În loc să cumpere 20 de tramvaie noi, moderne, Primăria
Timişoarei preferă să “peticească” 30 de astfel de mijloace de transport
existente, aflate în circulaţie de aproape jumătate de secol în oraşul
de pe Bega. Avantajul achiziţionării de tramvaie noi ar consta în durata
de viaţă de 30 de ani, platforma joasă şi un consum de energie de până
la cinci ori mai redus.
Primăria Timişoarei a alocat din bugetul municipalităţii 85 milioane
de lei (19 milioane de euro) pentru reparaţia a 30 de tramvaie tip GT4,
potrivit unui anunţ de licitaţie publicat pe SEAP. Făcând calculul,
rezultă că primarul Nicolae Robu este dispus sa dea 625.000 de euro pe
reparaţia unui singur tramvai.
La prima vedere, suma nu poate părea mare, însă trebuie ţinut cont de
faptul că un tramvai nou, modern, care consumă mult mai puţină energie
electrică şi este dotat cu platformă joasă, pentru uşurarea accesului
vârstnicilor, persoanelor cu handicap locomotor şi al cărucioarelor
pentru copii, costă doar cu 300.000 de euro mai mult. Rezultă deci că
banii pentru repararea a 30 de tramvaie vechi ar putea fi utilizaţi
pentru cumpărarea a 20 de unităţi nou-nouţe.
Aici merită precizat faptul că durata de viaţă a unui tramvai nou este
de peste 30 de ani, iar a unuia vechi, modernizat, de numai 8-12 ani. În
plus, un tramvai nou necesită mult mai puţine reparaţii.
Fostul Consiliu Municipal a avut o opţiune clară, în sensul cumpărării
de tramvaie noi. Au venit însă alegerile locale de anul trecut, iar noul
primar Nicolae Robu a schimbat optica la 180 de grade. Primarul
recunoaşte că tramvaiele noi sunt mult mai bune, însă se plânge că nu
are bani. Asta cu toate că, aşa cum s-a văzut, a găsit 20 milioane de
euro pentru repararea celor vechi, care în mod normal ar fi trebuit să
ajungă la fier vechi sau la muzeu. „Sigur că vrem tramvaie noi, le şi
luăm, din 2014, de când sperăm să accesăm fonduri europene. Poate luăm
100 de tramvaie. Dar unul nou costă 1,5 milioane de euro”, spune edilul,
citat de Economica.net. De fat, primarul supralicitează, dat fiind că
un tramvai cu două corpuri (vagoane despărţite de burduf) şi podea joasă
costă doar aproximativ un milion de euro.
Revenind la licitaţie, depunerea ofertelor pentru reparaţia şi
modernizarea tramvaielor GT 4 se face până pe 16 ianuarie 2014, ora
10.00. Deschiderea ofertelor va avea loc în aceeaşi zi, o oră mai
târziu. Contractul este valabil timp de patru ani de la data atribuirii.
Criteriile de departajare sunt: preţul – 60%, termenul de garanţie
pentru caroserie – 14%, termenul de garanţie pentru cadrul boghiului –
8%, termenul de garanţie pentru aparatul de rulare – 8% şi termenul de
garanţie pentru instalaţiile şi subansamblele auxiliare – 10%.
Pentru a participa la licitaţie, firmele doritoare trebuie să facă
dovada că au înregistrat o cifră de afaceri medie de 5,7 milioane de lei
în ultimii trei ani, sau la jumătate, dacă sunt încadraţi la categoria
IMM.
Cu toate că aveau toate şansele să obţină undă verde de la
Bruxelles, autorităţile române au preferat să rezolve „prin ele înşile” o
problemă care ar fi necesitat acordul Comisiei Europene. Prelungirea
exploatării haldei de zgură de la combinatul ArcelorMittal a fost decisă
unilateral de Agenţia de Protecţia Mediului (APM) Galaţi. Deşi
autorizaţia integrată de mediu revizuită pe 19 august prevede
continuarea exploatării, au mai rămas nerevizuite avizul de mediu şi
decizia de încadrare, care obliga ArcelorMittal să închidă halda la 1
iulie 2014. România riscă infrigementul, pentru că halda intră sub
incidenţa Directivei nr 1999/31/CE, caz în care pentru prelungirea
exploatării este necesar avizul Comisiei Europene.
Halda de zgură de la ArcelorMittal este un munte de 59.000.000 de
tone de zgură, ce se întinde pe 120-150 ha şi are înălţimea unui bloc cu
20 de etaje. Halda a intrat sub incidenţa Directivei Comisiei
Europene nr 1999/31/CE, referitoare la depozitele de deşeuri neconforme,
ce trebuie închise în 2014. Depozitarea a fost stopată în 2009, conform
HG 349/2005. Printre măsurile de conformare incluse în Autorizaţia
Integrată de Mediu nr 30/30.10.2007, eliberată de APM Galaţi,
ArcelorMittal putea continua exploatarea până la 1 iulie 2014. APM
Galaţi a emis şi avizul de mediu 37/2008, conform căruia combinatul
trebuie închidă halda în iulie 2014. Văzând că se apropie termenul
până la care halda trebuia închisă, prin adresa nr 11.820/19.06.2013
ArcelorMittal a cerut prelungirea exploatării cu zece ani, până la
16.07.2024. Directorul general al combinatului, Bruno Ribo, a
prezentat argumentele: „Am cerut extinderea perioadei în care să putem
folosi halda de zgură, în primul rând pentru că avem acolo material care
poate fi reciclat şi din punct de vedere al protecţiei mediului ar fi
un nonsens să nu luăm tot fierul vechi de acolo. În al doilea rând, este
pentru noi un avantaj competitiv, pentru că folosim fierul vechi de la
haldă, în loc să-l cumpărăm din altă parte. Este un avantaj şi pentru balanţa comercială a României, pentru că scădem importurile de fier vechi”.
Avantaje pentru autostrăzi
Din muntele de zgură sunt extrase bucăţi de fier vechi B şi C. Fierul
vechi de tip B are 55% conţinut de fier şi e folosit la aglomerare, iar
cel de tip C, cu conţinut de 40-45%, e utilizat la furnale. Prin
prelungirea exploatării putem vorbi şi de avantajele statului român,
pentru că zgura poate fi folosită la construirea de autostrăzi. Ar fi
asigurată zgura pentru 4.000 km de autostradă. La sectoarele din
Autostrada Soarelui la care a fost folosită zgura de la Galaţi,
kilometrul a costat doar 2-2,6 milioane de euro. Sunt şi argumente ce
ţin de protecţia mediului: utilizarea zgurii la drumuri diminuează
exploatarea albiilor râurilor pentru pietriş şi balast. ArcelorMittal
a mai cerut prelungirea exploatării şi în 2011, când ministru al
Mediului era Laszlo Borbely. Şeful de atunci al Gărzii Naţionale de
Mediu, Silvian Ionescu, a făcut o vizită la Galaţi şi s-a ajuns la un
acord de principiu între Guvern şi administraţia combinatului: în
schimbul aprobării prelungirii, statul va utiliza zgura la construcţia
de drumuri. Pe baza acestei înţelegeri, România putea cere Comisiei
Europene aprobarea prelungirii exploatării. „Combinatul ar putea primi
în schimbul zgurii o păsuire în ce priveşte termenul limită la care
halda ar trebui închisă. Pe baza acestui lucru, vom putea să avem
argumentul şi curajul să mergem la Comisia Europeană şi să cerem
deplasarea termenului de conformare pe mediu a haldei de zgură de la
Galaţi din 2014 câţiva ani mai încolo”, spunea la vremea respectivă
Silvian Ionescu. Evident, avizul Comisiei Europene este în
continuare necesar. Am solicitat conducerii APM Galaţi să ni se comunice
dacă reprezentanţii CE şi-au dat acordul. Răspunsul, semnat de
directorul Carmen Sandu şi de şeful Serviciului Reglementări, Mirela
Culcea, ocoleşte subiectul. Ni se spune că „în prezent, pe haldă se
desfăşoară activităţi de procesare a deşeurilor în vederea recuperării
materialelor valorificabile, în conformitate cu prevederile AIM
30/30.10.2007, revizuite în 19.08.2013”. În traducere liberă, nu a fost
cerut acordul de la Bruxelles.
Risc de infrigement
În „Studiul suport pentru elaborarea Planului de Acţiune privind
depozitarea deşeurilor industriale în vederea conformării cu legislaţia
europeană”, elaborat de Institutul European, întâlnim halda de la Galaţi
pe lista depozitelor cu deşeuri periculoase, aşadar a depozitelor care
sunt în atenţia CE şi pentru care derogările sunt date de Comisie. Este
puţin probabil că, dacă i s-ar fi cerut acordul, Comisia Europeană ar
fi spus nu, în condiţiile în care acum liderii UE sunt foarte sensibili
la soarta combinatelor siderurgice. Pe 11 iunie 2013, Comisia Europeană a
lansat „Planul de acţiune pentru o industrie siderurgică competitivă şi
durabilă în Europa”. În acest context, la Ministerul Economiei se
lucrează la un program de măsuri pentru susţinerea companiilor
metalurgice din România, cea mai importantă dintre acestea fiind
ArcelorMittal Galaţi. Dar, cum nu am respectat birocraţia europeană, CE
ar putea declanşa procedura de infrigement. Prelungirea
perioadei de exploatare presupune revizuirea Autorizaţiei nr 30/2007,
valabilă până la 31.12.2014. După ce, pe 19.06.2013, ArcelorMittal a
cerut prelungirea exploatării până la 16.07.2024, pe 19 august APM
Galaţi a aprobat revizuirea, iar pe 21 august, pe site-ul APM Galaţi a
fost postată „Autorizaţia IPPC nr 30/30.10.2007 revizuită în
19.08.2013”. Prelungirea exploatării nu e menţionată nicăieri în
documentul de 545 de pagini. Acest lucru se poate deduce din faptul că
halda este trecută la capitolul 12 – „Instalaţii în exploatare”,
secţiunea „Furnale”. Halda va fi exploatată până la data expirării
autorizaţiei, 31.12.2014. Din 2015, va fi emisă altă autorizaţie, în
baza căreia halda va fi exploatată până pe 16.07.2024.
Iluzionism cu avizul de mediu
La revizuirea operată de APM Galaţi, am descoperit situaţii confuze,
de documente care-i permit administraţiei combinatului să exploateze
halda până la 31.12.2014, dar în acelaşi timp o şi obligă să închidă
halda la 01.07.2014, aşa cum impune avizul de mediu nr 37/2008. Autorizaţia
a mai fost revizuită în 2010 şi ianuarie 2013. În ambele texte, la
capitolul „Obligaţii”, se impune ca ArcelorMittal „să respecte măsurile
postînchidere prevăzute în avizul de închidere a depozitului de deşeuri
industriale nepericuloase Haldă de zgură nr 37/18.07.2008 emis de APM
Galaţi”. La revizuirea de pe 19.08.2013, această prevedere nu mai apare.
