiaţi doi dintre inculpaţi, Jean Catalin
Sandu şi Nicolae Săvulescu, ambii afirmând că sunt nevinovaţi.
„Există o confuzie în rechizitoriu. Eu am fost numit reprezentant ala
ADS în AGA al ICA. Eu nu am participat la luarea unei decizii legată de
patrimoniul ICA, nu aveam atribuţii să verific contractul de superficie
din 2003. Referitor la acuzaţia de conflict de interese, menţionez că
eu, atunci, nu eram funcţionar public. Precizez că nu ştiu să fi existat
un protocol cu Ministerul Agriculturii şi ICA cu privire la
privatizarea institutului. Aceasta s-a făcut în baza unei hotărâri de
guvern”, a spus Sandu.
La ieşirea din sala de judecată, Dan Voiculescu a declarat că dacă va
fi condamnat îşi va lua hainele şi se va duce la închisoare, adăugând
că nu este „nicio problemă”. Mogulul a plecat, în jurul orei 14,45, de
la Curtea de Apel Bucureşti, motivând că se duce la IPJ Ilfov, conform
controlului judiciar dispus în cazul său în alt dosar, cel al şantajării
unui oameni de afaceri.
La plecarea de la sediul instanţei, el a fost întrebat despre
posibilitatea ca termenul de luni în dosarul ICA să fie ultimul. „Eu, să
ştiţi, că ultimul cuvânt mi l-am cam spus şi dacă e vorba de o condamnare de către instanţă, îmi iau hainele şi mă duc, nu-i nicio problemă„,
a replicat Voiculescu.
Magistraţii de la Curtea de Apel Bucureşti au reluat, luni, dezbaterile
în dosarul privatizării ICA, completul de judecată urmând să mai audieze
doi inculpaţi şi să decidă ce probe va admite în această cauză.
Datoria externă în sine reprezintă, iniţial, un efect al unui
alt fenomen economic internaţional de mare amploare – creditarea
internaţională. Aceasta nu este un fenomen nou. Încă din Evul Mediu,
factorii de dezvoltare a comerţului internaţional şi a investiţiilor
externe au produs o diversitate a instituţiilor bancare, ale căror
obiective, practici de creditare, pieţe, modalităţi de organizare şi
structurare nu erau fundamental diferite de cele promovate de băncile de
anvergură internaţională fondate în anii 1960-l970. Ca dovadă apare
situaţia Suediei, unde, datorită dimensiunilor împrumuturilor externe
ale Casei Regale, încă din secolul al XVIII-lea s-a înfiinţat un oficiu
de administrare a datoriei astfel rezultate. De fapt, cu secolul al XVIII-lea începe istoria creditării
internaţionale, când băncile din Marea Britanie au trecut aproape linear
de la negustorie şi cămătărie la creditare. Începând cu războaiele
napoleoniene, parcurgand secolul al XlX-lea şi până la începutul
secolului nostru, băncile comerciale creditau guverne străine şi
finanţau comerţul internaţional prin intermediul acceptelor (precursoare
ale acreditivelor şi ale altor documente comerciale de astăzi). Puterea
lirei sterline şi a Marii Britanii au permis fondarea unei pieţe a
efectelor de comerț în Londra, piaţa care finanţa tranzacţiile
comerciale ale metropolei cu teritoriile de peste mări. În plus,
începând cu 1830 s-au fondat primele bănci britanice în colonii,
destinate furnizării de facilităţi bancare locale şi finanţării
comerţului colonial. Aceste bănci s-au extins curând în zone de interes
major pentru intreaga Europă, zone cum ar fi Egiptul, Turcia, America
Latina, sud-estul Asiei. Alte ţări care păşeau pe calea dezvoltării
capitaliste au urmat exemplul Marii Britanii, astfel încât fenomenul
apariţiei de instituţii bancare în teritoriile de peste mări ale
statelor europene a capătat imaginea unei adevărate lupte pentru
împărţirea sferelor de influenţă economică în lume. Cea mai rapidă
creştere în volumul creditării internaţionale s-a înregistrat pe fluxul
dinspre Europa spre diferite state din componenţa SUA, pentru finanţarea
investiţiilor şi comerţului. Multe bănci comerciale din Regatul Unit
sau aflate pe teritoriul american, încă în proprietate britanică, au
fost fondate doar pentru susţinerea acestui flux. Deşi, încă din 1860,
în California existau deja cinci bănci comerciale (în proprietate
britanică), totuşi oraşul New York a fost primul centru financiar
american care a contat ca prezenţă în operaţiile internaţionale,
acţionând ca placă turnantă pentru fluxul menţionat. Practic, Londra
şi New York-ul erau „emiţătorul” şi, respectiv, „receptorul” fluxului
de capital britanic, flux care atingea înainte de Primul Război Mondial,
circa 10% din PNB-ul Marii Britanii şi al imperiului sau colonial.
Această situaţie a durat până la sfărşitul Primului Război Mondial, când
New York-ul, ca exportator de capital către o Europă distrusă, ameninţa
pentru prima oară dominaţia Londrei asupra economiei mondiale.
Al Doilea Război Mondial modifică ierarhia
Al Doilea Război Mondial a accelerat declinul lirei sterline şi
ascensiunea dolarului american ca valută de circulaţie internaţională.
