Sentința în cazul UMF, atacată de Guvernul Ungureanu

Autor

-

7 mai 2012

Luni, 7 mai, sentința de suspendare a aplicării Hotărârii de Guvern nr 230 din 27 martie 2012, cu privire la înființarea Facultății de Medicină și Farmacie în cadrul Universității de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș, a fost atacată cu recurs de către Guvernul Ungureanu.

„Recursul formulat de Guvern ne-a fost transmis luni, prin fax, şi este semnat de Dezsi Attila, secretar general al Guvernului României”, a declarat Anuța Duşa, purtător de cuvânt al Curții de Apel Târgu Mureș.

Senatorul UDMR, Marko Bela, a precizat că pe el îl îngrijorează situația creată în jurul UMF Târgu Mureș.

„Trebuie să vă spun că pe mine mă îngrijorează discursul legat de învăţământul în limba maghiară în acest moment, mă îngrijorează ceea ce se întâmplă în legătură cu UMF Târgu Mureş, fiindcă, aşa cum aţi văzut şi aşa cum am relatat, în acest moment funcţionează foarte multe instituţii de învăţământ de sine stătătoare cu limba de predare maghiară, în România. În plus, în cazul UMF nu se vrea o scindare a universităţii, ci crearea unor structuri de decizie în cadrul acesteia. (…) Eu cred că în primul rând se va cere – şi trebuie să se ceară – strămutarea acestui proces din Târgu Mureş în altă parte şi bineînţeles că trebuie atacată decizia. Vom discuta cu colegii. Inclusiv Guvernul care încă este în funcţiune, inclusiv Guvernul care până la învestirea noului Guvern este în funcţiune, după părerea mea, trebuie să atace această decizie”, este de părere senatorul.

”Reprezentarea în instanță a guvernului o face Secretariatul General al Guvernului”, a declarat, pentru Ziarul de Investigații, Attila Dezsi.

Henri Coandă Expres, faţă cu finala Europa League

Autor

Adrian Bărbulescu

-

4 mai 2012

Pentru că nu a avut 500 de euro, pierde 1,2 milioane de euro pe an. Parcă nu vă vine să credeţi că în România poate funcţiona un asemenea anti-business. Ei bine, este vorba de CFR Călători, care nu a avut bani pentru a tipări nişte amărâte de pliante de promovare a trenului Henri Coandă Expres, ce face legătura între Gara de Nord şi Aeroportul Otopeni. Pliante pe care Tarom se obligase să le distribuie gratuit în aeronavele sale.

Promovare ioc, muşterii puţini, aşa că trenul circulă mai mult gol, generând pierderi lunare de 100.000 de euro. Potenţiali clienţi ar fi, mai ales că bate la uşă finala Europa League, însă cum să duci de la aeroport la haltă o cohortă de suporteri cu un microbuz de 14 locuri?

Pot să pun pariu că nu toţi cei care citesc aceste rânduri au avut până acum habar că la Aeroportul Henri Coandă Otopeni se poate ajunge civilizat, într-un timp rezonabil, cu trenul.

La Viena, unde-ţi întorci privirea dai peste o reclamă la CAT – City Airport Train. La Bucureşti, afli de existenţa Henri Coandă Expres doar în Gara de Nord şi în incinta Aeroportului Otopeni. Cu alte cuvinte, promovare mai deloc. Rezultatul? Trenul circulă mai mult gol decât plin, iar pierderile se ridică la 100.000 de euro lunar.

Vinovat, Emil Boc

Nu mai este niciun secret pentru nimeni că sistemul feroviar românesc este subfinanţat cronic. În consecinţă, este greu de crezut că societatea CFR Călători ar fi avut bani să apeleze la agenţii de publicitate outdoor, care să-i plaseze reclamele la respectivul tren prin tot oraşul. Pe scurt, CFR nu OBB (căile ferate austriece).

Şi totuşi, reclamă s-ar fi putut face şi fără bani. Şi CFR Călători, dar şi Metrorex şi Tarom au acelaşi patron, şi anume Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (MTI). Printr-un simplu contract de barter, trenul Henri Coandă Expres ar fi putut fi promovat atât în aeronavele Tarom, cât şi pe pereţii staţiilor de metrou. Ei bine, nici acest lucru nu a fost posibil.

Vinovat de eşecul acestui demers este nimeni altul decât fostul premier Emil Boc, care a interzis, în urmă cu doi ani, orice fel de cheltuieli de publicitate la nivelul companiilor de stat. O recunosc chiar oficialii CFR Călători, în răspunsul trimis la solicitarea Jurnalului de Investigaţii: „Au existat proiecte de promovare în regim barter dezvoltate împreună cu Tarom, respectiv difuzarea de flyere în avion în schimbul difuzării gratuite în trenuri a revistei Insight Tarom. Proiectul nu a putut fi pus în aplicare de CFR Călători din lipsa fondurilor pentru realizarea materialelor tipărite. Menionăm că în anul 2010, printr-un Memorandum al Guvernului, au fost sistate toate cheltuielile pentru publicitate”.ț

Cu alte cuvinte, Emil Boc a fost scump la tărâţe şi ieftin la făină. Tipărirea unui pliant într-un tiraj de 15.000 de exemplare nu costă mai mult de 500 de euro. Banii nu puteau însă fi alocaţi, deoarece nu era prevăzut niciun leu la capitolul publicitate. În schimb, statul suportă anual peste un milion de euro – pierderile trenului cu pricina.

Asta pentru că Henri Coandă Expres nu prea are muşterii. În istoria recentă a garniturii, gradul maxim de ocupare a fost de 26 de pasageri, pe data de 31 martie, la trenul Regio 7017, cu plecare la ora 16,10 din Gara de Nord.

Microbuze neîncăpătoare

Şi aici intervine o altă problemă, aceea a transferului călătorilor de la halta P.O. Aeroport la aeroportul propriu-zis, care se face cu mijloace auto. Pentru a reduce pierderile, CFR Călători a reziliat contractul cu firma de autocare care efectua transferul şi a decis să facă acest lucru ea însăşi, cu mijloace proprii.

Numai că, în acest caz, „mijloace proprii” înseamnă un microbuz de 14 locuri. Ce-i drept, în urma semnalelor trase de Jurnal de Investigaţii, acesta este secondat, în intervalul orar 8,30 – 16,00, de un alt microbuz, cu o capacitate de şase locuri.

Ei, şi dacă în respectivul tren au fost 26 de pasageri, cum au încăput ei în două microbuze, totalizând 20 de locuri? Varianta 1: au fost înghesuiţi claie peste grămadă, caz în care ar trebuie să se sesizeze Inspectoratul de Stat pentru Control în Transporturi Rutiere, condus de Virgiliu Cucliciu, pentru că se încalcă prevederile legale în vigoare. Varianta 2: microbuzul de şase locuri a mai făcut o cursă, situaţie în care, după ştiinţa mea, consumul de carburant a fost mult mai mare decât dacă traseul ar fi fost străbătut o singură dată de un singur autocar cu 50 de locuri.

Cu ce ducem suporterii ?

Ce se va întâmpla însă în preajma zilei de 9 mai, când stadionul National Arena din Bucureşti găzduieşte finala Europa League? Bucureştiul va fi luat cu asalt de suporterii celor două finaliste occidentale. Fireşte, cei mai mulţi suporteri vor veni la Bucureşti cu chartere, iar de la aeroport vor fi preluaţi de autocare şi duşi direct la hoteluri. Cu toate acestea, nu puţini vor fi şi cei care vor veni pe cont propriu, cu avioane ale companiilor de linie sau low-cost şi de la aeroport vor dori să ajungă în centrul oraşului.

Cum ambele echipe finaliste sunt occidentale, suporterii lor sunt obişnuiţi să meargă cu trenul de la aeroport în oraş. Este foarte probabil scenariul ca, la un moment dat, la punctul de îmbarcare în microbuze pentru transferul la tren să se prezinte deodată vreo 50 de fani spanioli, cu mult peste capacitatea celor două microbuze, dar nu şi peste cea a automotorului Desiro (Săgeata Albastră), de 110 locuri.

Singura variantă în acest caz ar fi ca microbuzele cu pricina să facă vreo trei curse, iar între timp călătorii să fie lăsaţi să aştepte pe peronul de la P.O. Aeroport. Ce-i drept, chiar dacă va ploua, nu va mai fi nicio problemă. După ce Jurnal de Investigaţii a semnalat, în numărul din luna noiembrie a anului trecut, că fusese furată copertina de pe peron şi dusă la fier vechi, a fost construită o alta, care, de această dată, acoperă şi rampa de coborâre.

Sabotajul Primăriei Otopeni

La sabotarea trenului Henri Coandă Expres „contribuie” din plin şi Primăria oraşului Otopeni. Microbuzele plecau de la aeroport spre haltă pe DN1, dar se întorceau pe o stradă paralelă cu acesta, pentru a nu fi nevoite să vireze la stânga în drumul naţional. Ei bine, chiar dacă trenul circulă de doi ani de zile, Primăria nu a găsit de cuviinţă să asfalteze respectiva stradă.

În ultima perioadă, din cauza ploilor, drumul a devenit impracticabil, aşa că microbuzele o iau la întoarcere tot pe DN1. Şoferii sunt nevoiţi, deci, să vireze la stânga, manevră dificil de realizat, mai ales la orele de vârf sau în week-end, când coloane de maşini se duc spre Valea Prahovei sau, după caz, se întorc.

Mituri fără acoperire

Şi totuşi, de ce nu a fost posibilă prelungirea liniei ferate cu doi kilometri, astfel încât trenul să ajungă chiar la aeroport? Soluţia fusese avansată în 2008 de ministrul Transporturilor de la acea vreme, Ludovic Orban, însă a fost abandonată, deoarece s-a dovedit a fi prea scumpă – vreo jumătate de miliard de euro.

Totul din cauza faptului că studiul de fezabilitate a prevăzut dublarea şi electrificarea liniei ferate existente, precum şi construcţia unui tunel pe sub DN1, cu o lungime de un kilometru. De ce am fi avut însă nevoie de un proiect atât de ambiţios, când linia putea fi prelungită pur şi simplu pe la suprafaţă, fără a mai fi dublată sau electrificată?

Ei, bine, la vremea respectivă oficialii Ministerului Transporturilor au lansat pe piaţă două teorii, care însă nu se confirmă în practică. Prima este aceea că linia ferată nu se putea prelungi pe la suprafaţă, deoarece acest lucru ar contraveni reglementărilor aviatice internaţionale. Nimic mai fals! Soluţia funcţionează cu succes la aeroporturile Domodedovo din Moscova şi El Prat din Barcelona.

A doua teorie spune că în subteran nu pot fi operate decât trenuri electrice, cele Diesel nefiind admise, din cauza poluării. Din nou, fals! Gara centrală din Palma de Mallorca este subterană, iar prin ea circulă nişte automotoare Diesel de pe vremea lui Franco, de zeci sau chiar sute de ori mai poluante decât Săgeţile Albastre operate de CFR Călători.

Din cauza acestor mituri şi a lipsei de bani, în 2010 ministrul Radu Berceanu a impementat soluţia actuală: tren plus auto. Nici aceasta nu e vreo invenţie românească, ea funcţionând cu succes la aeroportul londonez Lutton. Cu singura deosebire că acolo transferul auto se face cu autocare.