În punctul de vedere transmis de APM Galaţi, ni se spune că avizul
37/2008 a fost inclus în autorizaţia revizuită în 2010 şi, în
conformitate cu prevederile OUG 195/2005, „în acest moment, avizul de
mediu privind obligaţiile de mediu la închidere nu mai există ca act de
reglementare”. Dar OUG 195/2005 prevede la art 17 (1) că avizele se
revizuiesc numai „dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului,
necunoscute la data emiterii”. În cazul nostru nu pot fi invocate
modificări de situaţie cu impact de mediu, care să ducă la anularea
avizului 37/2008, prin care combinatul este obligat să închidă halda la
01.07.2014. Apoi, în OUG 164/2008, care modifică OUG 195/2005, la art
16, al (1) se spune că durata unui aviz de mediu este 10 ani. Aşadar,
avizul 37/2008, este valabil până în 2018. În altă ordine de idei, dacă
am lua de bună explicaţia conducerii APM Galaţi că avizul 37/2008, de
închidere, nu mai este act de reglementare de la momentul includerii
sale în autorizaţia revizuită în 2010, de ce mai apare în autorizaţia
revizuită în ianuarie 2013, la punctul 10.20, obligaţia închiderii
haldei conform avizului nr 37/2008?
Un act prelungeşte, altul închide
Exploatarea haldei se făcea conform proiectului „exploatare Halda de
zgură”, întocmit de Cepromin Deva, şi deciziei de încadrare nr
129/22.12.2010, emisă de APM Galaţi, ce prevedea închiderea haldei pe
01.07.2014. A fost revizuit proiectul, dar nu a fost revizuită şi
decizia 129/2010. Şefa APM Galaţi, Carmen Sandu, susţine că decizia de
încadrare prevede două etape, exploatarea haldei şi închiderea
definitivă şi că „tehnologia de exploatare (minerit la suprafaţă) a
rămas neschimbată şi datorită acestui fapt nu a mai fost necesară
modificarea Deciziei etapei de încadrare nr 129/2010”. Dacă nu e
modificată şi nici anulată, decizia este în vigoare. Aşa că la acest
moment se bat cap în cap prevederile celor două documente. Autorizaţia
revizuită pe 19 august prevede continuarea exploatării haldei până la
31.12.2014, putând fi prelungită în 2015, iar decizia nr 129/2010
prevede că „lucrările la proiectul tehnic de închidere/exploatare a
depozitului se vor realiza la termenul prevăzut de avizul de mediu nr
37/18.07.2008”. Adică închidere la 01.07.2014.
Tot soiul de interese le guvernează comportamentul unora
dintre ei. Avari şi avizi în a-şi aproviziona cât mai temeinic largile
buzunare ale anteriilor, prea des transformă milostenia în goană după
căpătuială. În tărăboiul iscat în judeţul Vaslui de exploatarea gazelor
de şist, feţele bisericeşti nu se mai înţeleg între ele. Iar dacă, în
urmă cu câteva luni, episcopul de Huşi, Prea Fericitul Corneliu, îi
ameninţa pe bieţii preoţi că-i va caterisi dacă-i va prinde că vor
participa la vreo acţiune anti Chevron, acum protopopul de Bârlad,
Vasile Lăiu, a mers la Pungeşti, fiind de cealaltă parte a baricadei.
Dar şi în acest caz planeză suspiciunea unor interese materiale ale
monahilor din zonă, care ar fi donat americanilor de la Chevron o parte
din terenul unei mănăstiri.
„Jurnal de Investigaţii” v-a mai informat, în urmă cu jumătate de an,
despre modul în care Consiliul Judeţean şi Biserica au înţeles să vândă
judeţul Vaslui companiei americane Chevron. Asta după ce, în urmă cu
un an de zile, actualul preşedinte al Consiliului Judeţean, Dumitru
Buzatu, se jura cu mâna pe Biblie, în fata unei puzderii de oameni, că
nu-i va primi pe americani niciodată la Vaslui. Americani care nu s-au
sfiit să-l invite, în Statele Unite, pe episcopul de Huşi, Prea
Fericitul Corneliu, ca să-i tămâieze patrafirul cu gaze de şist. La
începutul lunii februarie a acestui an, americanii de la Chevron
organizau, în colaborare cu Consiliul Judeţean Vaslui, la Centrul de
Afaceri din municipiul reşedinţă de judeţ, un seminar în care
intenţionau să convingă asistenţa de intenţiile lor „luminoase”. Accesul
presei nu a fost permis. La acea întâlnire cu şefii de la Chevron
România, Dumitru Buzatu, preşedintele Consiliului Judeţean Vaslui, se
lamenta că „dezbaterea aceasta este decisă de Chevron, iar eu nu am
căderea de a spune cine să vină şi cine nu. Nici voi – iar aici se
burzuluia la cei care <îndrăzniseră> să-i ceară justificări – nu
aveţi căderea să-mi cereţi socoteală de ce eliberez acte oficiale
conform legii. Nu pot să mă opun”. Respectiva întâlnire era organizată
taman la Centrul de Afaceri Vaslui, o instituţie stăpânită de Consiliul
Judeţean Vaslui, centru care a înghiţit o groază de bani, dar care nu a
apucat să-şi dovedească utilitatea nici până în ziua de azi.
Preoţii, „chevroniţi” de PS Corneliu
Sărmanii preoţi care voiau să participe, în semn de protest, la
acel seminar, au fost rapid liniştiţi – desigur, prin ameninţări – de
episcopul de Huşi. Protopopii au fost sunaţi de Prea Fericitul Corneliu,
episcopul de Huşi, care i-a ameninţat că dacă vreun preot îndrăzneşte
să apară la forumul celor de la Chevron, să ia atitudine împotriva acestora, va fi caterisit. De
atunci au trecut câteva luni, iar de curând la Pungeşti s-a iscat o
adevărată răscoală împotriva acţiunii de explorare a companiei
americane, care beneficia de largul concurs al politicienilor de la
Bucureşti. Deşi, iniţial, conducerea companiei americane nu era deloc
speriată de posibilele proteste ale populaţiei, până la urmă, cel puţin
pentru moment, şi-a retras utilajele de acolo. Dar nu pentru totdeauna.
Cinefilul protopop de Bârlad
În toate acele zile de reală răzmeriţă, peste Pungeşti seara se
lăsa ca o condamnare. Era un peisaj aproape sinistru. Până şi animalele
parcă aveau ochii plânşi. Oamenii mergeau greoi, pe uliţele mustind
uneori atunci chiar de propriile lacrimi, de parcă, în afara suferinţei
acumulate în timp, li s-ar mai fi legat încă ceva, în plus, de picioare.
Cei mai mulţi săteni din Pungeşti sunt convinşi că exploatarea gazelor
de şist nu înseamnă altceva decât un proces care le va otrăvi apele. “Noi
cultivăm aici porumb, grâu, trăim practic din agricultură, avem nevoie
de apă. Ce mai dăm la animale, dacă-i otrăvită?”, întreabă cineva. “De
fapt, am văzut noi un film în vară, la căminul cultural: ăştia fac
groapă până la patru mii de metri şi acolo bagă toată apa din comună, ca
să scoată gazele. Şi în filmul ăla ne-au arătat cum s-a întâmplat în
America: cădea carnea de pe cal, oamenii erau slabi şi totul era
deşert”, a povestit un alt sătean din Pungeşti. Filmul a fost
prezentat la căminul cultural din comună la iniţiativa protopopului de
Bârlad, Vasile Lăiu, care s-a şi bătut cu pumnul în piept, că el este
principalul coordonator al campaniei anti-Chevron. “De cel puţin doi ani
noi ne tot străduim să le arătăm oamenilor din toată Moldova cât de
toxice sunt gazele de şişt. Am mers peste tot, împreună cu colegii mei
preoţii, ne-am documentat şi am pus filme în toate satele”, a precizat
Vasile Lăiu. Secretarul Primăriei Pungeşti, Constantin Chiriac,
acuză însă că miza reală a protopopului nu este siguranţa localnicilor,
ci terenul de 2,5 hectare pe care o mănăstire din zonă l-ar fi dat în
folosinţă către Chevron. “Acum vor să rezilieze contractul cu
americanii, la cererea şefilor lor”, a afirmat reprezentantul
autorităţii locale. Protopopul Vasile Lăiu a negat parţial
acuzaţiile. „Este adevărat că o familie din Bucureşti a donat un teren
mănăstirii, teren pe care, ulterior, cineva din mănăstire l-a dat către
Chevron. Cine a făcut asta va răspunde potrivit canoanelor bisericii,
pentru că este ilegal. Nu acesta este însă motivul pentru care ne opunem
exploatării. Domnul secretar este un om mic care nu vrea binele
comunităţii”, a replicat înalta faţă bisericească de la Bârlad.
Represaliile de la Huşi
Vasile
Lăiu nu poate fi tras la răspundere pentru acţiunile sale de Episcopia
Huşilor, pentru că este pe acelaşi “palier ierarhic” cu Prea Fericitul
Corneliu, iar Biserica Ortodoxă Română nu a formulat o poziţie oficială
în această speţă. Însă un alt preot ortodox din judeţul Vaslui a
fost anchetat în această vară de superiorii săi de la Episcopia Huşilor,
după ce a lipit afişe şi i-a îndemnat pe enoriaşi, în numele Bisericii,
să protesteze faţă de exploatarea gazelor de şist prin fracturare
hidraulică. “Răzvrătitul” este Iulian Ghimuş, preot paroh în localitatea
vasluiană Gara Banca. Pe afişele care îndemnau la răzmeriţă, preotul a
folosit numele parohiei pe care o slujeşte, fapt care a stârnit mânia
Episcopiei Huşilor. „Orice preot poate participa la acţiunile pro
sau contra exploatării gazelor de şist, însă doar ca persoane fizice şi
după cum le dictează propria conştiinţă, însă fără a implica în niciun
fel Biserica Ortodoxă Română şi fără a uza de calitatea oficială din
cadrul Bisericii. Episcopia Huşilor nu a organizat şi nici nu va
organiza vreo acţiune în acest sens, iar cei implicaţi în aceste
activităţi nu au voie să folosească în mod iresponsabil Biserica în
aceste dezbateri”, spunea, la vremea respectivă, purtătorul de cuvânt al
Episcopiei Huşilor, Marin Tudorica. Cum s-a răzgândit Ponta
Primul ministru al României, Victor Ponta, i-a ameninţat cu
puşcăria pe protestatarii de la Pungeşti, pentru instigarea la revoltã a
sătenilor din comună. Premierul uită de impunerea unui moratoriu
privind exploatarea gazelor de şist din România. Sub numele „Instituirea
imediată a unui moratoriu
privind exploatarea gazelor de şist până la finalizarea studiilor ce se
află în derulare la nivel european privind impactul asupra mediului
prin procedeul de fracţionare hidraulică”, moratoriul presupunea,
practic, sistarea oricărei activităţi de extracţie. Moratoriul a expirat
însă la finele anului trecut, iar Guvernul nu l-a mai prelungit. Din
opoziţie, USL a contestat planurile companiei americane Chevron de a
extrage gazele de şist în România, după ce gigantul energetic american a
concesionat patru perimetre – trei în Dobrogea şi unul în Vaslui – şi a
şi început, într-unul dintre ele, lucrările de prospecţiune.
