Implicare socială din partea Chat Noir: Tarte donație pentru copiii de la secţia de arşi din spitalul Grigore Alexandrescu

”Ducem altfel de mâncare copiilor din secţia de arşi a spitalului Grigore Alexandrescu din Bucureşti. Pentru că, deşi primesc mâncare, evident, meniul lor este cam acelaşi în fiecare zi. Nefiind ONG, nu putem primi donaţii. Dar cum ni s-a spus de către mulţi oameni că ar vrea şi ei să ajute la asta, am “inventat” o tartă, tarta-donaţie”

Ieri, din nou în spitalul Grigore Alexandrescu. Persoana care a făcut asta posibil a dorit să rămână anonimă. Dar îi mulțumim că a avut și are încredere în noi.

De azi, voi rări postările despre partea socială a activității noastre. Nu de alta, dar vom ajunge să fim percepuți ca un ONG sau ceva similar. Iar eu nu îmi doresc asta.

Îmi doresc să ne percepeți, ca activitate principală, ca fiind ceea ce suntem: cofetărie-patiserie artizanală. Mii de mulțumiri tuturor celor care ne ajută în treaba asta”.

Așa arată un mesaj postat pe Facebook, unul din multele mesaje. Sunt mesaje care au reușit să adune donații printr-un mini-program social, mesaje care vin cu fotografiile copiilor bandajați, dar și cu o campanie care bandajează sufletul.

Se numesc Alexandra și Mircea, formează echipa Chat Noir, își etichetează implicarea socială ca pe o ”încercare” și consideră că una dintre cele mai generatoare de satisfacţii meserii este să hrăneşti oamenii.

Au “inventat” o tartă nouă, tarta-donaţie și, în ciuda pandemiei și a regulilor stricte din spitalul Grigore Alexandrescu din Bucureşti, au ales să ducă altfel de mâncare copiilor din secţia de arşi.

Povestea Chat Noir: încercare, responsabilitate, implicare.

  • Cum ți-a venit ideea și care este povestea primului produs, prima încercare?

Hmmm… în viaţa oricărui om, primul contact cu mâncarea e în familie… unde ţi se şi calibrează gusturile… bunicile … ştii tu … genul de gospodine care stăpâneau la perfecţie 10-15 feluri de mâncare şi le făceau minunat. La polul opus, mama, care experimenta de fiecare dată ceva nou. Şi acum (are 80 de primăveri) aşteptăm cu nerăbdare mesele la ea, să vedem ce a mai inventat.

La rândul meu, am fost atras de pregătirea mâncării. Ştii cum e: începi cu nelipsitele paste, apoi … apoi naiba ştie ce urmează. În ce mă priveşte, am făcut nişte workshop-uri ţinute de oameni care absolviseră institute gastronomice de prestigiu. Poate şi asta mi-a deschis gustul.

Primul produs? O plăcintă cu ficăţei de pui, transformată apoi în tarta cu ficăţei pe care o găsiţi în meniul actual. Pe care şi acum, multe produse mai târziu, o consider printre cele mai reuşite.

  • Cum s-a născut Plăcintissima și de ce a devenit, între timp, Chat Noir?

De atunci, de la plăcinta aceea, datează şi denumirea, denumire care a pornit, aşa, ca o joacă. Între timp, am realizat că, în ceea ce priveşte partea de promovare, denumirea iniţială e ca o ghiulea legată de picior. Pentru că ceea ce facem acum n-are nicio legătură cu plăcintele şi, mai ales, „plăcintissima” nu se „pupă” cu segmentul căruia vrem să ne adresăm.

Cum îţi sună, de exemplu, „torturile supercalifragilistic de la plăcintissima”? Și de ce „Chat noir”? Amândoi suntem pisicari. Acasă avem o hoardă de pisici. British longhair. Da’ cum să zici „Pisica british”, când inspiraţie în ceea ce facem noi e bucătăria franţuzească?

În plus, Chat Noir are şi un aer, aşa, coquin, cu iz de şantan franţuzesc, gen voulezvouscoucheravecmoicesoir.

Clienții sunt calzi, prietenoşi, chiar familiari

  • Descrie-mi clientul tipic. Cu bune, cu rele, cu reclamații sau întâmplări amuzante/enervante care te-au marcat.

Client tipic? Hmmmm … am văzut că oamenii ne solicită mai ales când sunt zile de naştere. În general, femeile sunt cele care comandă. Ne vom adresa cât de curând şi bărbaţilor, mai ales cu pachete pentru zilele de naştere. Adică, în momentul de faţă, când domnul/doamna Popescu îşi organizează ziua de naştere, acasă sau la birou, cumpără chestii din n-şpe locuri. Aperitive, fel principal (sau nu), desert, băuturi. Asta o să oferim noi, astfel încât să nu mai trebuiască să îşi bată capul cu toate astea. De asta zic că, astfel, vom targeta şi bărbaţii, căci ne ştii: suntem comozi.