5 milioane de euro pentru plaje cu scoici şi bolovani

Autor

Darius Martinescu

-

4 mai 2012

În timp ce plajele arată jalnic, Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral concesionează pe bandă rulantă sectoarele de nisip. Închirierea sectoarelor de plaje aduce în fiecare an până la 20 milioane de lei (aproape cinci milioane de euro) în conturile ABADL, bani de care nici turiştii, nici firmele cu activitate sezonieră nu beneficiază aproape deloc. Şi în acest an, porţiuni importante de plajă au fost concesionate către firme care au ca obiect de activitate panificaţia, jocurile de noroc sau chimicalele.

În timp ce hotelierii aşteaptă de peste trei ani noua Lege a turismului, statul îi jupoaie în fiecare an pe concesionarii porţiunilor de plaje de pe litoralul românesc. Pentru o suprafaţă de aproximativ 1,5 milioane de metri pătraţi de nisip, statul încasează, în funcţie de categorie şi poziţionarea sectoarelor, până la 12 lei pentru fiecare metru pătrat concesionat.

În contul zecilor de milioane de lei încasaţi de la hotelieri, firmele din domeniul turismului şi turiştii (care suportă din buzunarul propriu taxele de acces pe plaje şi plătesc pentru diverse facilităţi), Ministerul Mediului, prin ABADL, nu oferă mai nimic. Zona de sud a litoralului arata, la sfârşitul lunii martie, ca după bombardament.

Legea turismului, îngropată

Hotelierii constănţeni susţin că turiştii trebuie să aibă acces gratuit la plajele de pe litoralul românesc. “Un singur lucru vă spun: cei 22 de milioane de români au dreptul să vină gratis pe plajă. Legea turismului ar fi trebuit să reglementeze treaba asta”, a declarat Nicolae Bucovală, preşedintele Asociaţiei Patronale Mamaia şi proprietar de hotel.

El a explicat că atât el, cât şi alţi proprietari de unităţi de cazare au decis să nu perceapă taxe de acces pentru turişti. „Eu le ofer gratis plaje turiştilor. Pe suprafaţa concesionată plătesc 200.000 de lei în fiecare an”, spune Nicolae Bucovală. Reprezentantul hotelierilor a explicat că legea turismului care, în curând, împlineşte patru ani de când este plimbată pe la diferite comisii parlamentare, cuprinde, reglementări privind plajele.

Acestea urmau să treacă în administrarea autorităţilor locale. Suprafeţele de nisip ar trebui să fie împărţite după un algoritm care prevede ca fiecărui hotel îi reveneau câte 0,2 mp pentru fiecare turist, astfel încât să rămână suprafeţe libere pentru organizarea de manifestări, spectacole sau locuri unde oricine să poată face plajă fără să plătească nimic. Patronii de hoteluri ar fi trebuit să achite către primării doar contravaloarea serviciilor de igienizare şi pregătirea nisipului.

Numai că, aşa cum am menţionat mai sus, nimeni dintre factorii responsabili nu mişcă un deget pentru promovarea acestui act normativ. Proiectul Legii turismului a fost lansat în dezbatere publică în 2009 şi de atunci actul normativ se plimbă între comisiile parlamentare şi este foarte puţin probabil ca aceasta să apară în acest an în Monitorul Oficial. Mai mult, înlocuitorul Elenei Udrea la şefia Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, deşi declară că vrea să atragă milioane de turişti pe litoral, nu stă de vorbă cu patronii de pe litoral. „M-a surprins vizita ministrului (n.r. Cristian Petrescu, noul ministru al Turismului, a efectuat pe 23 martie o vizită de lucru pe litoral). Nu a vrut să vadă nici un hotelier”, a menţionat Nicolae Bucovală.

Plajele- fantomă, la mezat

Dacă de bine, de rău, în nordul litoralului plajele nu necesită lucrări complexe de refacere, în sensul că au fost mai puţin afectate de furtunile din iarnă, începând cu staţiunea Eforie şi până la Vama Veche litoralul arată jalnic.

Cu toate acestea, sectoarele de plajă din aceste staţiuni sunt scoase la licitaţie, deşi în loc de nisip fin, operatorii privaţi închiriază munţi de scoici, pietre, resturi de vegetaţie şi bucăţi de faleză. În cazul plajei de la 2 Mai sunt disponibile pentru concesionare două sectoare ce însumează peste 8.400 mp, la categoria III de preţ, în condiţiile în care până şi drumul de acces a fost rupt de marea furioasă.

În ceea ce priveşte staţiunea Cap Aurora, cei interesaţi pot concesiona tot două sectoate, dar care însumează peste 15.000 mp, şi unde la sfârşitul lunii martie plaja a devenit un imens depozit de scoici. La fel de afectat este şi restul staţiunilor, lucrările de refacere a ţărmului fiind complexe şi necesitând utilaje şi cantităţi suplimentare de nisip.

ABADL, somată să repare

Asociaţia Patronală Mamaia şi Asociaţia „Litoral- Delta Dunării“ au solicitat în mod oficial ABADL să ia urgent măsuri în vederea amenajării plajelor de pe litoralul românesc pentru sezonul estival 2012.

Deşi hotelierii au fost obligaţi de ABADL să plătească garanţiile pentru plaje până la data de 31 ianuarie şi 30% din suma necesară închirierii plajelor pentru anul în curs, se întârzie reabilitarea suprafeţelor de nisip. „Cerem ferm Ministerului Mediului ca ABADL să demareze urgent lucrările de amenajare a plajelor. Nu este corect să pierdem încă o dată şansa de atragere a turiştilor pe litoralul românesc, mai ales în condiţiile în care s-a gândit din timp o strategie de lansare de pachete speciale pentru extrasezon şi în mod special pentru Paşte, 1 Mai şi nu numai”, spun hotelierii.

Corina Martin, preşedintele Asociaţiei Litoral-Delta Dunării, cere public Ministerului Mediului să prezinte raportul asupra cheltuirii sumelor imense încasate din închirierea plajelor până în acest moment. În opinia reprezentanţilor celor două asociaţii, riviera românească este condamnată încă o dată să piardă în faţa litoralului bulgăresc şi acest lucru se întâmplă din cauza faptului că, în timp ce bulgarii au finalizat deja amenajarea plajelor, la noi nici măcar nu au început pregătirile pentru lucrările pe nisip.

Căpuşarea turismului

Nu există licitaţie de concesionare a plajelor fără scandal. ABADL a adunat în ultimii ani sute de contestaţii şi procese deschise de foştii sau actualii concesionari.

În lipsa unui sistem reglementat pentru trierea investitorilor care se înscriu la licitaţiile administraţiei, s-a ajuns în situaţia în care hotelierii au fost nevoiţi să subînchirieze sectoare de plaje de la cei care au câştigat licitaţiile ABADL. Astfel, preţul unui metru pătrat de plajă a crescut în anii trecuţi chiar şi de patru ori.

Turiştii care veneau pe litoral aveau două opţiuni: ori achitau tarifele fixate de concesionari, ori se bronzau în altă parte. Anul trecut hotelierii au acuzat public Ministerul Mediului de faptul că tolerează concurenţa neloială a unor firme care nu au nici o legătură cu turismul, firme care, odată ce închiriază plaja, oferă servicii turistice de proastă calitate. Patronii de unităţi hoteliere s-au arătat nemulţumiţi de faptul că 60% din punctajul final, în funcţie de care este desemnat câştigătorul licitaţiei, îl reprezintă criteriul financiar.

Astfel, preţul ofertat de hotelieri, care fac pentru pregătirea sezonului estival extrem de multe cheltuieli, este mult mai mare decât cel al unei SRL care vrea să devină peste noapte administrator de plaje. Prima licitaţie publică organizată în acest an pentru plaje a fost şi ea plină de surprize.

Printre concesionarii din acest an a porţiunilor de nisip se numără firme care nu au nimic în comun cu turismul. Porţiunea de plajă dintre eforie Nord şi Eforie Sud i-a revenit societăţii Vanimar, firmă specializată în panificaţie şi cofetărie, iar în cazul staţiunii Mamaia, porţiuni importante de ţărm au fost concesionate de o agenţie de publicitate, Top Sport International SRL, o societate de pariuri şi jocuri de noroc, GSI Tariverde SRL, un fabricant de chimicale şi lista ar putea continua. Pentru a putea participa la licitaţiile ABADL, investitorul trebuie să cumpere un caiet de sarcini care costă 224 de lei cu TVA inclus şi să depună la sediul administraţiei o ofertă. O comisie se ocupă de selectarea ofertelor şi desemnarea câştigătorilor. Până la închiderea ediţiei, Compania naţională Apele Române, în subordinea căreia se află ABADL, nu a răspus întrebărilor adresate de Jurnal de Investigaţii.

Adamescu, mogulul asigurărilor de locuinţe

Autor

Adrian Bărbulescu

-

2 mai 2012

Lansată cu surle şi trâmbiţe în urmă cu trei ani de zile, asigurarea obligatorie a locuinţelor este pe cale să se transforme într-un mare fiasco. Niciun primar nu a dat amenzi celor care nu au respectat legea, neasigurându-şi casele şi cu atât mai puţin o vor face acum, în an electoral. Dar falimentul acestui sistem nu este provocat atât de autorităţile centrale şi locale, cât de propriii acţionari ai Pool-ului de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale, pe scurt PAID.

Raţiunea pentru care statul s-a implicat în domeniul asigurărilor de locuinţe este extrem de simplă. A făcut-o tocmai pentru ca tot el, statul, să nu mai fie supus la presiuni din partea cetăţenilor ale căror case au fost luate de viituri, distruse de cutremure (Doamne, fereşte!) sau alte calamităţi. Cu alte cuvinte, s-a implicat pentru ca apoi să fie lăsat în pace, iar despăgubirile să fie exclusiv apanajul societăţilor de asigurări.

Foarte corect, în principiu, pentru că nu este normal ca bugetul naţional, la care contribuie toţi cetăţenii ţării, să contribuie de fiecare dată când în comuna X sau Y se întâmplă câte o nenorocire. Pentru asta există societăţi de asigurări.

Toate bune şi frumoase. După ce, în 2008, a apărut legea în Monitorul Oficial, un an mai târziu a fost creat Pool-ul de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale, pe scurt PAID, la care acţionare erau 13 societăţi din domeniu. Practic, din PAID făceau (şi fac în continuare) parte toţi jucătorii importanţi de pe piaţa asigurărilor, cu excepţia Allianz-Ţiriac, BCR Asigurări, Omniasig şi Asirom.

Pe scurt, PAID este obligată să asigure orice locuinţă de pe teritoriul României, în afara celor încadrate în clasa I de risc seismic, adică cu bulină roşie. Pe înţelesul tuturor, încheierea unei poliţe tip PAD (poliţă de asigurare împotriva dezastrelor naturale) nu poate fi refuzată pe motiv că locuinţa se află prea aproape de albia râului sau că este situată într-o zonă cu frecvente alunecări de teren.