La trei ani de la intrarea faliment, Întreprinderea Mecanică
de Utilaje Medgidia s-a întors la statul român. Autoritatea pentru
Administrarea Activelor Statului (AAAS) a câştigat procesul la curtea
comercială internaţională, dar va trebui să le achite creditorilor
datorii de peste 66 milioane euro. Cum foştii proprietari au tăiat toate
utilajele, de reluarea producţiei nici nu poate fi vorba, aşa că
singura variantă rămâne vânzarea terenului. Nici aşa însă statul nu-şi
va recupera decât o mică parte din creanţă.
În urma foştilor patroni turci, nu a mai rămas aproape nimic la
Întreprinderea Mecanică de Utilaje Medgidia (IMUM). După trei ani de
procese la tribunalul internaţional de la Washington, Autoritatea pentru
Administrarea Activelor Statului (fosta AVAS) a recâştigat dreptul de
proprietate asupra uzinei, însă nu prea mai are ce recupera. Curtea
de Arbitraj Internaţional a Centrului Internaţional pentru Soluţionarea
Litigiilor de Investiţii (International Centre for Settlement of
Investment Disputes – ICSID, Washington) a respins în unanimitate
cererea arbitrală formulată de patronii Omer Dede şi Serdar Elhuseyni şi
a admis excepţia lipsei de competenţă invocate de către statul român,
prin AAAS. Statul a primit astfel înapoi o companie falimentară, cu
datorii de peste 300 milioane de lei, aflată în lichidare, cu o listă
lungă de creditori care reclamă de ani buni neplata unor facturi
restante. Şi ca încurcătura să fie şi mai mare, singurul bun pe care
îl mai deţine în prezent fabrica, bun care, odată vândut, ar putea
acoperi gaura negră pe care întreprinderea a lăsat-o la bugetele de stat
şi locale, este terenul. Interesant este faptul că fix în anul în care a
început procesul la Washington, IMUM a intrat în insolvenţă. Dacă
AAAS pierdea procesul cu turcii, aceştia nu aveau nici o intenţie să
redeschidă fabrica, dat fiind faptul că majoritatea creditorilor a cerut
falimentul. Chiar şi în situaţia de faţă, când statul român a câştigat
procesul, situaţia este similară, cu deosebirea că acţionarul majoritar
al acestei „găuri negre” devine AAAS. Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.
Avocaţi de elită la Washington
Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, în calitate de
acţionar majoritar al IMUM, a solicitat anul trecut Executivului
alocarea a nu mai puţin de 2,7 milioane de euro, bani necesari pentru
reprezentarea fostei AVAS la Curtea de Arbitraj Internaţional a
Centrului Internaţional pentru Soluţionarea Litigiilor de Investiţii. Potrivit
notei de fundamentare întocmite de AAAS, pe rolul ICSID Washington este
înregistrată cererea de arbitraj formulată de către Omer Dede şi
Elhuseyni Serdar, în contradictoriu cu AVAS şi Guvernul României
(dosarul ARB/10/22), în legătură cu nerespectarea de către autorităţile
statului român a contractului de privatizare la societatea comercială
IMUM SA Medgidia. „Procedura de desfăşurare a diferendelor în faţa
Curţii de Arbitraj a ICSID impune părţilor implicate în diferend
asigurarea reprezentării în faţa Tribunalului Arbitral prin apărători,
precum şi suportarea cheltuielilor ocazionate de acest diferend,
respectiv onorarii avocaţiale, taxe arbitrale şi altele. În lipsa
avansării cheltuielilor necesare, reprezentarea României în această
cauză nu poate fi asigurată“, a arătat, cu acel prilej, conducerea AAAS.
Şi banii ceruţi nu au fost deloc puţini. „Prin contractul cadru de
reprezentare nr. 20/21.07.2011, încheiat între AVAS şi Consorţiul format
din societăţile
de avocaţi Ţuca, Zbârcea şi Asociaţii şi Freshfields Bruckhaus Deringer
LLP s-a prevăzut un onorariu mediu pentru asistenţă juridică şi
reprezentare în fata instanţei arbitrale de 132 de euro/oră. (…) Pentru
anul 2012, consorţiul a estimat cheltuieli în valoare de 2.700.000 de
euro (…) suma necesară angajării unor experţi financiari, în industrie
şi a unor investigatori,”, mai arată AAAS. Autoritatea a mai cerut
la sfârşitul anului trecut o armată avocaţi pentru a depune o excepţie
la acest proces. „(…) dat fiind timpul scurt şi volumul mare de muncă
(… ) în vederea finalizării redactării excepţiei, precizăm că a fost
suplimentat numărul avocaţilor cu un număr de 25, până la depunerea
acesteia“.
S-a rezolvat rapid şi mai ieftin
Şi totuşi, nu a mai fost nevoie de un proces de durată, care să
implice costurile planificate iniţial. Şi asta pentru că tribunalul a
respins luna trecută cererea patronilor turci, pentru vicii de
procedură. Potrivit deciziei tribunalului comercial internaţional,
„Reclamanţii (patroni turci – n.red.) nu au îndeplinit precondiţiile
juridice care trebuia respectate anterior depunerii cererii de arbitrare
în conformitate cu art 6 (4) al licitaţiei”, se arată în motivarea
ICSID. Din acelaşi document aflăm şi cât a costat, de fapt, toată
tărăşenia: „tribunalul ia act de faptul că, în conformitate cu
declaraţiile fiecărei părţi privind costurile, Pârâtul are costuri
avansate în sumă de 275.000,00 dolari SUA, în timp ce Reclamanții au
costuri avansate în valoare de 225.000,00 dolari SUA. (… ) După cum s-a
menționat mai sus, situaţiile financiare ale ICSID indică plata de
275.000 de dolari pentru reclamanți, sugerând, probabil, o greșeală de
tipar în Declarația reclamanţilor privind cheltuielile de judecată”, se
arată în motivarea tribunalului. Altfel spus, partea română nu a
cheltuit mai mult de 275.000 dolari cu procesul în SUA. În
prezent, creditorii aşteaptă decizia instanţei privind vânzarea
patrimoniului. Pe primul loc în acest sens este statul român, care are
de recuperat 300 milioane de lei, respectiv 66,6 milioane de euro, urmat
de Primăria Medgidia. „Ne-am costituit ipotecă de rangul doi. Avem de
recuperat 19 milioane de lei. Dacă se va vinde terenul, banii vor ajunge
pentru stingerea restanţelor”, a precizat Marian Iordache, primarul din
Medgidia. IMUM deţine 35 de hectare teren intravilan la Medgidia iar,
la un preţ de 25 de euro metrul pătrat, cât este acum pe piaţa
imobiliară, valoarea totală a terenului întreprinderii ar trebui să fie
de 8,7 milioane de euro. Poate Primăria Medgidia îşi va recupera
banii, însă nu acelaşi lucru se poate spune şi despre statul român sau
alţi creditori. Până la 66 milioane de euro e cale lungă…
Reţeta falimentului, marca AVAS
Pe vremuri una dintre cele mai importante fabrici de utilaje din sud-estul României, IMUM a falimentat exclusiv pe mâna AVAS. Dintr-
un mamut industrial care se întindea pe 37 de hectare în zona
industrială a oraşului Medgidia din judeţul Constanţa în prezent nu a
mai rămas nimic. IMUM a fost vândută în martie 2004 către două persoane
fizice, Emin Ozyasar şi Constantin Radu. Contractul de vânzare-cumpărare
a avut un preţ de-a dreptul incredibil: nici 74.000 de euro pentru
69,9% din acţiunile întreprinderii. Patronii erau obligaţi, potrivit
clauzelor contractuale, să investească trei milioane de euro pentru
modernizarea şi protecţia mediului. Cumpărătorii şi-au asumat datorii
bugetare şi comerciale în valoare de aproximativ 1,2 milioane de euro,
celelalte datorii ale IMUM fiind şterse. Numai că, în loc de investiţii,
patronii au tăiat la fier vechi utilajele şi liniile de turnare.
Ulterior, patronii şi-au revândut acţiunile către cei doi care au reclamat AVAS la ICSID. Cu
toate că tranzacţia s-a efectuat în 2007, abia peste doi ani AVAS a
decis rezilierea contractului de privatizare, şi asta în urma unui
scandal în care turcii au falsificat o semnătură a reprezentantului
AVAS, în încercarea de a vinde un teren din proprietatea fabricii. În
decembrie 2010, IMUM a intrat oficial în insolvenţă, noţiune similară,
în acest caz, cu falimentul. Cei 140 de angajaţi, câţi mai rămăseseră în
acel moment, nu au intrat nici până în ziua de azi în posesia
salariilor restante. În acelaşi an, statul român a fost chemat în
judecată la tribunalul internaţional. Neîndoielnic, întreaga vină
pentru dezastrul de la Medgidia o poartă Direcţia Postprivatizare din
cadrul AVAS. Exact ca în “Cronica unei morţi anunţate” a lui Gabriel
Garcia Marques: toată lumea ştia exact ce urmează să se întâmple, dar
nimeni nu a făcut ceva pentru a curma desfăşurarea evenimentelor.
Înainte de intrarea în Monteoru, cum vii dinspre Buzău, un drum
la dreapta te conduce spre „mina de petrol”, un loc unic în Europa. Aici,
extracţia ţiţeiului se face prin puţuri şi galerii adânci de 240-320 m,
prin care ţiţeiul se scurge liber până într-un puţ principal, de unde
este pompat către suprafaţă. Dincolo de mină, pe deal, se află pădurea
bântuită de blestemul petrolului. Zeci de sonde împung verdele pădurii
în care conductele şerpuiesc printre copaci şi rezervoare, ori străbat
deşertul poienilor rezultate din defrişările făcute pentru a face loc
exploatării ţiţeiului. „Jurnal de Investigaţii” a făcut o anchetă
jurnalistică de amploare, privind modul în care OMV Petrom înţelege să
repecte legea în pădurea de la Sărata Monteoru. Reporterii noştri au
descoperit, la faţa locului, că multe dintre sondele austriecilor de la
OMV Petrom scot ţiţeiul românesc din străfundul pământului fără ca, la
suprafaţă să respecte nici legea, nici instituţiile statului, nici
proprietatea privată a cetăţenilor români. Am dezvăluit că, în loc să
plătească proprietarului pădurii pentru folosirea acesteia şi pentru
dezastrul ecologic (bani grei, în toată lumea civilizată), OMV extrage
aici ţiţeiul ca în Vestul Sălbatic, după legea celui mai puternic. Legislaţia
românească în vigoare obliga Petrom să semneze un contract cu noii
proprietari, pentru ca să mai poată folosi terenurile afectate în mod
direct de exploatările petroliere (articolul 6 din Legea petrolului –
238/2004). De regulă, contractul este unul de închiriere, dar poate fi
şi de vânzare-cumpărare, concesiune, asociere sau schimb de terenuri.