Puterea financiară a City-ului londonez s-a redus, făcând loc New
York-ului pe piaţa exportului de capital, SUA dispunând de bănci cu mare
credibilitate în mediile financiare internaţionale. Istoria
economică postbelică aduce treptat în scenă trei mari actori: SUA, Piaţa
Comună şi Japonia (însoţită din anii ’70 de „tigrii” Asiei de sud-est:
Hong-Kong, Coreea de Sud, Singapore, Thailanda, Taiwan). Aceştia domină
şi în prezent pieţele internaţionale ale creditului, atât direct, cât şi
prin intermediul puternicei influenţe exercitate în interiorul marilor
organisme financiare internaţionale – FMI, Banca Mondială, BERD, BRI
etc. Această dominare este posibilă atât datorită puterii economice
de ansamblu, incontestabile a celor trei, cât şi datorită progresului
tehnologiei comunicăţiilor, care permit ca orice decizie luată într-o
parte a lumii să fie instantaneu cunoscută pe meridianul opus. Tot
perioada postbelică aduce în prim plan creditarea oficială, de la
guvern la guvern sau de la organismele financiare internaţionale către
guvernele statelor membre. Conferinţa de la Breton Woods din 1944 stă la
baza înfiinţării Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale,
organisme menite să înlesnească procesul de alocare a resurselor ţărilor
cu “surplus” de capital către cele cu “nevoie” de capital şi să
împiedice, prin sprijinirea dezvoltării economice globale, ca
discrepanţele enorme dintre ţări să ducă la situaţii conflictuale
militare sau la crize economice mondiale. Astăzi, creditarea
internaţională este un fenomen care suscită atât interesul analiştilor
economiei mondiale, cât şi al factorilor de decizie din fiecare ţară în
parte, mai ales după experienţa crizei mondiale a datoriei externe care a
zguduit lumea finanţelor în anii ’80 și cu care se confruntă Europa de
astăzi.
Schimbarea de atitudine a creditorilor internaționali
Criza
datoriei s-a născut din două motive: primul – o politică deplorabilă de
administrare a datoriei externe dusă de ţările mari debitoare (în
special din America Latină – cazul Mexic), iar, pe de altă parte,
băncile comerciale cu activitate internaţională nu au dat nici ele
dovadă de prea mare înţelepciune în alocarea resurselor proprii, mărite
rapid ca volum prin injecţia de petrodolari ce a urmat crizei petrolului
din anii ’70. Crizele datoriei din anii 70-80 au fost rezolvate
printr-un progres cu multiple laturi: s-a modificat, în primul rând,
atitudinea creditorilor (oficiali sau privaţi), dinspre scopul unic de
a-şi recupera resursele alocate spre controlul utilizării acestora de
către debitori. Din păcate, astăzi, asemenea măsuri nu mai dau aceleași
rezultate, și mă refer aici la criza actuală a țărilor zonei euro. În
anii 70-80, efectul acestei schimbări de atitudine s-a materializat în
măsurile convenite prin înţelegeri bilaterale între ţările cu mari
datorii şi Clubul de la Paris (pentru creditorii oficiali) sau Clubul de
la Londra (pentru băncile comerciale), măsuri ce au dus la diminuarea
poverii datoriei externe asupra economiilor ţărilor îndatorate şi la
înlesnirea, pentru acestea, a drumului spre dezvoltare. În al doilea
rând, managementul eficient al datoriei externe a devenit un obiectiv
major de politică macroeconomica în toate ţările lumii, în special în
ţările beneficiare de împrumuturi externe.
Definirea datoriei externe
După cum se ştie, în sens larg, datoria este reversul creditului,
orice operaţiune de creditare generând, în mod obligatoriu, o
operaţiune de debitare. Economia modernă nu poate fi concepută fără o
dezvoltare corespunzătoare a creditului. Practica a dat însă datoriei
un sens mai restrâns. Pornind de la faptul că orice subiect de drept
poate fi, pe o anumită perioadă, atât debitor, cât şi creditor,
datoriile şi împrumuturile acestuia se compensează reciproc; în acest
sens restrâns, numai anumite operaţiuni de credit semnifică existenţa
unei datorii nete. Datoria externă, atât ca definiţie, cât şi ca mod de
calcul, în sensul cel mai larg, datoria externă este totalitatea sumelor
de ban sau a altor proprietăţi datorate în exterior de toţi rezidenţii
unei ţări. Această accepţiune, foarte largă, nu este utilizată decât în
afirmaţii generale şi intuitive, fiindcă practic este imposibil de
calculat şi apreciat datoria externă a unei ţări în sensul ei cel mai
larg, datorită diversităţii care există în domeniul condiţiilor de
îndatorare, adică a diversităţii deosebite care există în operaţiunile
financiare pe care le efectuează o ţară. Din acest considerent, în mod
curent noţiunea de datorie externă se foloseşte mai ales în sensuri
restrânse. Primul
element care poate restrânge sensul în care este definită datoria
externă se referă la durata de îndatorare, respectiv durata creditelor
sau împrumuturilor externe. De obicei, creditele sau împrumuturile
curente sunt excluse din datoria externă, ele fiind considerate
operaţiuni financiare indispensabile ce însoţesc fluxurile materiale; în
cadrul operaţiunilor financiare curente intră datoriile uzuale
rezultate din rulajul zilnic al activităţii economice externe, precum şi
operaţiunile financiare pe termen scurt (o luna, trei luni, șase luni
sau un an). Modul în care este înţeleasă noţiunea de operaţiune pe
termen scurt în literatura de specialitate nu este acelaşi, dar, de
obicei, toate operaţiunile financiare cu termen mai mic de un an de zile
intră în această categorie. Al doilea element care poate restrânge
sensul în care este definită datoria externă este constituit din
celelalte condiţii în care sunt obţinute creditele sau împrumuturile
externe. Există credite şi împrumuturi obţinute în condiţii precise
(dobânda fixă sau silită contractual în funcţie de dobânda pieţei
financiare de referinţă, perioada de rambursare silită contractual etc),
dar, în acelaşi timp, există şi alte intrări de capital, în special
investiţiile directe, care nu au condiţii precise. Majoritatea
definiţiilor exclud investiţiile directe din sfera surselor datoriei
externe, pornind de la considerentul că acestea sunt efectuate pe
perioade nedeterminate. De asemenea, donaţiile sunt excluse din sursele
datoriei externe, iar creditele şi împrumuturile externe sunt corectate
cu cuantumul donaţiei pe care îl cuprind, pentru a se obţine cifra reală
a datoriei externe. În unele cazuri, în datoria externă dintr-o anumită
perioadă nu se includ împrumuturile care au o perioadă de graţie mai