Modificare legislativă

Un an de zile lucrurile au fost clare. Apoi, sitemul a început să fie minat tocmai de acţionarii PAID, în frunte cu Astra Asigurări, societate controlată de omul de afaceri Dan Grigore Adamescu. Primul „atentat” la funcţionarea sistemului s-a produs la finele anului 2010, când Parlamentul a adoptat, în urma unui lobby susţinut al companiilor de asigurări, un amendament la legea de funcţionare a PAID.

Şi anume, în textul legii a fost introdus un paragraf care răstoarnă din temelii spiritul actului normativ: „sunt exceptaţi de la prevederile legii cei care au încheiat o poliţă facultativă care acoperă riscul de dezastre naturale (cutremure, inundaţii, alunecări de teren etc.). La prima vedere, majoritatea celor care au aflat despre modificarea legii, printre care, recunosc, şi eu, au zis: „Da, domnule, corect. De ce să mai plătesc eu încă o dată, când eu deja mi-am asigurat casa, pe bani mai mulţi?Şi cu mai multe riscuri incluse”.

Tocmai pe o atare reacţie au mizat şi societăţile de asigurări. Numai că lucrurile stau taman pe dos. De cele mai multe ori, poliţele facultative nu acoperă nici toate tipurile de dezastre şi nici întreaga sumă care ar trebui plătită în caz de calamitate. Dar voi reveni la această problemă mai târziu.

Concurenţă neloială

Odată deschisă calea din punct de vedere legal, companiile de asigurări, altfel acţionare la PAID, au trecut la treabă şi au început să-şi promoveze propriile produse, în defavoarea celor de tip PAD. Cu alte cuvinte, s-au folosit de faptul că sunt membre ale PAID, au beneficiat de publicitatea guvernamentală făcută pe toate canalele media, dar şi-au tras spuza pe turta lor.

Rezultatul? Încasările fiecărei companii în parte au crescut, în vreme ce cele ale PAID au scăzut vertiginos. Dar să lăsăm cifrele să vorbească. Am trimis câte o listă întreagă de întrebări la fiecare dintre marile companii acţionare ale PAID, dar şi la cele care nu fac parte din această structură. Până la închiderea ediţiei, o sigură companie, şi anume Generali, a răspuns solicitării noastre. Răspunsul lor confirmă concluzia la care a ajuns Jurnal de Investigaţii, prezentată în rândurile de mai sus: „În anul 2011, compania Generali România a înregistrat o evoluţie bună pe segmentul asigurărilor facultative de locuinţă, dar şi pe cel al asigurărilor obligatorii. Pe parcursul anului 2011 s-au încheiat aproximativ 300.000 de poliţe de asigurare facultative (în creştere cu peste 100% faţă de 2010) şi 85.187 de poliţe obligatorii”. Adică de 3,5 ori mai multe poliţe facultative decât cele obligatorii. Fără alte comentarii.

PAID, la un pas de lichidare

Ce s-a întâmplat între timp la PAID? Ei bine, lucrurile stau exact pe dos, adică situaţia e albastră rău. Coeficientul de lichiditate (adică raportul dintre activele lichide şi obligaţiile pe termen scurt) a scăzut continuu în ultima perioadă. Dacă la data de 31 august 2011 respectivul coeficient era de 153,37, la 30 noiembrie el scăzuse la 79,64, pentru a ajunge la 78,63 la finele lunii ianuarie a anului în curs.

Şi continuă să scadă, funcţionarea sistemului fiind pusă sub semnul întrebării. Aşa s-a ajuns la situaţia în care, din cele 4,9 milioane de poliţe de asigurare încheiate până acum, doar 500.000 să fie obligatorii, emise de PAID, iar restul facultative. Dintre acestea, două milioane de poliţe au fost emise de Astra Asigurări, potrivit informaţiilor obţinute din piaţă de Jurnal de Investigaţii.

Dar să vedem care este diferenţa dintre asigurarea obligatorie şi cea facultativă a locuinţei. Cea dintâi funcţionează pe principiul primului risc, adică ai daună de 10.000 de euro, ţi se plătesc 10.000 de euro.

Despăgubiri „facultative”

Lucrurile stau cu totul altfel când vine vorba de asigurările facultative. Mai exact, ai o casă care valorează 80.000 de euro, dar pe care ţi-ai asigurat-o pentru 20.000 de euro. Aici, intervine principiul proporţionalităţii: dacă ai daună de 10.000 de euro, vei primi ca despăgubire doar 2.500 de euro, adică a patra parte din valoarea casei, deoarece tu nu ai asigurat decât o pătrime din valoarea imobilului.

Şi asta nu este tot. În multe contracte de asigurare facultativă a locuinţei, compania de asigurări s-a spălat pe mâini (legal, de altfel, din moment de asiguratul a semnat cu mâna lui, dar imoral, de vreme ce foarte puţini – mai ales cei de la ţară – sunt în stare să parcurgă şi să înţeleagă mai mult de cinci rânduri) de eventuala despăgubire în caz de calamitate.

Redăm o astfel de clauză(facsimil dreapta): „Asigurarea este prestată în baza declaraţiilor explicite ale Contractantului/Asiguratului că: imobilul din care face parte localul asigurat şi/sau care conţine bunurile asigurate nu se află pe listele publicate de autorităţi ca fiind încadrate în clasa 1 sau 2 de risc seismic, în zone predispuse la inundaţii sau alunecări de teren (conform definiţiilor din condiţiile de asigurare). În caz contrar asigurarea este valabilă pentru celelalte riscuri asigurate cu excluderea: Cutremurului, Inundaţiilor şi Alunecărilor de teren”. Şi lista continuă: „Clădirea şi/sau dependinţele înscrise în poliţa de asigurare nu se află la mai puţin de 100 m faţă de cursuri de apă (fluviu, râuri, pârâuri, lacuri) neregularizate corespunzător (potrivit normelor în vigoare) cu diguri şi/sau maluri din piatră sau beton armat în zona de amplasament a clădirii (dependinţelor) asigurate”.

Cu alte cuvinte, noi îţi luăm banii pe asigurare, dar când o fi la o adică nu-ţi plătim nimic. Asta pentru că majoritatea caselor din mediul rural, care chiar au nevoie de asigurare obligatorie, se află într-una dintre situaţiile sus-menţionate.

La AGA a rămas ca-n gară

În urmă cu puţin timp, sesizând riscul ca PAID să se dizolve de drept şi că, în consecinţă, trebuie făcut ceva, a fost convocată o Adunare Generală Extraordinară a Acţionarilor pool-ului. După toate luările de cuvânt ale celor prezenţi, concluzia a fost că a rămas ca-n gară.

Nici mai mult, nici mai puţin, patronul Astra Asigurări, Dan Grigore Adamescu, a propus o modificare din temelii a legislaţiei care stă la baza organizării şi funcţionării PAID. „Poliţele de asigurare a locuinţelor împotriva dezastrelor naturale (poliţele de prim risc) să fie emise în viitor doar de acţionarii PAID (…) Modificarea cadrului legislativ (…) în sensul modificării/schimbării atribuţiilor PAID, acesta urmând să reprezinte în viitor unicul reasigurator al poliţelor de asigurare împotriva dezastrelor naturale emise de membrii PAID”. Aceasta în condiţiile în care PAID nu are în obiectul de activitate reasigurarea, iar o modificare legislativă (s-a dovedit statistic) durează în România mai bine de un an, cu indulgenţă. Până atunci, PAID va fi istorie.

PSD – campaniile electorale, un fel de ruletă americănească

Autor

Dănilă Chirovici

-

2 mai 2012

Campaniile electorale ale PSD reprezintă un lung şir de compromisuri. Dar nu asta îl diferenţiază de alte partide. Ci faptul că a pierdut în cele mai importante momente, angajând – se vorbeşte despre sume fabuloase – consilieri din afara ţării. Când a jucat cartea pe care o avea în mână a câştigat. Când a mai cerut una, a pierdut. A trăit extazul victoriilor absolute şi ruşinea înfrângerilor provocate de prostie.

Cu coada-ntre picioare sau cu ea în sus, istoria campaniilor electorale ale PSD reprezintă anamneza necesară pentru un diagnostic corect pus naţiunii ăsteia, care a parcurs toate formele de statalitate posibile.

Istoria partidului Social Democrat se confundă, în bună măsură, cu istoria României postdecembriste. Rădăcinile sale, fie că este vorba despre Frontul Salvării Naţionale (FSN) ori despre Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), stau bine înfipte în glia ţării.

Mulţi dintre „şefii” de astăzi, fie că este vorba despre politicieni – nu toţi actualmente pesedişti – fie că este vorba despre agăţaţi în diverse funcţii – indivizi care nu pot să conceapă viaţa în afara slujbei la stat pe post de mare grangure – fie că este vorba despre milionari în euro, aproape toţi au deprins gustul politicii şi al ascensiunii sociale pe vremea când Ioan Mânzatu, Dumitru Mazilu, Alexandru Bârlădeanu îşi puneau forţa de muncă şi experienţa în slujba încă jilavei noastre democraţii. Doina Cornea, vă mai amintiţi?, alături de Ana Blandiana, femeile de oţel ale politicii începutului. Împreună cu Corneliu Coposu au pus capăt hegemoniei FSN.

Încă de atunci, din vara lui 1990 s-au auzit primele voci care îl contestau pe Ion Iliescu. Cel care în acelaşi an câştiga alegerile prezidenţiale, din 20 mai, reprezentând FSN, cu un uluitor 85,07%. Radu Câmpeanu, din partea PNL obţinea 10,64% în timp ce ţărănistul Ion Raţiu n-a atins actualul prag parlamentar – a obţinut doar 4,29%.

Erau vremurile în care a-l vorbi de rău pe Ion Iliescu echivala, în ochii imensei majorităţi a românilor, cu un sacrilegiu. De aceea nici nu a fost vorba despre o campanie electorală în anul respectiv. A fost o stare de isterie colectivă care s-a terminat cu mazilirea în public a celor doi contracandidaţi.

Totuşi, germenele contestatar începuse să fermenteze. Unde s-a ajuns, răzmeriţele sociale, confruntările de stradă sângeroase, aversiunile politice împinse până în patul conjugal, sau aduse în cârciumile unde de obicei prietenii îşi beau berea ritualică, nu fac obiectul acestui articol. Trebuie menţionate însă, pentru că ele şi-au făcut simţit efectul doi ani mai târziu, când Ion Iliescu nu a obţinut în primul tur de scrutin decât 47,34%, în timp ce Emil Constantinescu dădea speranţe, cu un 31,24%. E adevărat că, deja, numărul pretendenţilor la Palatul Cotroceni crescuse considerabil. În ordinea descrescătoare a procentelor, aceştia au fost Gheorghe Funar, Caius Traian Dragomir, Ioan Mânzatu şi Mircea Druc, aclimatizat în România din Moldova de peste Prut. Merită menţionată prezenţa la urne, halucinantă dacă e privită din perspectiva zilelor noastre: 14.378.693 în 1990 şi 11.898.856 în 1992. Dintr-un total de şaişpe milioane şi ceva.

Made in Romania

În cei doi ani dintre 1990 şi 1992, când au avut loc două rânduri de alegeri prezidenţiale, campaniile electorale au fost sută la sută autohtone.