Nici vorbă de aşa ceva – de şase ani, de când pădurea a intrat în
proprietate privată, austriecii au refuzat să încheie orice fel de
contract cu proprietarii români. „M-au chemat la negocieri în 2008, dar
nu pentru ca să îmi facă vreo propunere financiară şi să încheiem vreun
contract, ci doar să îmi spună că nu-mi recunosc dreptul de proprietate,
atestat prin documentele emise de autorităţile române”, ne-a declarat
Mihail Istrate, unul dintre proprietarii pădurii. În tot acest timp,
petrolul românesc a produs profituri pentru OMV, fără ca aceştia să
plătească chirie pentru zecile de hectare de teren afectate de
exploataţie. OMV Petrom a ales astfel să nu recunoască dreptul de
proprietate, consfinţit prin titlurile de proprietate privată.
Profit cu pumnul în gură
Autorităţile statului, care i-au pus în posesie pe urmaşii lui
Monteoru, erau singurele în drept să conteste, legal, titlurile de
proprietate ale proprietarilor privaţi, dar nu au făcut-o niciodată, ba
chiar au încheiat şi contracte de pază a pădurii cu aceştia. Mai
mult, chiar Petrom a cerut şi a folosit avizul proprietarului (sfârşitul
anului 2007) atât pentru ridicarea unei noi sonde (nr. 677), iar
ulterior şi pentru diverse operaţiuni de toaletare forestieră, în zona
reţelei electrice. Atunci când a venit vorba despre încheierea
contractului care să dea OMV dreptul de folosinţă a terenului,
reprezentanţii colosului austriac au
hotărât să nu plătească niciun ban pentru dreptul de a folosi sondele
în zonă şi au cerut în instanţă nulitatea titlurilor de proprietate ale
cetăţenilor români. Este o „inovaţie” în drept ca un terţ, un chiriaş,
mai ales un rău-platnic, să conteste proprietarul, mai ales când nimeni
altcineva nu o face. Ca atare, „Jurnal de Investigaţii” a semnalat
comportamentul magnaţilor OMV ca fiind simlar cu acela al
exploatatorilor cu care ne speriau comuniştii în manualele de dinainte
de 1989. „Oare la fel se fac afacerile şi în Austria sau oriunde în
Europa, cu japca? Parafrazând unul dintre cunoscutele sloganuri ale OMV,
România, <<ţara lui Andrei>> este <<ţara
nimănui>>, am consemnat în urmă cu mai puţin de un an, în ancheta
intitulată „România, feuda OMV”.
Sondele OMV, în afara legii
Neavând niciun contract cu proprietarii (închiriere, concesiune,
asociere etc), nu avea nici drept folosinţă a sondelor de pe terenul
acestuia – aşa prevede legea. Mai mult, de la 31 decembrie 2008, OMV
Petrom SA nu mai avea nicio aprobare legală de ocupare temporară a
terenului. Pe 30 noiembrie 2012, reporterii de la „Jurnal de
Investigaţii” au putut constata, la faţa locului, că OMV pusese de
curând în funcţiune sonde care până atunci fuseseră închise. Faptul
că unele dintre sonde erau puse recent în funcţiune ne-a fost confirmat
de către proprietar. Două dintre sonde aveau schela proapăt vopsită la
faţa locului, pe iarbă fiind încă numeroase pete de la vopseaua albastră
folosită pentru schelă (foto). Am întrebat autorităţile cu privire
la legalitatea punerii în funcţiune a sondelor şi mai ales a ocupării
terenului. Şeful Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic şi Vânătoare
(ITRSV) Focşani ne-a confirmat în scris atât faptul că sondele
austriecilor extrag ilegal ţiţeiul cât şi că punerea în funcţiune a noi
sonde de către OMV s-a făcut în afara legii. Sesizaţi de noi, şefii
Romsilva ne-au declarat, sub semnătură, că vor porni o serie de
controale, în toată ţara, pentru a verifica modul în care OMV înţelege
să respecte legile din România.
Avocaţii au minţit instanţa
Pe 9 octombrie 2013, judecătorii au pus stavilă abuzurilor conducerii OMV Petrom, respingând, irevocabil, acţiunea prin care OMV contesta titlurile proprietarilor români. Magistraţii Tribunalului Buzău s-au pronunţat în acest sens după ce judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu s-au lăsat păcăliţi de o serie de argumente mincinoase prin care avocaţii OMV – Petrom au încercat să determine instanţa supremă să strămute procesul de la instanţa din Buzău, pe motiv că judecătorii de acolo ar fi fost influenţaţi de ancheta noastră din „Jurnal de investigaţii”?! Bineînţeles, se pune întrebarea, în ipoteza celor de la OMV, de ce ar fi fost influenţaţi doar judecătorii din Buzău, din moment ce publicaţia noastră are distribuţie naţională? Ei bine, aici este manipularea, putem spune chiar tentativa de înşelătorie a avocaţilor concernului austriac. Ei au prezentat publicaţia noastră drept una de largă circulaţie, dar locală, din Buzău adică! Spunem că manevra avocaţilor OMV este o tentativă de a-i înşela pe judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din următoarele motive: 1. Redacţia „Jurnal de Investigaţii” a trimis, în repetate rânduri, mai multe adrese oficiale către OMV Petrom (facsimile), în care am solicitat punctul de vedere faţă de toate problemele ridicate în cuprinsul articolelor; 2. Redacţia „Jurnal de investigaţii” a trimis adrese oficiale la sediul central al OMV, la Viena, în care solicitam să se intervină pe lângă conducerea OMV din România, pentru a manifesta transparenţă şi a răspunde întrebărilor de interes public pe care le-am adresat companiei; 3. Redacţia „Jurnal de Investigaţii” a realizat o emisiune pe această temă la „Naşul TV”, în cadrul căreia am insistat, din nou, pentru un punct de vedere; 4. Reporterul „Jurnal de Investigaţii” a sunat-o personal pe purtătoarea de cuvânt a OMV Petrom şi i-a solicitat să răspundă problemelor ridicate de noi. Toate demersurile noastre, prin antet sau prin datele de contact, arătau, fără urmă de îndoială, că redacţia noastră este în Bucureşti, nicidecum locală, deci avocaţii OMV au încercat să inducă în eroare instanţa supremă, probabil cu rea intenţie. Judecătorii au putut însă citi unul dintre articolele noastre aşa-zis „locale” şi au respins cererea de strămutare a OMV.
A copilărit lângă gară şi de accea s-a îndreptat către
domeniul transporturilor feroviare, după cum mărturiseşte chiar el. Şi a
ajuns chiar în vârful ierarhiei, fiind numit, la începutul lunii
septembrie, director general al Autorităţii Feroviare Române (AFER).
Asta cu toate că Gelu Dae nu are studii superioare de specialitate, ci o
pregătire eminamente umanistă – absolvent de filosofie şi jurnalism al
unei facultăţi particulare. Asta după 1990, pentru că înainte era
încadrat ca „lucrător cu munca politică” la Comitetul Judeţean UTC
Constanţa.
Puţini sunt cei din afara sistemului feroviar care au auzit
vreodată de AFER. Şi mai puţini cei care ştiu cu se se ocupă această
instituţie, altfel de o importanţă crucială. Înfiinţată în 1998,
Autoritatea Feroviară Română (AFER) este un fel de Dumnezeu a tot ceea
ce mişcă pe căile ferate române, dar şi prin subteranele Bucureştilor,
adică la metrou. „AFER este organismul tehnic specializat al
Ministerului Transporturilor, desemnat să asigure, în principal,
inspecţia de stat şi controlul de siguranţă a circulaţiei în transportul
feroviar şi cu metroul, activitatea specifică de registru feroviar,
licenţierea operatorilor de transport feroviar, autorizarea şi
supravegherea tehnică a furnizorilor interni de produse şi servicii în
domeniul feroviar, organizarea examenelor şi emiterea atestatelor,
certificatelor şi a licenţelor, după caz, pentru personalul de siguranţă
a circulaţiei, cercetarea evenimentelor şi accidentelor feroviare”.
Astfel sunt definite atribuţiile instituţiei în Hotărârea Guvernului nr.
626/1998, privind înfiinţarea ei. Ieşind din limbajul
tehnico-juridic al actului normativ, lucrurile stau cam aşa: Ai o
balastieră şi vrei să livrezi piatră spartă pentru terasamentul căii
ferate? Trebuie să treci pe la AFER. Vrei să-ţi omologhezi un anume tip
de vagon pentru circulaţia pe căile ferate române? Şi în acest caz, tot
pe la AFER trebuie să treci, ca şi atunci când lucrezi în sistem şi
vrei să obţii o funcţie mai bine plătită. Nu în ultimul rând, AFER
stabileşte cine a fost de vină în cazul producerii unei deraieri sau, şi
mai grav, în situaţia unui accident feroviar. De aceea, te-ai
aştepta ca măcar o instituţie publică de acest fel, de care depinde
siguranţa noastră, a tuturor, să fie ferită de factorul politic. Ei
bine, nu. Şi aici numirile se fac pe criterii politice şi, uneori, ceea
ce este mult mai grav, chiar închizându-se ochii la capitolul pregătire
profesională. Este şi cazul unui personaj care de mai bine de 13 ani
de zile ocupă funcţii de conducere la AFER, iar la începutul lunii
septembrie şi-a văzut visul cu ochii atunci când ministrul
Transporturilor, Ramona Mănescu, l-a numit director general al
instituţiei. Până la închiderea ediţiei, Ramona Mănescu nu a răspuns
solicitării Jurnalului de Investigaţii referitoare la considerentele pe
baza cărora la „uns” pe Dae şef la AFER.
Mecanic auto, apoi activist UTC
Dar să vedem ce l-a recomandat pentru acest post înalt pe
constănţeanul Gelu Dae. Chiar dacă a copilărit lângă şinele de cale
ferată şi lângă gară, aşa cum el însuşi ne mărturiseşte, nu domeniul
feroviar a fost cel care l-a atras într-o primă fază, ci cel rutier. După
ce a terminat liceul, în 1978, şi apoi a făcut armata, în 1980 s-a
angajat ca mecanic auto la Întreprinderea Judeţeană de Transport Local
(IJTL) Constanţa, post pe care nu l-a ocupat prea mult, pentru că, patru
ani mai târziu, este „transferat în interesul serviciului” la Comitetul
Judeţean UTC Constanţa. Un mediu de muncă mult mai propice – nu mai
trebuia să se bage pe sub camioane, plin de vaselină. Acum era „lucrător
cu munca politică”, sau activist, cum se spune în limbajul comun. Dar
în ce consta munca lui Gelu Dae la UTC? Ne spune chiar el, fără a da
însă prea multe amănunte: „Am coordonat secţia organizatorică. Mă ocupam
de evidenţă, de munca patriotică, chestiuni din acestea, de
organizare”.