mare, de peste 10-l5 ani, sau chiar cele care încă nu incumbă plăţi în
contul serviciului datoriei (rambursare şi dobânzi), deoarece se
porneşte de la ideea că, în realitate, povara datoriei generată de
aceste împrumuturi nu există. Al treilea element care poate restrânge
sensul definiţiei datoriei externe este natura creditorului. De multe
ori, având în vedere că unii creditori acordă împrumuturi în condiţii
mai avantajoase datorită legăturilor speciale care există între debitor
şi creditor, creditele şi împrumuturile externe obţinute din asemenea
surse sunt excluse din definirea şi calculul datoriei externe (de
exemplu, creditele obţinute de societatea-fiică de la societatea mamă
din exterior). În sfârșit, un al patrulea element care poate
restrânge sensul definiţiei datoriei externe este caracterul
debitorului. În unele cazuri, din datoria externă a unor ţări se exclude
datoria contractată în exterior de sectorul privat, iar în cazuri
extreme, din datoria externă se exclud şi împrumuturile sau creditele
obţinute de anumite agenţii publice, astfel că există situaţii în care
datoria externă este asimilată numai cu datoria guvernului. Definiţia
datoriei externe consacrată la nivel internaţional în urma cercetărilor
efectuate de către organismele internaţionale, care au ca obiect
principal de activitate creditarea ţărilor cu probleme în asigurarea
necesităţilor financiare prezintă datoria externă brută la un moment dat
ca fiind suma totală a pasivelor contractuale utilizate şi neachitate
ale rezidenţilor faţă de nerezidenţi şi obligaţia rezidenţilor de a
rambursa ratele de capital, cu sau fară dobândă, sau de a achita
dobânda, cu sau fără „ratele de capital”. Din cele de mai sus se
poate extrage definiţia serviciului datoriei externe, noţiune care
înglobează totalitatea plăţilor externe (rate de capital, dobânzi şi
comisioane) derivate din datoria externă, pe parcursul unui an.
Surse de finanţare a datoriilor externe
Împrumuturile
contractate de rezidenţii unei ţări pot fi clasificate în funcţie de
tipul de creditori care le acordă, care se împart în creditori oficiali
şi creditori privaţi. Împrumuturile acordate de creditorii oficiali pot
fi: împrumuturi bilaterale (de la guverne străine) şi împrumuturi
multilaterale. Împrumuturi bilaterale (de la guverne străine) între
bănci centrale şi organisme publice autonome. Împrumuturile bilaterale
pot fi la rândul lor împărţite în: 1. Concesionale – împrumuturi
acordate de către ţările dezvoltate statelor în curs de dezvoltare,
furnizate de către agenţii de stat, locale sau centrale, sau de către
agenţiile lor executive, fiecare împrumut întrunind următoarele
caracteristici: – are ca obiectiv principal promovarea dezvoltării şi bunăstării economice a ţărilor în curs de dezvoltare; – are caracter concesional şi are un grad de concesionalitate de cel puţin 25%. 2.
Neconcesionale – împrumuturi oficiale ale statelor dezvoltate către
ţările în curs de dezvoltare care nu întrunesc caracteristicile celor
concesionale. Ele includ: – tranzacţii oficiale bilaterale cu grad
de concesionalitate mai mic de 25% sau care, deşi au un grad mai ridicat
de concesionalitate au ca scop principal facilitarea exporturilor; – credite de la un exportator privat dintr-o ţară dezvoltată garantat de către o instituţie publică. . Gradul
de concesionalitate reprezintă măsura în care condiţiile unui credit
extern se abat de la condiţiile standard ale pieţelor internaţionale de
capital în favoarea debitorului. Împrumuturi multilaterale –
împrumuturile organismelor internaţionale. Este vorba despre creditele
oferite de Banca Mondială, bănci regionale de dezvoltare şi alte
organisme internaţionale şi interguvemamentale. Şi acestea pot fi
împărţite la rândul lor în concesionale şi neconcesionale în funcţie de
aceiaşi factori ca şi în cazul împrumuturilor bilaterale. a. Între instituţiile care acordă asistenţă financiară se află şi Fondul Monetar Internaţional. b.
Obiectivele ajutorului financiar acordat de către acesta sunt
echilibrarea macroeconomică şi ajustarea structurală. El joacă, de
asemenea, un rol total în renegocierea datoriilor între ţările debitoare
şi creditorii publici sau privaţi şi ajută ţările debitoare în
îmbunătăţirea noilor tehnici de finanţare. Rezervele FMI pot fi
utilizate în principal prin: • Trageri asupra Fondului. Tragerea este
o operaţiune prin care o ţară membră cumpără de la FMI monede ale altor
state membre, plătind cu propria monedă. Tragerile se pot face fie
direct, fie în cadrul unui aranjament stand-by pentru sprijinirea
balanţei de plăţi, care permite ca suma aprobată să fie trasă în tranşe,
pe măsura îndeplinirii criteriilor de performanţă de către economia
creditată. • Finanţarea compensatorie a fluctuaţiilor încasărilor din
export sau a plăţilor pentru import are ca scop sprijinirea ţărilor
membre care au înregistrat dificultăţi în echilibrarea balanţei de
plăţi, ca urmare a fluctuațiilor încasărilor din exporturi sau ale
plăţilor pentru importuri. Această finanţare se adaugă, de obicei, la
cea efectuată prin stand-by. • Finanţarea stocurilor tampon de
materii prime se realizeză prin acordarea de credite ce pot totaliza
sume până la 50% din cota de participare a ţării membre creditate la
capitalul FMI. Stocurile constituite au drept scop realizarea unui
echilibru între cererea şi oferta de materii prime, obţinând astfel o
relativă similitudine a preţurilor şi a încasărilor din exporturile de
produse de bază. • Facilitatea extinsă de ajustare structurală se
referă la posibilitatea de a acorda asistenţă unei ţări membre (în
general, unei ţări cu economie slab dezvoltată), pentru a face faţă
deficitului balanţei de plăţi pe o perioadă mai îndelungată. •
Facilitatea de transformare sistemică reprezintă ultima creaţie în
domeniu a FMI, fiind destinată sprijinirii ajustării structurale şi
transformării sistemice a economiilor de comandă în economii de piaţă
libere. Informaţiile specifice referitoare la asistenţa concesională
trebuie furnizate de catre Ministerul Finanţelor şi Banca Centrală către
unitatea de administrare a datoriei externe. Este necesară acordarea
unei atenţii deosebite atât informaţiilor despre utilizarea acestor
credite, cât şi celor referitoare la serviciul datoriei aferent, pentru
ca acestea să fie identice în procesul de monitorizare a datoriei
externe şi în compilarea balanţei de plăţi sau în evaluarea programelor
de investiţii în sectorul public.