E adevărat că partidele istorice au primit oarece ajutoare, sugestii şi indicaţii de la suratele de prin Occident, însă până la urmă toate au pierit pe dulcea limbă românească. Pentru că Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) a surclasat competiţia. Convenţia Democratică din România a rămas izolată în Parlament.

Se constituise ceea ce presa vremii a numit „Patrulaterul roşu”, format din partidul lui Ion Iliescu, PRM, PSM şi PUNR. O maşinărie de vot capabilă să strivească sau, dimpotrivă, să promoveze, orice lege. Guvernul Nicolae Văcăroiu se sprijinea pe o ghioagă parlamentară de peste 60% greutate.

Situaţia stătea în felul următor la Camera Deputaţilor: grupul PDSR 106 membri, PNŢCD-PER 42, PD 41, PUNR 27, UDMR 27, PRM 14, PL 93 – PAC (Partidul Alianţa Civică) 13, Minorităţile Naţionale (tradiţional de partea Puterii) 13 şi deputaţi independenţi (chipurile, în fapt, majoritatea, tot oameni ai Puterii, cu cuţitu-n mână şi ochii după caşcaval) 25.

La Senat situaţia era şi mai favorabilă, pentru că partidul agrar înfiinţat de Victor Surdu (PDAR) avea şase reprezentanţi. Începând din 1992, timp de patru ani, până în 1996, politica din România a început să-şi schimbe fizionomia. Ca atare şi campaniile electorale au început să fie abordate altfel. PDSR s-a adaptat la concurenţa din ce în ce mai acerbă pe care i-o făcea Opoziţia reprezentată de CDR. Fruntaşii principalului partid de guvernământ au început să tragă cu ochiul în ograda PNL, PNŢCD şi chiar a PD. Şi au văzut pe acolo expertize şi competenţe din Vest, ciorchine.

Consilierii străini

Drept pentru care Viorel Hrebenciuc a fost pus la treabă. Activat. Aşa au ajuns să lucreze pentru PDSR şi Ion Iliescu membrii echipei care l-au făcut pe Boris Elţîn preşedintele Rusiei.

Anume: Joe Schumate, George Gorton, Dick Dresner şi Steve Moore. Pe lângă ei au mai fost cooptaţi Bob Wickers şi Ed Steven. Adrian Năstase a avut şi el un cuvânt greu de spus şi i-a adus pe Mike Monitza, consilier pentru probleme economico-financiare, şi pe israelianul Ron Werber. Acesta din urmă are, de atunci, o întreagă poveste în România.

Anul 1996 reprezintă un moment de inflexiune în istoria PDSR şi, implict, a PSD. Atunci fostul „partid stat” a pierdut tot ce se putea pierde. În ciuda tuturor clişeelor care se folosesc când vine vorba despre Ion Iliescu şi PDSR, aceştia au oferit opoziţiei de la acea vreme şi electoratului în acelaşi timp, o scenă de eleganţă politică. Au predat, cu mănuşi şi protocolul de rigoare, Puterea, lasând democraţia să dicteze.

Mulţi dintre liderii de astăzi, inclusiv Traian Băsescu, ar fi revenit la meseriile de bază dacă Ion Iliescu şi PDSR nu ar fi acceptat, în felul în care au făcut-o, înfrângerea. (De reţinut! În 1996 România încă era fiica ploii. Puteai să faci cu ea ce voiai, că nu îţi atrăgea nimeni atenţia.)

Dezastrul electoral s-a petrecut din cauza rupturii intervenite între echipele de campanie ale lui Ion Iliescu şi ale partidului. Strategii americani stabiliseră ca PDSR să preia costurile electorale, în timp ce Ion Iliescu era planificat să vină cu un mesaj pozitiv şi în felul ăsta să tragă după el o formaţiune politică spăşită dar care asigurase stabilitatea economică şi socială (după inflaţia aberantă din timpul guvernării Petre Roman şi tulburările sociale de la începutul anilor 90). Până la urmă, fiecare a făcut cum l-a tăiat capul iar echipa americană a fost sictirită elegant, pe principiul că „ăştia nu ştiu cum merge treaba pe aici”. Ca element de culoare: deşi prezenţi „in corpore” la lansarea de la Palatul Copiilor, cu toată presa de faţă, nimeni nu i-a remarcat. Au plecat înainte de turul doi al prezidenţialelor, fiind convinşi că Ion Iliescu va pierde, ceea ce s-a şi întâmplat. Şeful de presă a fost Paul Dobrescu, la vremea respectivă decanul de la Comunicare din cadrul SNSPA. Eugen Mihăiescu a fost şi el la înaintare şi l-a făcut pe Iosif Boda, coleg de ideal politic, „hipopotam transpirat”.

Campanii şi cumetrii

În cursa electorală din 1992, Ion Iliescu s-a înconjurat de cumetri. Echipa i-a fost formată în special din membrii Grupului Un Viitor Pentru România (GUVR).

Printre apropiaţii săi s-au numărat Vladimir Pasti, Cornel Codiţă, Virgil Măgureanu şi Mugur Isărescu. După eşecul din 1996, la alegerile din anul 2000 s-a copiat reţeta de succes de la începutul anilor nouăzeci. Adică totul pe plan local. De p’aci. Loco. Creiere autohtone. Printre cei implicaţi a fost şi Bogdan Teodorescu şi firma lui, One Communication. Aceeaşi formulă care condusese, cu patru ani în urmă, campania încununată de succes a lui Emil Constantinescu.

Dar organizarea, traseele deplasărilor prin ţară, sincronizarea, adică aproape toată strategia de luptă politică au fost sub coordonarea lui Octav Cozmâncă.

În anul 2000, străinii n-au avut niciun cuvânt de spus în campania electorală. Nici în curtea lui Ion Iliescu (e adevărat că niciodată fostul preşedinte al României n-a ascultat de cineva anume iar despre consilieri străini n-a putut fi vorba decât într-un context general), nici în curtea lui Adrian Năstase (cu toate că Dick Dresner a revenit în România).

Câteva cuvinte despre acest personaj. Expertiza lui este extrem de valoroasă, pentru că omul are în spate decenii de cercetare sociologică şi de statistici electorale. Printre cei care au fost mereu alături de Adrian Năstase şi au coordonat nu doar echipele de campanie dar s-au ocupat şi de ambianţa deplasărilor în ţară au fost Şerban Mihăilescu, alias Miki Şpagă (azi membru UNPR) şi Ristea Priboi.

După abandonul lui Emil Constantinescu, Ion Iliescu nu a trebuit să facă altceva decât să-şi anunţe candidatura şi să refuze, în turul doi, confruntarea cu Corneliu Vadim Tudor. (Care a fost sprijinit masiv de PSD pentru a ajunge în această fază a competiţiei.)

Iliescu şi Năstase

Două generaţii, două personalităţi, iniţial, fundamental diferite, care însă, cu trecerea timpului, s-au armonizat perfect. Campania din 2004 se poate spune că a stat sub zodia lor.

Ion Iliescu era la ultimul mandat în fruntea ţării şi Adrian Năstase venea de pe poziţia unui prim-ministru sub oblăduirea căruia bunăstarea românilor atinsese cote istorice. Majoritatea celor implicaţi direct în cursa electorală din acel an mizau, relaxaţi, pe o victorie clară. Atmosfera din staff-ul de campanie era nu doar optimistă, ci chiar degajată. Degajată până la neatenţie. Lovitura de măciucă în moalele capului s-a numit Traian Băsescu.

În acel an, Dan Andronic a fost numit coordonator al campaniei. După cum s-a văzut, o alegere neinspirată. Deşi PSD, în alianţă cu partidul lui Dan Voiculescu, a câştigat parlamentarele, Adrian Năstase a pierdut Palatul Cotroceni în favoarea actualului preşedinte al României. Knock-out-ul a venit în urma loviturii sub centură aplicată de patronul trustului Intact – PUR a părăsit alianţa cu social-democraţii şi a cuplat la guvernarea pe care a forţat-o Traian Băsescu.

Au fost discuţii aprinse în legătură cu alianţa cu partidul lui Dan Voiculescu. În final, a triumfat ideea că suportul media este o condiţie esenţială a victoriei, aşa că pilonul de bază al campaniei electorale a fost trustul Intact. Ceea ce s-a dovedit a fi o mare ţeapă! În care a fost tras şi Mircea Geoană în 2008.

Despre 2009 numai experţii în ridicol pot vorbi. Dar în 2008, după ce Ion Iliescu şi Adrian Năstase fuseseră detronaţi, nimeni nu mai avea chef să asculte poveşti despre experienţa trăită alături de Dan Voiculescu şi Antenele sale. În consecinţă, după o pleiadă întreagă de guverne Boc, îl avem astăzi prim-ministru pe Mihai Răzvan Ungureanu.

A, că era să uit! În 2008 primadonă a campaniei electorale a fost Ron Werber (vezi capitolul „Consilierii Străini”, sic). Încă ceva despre periplul prin România al consilierilor străini: în campania din 96 laptopul lui Ed Steven care conţinea date personale despre campania lui Boris Elţîn a dispărut, iar la încheierea ciclului electoral de aici Ron Werber şi-a tras o super casă în Israel. Acelaşi Ron Werber a fost străjer pe lângă eşecurile politico-electorale ale lui Sorin Oprescu.

Înfrângeri neconcludente

PSD are la ora actuală la activ vreo doişpe ani de Opoziţie. Aşa că e foarte, fooooaaaarte departe de imaginea de centaur al politicii pe care încearcă să i-o zugrăvească, din trăsături de penel făcute din poanie unii (ziarişti) şi alţii (politicieni înregimentaţi).

Sub „directoratul” lui Victor Ponta, partidul priveşte cu emoţie către perspectiva preluării guvernării. Pe de altă parte, PSD a rămas de-a lungul celor douăzeci şi doi de ani de zbenguială democratică un reper nemişcat al parlamentarismului românesc. Niciodată înfrângerea social-democraţilor nu a însemnat victoria deplină a adversarilor.

Fostul șef al Rodipet, trimis în judecată

Autor

Anamaria Nedelcoff

-

26 aprilie 2012

Awdi Hassan, fostul patron al Rodipet, împreună cu Sweis Alex Iskander Nicola, un apropiat al lui, au fost trimiși în judecată, fiind acuzați de trafic de persoane în scopul exploatării prin muncă.

Procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism au descoperit că cei doi au racolat 13 bărbați din Republica Honduras, cărora li s-au promis locuri de muncă în cadrul punctelor de difuzare a oresei Rodipet.

Însă promisiunile că cei 13 vor primi un salariu cuprins între 700 și 1200 de dolari pe lună nu s-au materializat, bărbații find obligați să presteze activități de muncitori necalificați, pentru grupul de societăți Awdi, fără a avea forme legale, condiții de muncă, de sănătate și securitate sau salarii.

Muncitorii obligați de Awdi Hassan să lucreze la negru au fost lăsați fără pașapoarte, au fost amenințați și trăiau în condiții insalubre.

Awdi Hassan mai este cercetat pentru fraudarea CFR Mesagerie şi a Rodipet.

Cauza se află pe rolul Tribunalului București

Boldea: ”Simt că tâmpesc în arest”

Autor

Anamaria Nedelcoff

-

25 aprilie 2012

Magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) au respins, marți, 24 aprilie, recursul deputatului gălățean Mihail Boldea, urmând ca el să rămână în arest încă 30 de zile.