Fără şcoală nu mai merge
A venit însă revoluţia, iar ascensiunea lui Dae în ale politicii a
trebuit să ia o pauză, aşa că în martie 1990 se întoarce, ca mecanic,
la IJTL Constanţa. Între timp, însă, constănţeanul şi-a adus aminte de
copilărie, când se juca pe lângă şinele de tren, şi, în toamna aceluiaşi
ani, s-a încadrat la Depoul CFR Palas, ca „elev cu salariu”, deoarece
fusese admis la Şcoala de Mecanici de Locomotivă. Pe care o şi termină
în ianuarie 1991, când este încadrat ca mecanic ajutor. De
altfel, mecanic ajutor clasa I avea să fie şi vârful pregătirii sale
profesionale în domeniul căii ferate. Am spus profesionale, căci din
punctul de vedere al funcţiilor cariera sa a început să prindă din nou
aripi după jumătatea anilor 90. Imediat după revoluţie, Gelu Dae îşi
dăduse seama că, în ciuda faptului că PCR se desfiinţase, tot politica
avea să-l ajute în viaţă, aşa că s-a înscris în FSN. „Şi acum mă
consider lucrător cu munca politică. Am fost membru fondator al PSD”,
spune el. Pe de altă parte, Dae realizează că, în noua orânduire
democratică, fără şcoală nu prea mai merge şi, în consecinţă, se înscrie
la cursurile de Filosofie şi Jurnalism ale universităţii particulare
Spiru Haret (vă mai aduceţi aminte, cea pe care presa a numit-o „fabrica
de diplome”). În 1998 era deja licenţiat, deci intelectual.
Amintiri cu Pleşu şi Tucă
Ramona Manescu
Gelu Dae susţine că, în ciuda faptului că a urmat cursurile unei
facultăţi particulare, licenţa şi-a dat-o la stat. „Din comisie au făcut
parte academicianul Alexandru Boboc şi Andrei Pleşu”, îşi aduce el
aminte cu mândrie. Actualul director general al AFER nu a studiat
jurnalismul doar teoretic, ci şi practic: „În anii 1991-92-93, nu mai
ţin minte exact, am fost redactor şef la Jurnalul de Constanţa. Fără să
plec de la calea ferată, lucram acolo când aveam timp. Nu apăruse încă
Jurnalul Naţional, erau numai Jurnalul de Bucureşti, de Constanţa şi aşa
mai departe. Era în perioada când Marius Tucă şi Dan Diaconescu
copilăreau prin presă. Am avut şi eu prilejul să lucrez cu ei”. Revenind
la momentul susţinerii examenului de licenţă, trebuie menţionat faptul
că el fusese numit deja, cu un an înainte, „inspector învăţământ IV” la
Regionala CF Constanţa, funcţie pe care o ocupă până în 2001. Acum, că
se trecuse în noul mileniu şi, mai ales, pentru că PDSR se întorsese la
guvernare, era timpul ca Gelu Dae să treacă la nivelul următor. Este
numit inspector de stat şef teritorial al AFER la Constanţa, încadrare
care presupunea studii tehnice superioare, „amănunt” peste care însă s-a
trecut cu vederea. De atunci şi până în prezent, Gelu Dae nu a mai
plecat de la AFER, unde a ocupat, alternativ, funcţiile de inspector
şef, consilier şi chiar director adjunct. Acum, a ajuns director
general, numit politic, după cum nu se sfieşte să recunoască: „Politic
am fost pus, politic am fost eliberat
din funcţie (cea de director adjunct). Însă am 25 de ani în sistemul
feroviar şi 13 la AFER. Am făcut de toate în calea ferată. Fotbalul îl
vezi într-un fel din tribună şi cu totul altfel de la firul ierbii”. De
când a intrat în „politica mare”, Gelu Dae a avut grijă de educaţia sa.
Şi-a dat un masterat în Politici Economice Europene şi, acum, se
pregăteşte să susţină teza de doctorat, în istoria căii ferate. Cum se
spunea pe vremea când domnia sa era activist UTC, „calificare la locul
de muncă”. Numai că sistemul feroviar este unul pur tehnic, ce nu prea
are mare legătură cu istoria, filosofia sau jurnalismul…
9.500 de lei de la CJ Constanţa
Cunoscut de apropiaţi drept un mare iubitor de istorie, ceasuri
vechi şi cărţi poştale, Gelu Dae a susţinut în urmă cu şase ani un prim
act cultural-istoric. Este vorba de un studiu monografic asupra oraşului
constănţean Negru Vodă, lucrare care a văzut lumina tiparului în 2007
sub forma unei cărţi întitulată „Negru Vodă 1878 – 1950”. Opera a
beneficiat de o finanţare de 9.500 de lei din partea Consiliului
Judeţean Constanţa. Interesant este faptul că, deşi consilierii judeţeni
nu s-au omorât de-a lungul timpului cu sprijinirea actului de cultură,
cel mai bun exemplu în acest sens fiind dezinteresul total cu care
aleşii judeţeni au tratează problemele teatrelor Fantasio şi Oleg
Danovschi, studiul monografic menţionat mai sus a trecut ca racheta prin
şedinţa CJC, cu unanimitate de voturi. Cartea, pe care nimeni nu a
văzut-o vreodată în librării, îl are coautor pe Gelu Dae, la acea vreme
preşedintele în exerciţiu al organizaţiei municipale PSD Constanţa,
vechi tovarăş de partid cu preşedintele CJ, Nicuşor Constantinescu.
Banii pentru lucrarea lui Gelu Dae au fost aprobaţi chiar în acelaşi an
în care CJC Constanţa a început demersurile pentru desfiinţarea
teatrului Oleg Danovschi.
Cel mai mare organism de administrare a drepturilor de autor ale
interpreţilor, CREDIDAM, a înregistrat cheltuieli nejustificabile,
printre care pampers, lapte praf sau cămăşi de noapte, transmite
hotnews.ro. Printre neregulile raportate de ANAF se numără TVA dedus
greşit, neplata impozitului pe profit în unele cazuri, dar şi cheltuieli
pentru parfumuri, medicamente sau zeci de sticle de vin Merlot şi
Cuvee. Aceleaşi cheltuieli nedeductibile identificate de ANAF includ o
factură ARO Palace SA Braşov, din decembrie 2012, pentru „cazare, acces
piscină, room service pentru Savu Liliana” – care nu este salariată
CREDIDAM, dar oferă servicii de avocatură pentru asociaţie. Toate
cheltuielile constatate de ANAF reprezintă obligaţii suplimentare de
peste cinci milioane de lei. Pentru mai puţin de jumătate din această
sumă a fost emisă şi o somaţie de plată. Atât raportul ANAF, cât şi somaţia de plată au fost contestate de CREDIDAM în instanţă. ANAF
a desfăşurat inspecţia fiscală la CREDIDAM în feburarie-iulie 2013 şi a
urmarit o perioadă îndelungată: decembrie 2007 – decembrie 2012. Centrul
Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM
este o asociaţie non-profit înfiinţată în 1996, care reprezintă
interesele artiştilor interpreţi şi are şi cele mai mari încasări dintre
asociaţiile de acest tip. În 2007 a colectat peste 27 de milioane
de lei în remuneraţii, potrivit ultimului raport financiar. Potrivit
propriei descrieri, ea colectează şi repartizează banii care provin din
difuzarea înregistrărilor prin intermediul diverselor media (radio, TV,
cablu, restaurante etc.) către artiştii cărora li se cuvin aceste sume.
CREDIDAM afirma că are peste 11.000 de membri. În numărul din noiembrie al Jurnalului de Investigaţii puteţi citi o amplă anchetă referitoare la neregulile de la CREDIDAM.
După ce a rămas fără flotă, România a pierdut şi pavilionul
naţional. Afacerea „RIFA” este extrem de păguboasă pentru statul român.
Începând din acest an, o societate cu răspundere limitată înregistrată
în Cipru poate să vânde pavilionul românesc oricui doreşte, fără ca
România să se aleagă cu ceva din aceste tranzacţii. Mai mult, contractul
nu respectă normele legale şi nu a primit girul Parlamentului. Actuala
conducere a Autorităţii Navale Române tace mâlc, de teamă să nu fie
demisă. „Jurnal de Investigaţii” vă prezintă o radiografie completă a
„pirateriei” comise de autorităţi la adresa pavilionului naţional.
Sub pretextul că vor să refacă flota naţională, câţiva politicieni
constănţeni au lansat o iniţiativă legislaţivă care, la sfârşitul anului
trecut, a îmbrăcat forma Ordonanţa Guvernului nr. 19/2012 privind
dreptul Autorităţii Navale Române de a încheia contracte cu firme din
străinătate. Până aici, nimic suspect, mai ales că o foarte multe
state din Vestul Europei, printre care Olanda, Finlanda, Danemarca şi
altele, au făcut acest lucru. Numai că, în cazul ţării noastre,
transformarea drapelului naţional în pavilion european de complezenţă nu
aduce nici un beneficiu, ci numai probleme.
Şpagă de două milioane euro
Jaful pavilionului a fost extrem de bine pus la punct. Încă de la
sfârşitul anului trecut, „băieţii deştepţi” de la Ministerul
Transporturilor şi ANR au aranjat afacerea cu firma cipriotă şi, pentru
ca înţelegerea să nu ajungă în atenţia opiniei publice, au secretizat
contractul. Suveica din transporturile navale a fost aşa de bine
aranjată încât, în ciuda faptului că astăzi acest contract nu este
valabil pentru că actul normativ privind pavilionul a fost întors din
drum de Parlament, actul semnat de ANR şi firma cu răspundere limitată
din Cipru produce efecte. Surse neoficiale susţin că străinii ar fi
plătit un comision gras pentru pavilionul românesc şi nu vor să renunţe
la afacere. De afacerea pavilionului românesc se leagă două nume: fostul secretar de stat Valentin Preda şi fostul director al ANR, Eugen Olteanu. Ca
un paradox, deşi Transporturile şi, implicit, ANR se află în
portofoliul liberalilor, cei doi provin din tabăra social-democrată.
Eugen Olteanu a fost numit în funcţia de director general al ANR de
către secretarul de stat în Ministerul Transporturilor Valentin Preda,
pe 12 septembrie 2012. Ca şi cum tocmai pentru asta ar fi fost înscăunat
la conducerea Autorităţii Navale, primul document oficial semnat de
Olteanu a fost contractul prin care statul român cedează pavilionul
maritim, pentru o perioadă de 30 de ani, firmei Ilvana Holding Limited,
proaspăt înfiinţată în Cipru. Aşa cum am menţionat mai sus, contractul a
fost inclus în categoria documentelor secrete.
Cine nu tace este mazilit
La începutul acestui an buboiul de la ANR s-a spart, odată cu numirea
în funcţia de director general al ANR a lui Andrian Mihei. Fostul
deputat a preluat funcţia de la Mihai Şagău, care la rândul sau l-a
înclouit pe Constantin Matei, succesorul fostului director Olteanu.
Iniţial, demiterile şi numirile pe bandă rulantă de la ANR au fost puse
pe seama disensiunilor politice între partidele de la guvernare şi a
intereselor locale ale pesediştilor şi peneliştilor de la malul mării.