Tipuri de împrumuturi acordate de creditorii privați
Împrumuturile acordate de creditorii privaţi pot fi clasificate
după cum urmează: creditele de export, credite acordate de către bănci,
împrumuturi contractate de pe pieţele de capital şi alte tipuri de
credite private. Creditele de export finanţează achiziţionări
individuale de mărfuri sau servicii. La rândul lor, acestea pot fi
împărţite în: credite furnizor şi credite cumpărător. Creditele furnizor
reprezintă credite bancare acordate exportatorului, atunci când acesta
consimte partenerului sau o amânare de plată pentru marfa livrată în
străinătate. Practic, operaţiunea presupune două relaţii distincte de
creditare: un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin
acceptarea efectuării plăţii la un anumit termen de la livrare; un
credit în bani, acordat de banca exportatorului pentru finanţarea
operaţiunii de export. Băncile
comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să se refinanţeze, să-şi
întregească fondurile acordate sub formă de credit exportatorilor, de la
banca centrală sau o instituţie specializată în finanţarea exporturilor
din ţara lor. Credite cumpărător – reprezintă o finanţare directă
acordată importatorului de către o bancă din ţara exportatorului pentru
a-i pernite cumpărătorului să plătească imediat contravaloarea mărfii.
Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituţii
specializate în finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, în
acest scop încheindu-se o convenţie de credit între importator (sau
banca sa) şi banca exportatorului. Exporturile pe credit efectuate de
operatorii economici din ţările dezvoltate reprezintă un supliment util
la asistenţa concesională. Ratele dobânzilor sunt uneori parţial
subvenţionate de guvernele ţărilor creditoare sau de organismele
internaţionale implicate în acordarea acestui tip de credite. Un aspect
important îl reprezintă faptul că guvernele ţărilor exportatoare dispun
de agenţii de garantare şi asigurare care protejează creditorii
propriu-zişi împotriva riscurilor politice şi economice din ţara
beneficiară. Astfel, creditele de export sunt deseori uşor
accesibile, pe când împrumuturile de pe pieţele de capital sunt, uneori,
imposibil de contractat. Ministerul de Finanţe trebuie să monitorizeze
accesul la aceste credite astfel încât să nu existe situaţii de
supracreditare, care atrag imposibilitatea achitării la timp a serviului
datoriei aferente sau restricţionează sever accesul acestora la sursa
de finanţare. Creditele acordate de către bănci pot fi: linii de finanţare (de credit), creditul revolving şi cofinanţarea. Liniile
de finanţare (de credit) reprezintă o înţelegere între o bancă şi un
client, pe baza căreia ultimul poate obţine credite succesive într-o
anumită perioadă, până la o sumă convenită. Clientul plăteşte suma
stabilită numai pentru creditele efectiv utilizate, iar pentru sumele
nefolosite din plafon eventual achită comision de neutilizare. În
comerţul internaţional, prin linie de finanţare se înţelege plafonul
recunoscut unei bănci sau companii de către o bancă străină, în scopul
finanţării unor livrări la import de maşini, utilaje sau echipamente
complexe. Contractarea creditului în cadrul unei linii de finanţare
are loc în momentul în care furnizorul străin livrează marfa spre ţara
importatorului. Convenţiile bancare prind liniile de finanţare
precizează încă de la început condiţiile de finanțare a livrărilor (rata
dobânzii, perioada de rambursare, perioada de graţie, comisioanele
bancare şi scadenţarul plăţilor aferente serviciului creditului). De
asemenea, ele stabilesc valoarea minimă a contractelor care pot face
obiectul finanţării, condiţiile de plată (de obicei, prin credit se
acoperă 80-85% din valoarea contractului), precum şi perioada în care
contractele pot fi prezentate spre finanţare. În ţările creditoare, o
mare parte din creditele acordate în exterior, în cadrul liniilor de
finanţare, este asigurată de agenţii specializate sub control
guvernamental sau chiar subvenţionate de stat. Creditul tip
revolving se acordă la contractele de valori mari cu livrări succesive.
El permite mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin intermediul
unor credite pe termen scurt reînnoibile. Tehnica cea mai frecventă este
cea a creditelor cu rată flotantă a dobânzii, care presupune acordarea
unui credit pe termen mediu sau lung, cu o dobandă care este revizuită
periodic, în general la trei luni, pentru a se ţine seama de rata
dobânzii pe termen scurt.