„După 30 de zile în care am stat şi am cugetat şi eu, poate că am greşit, poate că nu. Nu poţi tu Minister Public să vii să ceri 20 de ani de închisoare când tu ai un prejudiciu incert stabilit. Cineva de la DIICOT Galaţi va răspunde pentru asta”, a declarat Boldea.

De asemenea, deputatul s-a plâns magistraților despre faptul că nu-și dorește decât să meargă acasă la el, și că în celulă nu are ”cișmea în cameră, ci doar WC-ul care e jos”: „Simt că tâmpesc în arestul ăla. Este greu acolo, iar eu nu-mi doresc decât să mă duc la mine acasă. Nu îmi doresc să mă duc la serviciu, nu îmi doresc decât să se termine dosarul ăsta”.

Mihail Boldea este judecat pentru mai multe fraude imobiliare, înfăptuite în perioada 2006-2011, fraude despre care Jurnalul de Investigații a scris pe larg de-a lungul vremii.

Chiliman rămâne în PNL

Autor

Dănilă Chirovici

-

17 aprilie 2012

După o istorie zbuciumată în relaţia cu preşedintele Crin Antonescu, Primarul de la Unu a decis să rămână în partid. La un momentdat interveniseră chestiuni de spiritism, Mircea Ionescu Quintus îi recomanda lui Andrei Chiliman să se sfătuiască direct cu Ionel Brătianu, în fine. Chestii-socoteli. După ce a fost destituit de la şefia organizaţiei de Bucureşti, liderul liberal şi-a respectat termenul autoimpus, “imediat după Paşti”, şi şi-a anunţat decizia: rămâne în partid! Sigur că mulţi penelişti vor fi fost dezamăgiţi de hotărârea lui Andrei Chiliman. Alţii însă, fără îndoială, s-au bucurat. Andrei Chiliman este un specimen politic foarte rezistent. Intonaţiile peiorative din această afirmaţie rămân la latitudinea interpretării fiecăruia. Dar realitatea este certă: primarul de la unu stă înfipt pe scena politică a democraţiei româneşti de când s-a înfiinţat aceasta. De aici încolo fiecare ştie ce ştie, şi fiecare îşi poate închipui oriceea ce poate.

Andrei Chiliman nu va rămâne însă în PNL ca un supus al lui Crin Antonescu. Nicidecum! Statornicia sa care vine, cumva, să adauge un plus de valoare anului Caragiale, are semnificaţia unei declaraţii de război. Simt nevoia să subliniez, încă o dată, amprenta marcantă a derizoriului. Andrei Chiliman nu poate însemna nimic în afara PNL, dar asta nu înseamnă că, prin isteria pe care a creat-o, Crin Antonescu a câştigat ceva. Ca într-o scenetă de budoar cei doi protagonişti se îmbrâncesc şi-şi dau palme. Efectul dramatic este compus dintr-o doză de umor memorabilă.

Mulţi sunt cei care-l pândesc la cotitură pe Crin Antonescu. Printre ei se numără, de la bun început, şi Andrei Chiliman. Numai că aşa cum spuneam, stătea pe după colţ aşteptând ca preşedintele să-şi scrântească glezna. Acum, decizia sa de a rămâne înregimentat în PNL înseamnă ieşirea la lumină, agresiunea directă la adresa lui Crin Antonescu. Totul se petrece într-un fel de scenariu de comedie neagră. Care pentru unii poate avea însă consecinţe concrete dintre cele mai nefaste. Primul supus sentinţei electoratului e Andrei Chiliman.

Fiţi liniştiţi. Ungureanu veghează

Autor

Dănilă Chirovici

-

1 aprilie 2012

Traian Băsescu rămâne un personaj care uimeşte. Care surprinde, sau care, oricum, îţi zgâlţâie, într-un fel sau altul, creierii. Are un fel de a-şi face apariţia care te obligă să intri în gardă. Fără doar şi poate este un politician de categoria super-greilor. Dar care în ultima rundă a obosit. Firesc.

Jocul de glezne e şontâcăit, a început ca uneori să se şi mai împiedice. Loviturile scurte şi precise în bărbie sau în ficat, care îi asigurau knock-out-ul, au fost înlocuite cu tactica datului năglabie peste adversarul pe care îl ia în braţe şi-l împinge în corzi.

Traian Băsescu e acum la al doilea prim ministru. Pe acesta l-a extras din vârful spionajului românesc. Ani de zile Emil Boc i-a servit în fel şi chip acutalului preşedinte al României. I-a folosit şi ca element de contrast. Optimismul hăhăit, siguranţa de sine, uneori mitocănia agresivă, au constituit, de departe, reperul esenţial al Puterii în raport cu resemnarea impasibilă pe care o afişa Emil Boc. Acum în peisaj a apărut un personaj desprins parcă dintr-un scenariu de film american.

Jocurile erau făcute

Aşa zice Traian Băsescu.Încă din luna decembrie a anului trecut. Când discutase cu fostul premier varianta înlocuirii lui cu Mihai Răzvan Ungureanu.

Aşa o fi, nu zic nu. Da’ mie mi se pare că şi la faza asta Traian Băsescu şi-a scrântit glezna. Adică, mesajul lui trebuia decodificat cum că, vezi Doamne, demisa Cabinetului Emil Boc nu s-a făcut la presiunea străzii. Era calculată, hăt, cu luni înainte, da’ s-a mers pe burtă în scop de interes naţional. E-n regulă, ne-am lămurit cu toţii – analiştii ăia de pe la marile publicaţii internaţionale sunt nişte tolomaci care nu cunosc realitatea mioritică şi pe care îi manipulează „agenturili”.

Cum se desfăşoară şi la ce final ajunge povestea lui Traian Băsescu? Aflând cum şi-a pierdut Emil Boc fotoliul din Palatul Victoria, orice om cu scaun la cap se gândeşte că, bre, degeaba strigăm noi în stradă „jos Băsescu” pentru că nu ajungem la niciun rezultat, lucrurile nu se fac aşa. Trebuie ca ele să fie plănuite cu luni înainte, între boierii ăi mari.

Emil Boc va rămâne un reper în pleiada de prim-miniştri. Alături de încă trei-patru. Deşi eu cred că a fost un şef de guvern slab. „Părerea mea”.

Însă rar mi-a fost dat să văd, în cei douăzeci şi unu de ani de când, ca ziarist, urmăresc scena parlamentară, un politician care să ştie să îmbine atât de bine tenacitatea cu abilitatea, consecvenţa cu eschivele diplomatice şi ambiţia cu răbdarea supusă. Cariera lui Emil Boc nu s-a încheiat. Nici pe departe.

După ce Traian Băsescu va fi devenit (dacă va deveni, şi în ce fel rămâne de văzut) o filă de istorie, numele fostului prim-ministru va figura pe afişele care anunţă cele mai tari spectacole din viaţa politică. Austeritatea acestor ani va rămâne adânc întipărită în memoria multor milioane de români. Justeţea măsurilor aplicate o vom putea judeca în mod corect abia peste câţiva ani. Dar atâta vreme cât perioada asta va fi vie în mintea cetăţenilor ţării ăsteia Emil Boc va reprezenta un capital politic semnificativ.

Cacealma sau chintă royală?

Atât ce s-a dat de-a dura Boc în faţa naţiunii că ne-a ameţit pe toţi. Uite-l, nu-i! (Cică vine un american de la o asociaţie de asta care acordă ajutoare familiilor aflate în dificultate şi intră în curte la un ţigan. Vreo cinşpe puradei alergau bezmetici. Americanu’: extrordinar, toţi sunt ai dumneavoastră??!! Ţiganu’: da mânca-ţi-aş, vrei să-ţi prind unu’?) Cam aşa şi la noi cu Traian Băsescu în mijlocul Cabinetului Emil Boc.

Totuşi. Nu se poate spune că fostul Guvern a trecut prin România ca gâsca prin apă. Nicidecum. S-au lipit de el tot felul de chestii şi până la urmă s-a făcut fleaşcă. Ţara, la rândul ei, a fost profund răscolită de cei trei ani şi aproape jumătate cât s-a aflat sub patronajul lui Emil Boc şi al echipelor pe care acesta le-a alcătuit.

Acum când, în fine, a părăsit Palatul Victoria, dacă priveşti în urmă este destul de greu să dai un verdict categoric. A fost învins sau a ieşit învingător? Şi-a făcut Traian Băsescu treaba cu el (până când?) sau el şi-a făcut-o cu Traian Băsescu (de când?). Pentru că în lumina ultimelor evenimente şi a ultimelor declaraţii ale preşedintelui României reiese că Emil Boc a stat în funcţia de prim-ministru cât a vrut. Adică demisia nu i-a fost impusă, ci pur şi simplu i s-a sleit lu’ Emil Boc.

Dacă iei de bună zicerea lui Traian Băsescu, anume că a discutat cu fostul premier din decembrie despre demisia sa şi despre persoana care îl va înlocui, aşa reiese: că Emil Boc a zis bă, io am chef să mă car. Şi atunci stai şi te întrebi, dacă din decembrie se semnaseră actele, cum ar veni, presiunile alea din interiorul PDL, manifestate cu una-două săptămâni înainte de demisia sa efectivă, ce-au fost? Cristian Preda, Vasile Blaga, Ioan Oltean and co. ce-au fost: papagalii partidului sau nişte actori năimiţi cu ora? Marea schimbare care a avut loc luna trecută ce a fost: un calcul riguros sau o plezneală? Noi ce suntem: obiectul lor major de interes, sau bătaia lor de joc?

La vremuri noi, tot noi

O nouă stea s-a născut pe firmamentul politicii româneşti. Mihai Răzvan Ungureanu. Intelectual rasat şi bărbat bine. Un tip obişnuit de mic să i se dea atenţie. (Adjunct de şerif pe linie politică încă din liceu, când numai Partidul Comunist era şi democraţia nici că se zărea.)

A ajuns, iată, să formeze şi să conducă Guvernul României. Traian Băsescu îl vede ca pe liderul (nu l-a învestit propriu-zis cu această calitate, dar e clar că asta vrea să fie) generaţiei care va prelua ştafeta leadership-ului politic. În privinţa schimbărilor care se produc în prim-planul actorilor principali este un fenomen firesc, valabil la scara întregii ţări şi a oricărui domeniu de activitate.

Crin Antonescu, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta fac parte din ceea ce în sociologie se numeşte generaţia biologică de conducere. Iată, Crin Antonescu, într-adevăr, conduce. (Şi în sondajele de opinie, nu numai Partidul Naţional Liberal.) Victor Ponta conduce. Mihai Răzvan Ungureanu conduce. Sau cel puţin aşa vrea să lase impresia. Pen’că atunci când fu să fie s-o pună d-un guvern ş-o cam luă de fo două ori cel puţin.

UDMR o dată, UNPR încă o dată. Bine, lasă, că nici pedeliştii n-au roşit. Şmecheraşi de Primăverii. Au făcut o fentă la mişto, că-i dau afară pe ăia de care n-auzise nimeni, da’ păstrează cuconetu’, baronetu’ şi bănetu’. Au încercat marea cu degetu’ şi când s-a ginit poporu’ cică, hai, bre, c-am glumit. Până la urmă tot ne-au făcut. Pe barba noastră cum ar veni.