Ulterior, odată cu desecretizarea de către Mihei a contractului de
pavilion, s-a aflat adevăratul motiv. Mihei, care nu a stat nici el
prea mult în funcţia de director, a refuzat să parafeze acest contract,
pe care şi acum îl consideră ilegal. „Contractul nu a fost semnat. Nu
există cadrul legal”, a precizat fostul director general al ANR. Acesta a
explicat că a decis desecretizarea contractului pentru că existau
suspiciuni încălcarea mai multor acte normative interne şi
internaţionale. „Am convocat un consiliu de conducere extraordinar la
Ministerul Transporturilor, în care am prezentat implicaţiile
constractului”, a menţionat Andrian Mihei. După desecretizare,
semnatarul contractului, Eugen Olteanu, s-a ales cu plângere penală
pentru abuz în serviciu împotriva intereselor publice ale statului. În
cele din urmă Olteanu a primit NUP (neînceperea urmăririi penale), iar
Mihei a fost demis. Acesta
din urmă nu a negat faptul că a fost schimbat din funcţie din cauza
faptului că a refuzat să parafeze controversatul contract. Anterior
momentului demiterii, Andrian Mihei a adus la cunoştinţa Parlamentului
ilegalităţile de la ANR, lucru care, personal, nu i-a folosit la nimic,
pentru că ulterior a fost schimbat din funcţie. Ordonanţa iniţiată de
secretarul de stat Valentin Preda, un mai vechi „client al Jurnalului de
Investigaţii, privind pavilionul a fost însă întoarsă din drum. Pe
cale de consecinţă, contractul cu firma cipriotă nu mai este valabil,
însă societatea din Cipru a avut grijă să înştiinţezte ANR că, dacă nu
recunoaşte înţelegerea, va acţiona statul român în instanţă. Actuala
conducere a ANR tace mâlc în problema pavilionului, invocând ordine
venite de sus. Mihai Andrei, actualul director ANR, susţine că are
interdicţie de la minister să vorbească despre pavilionul românesc.
„Fabrica” de buletine de navă
În tot acest timp site-ul de înmatriculări nave a firmei cipriote
funcţionează bine mersi. Compania se recomandă furnizoare de servicii
înmatriculări nave 24 de ore pe zi, în fiecare zi a săptămânii, timp de
365 de zile pe an, în orice punc de pe glob, cu ajutorul propriului
sistem informatic de operare. Altfel spus, oricând şi de oriunde îţi
poţi inmatricula nava sub pavilion românesc. Interesant este faptul că
în antetul formularelor pentru înmatricularea navelor se află şi sigla
ANR, deşi ordonanţa „Preda” nu a văzut lumina tiparului la Monitorul
Oficial. Societatea cipriotă cu răspundere limitată înmatriculează orice
navă mai mare de 500 tone registru. RIFA este acronimul englezesc de la
Romanian International Flag Administration. În spatele afacerii
RIFA/Ilvana Holding Limited sunt mai mulţi oameni de afaceri germani.
Ilvana Holding Limited a fost constituită prin asocierea Kyros Shipping
Gmbh & CO.KG, Astherm Services Gmbh şi Bhe Beteilingungen Gmbh.
Societatea are sediul central în Cipru şi un oficiu regional la Hamburg,
Germania. Milioane de euro, aruncate-n mare
Teoretic, RIFA ar fi trebuit să plătească 1.000 de euro statului
român pentru fiecare navă înmatriculată, sumă cu mult sub tarifele
normale în sistemul pavilioanelor de complezenţă. În
schimbul acestor bani, România răspunde, conform dreptului
internaţional maritim, pentru orice problemă, de orice natură în care ar
putea fi implicate navele: poluare, accidente, naufragii şi aşa mai
departe. Mai mult, statul român nu şi- a asigurat un minim de beneficii
la acest contract, aşa cum procedează toate statele care arborează
pavilion de complezenţă, respectiv obligativitatea armatorilor de a
angaja marinari români, existenţa unui număr minim de ofiţeri români la
bord etc. Spre comparaţie, Liberia, una dintre cele mai importante
state care furnizează pavilion de complezenţă pe plan mondial, câştigă
aproximativ 15 milioane de euro anual din taxele şi impozitele pe care
le achită armatorii care îi utilizează drapelul naţional. Dacă
pavilionul nu era dat pe gratis, România ar fi putut să ajungă măcar la
jumătatea acestei sume, dat fiind faptul că mai mulţi armatori de renume
mondial s-au declarat interesaţi de pavilionul românesc de complezenţă.
Afacerea Constanda, derulată pe scena Parcului Bordei şi a Satului
Francez, este un exemplu tipic al modului în care băieţii deştepţi
încearcă şi de multe ori reuşesc să dea iama în banii publici. Tunul
dat de Constanda, care mai aşteptă doar „scânteia” de la Curtea de Apel
Bucureşti (termenul urmator-14 octombrie 2013), se sprijină pe afetul
complicităţii, neglijenţei şi inconştienţei consilierilor generali ai
Capitalei, al unor organizaţii neguvernamentale manipulate sau doar
mărginite şi al multor altora. Într-un fel, Costică Constanda este
opusul lui Dănilă Prepeleac. Dănilă a dat perechea de boi pe un car,
carul pe o capră, capra pe o gâscă şi gâsca pe o pungă goală. Costică
Constanda a parcurs drumul în sens invers şi este pe punctul de a se
îmbogăţi aberant pe banii publici ai Capitalei. Iată cum a procedat.
“Punga goală pentru gâscă”
În urmă cu zece ani, Constanda a cumpărat, de la Eugen Lincaru şi
Tudor Dumitru, mai multe terenuri în zona numită astăzi Parcul Bordei (Turgheniev 11-15 şi Bulevardul Aviatorilor). Primăria
Sectorului 1 a eliberat documente precum că terenurile respective sunt
construibile. Constanda a realizat atunci un plan de urbanism zonal
(PUZ), care nu a fost aprobat de Consiliul General al Municipiului
Bucureşti (CGMB), pe motiv că terenul ar fi fost, de fapt, domeniu
public. După trei ani de procese, pe 21 iunie 2007, Curtea de Apel a
obligat CGMB, irevocabil, să aprobe PUZ-ul lui Constanda, plus daune
suplimentare de 17,75 milioane de euro. Iniţial, CGMB a refuzat să
aplice decizia judecătorească, dar a făcut-o, în cele din urmă, după
şapte luni, sub ameninţarea majorărilor de întârziere.
„Gâsca pentru capră”
Constanda susţine că atunci au început mari presiuni asupra sa pentru
ca să accepte un schimb de terenuri, concretizate prin o serie de
acţiuni în instanţă şi publicitate agresivă în media. În cele din
urmă, a fost aprobată o hotărâre, în mandatul lui Adriean Videanu, prin
care municipiul Bucureşti se obliga să aprobe un teren la schimb în
Satul Francez (28.500 de metri pătraţi), plus un Plan de urbanism zonal,
care conţinea parametri urbanistici care permiteau un regim maxim de
înălţime de P+5 (înălţime maximă P+5 = 21 metri). În schimb, soţii
Constanda renunţau expres şi irevocabil la despăgubirile solicitate, de
aproape 30 de milioane de euro (17,57 milioane stabilitate de instanţă,
plus 12 milioane despăgubiri suplimentare), obligându-se să achite o
sultă suplimentară de 6,417 milioane de euro pentru contravaloarea
construcţiilor oferite în schimb.
„Capra pentru car”
Pe
15 iulie 2008, soţii Constanda au vândut cea mai mare parte a terenului
(15,89 hectare) şi construcţiile de pe acesta dezvoltatorului imobiliar
grec Raptis Kavouras SRL. Preţul tranzacţiei a fost de 66,27
milioane de euro, alte 33 de milioane de euro urmând a fi achitate după
aprobarea PUZ–ului, după cum se consfinţise prin hotărârea Consiliului
General (HCGMB 5/2008). Tranzacţia a fost autentificată de notarul Ioana
Popescu Tăriceanu, soţia premierului de la acea vreme al României,
Călin Popescu Tăriceanu. Cu această ocazie, în buzunarul notarului
Tăriceanu au intrat circa 400.000 de euro. După vânzare, soţii
Constanda şi firma grecului au propus CGMB un Plan de Urbanism Zonal
pentru Satul Francez, în parametrii conveniţi (coeficient de utilizare a
terenului CUT de 3,5), dar şi cu o înălţime mai mare, 28 de metri în
loc de 21. PUZ-ul trebuia aprobat cel mai târziu la 30 septembrie 2009,
dată la care intra în vigoare OG 27/2008, care permitea înălţimi şi alţi
indicatori urbanistici mult mai mici. Aici au intrat în joc consilierii
locali sabotori! Ei au acţionat împotriva PUZ-ului şi a obligaţiei
asumate de municipiu, dar au făcut-o, de fapt, în favoarea lui
Constanda. Pe 31 august 2009, aprobarea Planului a fost scoasă de pe
ordinea de zi, iar pe 25 septembrie, consilierii PSD, PNL şi PRM au
părăsit sala, pentru
ca PUZ-ul să nu poată fi aprobat din lipsă de cvorum. Nici în ceasul al
12-lea, pe 30 septembrie 2009, consilierii de la PSD, PNL şi PRM nu
s-au prezentat la şedinţă, acţiunea acestora devenind complice la plata
de daune din banii publici.
„Capra pentru 200 milioane de euro”
Pe 20 ianuarie 2010, soţii Constanda s-au adresat Tribunalului Bucureşti, prin dosarul 2008/3/2010, acuzând Municipalitatea că nu şi-a respectat contractul. Ei au solicitat anularea contractului şi repunerea în situaţia iniţială – Satul Francez să revină Municipalităţii iar terenul din Parcul Bordei, soţilor Constanda. Între timp însă, Parcul Bordei a fost băgat în domeniul public, aşa că soţii Constanda solicită despăgubiri conform valorii de piaţă uriaşe stabilită printr-un raport de expertiză din 2008, de 109,2 milioane de euro (3.986 de euro pe metrul pătrat de teren!!!). Adăugăm la aceasta 17 milioane euro şi alte dobânzi, astfel că suma solicitată Municipalităţii poate ajunge la 200 milioane de euro. Constanda şi-a dat seama târziu că acţiunea poate fi respinsă ca netemeinică, deoarece nu mai era proprietar pe întreaga suprafaţă din Satul Francez, pe care o vânduse grecilor. În iunie 2010, Constanda şi grecii au constatat intervenirea unui aşa-zis pact comisoriu de desfiinţare a contractelor de vânzare-cumpărare cu grecii, potrivit căruia oamenii de afaceri eleni vor restitui terenul şi construcţiile doar în cazul în care se va da o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care Primăria să redevină proprietar, iar Constanda, în consecinţă, să-şi ia banii! Consiliul General a aprobat totuşi PUZ-ul, prin forţarea prevederilor legale, la data de 17 decembrie 2010, procesul rămânând, practic, din acel moment, fără obiect. Pentru judecătorii Tribunalului Bucureşti nu a contat acest aspect, nici că soţii Constanda nu mai erau proprietari pe întregul teren. Magistraţii au hotărât ca soţii Constanda să primească circa 190 de milioane de euro, aproape 100 de euro din buzunarul fiecărui bucureştean. Primăria a făcut apel şi a achitat, pe 14 septembrie 2012, o taxă de timbru de 3,2 milioane de lei. Acum, singura speranţă este ca judecătorii Curţii de Apel Bucureşti să păzească bugetul public al Capitalei de jaful cauzat prin manevrele imobiliare.