Cofinanțarea, creditul sindicalizat și obligațiunile
Cofinanțarea
este o tehnică relativ recentă, legată de cererea crescândă pentru
finanţarea de noi proiecte de anvergură şi de necesitatea asigurării
unei garanţii superioare creditorilor. Ea reprezintă o formă de sprijin
financiar realizată prin participarea Băncii Mondiale alături de
organisme de credit public, instituţii de creditare a exporturilor sau
bănci, la acordarea de împrumuturi ţărilor membre. Împrumuturile
contractate de pe pieţele de capital se împart şi ele în: creditul
sindicalizat şi finanţarea pe piaţa euroobligaţiunilor. Creditul
sindicalizat reprezintă un împrumut acordat de un grup de bănci,
constituite într-o grupare temporară, fără personalitate juridică,
numită consorţiu, unui beneficiar dintr-o ţară terţă. Consorţiul este
format dintr-o bancă principală şi câteva bănci participante din ţări
diferite, care se obligă să asocieze un număr de bănci terţe la
acordarea creditului. Această formă de creditare a cunoscut o creştere
deosebită în a doua jumătate a deceniului al optulea, prin lansarea de
împrumuturi importante pe piaţa euro în favoarea unor beneficiari terţi,
de regulă a unor guverne sau agenţii guvernamentale. Obligaţiunile
reprezintă titluri financiare exprimând drepturile deţinătorului lor
asupra emitentului, în urma unui împrumut acordat celui din urmă. Pe de
altă parte, ele constituie o investiţie care-i dă dreptul deţinătorului
lor să obţină un venit ce reprezintă o dobândă pentru împrumutul acordat
emitentului. Acesta, acordându-se prin detaşarea unei părţi din corpul
obligaţiunii, se mai numeşte cupon. În funcţie de mărimea şi modul de
stabilire a cuponului acordat se disting mai multe tipuri de
obligatiuni. O primă categorie este reprezentată de obligaţiunile
care poartă un cupon ce se calculează ca un procent fix sau variabil, la
valoarea nominală. Aici se încadrează obligaţiunile standard cu cupon
prestabilit (fixed rate notes), în care investitorul primeşte anual un
cupon stabilit procentual la valoarea nominală. Spre deosebire de
aceasta modalitate de stabilire a cuponului, la obligaţiunile cu dobândă
variabilă (floating rate notes), cuponul este recalculat periodic, din
şase în şase luni, cu o marjă fixă peste dobânda de pe piaţa
interbancară londoneză la depozitele în eurodolari pe şase luni; se are
însă în vedere faptul că acest cupon nu poate coborâ sub un plafon minim
presilit. Un alt tip de obligaţiuni îl constituie obligaţiunile cu
cupon zero (zero cupon bonds) care se caracterizează prin faptul că
investitorul primeşte echivalentul dobânzii reprezentat de diferenţa
dintre preţul de emisiune şi valoarea nominală la care sunt răscumpărate
la scadenţă. Obligaţiunile cu cupon zero sunt atractive pentru
investitori când se aşteaptă declinul ratei dobânzii. Un alt tip de
obligaţiuni îl constituie aşa-numitele obligaţiuni precare (junk bonds).
Spre deosebire de celelalte tipuri menţionate anterior, acestea au un
cupon mare, implicând şi un grad mare de risc, deoarece sunt emise de
firme care nu se bucură de o mare credibilitate pe piaţa financiară sau
de firme noi. O caracteristică a obligaţiunilor o constituie
scadenţa la care sunt răscumpărate de către emitent. Pentru obligaţiunea
standard (straight euro-bond) scadenţa este fixă (o perioadă
prestabilită) şi înscrisă pe obligaţiune. Există însă emisiuni de
obligaţiuni cu scadenţă extensibilă sau retractibilă. Aceasta din urmă
poate asigura o scadenţă finală lungă, dar poate fi răscumparată, la
opţiunea deţinătorului, după o perioadă mult mai scurtă. Ca şi în
cazul acţiunilor, pentru obligaţiuni există posibilitatea negocierii lor
pe piaţa secundară la o valoare de piaţă, preţul variind în funcţie de
cererea şi oferta pentru titlul respectiv, valoare care diferă de cea
nominală.
Factoringul şi leasingul
Factoringul este o tehnică de finanţare pe termen scurt a
operaţiunilor de export, îndeosebi pentru bunuri de larg consum. Are la
bază un contract comercial prin care o parte, numită factor, se obligă
ca, în schimbul unui comision, să preia toate creanţele sub forma de
facturi rezultate din vânzarea de mărfuri, pe care cealaltă parte,
exportatorul, se obligă să i le trimită, inclusiv riscul de neîncasare a
creanţelor. Factorul
se substituie exportatorului în toate drepturile şi obligaţiile ce
rezultă din rolul său de creditor. Exportatorul răspunde, în continuare,
pentru livrările necorespunzătoare cu contractul şi pentru
corectitudinea titlurilor de creanţe (facturile), suportă riscul
valutar, menţinându-şi responsabilitatea pentru operaţiile din afara
graniţei, apărute ca urmare a depăşirii plafonului de către client, cât
şi pentru alţi clienţi decât cei prevăzuţi în contractul de factoring,
pentru care factorul a acceptat încasarea facturilor ei. În esenţă,
leasingul este o formă de închiriere realizată de societăţi financiare
specializate (societăţi de leasing) a unor bunuri de echipament către
firme (beneficiare) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu
doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la
producători. Leasingul presupune, în principiu, două contracte: unul
de vânzare-cumpărare, încheiat între producător, ca vânzător, şi
societatea de leasing, care creditează operaţiunea de leasing în
calitate de cumpărător şi un contract de locaţiune încheiat între
societatea de leasing şi un terț beneficiar.