Întâmplări amuzante? Uite, în loc de amuzament o să îţi povestesc altceva. Tot noi facem şi livrarea. Şi nu pot să nu remarc comportamentul clienţilor faţă de noi. Nimic din cel pe care îl au oamenii, în general, faţă de un pizza-boy. Sunt calzi, prietenoşi, chiar familiari, vorbesc cu tine.

Nu pot să nu îmi amintesc două faze. Prima: vară, cald ca naiba afară, eu contra-cronometru. Livrez unei doamne un tort. Iese în faţă blocului să preia comanda. Şi îmi aduce un suc rece. Nu îţi poţi imagina cum a picat sucul ăla, nu îţi poţi.

A doua, începuseră pandemia, restricţiile, de vreo săptămână. Îţi aminteşti că eram toţi speriaţi, nu ştiam cum să ne protejăm, măşti şi mănuşi se găseau aleatoriu. Şi merg să livrez, tot unei doamne. După ce i-am predat cutiile, m-a întrebat dacă vreau nişte dezinfectant şi mi-a dat o pereche de mănuşi, zicând că ştie că avem, dar ştie şi că se găsesc greu. Altcineva ne-a dat măști.

Personalul Chat Noir: ”Care personal? Multinaţionala noastră are 1,5 oameni. Mari şi laţi.”

  • Spune-mi despre Chat Noir în pandemie. Știu, ești foarte axat pe on-line. Cu toate astea, ți-a afectat relația cu personalul/clientul? Cum?

Chat Noir în pandemie? Da, aş putea zice că pandemia ne-a ajutat să ne dăm seama ce vrem. Şi vrem online. Nu cred că mai vrem să deschidem pentru public în Batiştei. Deşi, clar, ar fi nişte bani în plus, dar ne-ar distrage atenţia de la partea de producţie. Căci, atunci când eşti cu mintea în n-şpe locuri, prima afectată este calitatea. Şi, cum am pornit la drum din ipostaza de client dezamăgit de majoritatea cârciumilor…

Dacă asta mi-a afectat relaţia cu personalul? Stai. Care personal? Multinaţionala noastră are 1,5 oameni. Mari şi laţi. Cu jumătate de normă, iubita mea, Alexandra (căci mai are un job) şi cu mine. Bine, ei să nu îi spui că am zis de faza cu „mari şi laţi”, că mi-o iau pe coajă. O să întrebe, ca orice femeie, dacă am impresia că s-a îngrăşat. Încă nu suntem în faza în care să mai angajăm, deşi mi-aş dori, căci, gătind, livrând, aprovizionând, nu mai ai timp să gândeşti ce e mai departe.

  • Cât lucrezi pentru o tartă? Și ce presupune, efectiv, o zi de muncă pentru tine?

Nu lucrez, efectiv, mult la o tartă. Dar pregătirea unei tarte ia ceva timp, căci are nişte timpi în care trebuie să stea aluatul la răcit, să fie copt în blind, adică fără umplutură, să se răcească etc.

Ziua de muncă depinde de câte comenzi am. Poate să înceapă la 6 dimineaţa sau la 11. Nu ştiu ce să îţi zic că prefer mai mult. Dacă încep la 6, e clar că am comenzi, deci linia de sfârşit de lună arată mai bine.

În general, majoritatea zilelor înseamnă aprovizionare (ca paranteză, puţini furnizori serioşi), pregătire pentru ziua în curs sau următoarea, gătitul efectiv, ambalare, livrare, hârţogărie (pe care o urăsc sincer), curăţenie etc.

”Actul de caritate porneşte dintr-o nevoie. Nevoia unora de a primi şi nevoia altora de a da.”

  • Am văzut că ai ales să te implici în ”cazuri sociale”. Produsele tale ajung la copiii din secţia de arşi a Spitalului Grigore Alexandrescu din Bucureşti. Cum ai ajuns să te implici? Mă interesează dacă există o poveste dincolo de asta, care să fi avut un impact personal.

La începutul nebuniei cu coronavirusul se vehiculau câteva idei mişto prin presă sau pe facebook. Era, la început, să ajutăm medicii. Apoi, să ajutăm micile afaceri. Inutil să îţi spun că eram în totală degringoladă şi, de ce să nu mărturisesc, speriaţi as hell de soarta biznisului. Deja voiam să cedăm spaţiul, căci nu vedeam luminiţa aia, atât de demonetizată, mai ales prin lipsa la apel.

Ne-a sunat o prietenă care şi comanda de la noi şi ne-a zis că ea vrea să comande 10 tarte. Ni le plăteşte acum şi le livrăm altă dată, când trece nebunia. Ăsta a fost primul impuls pe care l-am avut în a nu renunţa. Apoi, diverşi clienţi ne-au zis că ei ar vrea să participe, atât la susţinerea noastră, cât şi la a trimite medicilor mâncare de calitate. Şi am făcut o strângere de fonduri pentru mâncarea medicilor dintr-un spital.

După asta, un client-prieten ne-a sunat şi a zis:

– Băi, de ce nu faceţi voi o chestie win-win-win?