Preţ aberant
Reprezentanţii PMB spun că este evident că scopul soţilor Constanda este cel de a obţine o sumă exagerat de mare – 3.986 euro/mp (!!!), sumă pe care nu ar fi obţinut-o niciodată de la un posibil cumpărător al terenului nici măcar în anul în care a fost făcută evaluarea (2008), an de creştere economică. Mai mult ca sigur însă că dacă preţul terenurilor ar fi crescut, reclamanţii ar fi solicitat revendicarea terenului, mai degrabă decât suma de bani. Precum nişte versaţi oameni de afaceri, ei doresc realizarea, prin intermediul instanţelor de judecată, a celei mai profitabile tranzacţii posibile – obligarea Municipiului Bucureşti la cumpărarea terenului la un preţ ireal.
Devenit celebru pentru intervenţiile sale extravagante la
jurnalele de la ora 5, anestezistul gălăţean Nicolae Bacalbaşa a intrat
în colimatorul de Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI). Doctorul,
acum preşedinte al Consiliului Judeţean Galaţi, a anulat un raport de
audit care îl obliga să plătească Spitalului Clinic de Urgenţă Galaţi
daune de 230.000 de euro. Aceste daune au fost produse printr-o decizie
luată de Bacalbaşa în 2004, când era director al spitalului şi a
reziliat un contract de furnizare de servicii informatice.
În urmă cu doi ani, Nicolae Bacalbaşa (PSD) îşi dorea cu ardoare să devină preşedintele Consiliului Judeţean (CJ) Galaţi. A
obţinut nominalizarea USL şi, în iunie 2012, a fost ales. La două luni
de la instalarea în funcţie, Bacalbaşa a anulat Raportul de audit nr
8.528/07.11.2011, emis de Serviciul de Audit din cadrul CJ. Era un
document care îl viza direct, pentru că îl obliga la plata unor daune de
1.048.337 de lei, adică 230.000 de euro, către Spitalul Clinic de
Urgenţă Galaţi. Prin retragerea raportului, a dispărut şi obligaţia lui
Bacalbaşa de a plăti daunele. Numai că, astfel, Bacalbaşa s-a ales
cu o sesizare la ANI. „Am sesizat ANI pentru că se vede foarte clar că
şi-a creat un interes de natură patrimonială. În legătură cu acel audit,
care a constatat în 2011 că domnul Bacalbaşa, pe când era directorul
Spitalului Judeţean, a reziliat unilateral un contract pentru care,
ulterior, în instanţă, firma căreia i s-a reziliat contractul a câştigat
daune de 12 miliarde de lei vechi”, a declarat cel care a sesizat ANI, Doru Resmeriţă, preşedintele PDL Galaţi. Ulterior,
şi Consiliul Judeţean a constatat, prin audit, că banii au fost
pierduţi din vina directorului de atunci al spitalului. În consecinţă,
s-a introdus în instanţă recuperarea prejudiciului. „În momentul în care
Bacalbaşa a ajuns preşedintele CJ, în data de 5.10.2012, a făcut o
retractare pe raportul de audit nr 8528, ca să-l ajute în instanţă, ca
spitalul şi CJ să piardă procesul”, mai spune Resmeriţă. Potrivit
art 70 al Legii 161/2003, „prin conflict de interese se înţelege
situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie
publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea
influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin”.
Dacă în cazul lui Adrian Năstase prejudiciul era de 760.000 euro,
Trofeul Calităţii al lui Nicolae Bacalbaşa este de 230.000 de euro.
Sistemul „Hospital Manager”
În 2002, directorul de atunci al spitalului, Cornel Mihalache, a
lansat procedura pentru dotarea spitalului cu un sistem informatic de
tipul „Hospital Manager”. Pachetul informatic presupune
înregistrarea în sistem a dosarelor medicale ale pacienţilor, analize,
diagnostice anterioare, tratamente, pentru ca la o eventuală nouă
internare la spitalul gălăţean sau la un alt spital, medicii să poată
accesa dosarul electronic al pacientului, să afle evoluţia stării de
sănătate şi antecedente, pentru a aplica cel mai bun tratament.
Licitaţia fusese câştigată de firma Info World SA Bucureşti, care
instalase sisteme similare şi la alte spitale din ţară, printre care
Spitalul Cantacuzino din Bucureşti şi spitalele din Iaşi, Târgovişte,
Cluj-Napoca, Târgu Mureş şi Constanţa. Sistemul pus la punct de Info
World este conform cu standardul internaţional HL7, un protocol care
permite comunicarea cu alte aplicaţii, element esenţial atât în
proiectul dosarului electronic al pacientului, cât şi în proiectele de
telemedicină. Spitalul din Galaţi şi Info World au încheiat contractul
nr 9.745/05.02.2002, în care se prevedea plata lunară a unei chirii de
3.250 de euro pentru pachetul informatic şi echipamente, urmând ca din
2006 softul şi echipamentele să devină proprietatea spitalului. În
2004, când a ajuns director al spitalului, Nicolae Bacalbaşa a reziliat
unilateral contractul cu Info World. Firma a dat spitalul în judecată şi
au urmat şase ani de procese. Instanţele au dat dreptate firmei şi au
calculat daune şi dobânzi. Directorii care i-au urmat lui Bacalbaşa au
tot făcut recurs, însă în dosarele 256/44/2007 şi 1184/64/2008, Curtea
de Apel Braşov a stabilit că spitalul trebuie să plătească Info World
daune în valoare de 848.031 de lei, plus dobânzi. În baza sentinţei
din dosarul de executare 88/VD/2009, la conducerea spitalului s-a
prezentat un executor judecătoresc din Galaţi, pentru executare silită.
În disperare de cauză, directoarea Călina Lazarovici a făcut un recurs
la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În dosarul 1044/1/2011, ÎCCJ s-a
pronunţat pe 22.06.2011, respingând recursul. Fără nici o altă cale de
atac, Spitalul Clinic de Urgenţă Galaţi a trebuit să plătească firmei
Info World SRL daune şi penalităţi de 1,2 milioane lei.
Alţi bani, altă distracţie
Într-un
raport al Curţii de Conturi e specificată paguba suportată de spital,
care a plătit pentru ceva ce nu are: “Dacă contractul nu ar fi fost
denunţat unilateral în anul 2004, conform înţelegerii dintre părţi,
echipamentele IT ar fi revenit spitalului din 2006, spitalul putând să
utilizeze în continuare fără plată sistemul informatic. Procedând fără
respectarea prevederilor contractuale, Spitalul Judeţean de Urgenţă nu
are în acest moment sistem informatic implementat, contravaloarea
serviciilor prestate nematerializându-se într-un astfel de sistem care
ar fi dus la eficientizarea activităţii desfăşurate în cadrul
spitalului, reducerea cheltuielilor şi îmbunătăţirea serviciilor
prestate. Pentru achiziţionarea unui sistem informatic necesar
spitalului este nevoie de fonduri suplimentare”. Serviciile
informatice plătite de spital în perioada 2002-2004 au fost de 1,2
milioane lei. În octombrie 2011, CJ a aprobat Proiectul “Sistem
informatic integrat în vederea facilitării accesului pacienţilor la
rezultatele medicale” la trei spitale. Instalarea unui nou sistem
informatic la Spitalul Clinic de Urgenţă, în locul celui desfiinţat de
Bacalbaşa, costă 5.139.603 lei. Serviciul de Audit Intern din cadrul
CJ Galaţi, autoritatea care are în administrare spitalul, a întocmit
Raportul de audit 8.528/07.11.2011, prin care se constata paguba de
848.031 lei, plus penalităţile. În total, 1.048.337 lei. Inspectorii
Dumitra Zaharia şi Valentin Ştirbu recomandau efectuarea unei anchete
administrative pentru stabilirea persoanei care a produs prejudiciul şi
recuperarea banilor. E clar că cel care trebuia să plătească era Nicolae
Bacalbaşa. În 2012, după ce s-a instalat la preşedinţia CJ,
Bacalbaşa i-a ordonat şefului Serviciului Audit, Florin Grigore, să
întocmească documentul „Retractare raport de audit nr 8.528/07.11.2011”.
Cel care l-a aprobat a fost Nicolae Bacalbaşa, chiar cel vizat de
recomandarea de recuperare a daunelor. În paralel, directoarea
spitalului, Călina Lazarovici, o apropiată a lui Bacalbaşa, a deschis
acţiune în instanţă, cerând anularea raportului de audit nr 8.528. Cum
raportul tocmai fusese retras, în dosarul nr 4816/121/2012, instanţa a
dispus pe 14.11.2012 respingerea acţiunii spitalului, pentru că nu mai
avea obiect. Aşa a scăpat Bacalbaşa de plata a daunelor de 230.000 de
euro.
Raportul de audit, fasificat
În
acest caz, am descoperit şi un fals grosolan. Raportul prin care se
cerea recuperarea pagubelor de la persoana care a produs prejudiciul
există în două variante. Am reuşit să le obţinem pe amândouă. În
prima variantă, la „Recomandări”, se recomandă conducerii Spitalului
Clinic de Urgenţă Galaţi recuperarea prejudiciului de la cei vinovaţi:
„Stabilirea de către conducerea entităţii a persoanelor răspunzătoare de
crearea prejudiciului în sumă totală de 1.048.337,31 lei şi acţionarea
în instanţă în vederea recuperării acestuia”. În cea de a doua variantă a
raportului, această recomandare lipseşte (vezi foto). Lui
Nicolae Bacalbaşa nu i se pare că ar fi făcut ceva rău anulând efectele
juridice ale raportului de audit. Spune că nu vede absolut nicio
ilegalitate sau imoralitate în faptul că a admis retractarea raportului
şi susţine că cei doi funcţionari de la „Audit” au lucrat la comandă
politică. Este răspunsul general valabil, pe care îl dau toţi
politicienii români, atunci când trebuie să dea explicaţii pentru
afacerile pe bani publici sau pentru incompetenţa prin care păgubesc
banul public. Mai mult de atât, Bacalbaşa susţine că a acţionat ca un
apărător al banului public: „Eu, în 2004, am întrerupt un contract
fraudulos, a fost modul meu de a apăra banul public şi aşa am să fac tot
timpul, indiferent de consecinţe”.
Mai bine cu grecul decât cu francezii – aşa poate fi definită
starea de spirit de la Vatra Dornei. La cinci ani după ce Dorna Lactate
a fost preluată de francezii de la Lactalis de la fondatorul ei, Jean
Valvis, salariaţii sunt la cuţite cu noii patroni, pe care-i acuză că nu
au făcut decât să închidă secţii de producţie şi să refuze sistematic
negocierea salariilor. Printre secţiile închise se numără şi cele
producătoare de şvaiţer. Acum, şvaiţerul de Vatra Dornei se fabrică în
Franţa.