Tehnici de finanţare a creditului guvernamental
Ţările au posibilităţi limitate de susţinere a finanţării
externe. În acelaşi timp, oferta de finanţare este limitată. Aşadar,
guvernul beneficiar de împrumuturi externe trebuie să aleagă combinaţia
optimă a surselor de finanţare disponibile la un moment dat astfel încât
acestea să corespundă necesităţilor proiectelor specifice, dar şi
nevoilor economiei în ansamblu. Optimizarea finanţării externe
constă, pe de o parte, în obţinerea a cât mai multe credite în condiţii
concesionale (forma cea mai ieftină de finanţare, dar limitată de
destinaţia preferenţială a acestora către cele mai sărace ţări), iar, pe
de altă parte, în minimizarea costurilor împrumuturilor obţinute în
condiţii normale (de la organisme internaţionale, prin relaţii
bilaterale sau de pe pieţele internaţionale de capital). Spre
exemplu, o combinaţie optimă de finanţare a unui proiect specific de
investiţii ar putea cuprinde următoarele componente: maximum de surse
concesionale de creditare; o sumă minimă atrasă de pe pieţele financiare
internaţionale; un minimum de serviciu al creditului cu scadenţă în
primii cinci până la zece ani din durata proiectului. Autorităţile
guvernamentale trebuie să se asigure că pachetul de finanţare corespunde
priorităţilor naţionale. Aceasta presupune: determinarea surselor
de finanţare în strânsă legatură cu posibilităţile de rambursare
rezultate din proiecţiile serviciului datoriei; controlul
compoziţiei valutare a noilor împrumuturi contractate în vederea
obţinerii unei minime expuneri la riscul valutar (al fluctuaţiei
cursurilor de schimb); controlul nivelului de expunere la riscul fluctuaţiei dobânzilor variabile;
micşorarea, pe cât posibil, a impactului noilor împrumuturi asupra
serviciului datoriei externe în primii trei-cinci ani de la
implementarea strategiei de îndatorare; menţinerea accesului deschis la diverse surse de finanţare, prin evitarea apelului excesiv la acestea. O
asemenea analiză nu este uşoară, dar ea trebuie efectiv realizată
pentru ca ţara respectivă să obţină beneficii din creditele externe
pentru reglementarea problemelor legate de balanţa de plăţi a acesteia.
Când pachetul majoritar al Portului Constanţa părea ca şi
preluat de primarul Radu Mazăre, care avea susţinerea deplină a fostului
ministru al Transporturilor, Dan Şova, planurile i-au fost date peste
cap de noul ocupant al fotoliului din Palatul CFR, Ioan Rus. Acesta a
declarat joi seara că o parte din acţiunile Portului vor fi fie
transferate la administraţia locală, fie vor fi listate pe bursă, însă
Ministerul Transporturilor va rămâne cu pachetul majoritar. Atitudinea
lui Rus pare să fie o poliţă plătită lui Mazăre pentru atacurile
acestuia din trecut.
Ministrul Transporturilor, Ioan Rus, a spus joi seara la Realitatea
TV că el crede că statul ar trebui să păstreze minimum 50% plus o
acţiune la Portul Constanța, adică să aibă pachetul de control, pentru
că este vorba de o companie de o importanță strategică.
În opinia ministrului, singurul lucru necesar în privința structurii
acționariatului este ca statul să dețină 50% plus 1 din acțiunile
companiei de administrare a portului, pentru a păstra decizia,
indiferent dacă Primăria ar primi acțiuni suplimentare sau titlurile vor
fi vândute pe bursă.
Ioan Rus a punctat acest lucru elegant, spunând că Radu Mazăre, nu a
cerut nimic și nu i s-a dat nimic niciodată. „Comunitatea celor care
locuiesc în Constanța are 20% din societatea care administrează Portul
Constanța. Comunitatea constănțeană a cerut să i se dea încă niște
procente, să participe mai activ la administrarea portului, nu Radu
Mazăre. Să nu facem această confuzie, pentru că este exagerată”, a spus
ministrul.
Predecesorul său la Transporturi, Dan Şova, declara în mai că
oficialii Comisiei Europene se vor pronunța cu privire la intenția
autorităților române de a transfera la administrația locală 13% din
acțiunile deținute la Portul Constanța. Șova preciza, totodată că, în
cazul în care CE va fi de acord, autoritățile române vor începe
demersurile pentru a obține avizele din partea Ministerului Finanțelor
și a Ministerului Justiției, apoi vor scoate la bursă un pachet de 14%
din acțiunile deținute la Administrația Portului Constanța.
Acum, după spusele lui Rus, statul ar mai avea de vânzare doar
amximum 10% din capitalul Portului, în condiţiile în care acum deţine
60%.
Atacurile lui Radu Mazăre
Poziţia lui Ioan Rus pare să fie determinată de atacurile din
trecut ale lui Radu Mazăre la adresa sa. Ultimul a avut loc nu mai
devreme decât anul trecut, când Rus, desmnat ministru de Interne de
către Victor Ponta, spunea că Mazăre i-a reproșat că nu a fost „prea
harnic la partid”.
„Pentru o perioadă scurtă am acceptat să îmi completez stagiul
militar cu încă aceste luni. Nu au existat niciun fel de tensiuni, votul
a fost unanim. Radu Mazăre mi-a reproșat că nu am fost prea harnic la
partid,” a spus Ioan Rus, completând, elegant, că Mazăre are dreptate în
această privință.
Eleganţa nu face însă parte din firea lui Radu Mazăre. „Nu cred că era
îndreptățit să ocupe o funcție ministeriabilă în Guvern. Eu cred că
trebuia să fie puși oameni care au confirmat că au făcut ceva. Rus, din
păcate, în ultimii ani, nu l-am văzut. Tocmai d-asta nu l-am văzut
pentru că nu a confirmat, însă și l-a asumat premierul la pachet. A spus
<domn’e, e al meu, e damblaua mea>, poți să accepți un om care
este damblaua primului ministru. Dambla, între ghilimele. Probabil are
alte resorturi care l-au determinat”, a spus Mazăre la vremea
respectivă.
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) a condamnat
joi Polonia pentru implicarea sa în programul închisorilor secrete ale
CIA privind presupuși teroriști. Suspiciuni privind existenţa unor
astfel de centre au planat şi asupra României. Fostul preşedinte Ion
Iliescu ar fi semnat un acord în acest sens cu americanii.