– Am face noi, dar ce?

– Uite, noi suntem o groază de oameni care vrem să ajutăm. Atât pe voi, micile afaceri, cât şi pe alţii. Găseşte, naibii, o soluţie.

”Copiii internaţi primesc zilnic aproximativ acelaşi meniu”

Bine-bine, e uşor să zici asta, dar cum să facem? Întâmplarea a făcut că am aflat, de la mama unui copil care fusese internat, în alt spital, despre faptul că mâncarea, deşi suficientă, păcătuia printr-o monotonie ucigătoare. Şi uite aşa, karma ne-a unit, pe cele 3 părţi: copiii de acolo, noi şi clienţii care vor să ajute. Căci, precum spunea un om pe care eu îl admir necondiţionat: actul de caritate porneşte dintr-o nevoie. Nevoia unora de a primi şi nevoia altora de a da.

Desigur, am primit şi replici de genul „păi da, voi, în felul ăsta, vă atrageţi comenzi, nu faceţi caritate. Totul e pentru voi”. La care eu am răspuns: ai dreptate. Este ȘI despre noi. N-am contestat niciodată că, în felul ăsta, avem suplimentar de muncă. Doar că eu nu văd nimic rău în a munci, în a câştiga pe baza unei munci oneste şi, spune gura târgului, de calitate, satisfăcând, la pachet, nevoia unora de a da şi, categoric, a copiilor ălora, de a primi. Deocamdată, asigurăm o masă pe săptămână pentru ei.

  • Există oameni care să nu fie clienți Chat Noir, dar care se implică în campanie? Adică: presupunând că ai clienții fideli, există oameni care să nu cumpere pentru ei-personal, dar să se gândească-strict la copiii din spital?

Da. Mai ales cei din provincie sau din afară. Căci posibilitatea noastră de livrare este strict pentru Bucureşti. Aşadar, nu le-am putea livra lor, oricât ar vrea ei. Şi noi. De asta am şi lansat sloganul „Donează o tartă”.

”Părinţii reacţionează fantastic. Nu ştii câte binecuvântări am primit.”

  • Cum este când faci o bucurie unui copil din spital? Cum te simți? Cum este viața în spital? Ce impedimente ai întâlnit? Cum reacționează părinții? Dar personalul medical?

Nu ştiu cum e când faci o bucurie unui copil în spital. Știu doar că, acolo unde e o lipsă în viaţa unor oameni şi când oamenii ăştia nu pot face nimic să o remedieze, trebuie să faci tu ceva în direcţia asta. Sigur. E o picătură în ocean. Dar îmi amintesc mereu şi mereu de povestea fetiţei şi a stelelor de mare. Poveste de-aia motivaţională, de doi lei, poate, dar care, pe mine, m-a impresionat mereu. Ți-o spun altă dată, că şi aşa am vorbit mult.

Părinţii reacţionează fantastic. Nu ştii câte binecuvântări am primit. Copiii? Direct, habar n-am. Ştii că accesul e restricţionat sever în spitale, în perioada asta nebună. Din pozele pe care mi le face personalul medical, însă, le vezi ochii sclipind. Îţi dai seama ce înseamnă, pentru un copil, agitat prin definiţie, să stea locului, într-un spital? Nemaivorbind de rănile cu pricina, care sunt barbare. Impedimente? Până acum, niciunul.

  • Departe de Chat Noir: Ai donat, donezi? Cui? (dacă nu este prea intruziv)

O să îţi mai spun tot despre Chat Noir. Lăsăm, în fiecare zi (sau aproape), pe uşa prăvăliei, când plecăm, o pungă pe care scrie #DacăÎţiEFoame. În ea, la început, puneam feliile de tarte nevândute în ziua respectivă. Acum, pentru că nu mai lucrăm decât pe comandă, lăsăm cutii de conserve, pâine, dulciuri şi, câteodată, mărunţiş. Adică monedele alea care pe toţi ne încurcă. Unora le prind al naibii de bine.

În rest, donez absolut aleatoriu. Câini, câte un caz medical. Tragedia e că suntem aceiaşi care ar trebui să ne implicăm în mai toate cazurile. Adică mulţi oameni din bula noastră, dar o minoritate derizorie, dacă ne referim la întregul populaţiei.

Implicarea socială a Chat Noir începe cu ”deocamdată”. Nu în sens peiorativ și nu ca o delimitare în timp. Campania se adresează, deocamdată, copiilor de la secţia de arşi a spitalului Grigore Alexandrescu, iar Chat Noir are, deocamdată, un număr de clienţi care a vrut să fie parte a acestui mini-program social.

Deocamdată, Mircea și Alexa asigură o masă pe săptămână pentru copiii din spital. Banii proveniţi din tartele-donaţie sunt folosiţi pentru a face tarte reale, iar implicarea oricui poate transforma acel ”deocamdată” într-o constantă, într-o campanie și în normalizarea ideii că o picătură într-un ocean chiar face diferența.