Nu vă place de ăştia că-s uzaţi? Las’ că vă dăm unii nou-nouţi! Care habar n-au pe ce lume trăiesc pentru că ei încă nu s-au dezmeticit încă din furat, din culcuşu’ de acasă sau din executat ordinele pe linie de partid. Mă aştept ca în cele nouă luni pe care le vor petrece în acest guvern să reformeze ţara aşa cum le-a cerut Traian Băsescu, şi mai mult, să schimbe România la faţă.

Nu trageţi în pianist

Şi a fost momentul învestirii în Parlament, loc unde a vorbit şi Victor Ponta, de la tribună. „Ce mai vuiet, ce mai freamăt!”.

Bre, săracu’ Ponta a încercat să aducă şi el o oază de normalitate, să se exprime civilizat, să dea dovadă de optimism, să privească senin spre viitor, să imprime discursului său un ton academic şi să-l încadreze într-un limbaj diplomatic. Nu e bine! Trăim într-o ţară nasoală, trebe să fim isterici!!! Şedinţă de urgenţă la PNL, transpiraţie pe canalele tv de ştiri. Îngrijorări febrile în legătură cu trădarea. Apeluri la calm. Ironii acide şi invective. O întrebare se naşte monstruoasă: mai rezistă USL? De ce toate astea? Pentru că un om s-a comportat normal, civilizat.

Banc: pe uşa unui bar din Vestul Sălbatic scria: nu trageţi în pianist, face şi el ce poate. Într-o zi pianistul dispare şi un client de-al casei întreabă ce s-a întâmplat cu el. Barmanul: a intrat unu’ care nu ştia să citească.

Gazele de şist, noua distracţie estivală

Autor

Darius Martinescu

-

29 martie 2012

Turbine eoliene şi sonde pentru extracţia gazelor de şist. Acesta va fi peisajul care va putea fi „admirat” în curând pe litoralul românesc, chiar şi în zone istorice şi ecologice protejate. Primarii care păstoresc localităţile Costineşti, Vama Veche şi Adamclisi nici măcar nu au fost anunţaţi că în zona lor vor apărea sonde. În final, de pătimit va avea turismul românesc, şi aşa concurat serios de cel practicat de Bulgaria, ţară care a interzis acest tip de exploatare a gazelor.

Chevron România Holding BV a câştigat trei perimetre de explorare, dezvoltare şi exploatare petrolieră din Dobrogea, cu o suprafaţă de pe 2.500 kmp, în urma organizării rundei a X-a de apel public de ofertă.

Compania şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) au semnat pe 23 martie 2011 acordurile de concesiune petrolieră, pentru explorare, dezvoltare şi exploatare în perimetrul EX-17 Costineşti, în perimetrul EX-18 Vama Veche şi în perimetrul EX-19 Adamclisi. În cazul în care se va trece la exploatare, Chevron va trebui să plătească redevenţă pe producţia de ţiţei şi gaze. „Aportul la bugetul general consolidat nu va fi substanţial, deoarece perimetrul de explorare nu este creditat cu rezerve de ţiţei şi gaze naturale. Redevenţa petrolieră se va plăti din momentul în care se va trece la faza de exploatare, inclusiv exploatare experimentală” , se arată în nota de fundamentare a ANRM.

Durata acordurilor petroliere va fi de 30 de ani, incluzând perioada de explorare, cu posibilitatea de prelungire de până la 15 ani. Gigantul energetic Chevron a anunţat că va fora prima sondă de explorare a gazelor de şist pe în a doua parte a acestui an. Chevron mai deţine un perimetru în zona Bârladului, unde lucrările de explorare mai avansate. Referitor la potenţialul zăcămintelor de gaze de şist, un raport din 5 aprilie 2011 al Energy Information Administration arăta că România, Ungaria şi Bulgaria au împreună rezerve recuperabile de gaze de şist de 19 trilioane de picioare cubice, aproximativ 550 miliarde de metri cubi.

Sonde în staţiunea tineretului

Prima pe lista de concesiuni a statului român este Costineşti. Denumită şi „staţiunea tineretului”, localitatea numără 2.100 de suflete, asta fără să mai punem la socoteală zecile de mii de turişti care vin în fiecare vară la mare.

ANRM a concesionat aici perimetrul EX 17, denumirea zăcământului fiind de fapt singurul lucru care a fost făcut public în mod oficial până acum. Nimeni nu ştie nimic despre cantitatea de gaze care ar putea fi exploatată şi cu atât mai puţin alte detalii despre locul unde vor fi amplasate primele sonde. Primarul comunei nu cunoaşte detalii în cea ce priveşte începerea exploatărilor gazului de şist. „Nu a venit nimeni la primărie. Ar fi culmea, dacă sunt atât de nocive (n.r. procedurile de fracturare hidraulică), să se procedeze aşa. Trebuie să obţină autorizaţii de construcţie, avize etc”, a precizat Traian Cristea, primarul din Costineşti.

Într-o totală contradicţie cu politica statului de a aduce în Costineşti tehnologiile de extracţie considerate de ecologişti drept extrem de poluante, autoritatea locală are priorităţi „verzi”: amenajarea unui port turistic în valoare de opt milioane de euro în nordul staţiunii, reabilitarea ţărmului, extinderea reţelelor publice şi alte investiţii pentru dezvoltarea turismului. Cum va reacţiona comunitatea locală dacă va începe exploatarea în masă a gazului de şist la Costineşti, deocamdată nimeni nu poate spune, însă mai mult ca sigur sondele, cisternele şi echipele de petrolişti nu vor alcătui un tablou plăcut pentru turiştii care se cazează în fiecare an în staţiune.

Foraje la nudişti

Al doilea perimetru concesionat este EX 18 şi se află la Vama Veche. Localitatea constituie, alături de satul învecinat 2 Mai, ultima redută a turiştilor non-conformişti.

Comuna Limanu, de care aparţin cele două localităţi, este ultima aşezare românească de la frontiera cu Bulgaria, stat care a interzis acest procedeu de extracţie a gazului. „Nu m-a întrebat nimeni”, spune Nicolae Iustin Urdea, primarul din Limanu. El a explicat că nu se pune problema unei explotări terestre iar zăcământul concesionat s-ar afla în mare. „Statul nu mai are teren în Limanu”, a spus primarul. „Dacă ar afecta apele de îmbăiere trebuie făcută dezbatere publică. Noi din asta trăim”, a menţionat Urdea, făcând referire la activităţile turistice.

Şi în acest caz autoritatea locală mizează pe turismul ecologic, printre investiţiile programate aflându-se portul turistic de pe lacul Limanu, activităţi nautice în care a fost restricţionată utilizarea motoarelor, pistă pentru biciclete. Ar mai fi de spus că în cazul a două sate din cele patru din compunerea comunei, respectiv Hagieni şi Limanu, în imediata apropiere se află rezervaţii naturale protejate.

Gaze la Adamclisi

A treilea perimetru concesionat de stat este EX 19 Adamclisi. „Nu ştiu absolut nimic. Nu a venit nimeni la primărie. Eu zic că ar fi o idee bună, dacă vor avea toate aprobările necesare. Dacă le au, bine, dacă nu, nu”, a precizat Anton Tudorel Burcea, primarul localităţii.

Chiar dacă este destul de departe de litoral, comuna dispune de obiective turistice unice în Europa de Sud: Monumentul Tropaeum Traiani, dedicat celei mai sângeroase confruntări între daci şi legiunile romane, fortăreaţa romană, mormântul unui general necunoscut şi multe alte vestigii expuse într-un muzeu din localitate.

Paradoxal, la sfârşitul lunii februarie, chiar în perioada în care opinia publică din România a aflat despre concesiunile secrete ale ANRM, reprezentanţii Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului au semnat la Belgrad Memorandumul de Înţelegere cu privire la cooperarea în cadrul proiectului “Ruta Culturală Turistică a Împăraţilor Romani”.

România participă, alături de Serbia, Bulgaria şi Croaţia, la înfiinţarea unui traseu turistic care să includă vizite la obiective cu rezonanţă istorică, situate de-a lungul unor foste rute ale Imperiului Roman, inclusiv în România. Itinerarul cuprinde drumuri romane, apeducte şi amfiteatre din Serbia, Croaţia şi Bulgaria, cele mai importante obiective din România fiind în judeţul Constanţa.

Proteste la Constanţa

„Atât timp cât nu există un studiu care să arate clar impactul asupra mediului, noi suntem total împotriva fracţionării hidraulice. Noi suntem împotriva procedeului, nu a exploatării gazelor”, a precizat Mihaela Cândea, directorul executiv al Mare Nostrum.

Ea a explicat că există state în Europa, cum ar fi Polonia, unde exploatările au început pe scară largă, în timp ce Franţa şi Bulgaria au interzis acest procedeu, iar Marea Britanie a stopat prospecţiunile. Mihaela Cândea mai spune că această procedură de fracţionare hidraulică presupune amplasarea unui număr mare de sonde comparativ cu vechiul sistem clasic de extragere a gazelor.

„În curând pe litoral vom avea o turbină eoliană, o sondă şi aşa mai departe”, a spus directorul Mare Nostrum. Pe 8 aprilie este programată prima acţiune de protest, după care manifestările vor continua. „Pentru că statul român nu a generat niciun cadru de dezbatere pe acest subiect, vom solicita organizarea unor dezbateri publice”, a conchis lidera ecologiştilor.

Foraje controversate

Preocupările oficiale pentru impactul asupra mediului și asupra sănătăţii indus de fracţionarea hidraulică au apărut în 2010. La cererea guvernului american, EPA a publicat prima sinteză a unui studiu în revista American Scientist.

S-a descoprit că, după trei ani de utilizare a acestui procedeu, s-au constatat în SUA mai multe scăpări importante de gaz în mediul înconjurător și contaminarea pânzelor freatice superficiale cu gaz și fluide de fracţionare. Mai exact, fracţionarea hidraulică înseamnă injectarea de apă şi alte substanţe în roci dure, pentru a fi dislocate rezervele de hidrocarburi.

Potrivit EPA, amprenta carbon din gazul de șist este mai dăunătoare decât cea a puţurilor convenţionale de gaz. Fiecare puţ pierde de la 3,6% la 7,9% din gazul său în atmosferă (de la 30 până la 200% mai mult decât pentru un puţ convenţional). Pe langă poluarea apei subterane, tehnologia fracturării hidraulice declanşează şi mişcări seismice. În aceste condiţii, unele state au pus piciorul pe frână în ceea ce priveşte extracţia gazelor de şist.

Fără căldură pe un munte de huilă. Pe litoral bate crivăţul în buzunare

Autor

Anamaria Nedelcoff

-

29 martie 2012

Înapoi cu 100 de ani, la sobă şi godin. La nivel naţional, sistemul de încălzire centralizată este în colaps. Jurnal de Investigaţii prezintă două studii de caz – judeţul Hunedoara, care stă pe un munte de huilă, şi litoralul, zona cu cele mai ridicate temperaturi anuale. Societățile de termoficare, atât din Valea Jiului, cât și din nordul județului Hunedoara, au datorii de milioane de lei și riscă să intre în faliment. Unele s-au și desființat deja de ani buni, iar centralele termice au fost vândute la fier vechi. La 600 km spre sud-est, locuitorii din mediul urban al judeţului Constanţa plătesc cele mai mari facturi de încălzire din ţară. În topul naţional al scumpirilor gigacaloriei, primele locuri sunt ocupate de Mangalia, Constanţa şi Eforie.