Varșovia a fost condamnată pentru rolul său în torturile suferite
pe teritoriul polonez, în perioada 2002-2003, de un cetăţean
palestinian și unul saudit, înainte ca aceștia să fie transferați la
baza americană Guantanamo (Cuba), unde ei se află în continuare în
detenţie.
„Polonia a cooperat la pregătirea și la punerea în aplicare a
operațiunilor de predare, de detenție secretă și de interogare duse de
CIA pe teritoriul său și ar fi trebuit să știe că, permițând CIA să
rețină astfel de persoane pe teritoriul său, le expune la un risc major
de a fi supuse la tratament contrar Convenției europene pentru
drepturile omului”, au considerat în unanimitate judecătorii europeni.
Curtea de la Strasbourg a fost sesizată de avocații palestinianului
Abu Zubaydah, de 43 de ani, și ai sauditului Abd al-Rahim al-Nashiri, de
49 de ani. Aceștia au susţinut în faţa instanţei că autoritățile de la
Varșovia, „în deplină cunoștință de cauză și în mod deliberat”, au
autorizat CIA să-i dețină pe cei doi în secret, timp de mai multe luni,
în 2002-2003, în Polonia, unde clienții lor au fost torturați, în
special prin „tehnica simulării înecului”.
CEDO a decis în acest caz ca Polonia să plătească pentru fiecare din cei
doi reclamanți 100.000 euro, cu titlu de daune morale. Decizia nu este
însă definitivă, autoritățile de la Varșovia având la dispoziție trei
luni pentru a cere o nouă examinare a dosarului în Marea Cameră a CEDO.
Ion Iliescu le-a dat undă verde americanilor
Şi asupra României au planat suspiciuni privind existenţa unor
centre de detenţie ale CIA. În 2007, raportorul special al Consiliului
Europei Dick Marty a dezvăluit că în Polonia și România au existat
centre de detenție ale CIA în perioada 2003-2005, cu acordul
președinților celor două țări.
„Există în prezent suficiențe elemente pentru a afirma că centre de
detenție administrate de CIA au existat în Europa, în perioada
2003-2005, în special în Polonia și România”, a susținut senatorul
elvețian în cel de-al doilea raport al său privind activitățile ilegale
ale CIA în Europa. „Din propriile noastre surse, provenind atât din
partea serviciilor de informații americane, precum și a celor din țările
vizate, am avut confirmarea, clară și detaliată, că cele două țări au
găzduit centre de detenție în cadrul programului special al CIA,
elaborat de administrația americană după atentatele de la 11 septembrie
2001”, a precizat Marty.
El a adăugat că informațiile sale au fost „coroborate” cu date de
zbor de care Polonia „pretindea că nu dispune și pe care noi am putut să
le dovedim grație diverselor surse documentare”.
Potrivit lui Marty, fostul președinte polonez Aleksandr Kwasniewski
„știa și a aprobat” rolul țării sale în activitățile secrete ale CIA.
La rândul lui, fostul președinte român Ion Iliescu a negociat și a
semnat la 30 octombrie 2001 un acord cu Statele Unite privind
„extinderea volumului și razei activităților americane pe teritorioul
românesc”, mai ales un regim de acces special pe teritoriul național.
„Personalul introdus în țară sub acoperirea Armatei Statelor Unite a
putut, practic, să opereze pe teritoriul românesc în deplină libertate,
fără nici un control sau ingerință din partea omologilor naționali”,
potrivit lui Dick Marty.
Raportorul Consiliului Europei a detaliat, arătând că în timpul
negocierilor cu România privind închisorile secrete, Statele Unite le-au
promis autorităților de la București sprijinul pentru aderarea la NATO.
În urmă cu 25 de ani, România avea una dintre cele mai mari
densităţi a reţelei feroviare din Europa. După decenii de reforme care
nu s-au concretizat decât în închidere de linii şi degradarea accetuată a
celor rămase în exploatare, acum sistemul feroviar românesc se află în
faşa celei mai mari provocări din perioada post-comunistă. Statul vrea
să rămână cu numai 6.200 km de cale ferată (din cei peste 10.000
existenţi), soarta restului reţelei urmând să fie decisă de baronii
locali. Aceştia fie vor scoate bani din vistieriile Consiliilor Judeţene
pentru întreţinerea liniilor ferate secundare (lucru greu de crezut),
fie vor decide pur şi simplu ca ele să fie tăiate la fier vechi.
Memorandumul semnat la începutul lunii de Guvernul României pentru
eficientizarea transportului feroviar şi trimis Comisiei Europene naşte
vii controverse în ceea ce priveşte capacitatea autorităţilor de a-l
pune în practică.
Un model european, în care autorităţile locale sunt implicate,
inclusiv financiar, în susţinerea transportului feroviar regional, are
toate şansele să fie aplicat pur româneşte şi să se concretizeze doar în
închiderea şi tăierea la fier vechi a unei bune părţi a reţelei.
Promisiuni pentru majorarea alocaţiilor bugetare
Dar să vedem concret ce presupune documentul cu care România s-a
angajat în faţa Comisiei Europene şi care este structurat pe patru
piloni principali, aşa cum a fost el prezentat şi comentat joi în cadrul
unei dezbateri organizate de Club Feroviar.
Primul pilon, şi cel mai important, este concentrarea statului pe o
reţea feroviară mai redusă – aproximativ 60% faţă de cea actuală. O
primă măsură propusă la acest capitol este majorarea cheltuielilor de
întreţinere de la 350 milioane de euro la 500 milioane de euro pe an.
Fapt ce ar constitui o reală îmbunătăţire, având în vedere că discutăm
de o sumă mai mare pentru o reţea mai mică. În plus, se prevede lansarea
unui program suplimentar de reabilitare în valoare de 500 milioane de
euro anual.
Documentul guvernamental nu prevede însă de unde vor fi asiguraţi
aceşti bani, mai ales că nu este vorba de sectoarele cuprinse în reţeaua
TEN-T (Coridoarele paneuropene IV şi IX), deaorece acestea intră pe
finanţare europeană nerambursabilă.
La Consiliile Judeţene nu sunt specialişti feroviari
Reţeaua secundară, adică liniile de interes local, ar putea fi
preluată parțial sau în totalitate și subvenționată de autorități
locale, recomandarea fiind de menţinere, şi în aceste condiţii, în
domeniul public.
Opțiunile prevăzute de Memorandum sunt următoarele:
– închirierea liniilor unor companii private
– transferul către un sistem de transport de tip local (regional,
județean, municipal) sau posibilitatea transformării în conexiune
rutieră pentru transport public
– transferul fondurilor care subvenționau contractele de servicii
publice în domeniul feroviar feroviar către alte moduri de transport
– linia ar putea fi închisă și transformată în alee pietonală sau de biciclete.
Dincolo
de ridicolul ultimelor două variante (cum ar fi ca pe terasamentul
liniei ferate Braşov – Zărneşti, de exemplu, să se toarne beton pentru a
merge pe jos sau cu bicicleta?), şi primele două opţiuni ridică semne
de întrebare în ceea ce priveşte punerea lor în aplicare.
În cazul închirierii liniei către un operator privat, ce ne facem dacă
aceasta, cum este cazul secţiei Bucureşti – Olteniţa, traversează trei
unităţi administrativ – teritoriale: municipiul Bucureşti şi judeţele
Ilfov şi Călăraşi?
Cea de-a doua variantă are şi mai multe necunoscute. În primul rând,
autorităţile locale nu au experienţă în domeniu, nemafiind, până acum,
implicate în gestionarea transportului feroviar, spune Ştefan Roşeanu,
senior partner Club Feroviar şi fost director general al CFR Călători.
Pe de altă parte, în forma sa actuală, Legea Finanţelor publice locale
nu prevede posibilitatea finanţării de către administraţiile locale a
infrastructurii feroviare.
Radu Mazăre a scos tramvaiele, Nicuşor Constantinescu devine ceferist la malul mării
Şi, chiar dacă aceste aspecte legislative vor fi soluţionate,
aici intervine şi factorul uman, mai exact baronii locali, după cum a
punctat, cu eleganţă, Gabriel Popa, conferenţiar universitar la
Facultatea de Transporturi din cadrul Universităţii Bucureşti: „Am
serioase îndoieli vizavi de capacitatea administraţiilor locale de a
administra transportul feroviar. În timp ce în Europa este încurajată
dezvoltarea transportului electric, există unii primari din România care
se laudă că au scos tramvaiele şi astfel au descongestionat transportul
rutier”. Aluzie evidentă la decizia primarului Constanţei, Radu Mazăre,
de a renunţa la transportul electric în oraş.
Şi pentru a rămâne tot la malul mării, să facem un exerciţiu de
imaginaţie şi să încercăm să ne închipuim cum va administra preşedintele
Consiliului Judeţean Constanţa, Nicuşor Constantinescu, secţia de cale
ferată Constanţa – Mangalia. O lăsăm pe altă dată.
Aici se impune precizat faptul că forţarea, de către Relu Fenechiu, a
demisiei fostul manager privat al CFR SA Dimitrious Sophocleous a fost
făcută şi la presiunea baronilor locali. Grecul tocmai asta le propusese
– să preia ei costurile de operare pentru liniile de interes local.
Al treilea pilon pe care se bazează Memorandumul constă în definirea
unor indicatori de performanță pentru relația dintre administratori și
operatori şi definirea mai clară a circumstanțelor de forță majoră. În
lipsa unor precizări mai la obiect, acestea rămân simple vorbe goale.
Consultare publică în miezul verii
La fel pot fi caracterizate şi obiectivele stipulate în cadrul
celui de-al patrulea pilon: relansarea procesului de management privat,
auditarea bunurilor și activelor, operațiunilor și costurilor CFR SA,
reduceri de costuri prin redimensionarea personalului în subsidiarele
CFR sau renunțarea la linii secundare și stații.
În ceea ce priveşte consultarea publică pe marginea Memorandumului,
ea va începe pe 5 august şi va dura 15 zile, adică în plină perioadă de
vacanţe, cum a tinut să puncteze Gigi Gavrilă, prim-vicepreşedinte al
Asociaţiei Inginerilor Feroviari din România.
Comparaţia
cu alte modele europene din domeniul feroviar nu ne dă prea mari
speranţe de mai bine. Regatul Unit are o reţea feroviară cu numai 50%
mai mare decât a României – 15.000 km. Pe aceasta circulă însă 25.000 de
trenuri de călători, faţă de numai 2.000 la noi. În plus, britanicii au
bugetat investiţii în domeniul feroviar, pentru perioada 2014-2020, de
35 miliarde de lire, după cum a precizat Ştefan Roşeanu.
„Este un moment de cumpănă pentru sistemul feroviar românesc. Dacă
procesul va fi derulat corect, el poate constitui o şansă de relansare a
sistemului. Dacă nu, există marele pericol ca în câţiva ani să renunţăm
la mai mult de 4.000 km de cale ferată”, a mai spus Roşeanu.
S-ar părea că, dincolo de declarațiile referitoare la o eventuală demisie, ministrul Educației, Daniel David, ia totuși în calcul să își depună mandatul.
Nu „pe...
Președintele Nicușor Dan a revenit în țară și anunță că a citit sesizările primite din partea magistraților, așa cum au fost transmise după documentarul...
Utilizăm cookie-urile pentru a vă oferi cea mai bună experiență pe site-ul nostru. De asemenea, utilizăm cookie-uri pentru a optimiza funcţionalitatea site-ului web, pentru a îmbunătăţi experienţa de navigare si integrarile cu reţele de socializare.DA, ACCEPTPolitica cookies