Pe lângă datoriile pe care societățile de termoficare le au către stat ori către furnizori, tot mai puțini oameni au rămas branșați la sistemele centralizate de termoficare, din cauza pierderilor pe rețea, costurilor ridicate ale gigacaloriei, ori din dorința de a avea căldură cât mai multă, după bunul plac și buzunar.

Păcura şi greva foamei

În municipiul Brad (judeţul Hunedoara), la începutul acestei ierni, furnizarea agentului termic pentru cele aproximativ 3.000 de apartamente a ridicat probleme, cu toate investițiile din ultimii ani: societatea de termoficare nu avea păcură suficientă, motiv pentru care primarul Florin Cazacu a făcut greva foamei timp de șase zile. Până când statul i-a acordat un milion de lei pentru termoficare.

”Este nevoie de aproximativ 2.500 de tone de păcură pentru această iarnă, iar suma repartizată nu este de ajuns. Banii asigură păcura pentru o perioadă, dar să nu uităm că iarna este abia la început. Dacă va fi alocată o cantitate de 2.500 de tone de păcură din rezerva de stat, atunci s-ar asigura căldură pentru toată iarna, fără nicio problemă”, susținea la acea vreme Cazacu.

Problema de la Brad s-a transformat însă în meci politic, președintele PDL Hunedoara, Dorin Gligor, acuzându-l pe Cazacu de incompetență. ”În perioada 2007-2011, sprijinul acordat de la nivelul central al statului pentru susținerea sistemului centralizat de alimentare cu energie termică furnizată în municipiul Brad se ridică la suma de 7.686.000 de lei”, a declarat Gligor. El a amintit faptul că s-a mai propus ca operarea, administrarea și exploatarea sistemului de furnizare a energiei termice să fie transferată, în urma unei proceduri concurențiale, unei companii private de tip ESCO, care să realizeze investițiile necesare pentru îmbunătățirea serviciului, urmând să-și recupereze cheltuielile de la utilizatorii finali, cu reducerea garantată a facturii de energie.

„Reamintesc că alimentarea cu energie termică a populației reprezintă un serviciu public în sarcina autorității administrației publice locale, care are obligația de a identifica și implementa cele mai bune măsuri, astfel încât să nu fie afectată sănătatea populației și calitatea vieții”, a concluzionat Gligor. În ciuda contrelor politice, cifrele sunt de necontestat: brădenii plătesc 831 de lei\Gcal, tariful fiind cel mai ridicat din țară.

În municipiul Hunedoara nu mai există societate de termoficare din anul 2003, iar în Deva mai sunt racordate aproximativ 10.000 de apartamente.

Mulţi au fost, puţini au rămas

În Valea Jiului, Termocentrala Paroșeni este cea care mai asigură căldură în Petroșani, Vulcan și Lupeni. În municipiul Petroșani, mai sunt branșate 1.773 de apartamente individuale și câteva asociații de locatari. ”În prezent mai sunt branșate la rețeaua de termoficare aproximativ 2.900 de apartamente”, spune primarul Petroșaniului, Tiberiu Iacob-Ridzi.

La Vulcan, căldura ajunge în apartamentele a 30% din populația încă branșată cu ajutorul societății Pregoterm SA, societate care s-a născut în anul 2009, în urma insolvenței Edil Therma SA, care era plină de datorii.

Nici Pregoterm nu a scăpat de datorii, pentru că, spune primarul Gheorghe Ile, oamenii nu-și plătesc ce consumă. ”Datoriile oamenilor sunt de peste 830.000 de lei, iar aceste datorii generează alte datorii ale Pregoterm către furnizori. La ora actuală, mai sunt aproximativ 30% din apartamente, plus instituțiile publice”, a declarat Ile.

La doi ani de la înființare, datoria Pregoterm se ridică la aproape 16 miliarde de lei. ”La Pregoterm e o situație complicată, acolo nu se prezintă cheltuielile defalcat, pentru energie termică și pentru gunoiul menajer, sunt amestecate. În doi ani a reușit să aibă datorii de 16 miliarde de lei vechi, cât a avut fosta societate de termoficare în 20 de ani. Le-am cerut o situație a pierderilor la energie termică și a pierderilor la deșeurile menajere. Nu am primit-o”, spune Dorel Șchiopu, consilier local din partea PRM.

20 milioane de lei, datorie la Lupeni

Cea mai dramatică situație însă se înregistrează la Lupeni, unde societatea de termoficare are datorii de peste 200 de miliarde de lei vechi, bani adunați de ani buni. Chiar dacă mai beneficiază de căldură aproximativ 1.000 de familii, pierderile pe rețea sunt mari.

”Universal Edil are peste 20 milioane de lei datorie. Este foarte mult, dar s-a ajuns la această situație și din cauza Guvernului, care nu a dat subvențiile și atunci toate aceste datorii s-au adunat. Investiții am tot încercat să facem, dar pierderi pe rețea tot sunt. Mai sunt și situații jenante în care vin oameni și fură țevile, să le ducă la fier vechi, acele țevi trebuie înlocuite. E o situație fără ieșire, dar nici nu putem să-i lăsăm pe oameni fără căldură”, spune primarul municipiului Lupeni, Cornel Resmeriță.

În orașele Uricani, Petrila și Aninoasa lucrurile sunt mult mai simple. Fiecare locuitor se încălzește cu ce poate, întrucât societățile de termoficare au fost desființate de peste cinci ani, iar centralele termice au fost vândute la centrele de fier vechi. În aceste localități, cei mai mulţi oameni se încălzesc cu lemne şi cărbuni. Cine și-a permis și-a cumpărat centrală pe gaz.

„Se încălzesc cu gaz, cărbune, lemn sau energie electrică. Peste 80% din populaţie este racordată la reţeaua de gaz metan, dar mulţi nu şi-au montat încă centrale termice. Cea mai mare parte se încălzeşte cu lemn sau cărbune, pentru că blocurile sunt prevăzute din construcţie în acest mod”, a declarat Dănuț Buhăescu, primarul orașului Uricani.

La Petrila avem de-a face cu o situaţie similară. ”Nici la Petrila nu mai avem centrale termice de cartier pe bază de cărbune. Erau prea poluante și nu erau rentabile. Cei de la blocuri au, în general, centrale proprii, pe gaz, iar la case se încălzesc cu lemne sau cărbune. Acesta este specificul zonei, nu avem ce face”, spune Dorin Curtean, city-managerul Petrilei.

Trei salarii, o lună de căldură

Mergem acum la malul mării, unde de peste două luni locuitorii Mangaliei îngheaţă de frig în apartamente din cauza conflictului dintre Consiliul Local Mangalia şi producătorul de agent termic, Callatis Therm SA.

Scandalul a culminat cu reţinerea, în noaptea de 16 februarie, a patronului firmei de termoficare, Simion Nikitas, sub acuzaţiile de abuz în serviciu şi şantaj contra autorităţii locale. Viceprimarul municipiului a anunţat în dimineaţa următoare rezilierea contractului cu SC Callatis Therm SA şi preluarea serviciului de alimentare cu energie termică de către Consiliul Local Municipal, punând sigilii la centralele termice din oraş.

Când toate lucrurile păreau că reintră, cât de cât, în normal, în sensul că, beneficiind de sprijinul autorităţii locale, cetăţenii vor primi căldură, consilierii locali din Mangalia au aprobat pe 21 februarie încă o majorare a tarifelor la căldură, astfel că gigacaloria a ajuns la un preţ record de 667 lei, situaţie în care preţul încălzirii pentru o lună depăşeşte în cazul apartamentelor cu trei camere, 1.500 sau chiar 2.000 de lei.

Salariul minim pe economie în acest an a fost fixat la 700 de lei. Reiese deci că locuitorii blocurilor din Mangalia vor plăti pentru căldura în case câte trei salarii minime pe lună. Callatis Therm a refuzat să furnizeze căldura în tot acest răstimp pe motiv că municipalitatea îi datorează peste şase milioane lei, restanţe acumulate la nivelul lui 2011, în timp ce administraţia locală susţine că singura datorie este subvenţia neonorată de Guvern.

Scandalul gigacalorie a izbucnit în vara anului trecut la Mangalia, atunci când furnizorul de agent termic a solicitat un preţ de 677 lei pentru o gigacalorie, tarif ce a fost refuzat de Consiliul Local. Au urmat procese în instanţă şi alte majorări, astfel că Mangalia a ajuns în octombrie 2011, printre cele mai scumpe oraşe din ţată în ceea ce priveşte tariful gigacaloriei- 567,9 lei. SC Callatis Therm SA a preluat distribuţia agentului termic în Mangalia în luna ianuarie 2011 de la SC Rominservices Therm, ocazie cu care afacerea căldurii a încăput pe mâinile unor consilieri şi politicieni locali.

Constanţa: scamatoria RADET

Doar unul din trei constănţeni a beneficiat de ajutor la încălzire în această iarnă. Celor 35.000 de cereri de subvenţii depuse pentru Regia Autonomă de Distribuţie a Agentului Termic Constanţa le corespund aproximativ 100.000 de persoane.

Restul de 200.000 de locuitori ai municipiului au fost nevoiţi să bage adânc mâna în buzurare pentru a se putea încălzi. La un preţ de 185,9 lei gigacaloria produsă de CET Constanţa, RADET o vinde aproape dublu ca preţ: 338 de lei. Astfel, căldura pentru un apartament cu trei camere depăşeşte frecvent 700 de lei. Ca o ironie a sorţii, constănţenii care locuiesc în blocurile ANL şi se încălzesc cu gaze prin intermediul centralelor de bloc administrate de RADET, plătesc cel mai mult facturile la întreţinere, respectiv 1.000 de lei pentru două camere.

Spre comparaţie, posesorii centralelor proprii deapartament nu scot din buzunar mai mult de 200 sau 300 de lei pentru încălzire în fiecare lună. Potrivit RADET, locatarii din blocurile ANL risipesc căldura. „Aceste preţuri se justifică, cel mai probabil, prin faptul că cei cărora li se furnizeaza energie termică de la RADET, folosind ca sursă de producere gazele, deschid ferestrele dacă le este foarte cald şi nu fac în niciun fel economie”, a spus Liviu Popa, directorul de producţie al regiei de termoficare.

Batjocură la Eforie Nord

Locatarii blocurilor din Eforie Nord s-au debranşat în masă de la reţeaua orăşenească de agent termic. „Apă caldă nu mai avem din noiembrie. Ne spălăm la rude. Acum ne dau căldură câte două ore dimineaţa, la prânz şi seara. Mulţi dintre locatari sunt pensionari şi au preferat să se debranşeze. În blocul în care locuiesc mai suntem doar patru familii care primesc căldură. Factura în fiecare lună este între 900 şi 1.200 lei pentru fiecare apartament” a precizat Puiu Iordache, locatarul unui bloc situat în centrul oraşului.

Potrivit Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, preţul de facturare a energiei termice la populaţie era, la sfârşitul anului trecut, de 319 lei pentru o gigacalorie la Eforie Nord, respectiv locul al treilea la nivel naţional. Blocurile din Eforie sunt racordate la două puncte termice autonome pe care autoritatea locală le-a dat în administrarea Ecotherm Energy SRL, înfiinţată în 2009 şi care, în 2010, figura în evidenţe cu cinci angajaţi.

Desfiinţarea spitalelor, un fel de extracţie fără anestezie

Autor

Dănilă Chirovici

-

28 martie 2012

La aproape un an de zile de la desfiinţarea a 67 de spitale din toată ţara, clădirile stau cu lacătul pus pe uşă. În afara unor cazuri izolate, nimeni nu a mişcat niciun deget pentru ca în locul spitalelor să apară azile de bătrâni sau „centre multifuncţionale”. (Uau, aceste cuvinte ne doare.) La Bucureşti, clădirea spitalului Caritas este dezafectată. Reprezentanţii fundaţiei evreieşti care deţine imobilul sunt dispuşi să-l pună la dispoziţia autorităţilor. Până acum, nu i-a căutat nimeni.

Sistemul de sănătate – pe vremea lui Ceauşescu era mai puţină bătaie de cap. Gratuitatea serviciilor medicale era plătită cu plicul, cafeaua, Kent-ul şi uneori cu viaţa. De când cu capitalismul, afacerea s-a complicat grozav.

Au intervenit asigurările, contribuţiile individuale, în fine, un întreg mecanism economico-financiar din care, însă, “simplul cetăţean cu drept de vot” rămâne cu imaginea/spectru a spitalului şi a unei, Doamne fereşte!, internări.

România a moştenit de la comunism 473 de spitale. Multe dintre ele, o ştie aproape toată lumea, ineficiente sau, cazuri deloc singulare, insalubre.

Reţeaua spitalicească a reprezentat din 1990 încoace un cartof fierbinte pentru toate guvernările. Nimeni, până anul trecut, nu a avut curajul să se atingă de halatele albe din sistemul sanitar, de teamă să nu-şi viruseze imaginea publică.

„Lichidatorul” Cseke

Este o reacţie umană firească aceea de a te simţi mai în siguranţă ştiind că ai în apropiere un spital.

Aşa că toţi miniştrii care au preluat portofoliul Sănătăţii au preferat să lucreze la inginerii financiare, dar să păstreze reţeaua spitalelor intactă. Toţi, până la Cseke Attila. Care, dintr-o singură semnătură, a decimat numărul numărul spitalelor. Astăzi sunt 273.

Oficialii Ministerului Sănătăţii declară că în felul acesta s-a făcut o economie la bugetul de stat de 175 milioane lei. Pe de-o parte este vorba despre cheltuielile de întreţinere a clădirilor.

Pe de altă parte au fost desfiinţate 330 de posturi de manager plus alte încă 230 similare, ca remuneraţie, acestora. S-a încercat marea cu degetul, adică păstrarea cadrelor medicale specializate în sistem. Rezultatul: aproximativ patru mii de şomeri în plus.

Reducerea numărului de spitale s-a făcut pe două paliere de acţiune: desfiinţarea propriu-zisă şi comasarea, adică transformarea unor spitale în secţii ale unor alte unităţi de profil. 67 de clădiri, cu terenurile aferente, şi-au schimbat destinaţia, urmând să fie transformate, la solicitarea autorităţilor locale, în cămine de bătrâni sau centre multifuncţionale.

Cele mai spectaculoase şi mai mediatizate cazuri de comasări au avut loc, bineînţeles, în Capitală. Spitalele C.C.Iliescu (renumit în tratamentul afecţiunilor cardio-vasculare) şi Marius Nasta (Institutul National de Pneumologie) au devenit secţii ale spitalelor Fundeni şi Matei Balş.

Paradoxuri mioritice

În România este un număr foarte mare de internări la suta de mii de locuitori, ceea ce denotă ineficienţa reţelei medicale, care ar trebui să poată fi în măsură a prescrie tratamente ambulatorii.

Mai există şi celălalt punct de vedere: cvasimajoritatea medicilor este de părere că românii nu au o cultură a propriei sănătăţi şi ajung la medic în stadii foarte avansate ale bolilor. Statisticile Eurostat arată următoarele: România are 21.513 internări la suta de mii de locuitori, Bulgaria e umăr la umăr cu 21.437 în timp ce Belgia – una dintre ţările cu cel mai perfomant sistem de sănătate – e pa! Doar 15.866.

Cu toate astea, adică în ciuda faptului că paturile din unităţile spitaliceşti de la noi sunt printre cele mai solicitate din Uniunea Europeană, Cseke Attila le-a dat la fier vechi. Pentru că, da, investigaţiile întreprinse la Ministerul Sănătăţii au condus la această concluzie: covârşitoarea majoritate a paturilor de spital a fost vândută ca fier vechi, afacere profitabilă pentru firmele care au acest profil de activitate. Aparatura medicală este pierdută în ceaţă.

Teoretic, ea a fost redistribuită, însă nu există statistici exacte în acest sens, pentru că multe dintre procedurile de predare/primire s-au desfăşurat la nivel local ca urmare a statutului juridic al spitalelor. Înapoi la Eurostat: România cheltuieşte pentru servicii medicale 203,66 euro pe cap de locuitor, Bulgaria 237,07, în timp ce statul belgian cotizează cu 3.100 şi Franţa, cu 3.140. Carevasăzică, situaţia se prezintă în felul următor: prima fază – România cheltuieşte foarte puţini bani pentru că e la stadiul în care cazează, înghesuiţi în paturi, bolnavi pe care-i tratează cu ce mai găseşte prin dulapul cu medicamente; faza a doua – decimează numărul de paturi. Tare, nu?!

Bâlbâieli, încurcături

Ce se întâmplă cu clădirile dezafectate ale fostelor spitale? Iată întrebarea! Unde-s căminele de bătrâni, unde-s centrele multifuncţionale? Căminele de bătrâni sunt la Ministerul Muncii. Celălalte au rămas în curtea Ministerului Sănătăţii. Însă responsabilitatea e toată pe capul autorităţilor locale, care trebuie să facă proiecte pentru a trasforma o ditamai hăndrălaia din beton în cămin pentru bătrâni sau într-un fel de SPA. Numai cele eligibile o să fie finanţate!, anunţă, solemn, autorităţile.

Un criteriu de bază pe care au fost desfiinţate spitalele a fost lipsa liniilor de gardă permanente. Deci n-avea cine să te ia în primire dacă te apuca amocu’ după orele de program. Asta înseamnă că zonele în care funcţionau respectivele unităţi nu reprezintă chiar o culme a civilizaţiei.

Cum să faci un cămin de bătrâni (sau un centru multifuncţional?!) în locul spitalului comunal Mociu, sau în locul spitalului orăşenesc Ştei?! Adică, îl poţi face, dar nu are niciun rost. Aşezămintele de genul ăsta, e o regulă, se adresează marilor aglomerări urbane. Un cămin de bătrâni “la ţară” este un nonsens pe care îl argumentează toate studiile sociologice. Publicul ţintă al acestor azile nu sunt bătrânii, ci tinerii activi, care au venituri peste medie.

Dar nu are rost să dezvoltăm subiectul pentru că deocamdată nu se mişcă nimic pe direcţia asta. O transformare ca cea preconizată presupune renovări, eventual o reconfigurare a spaţiilor interioare, dotări cu mobilier, personal de specialitate, lucruri care nu se pot face de azi pe mâine, pot dura ani de zile, pentru că sunt necesare finanţări, explică oficialii Ministerului Muncii şi cei ai Ministerului Sănătăţii.

Alta e problema: ce se întâmplă cu fondurile europene pe care le accesaseră unele dintre spitalele împuşcate în ceafă? Aici nu există un răspuns. Desigur, în afara celui evident, de bun-simţ pentru orice contribuabil: bani pierduţi. Spitalul TBC din Brăila, de exemplu, obţinuse o linie de finanţare de 4 milioane euro.

La Caritas e pus lacătul

„O tempora, o mores!”, o exclamaţie care are nişte ecouri ciudate pe holurile acum pustii ale fostului spital. Acum desfiinţat. Este singurul în situaţia asta din Bucureşti. Spitalul Caritas poate fi considerat, pe bună dreptate, un simbol al sistemului medical din România.

A fost construit în 1880. Dar de la înfiinţare a funcţionat, vreme de peste zece ani, mai mult ca adăpost pentru femeile şi copiii din familiile sărace. Abia din 1891 a fost dotat cu toate specialităţile medicale, devenind aşezământ de binefacere în ambulatoriu. În 1933 comunitatea evreilor din Bucureşti inaugurează “Noua Maternitate”. În 1941 devine spital de război, în 1948 e naţionalizat, între 1977 – 1979 este dotat cu secţii performante de cardiologie, medicină internă, terapie intensivă şi neonatologie.

În contemporaneitatea proximă ajunge să aibă una dintre cele mai performante secţii de obstetrică-ginecologie din ţară. În 2005 este retrocedat fundaţiei evreieşti Caritatea, cu sediul la New York. Peste şase ani spitalul este desfiinţat. Personalul, în majoritatea lui, de la medici la infirmiere şi brancardieri, este transferat la spitalele Malaxa, Panait Sârbu, Filantropia şi Colţea. Aurel Vainea, preşedinte onorific al fundaţiei Caritatea, a declarat că încă nu ştie ce destinaţie i se va da fostei unităţi sanitare. “Punem la dispoziţie clădirea şi terenul, însă alte proiecte nu există. Nu suntem dispuşi să investim”, a declarat el pentru Jurnal de Investigaţii.

Fostul director al fostului spital, Bogdan Jensen, despre transformarea acestuia în cămin de bătrâni: “cu bani şi puţină fantezie se poate transforma”. Da’ o să dureze cel puţin trei ani. Asta “off the record”. Acum şuieră vântu’ şi latră câinii acolo unde Mihai Eminescu a fost internat în 1883 şi unde Titu Maiorescu se ducea pentru a participa la demonstraţiile de hipnoză făcute de medicii evrei.

Ziarul de Investigații

Sentința în cazul UMF, atacată de Guvernul Ungureanu

Henri Coandă Expres, faţă cu finala Europa League

5 milioane de euro pentru plaje cu scoici şi bolovani

Adamescu, mogulul asigurărilor de locuinţe

PSD – campaniile electorale, un fel de ruletă americănească

Fostul șef al Rodipet, trimis în judecată

Boldea: ”Simt că tâmpesc în arest”

Chiliman rămâne în PNL

Fiţi liniştiţi. Ungureanu veghează

Gazele de şist, noua distracţie estivală

Fără căldură pe un munte de huilă. Pe litoral bate crivăţul în buzunare

Desfiinţarea spitalelor, un fel de extracţie fără anestezie

Rămâi conectat

Ultimul articol

Ciucu a găsit la Primăria Capitalei un „buget „mâncat” de subvenții”

Urmează o nouă demisie în Guvern? Daniel David: „Am tot amânat plecarea de foarte...

Nicușor Dan vrea referendum în Justiție; CSM avertizează că nu va tolera „nicio formă...