Salarii mici, oameni mai puţini. Aceasta este reţeta succesului
aplicată de ani de zile de francezii de la Lactalis în ceea ce priveşte
unităţile de fabricare a produselor lactate din Vatra Dornei pe care
le-au achiziţionat în 2008 de la omul de afaceri Jean Valvis. Şi
reţeta funcţionează ca unsă, din moment ce, anul trecut, societatea
Dorna Lactate SA a obţinut un profit de 24,3 milioane de lei (aproape
şase milioane de euro), potrivit cifrelor raportate la Ministerul
Finanţelor. În spatele uşilor închise, situaţia nu este însă prea roz.
În vreme ce majoritatea angajaţilor primesc salariul mediu pe economie,
rând pe rând mai multe secţii de producţie au fost închise, iar tot mai
multe produse sub brandul La Dorna sunt fabricate în Croaţia, Polonia
sau Franţa. Dar să începem “pe partea economică”, vorba lui Gigi
Becali. De la preluarea societăţii, francezii au închis mai multe secţii
de producţie, printre care secţia de brânzeturi topite Vatra Dornei şi
fabrica de cottage cheese de la Orţoaia. Acesta din urmă era construită
cu fonduri europene, prin programul Sapard. Francezii au aşteptat să se
împlinească cei cinci ani de funcţionare, termen minim cerut de
finanţatorii de la Bruxelles, apoi au închis fabrica şi au mutat toate utilajele în Polonia. A
urmat Fabrica de caşcaval Târgu Neamţ, care a fost închisă definitiv în
luna iunie a acestui an. “În acest fel au fost disponibilizaţi peste
280 de salariaţi, fără respectarea prevederilor legale în vigoare,
respectiv ale Contractului la nivelul ramurii”, se arată în scrisoarea
trimisă de Federaţia Sindicatelor din Industria Alimentară Sindalimenta
boss-ului cel mare al Lactalis, Emmanuel Besnier.
Non-competition agreement
Prin ricoşeu, au fost închise şi cele două secţii producătoare de
şvaiţer. Când Jean Valvis a vândut afacerea, francezii nu au preluat şi
secţiile de şvaiţer de la Sarul Dornei şi Neagra Sarului. În schimb,
Lactalis închiria utilajele de la Valvis şi producea în continuare
şvaiţer de Vatra Dornei. Până la un moment dat, când au renunţat la
producţia locală a acestui sortiment, pe care acum îl importă, singurul
element românesc fiind brandul. “Secţiile erau operate de Lactalis.
Eu nu am cum să reia producţia aici, pentru că am un non-competition
agreement cu Lactalis”, a explicat, diplomatic, Jean Valvis pentru
Jurnal de Investigaţii situaţia celor două secţii de producţie, care
acum sunt în conservare. Dacă Jean Valvis evită să arate cu degetul
către actualii proprietari ai fabricilor construite de el, o face însă
fostul vicepreşedinte al Dorna Lactate SA, Valeriu Steriu. “Poate că ar
trebui modificată un pic legislaţia, văzut dacă nu pot fi sancţionaţi
cei care fac astfel de lucruri. Pentru că nu vreau să ajung peste zece
ani să mănânc La Dorna produs în Croaţia”, a declarat el pentru Jurnal
de Investigaţii.
Secţii moderne, închise
Steriu nu înţelege deciziile francezilor de a închide secţiile de la
Saru Dornei şi Târgu Neamţ, despre care îşi aduce aminte că erau
modernizate, cu utilaje noi. El a adăugat că este o practică a
multinaţionalelor de a închide secţii din România şi de a aduce apoi
produsele din import, amintind şi de intenţia celor de la Friesland de a
închide fabrica Napolact de la Cluj Napoca. “Din fericire, acolo, cu
ajutorul presei, am reuşit să împiedicăm închiderea fabricii. Nu acelaşi
lucru se întâmplă însă în ceea ce priveşte Dorna Lactate”, a mai spus
Steriu. Paradoxal, la Vatra Dornei tensiunile dintre sindicat şi
conducere au luat amploare după înlocuirea managerului francez Wilfried
Lebas cu un director autohton, Radu Dorel. Văzând că nu o scot la capat
cu managementul local, sindicaliştii au apelat recent la ultima soluţie –
să le scrie directorilor de la Paris, pentru a-i informa ce se întâmplă
în Bucovina. Odată cu problemele create de francezi din punct de
vedere economic, au apărut şi disensiunile sociale. “Apelăm la dvs.
fiindcă de o bună perioadă
de timp în companiile pe care le deţineţi în România (Dorna SA şi Dorna
Lactate), s-a creat o stare de tensiune între o parte din
reprezentanţii conducerii (managerul general şi managerul de resurse
umane) şi reprezentanţii sindicatului, angajaţii societăţilor, situaţie
greu de stăpânit. Aceasta provine în mare parte de la absenţa
contractului colectiv de muncă la nivelul societăţii, tergiversarea
negocierilor, care dureaza încă din anul 2009, nerespectarea
prevederilor Contractului de ramură care sunt minime şi obligatorii,
nivelul foarte mic al salariului net lunar (200 de euro), care nu a fost
negociat niciodata de la preluarea firmei, neplata în multe situaţii a
orelor suplimentare etc. Încercările noastre nu au reuşit să
sensibilizeze atitudinea managerului general Radu Dorel şi a managerului
de resurse umane, Petruţa Milea”, se arată în scrisoarea semnată de
preşedintele Sindalimenta, Dragoş Frumosu.
S-au înţeles mai bine cu expatul
El continuă, arătând că fostul director general, expatul Wilfried
Lebas, a arătat toată disponibilitatea de a negocia contractul colectiv
de muncă. “Între timp a plecat din România şi lucrurile nu s-au mai
finalizat. Cu actuala conducere au fost mai multe încercări nereuşite de
a negocia, însă intenţionat se amână semnarea contractului, probabil
pentru a face economii care sunt realizate prin plata unor salarii mici
şi prin neplata orelor suplimentare sau a altor drepturi. Din anul 2008,
de când a fost preluat Grupul LaDorna, nu s-a făcut nici o majorare de
salarii (cu execepţia majorării salariului minim pe economie, impusă de
lege)”, se mai menţionează în scrisoare. Sindicaliştii se simt
trataţi discriminatoriu faţă de colegii lor din alte ţări, argumentând
că salariaţii de la fabricile din Polonia şi Croaţia deţinute de grupul
francez Lactalis nu au astfel de probleme: “Un exemplu este contractul
colectiv de muncă de la firma Dukat din Croaţia, care este postat pe site-ul Dukat. Acolo, salariaţilor le sunt respectate toate drepturile şi li se plătesc salarii decente”. Liderul
sindical face apel şi la o atitudine mai fermă a Inspecţiei Muncii,
instituţie căreia i se cere să sancţioneze neregulile mai drastic atunci
când ele sunt depistate. “Singura amendă primită de la Inspecţia Muncii
Suceava a fost dată către Lactalis acum doi ani de zile, iar valoarea
ei a fost ridicolă, de numai 300 de lei”, ne-au precizat surse
sindicale. Referitor la aceste tensiuni dintre sindicat şi
administraţie, Jean Valvis a comentat, în acelaşi stil diplomatic: “Eu
nu am avut sindicat. Oamenii nu au simţit nevoia să facă sindicat. Aveam
eu grijă de ei…”. Lactalis, un gigant transnaţional
Producătorul francez Lactalis a avut o cifră de afaceri de 15,7
miliarde de euro la nivelul anului 2012. Multinaţionala a achizitionat
în 2008 grupul LaDorna, format din Dorna, Dorna Lactate şi Dorna Helas,
companie de distribuţie înfiinţată în Grecia, de la omul de afaceri Jean
Valvis, în cadrul unei tranzacţii estimate la aproximativ 80 milioane
de euro. Achiziţia grupului LaDorna a însemnat pentru Lactalis
încheierea a patru ani de încercări de a intra pe piaţa românească. În
2012 societatea Dorna Lactate SA a raportat un profit de 24,3 milioane
lei. Grupul Lactalis are 55.000 de angajaţi, în 35 de ţări. Cele mai
populare branduri internaţionale ale Grupului Lactalis sunt President,
Galbani, Parmalat şi Santal. Reprezentanţii grupului LaDorna au refuzat
să răspundă la întrebările adresate de Jurnal de Investigaţii.
Disensiunile cu partea bulgară dar şi interesul scăzut al
firmelor de transport feroviar au dus la situaţia în care singurii
kilometri de cale ferată construiţi de la zero în România în ultimele
două decenii să nu fie folosiţi de nimeni. De trei luni şi jumătate de
când a fost inaugurat, pe Podul Noua Europă Calafat – Vidin nu a trecut
niciun tren. Abia după jumătate de an de la inaugurare, pe pod este
posibil să treacă primele garnituri.
Cine ia banii? Cine dă banii? Întrebări rămase, deocamdată, fără
răspuns şi care au dus la situaţia în care calea ferată nou-nouţă care
leagă gara Golenţi (judeţul Dolj, în apropiere de Calafat) de Podul Noua
Europă, spre Vidin să ruginească, în absenţa oricărui trafic feroviar. Podul
peste Dunăre a fost inaugurat pe 14 iunie, cu mare tam-tam, în prezenţa
premierilor Victor Ponta si Plamen Oresarski. Imediat, a fost deschis
traficul rutier, iar maşinile au început să circule între România şi
Bulgaria. Apoi, locuitorii din Calafat s-au gândit că dacă trec podul cu
bicicleta scapă de plata taxei de şase euro pe autoturism. Aşa că şi-au
cumpărat biciclete. Pe mijlocul podului se află şi o linie de cale
ferată electrificată, pe care însă nu a trecut nicio garnitură în cele
două luni şi jumătate de la inaugurare. Bulgarii au construit podul, iar
noi am făcut racordul – şi rutier, şi feroviar. Valoarea totală a
investiţiei pentru partea română, asigurată din bani europeni şi de la
bugetul statului, a fost de 70,6 milioane de euro, bani în care intră şi
componenta rutieră, şi cea feroviară.
Optimism exagerat
Pe partea feroviară, pentru racordarea infrastructurii la noul
pod, CFR SA a modernizat patru linii din gara Golenţi, în lungime totală
de 1,9 km, şi alţi 5,6 km, până în punctul unde calea ferată se
desparte – în stânga spre Calafat, în dreapta spre Bulgaria. La dreapta,
spre pod, au mai fost construiţi de la zero 3,6 km de linie simplă
electrificată. Inspecţia finală pentru recepţia lucrărilor feroviare a
avut loc la sfârşitul lunii iulie, iar oficialii CFR SA erau optimişti,
spunând la vremea respectivă, la solicitarea Jurnalului de
Investigaţii, că tot atunci vor circula şi primele trenuri. Conducerea
CFR SA a precizat că „am primit deja solicitări de trase de la doi
operatori de transport feroviar de marfă, iar un operator feroviar de
transport feroviar de călători şi-a exprimat intenţia de a efectua
transport odată cu intrarea în vigoare a noului mers de tren”. Adică de
la mijlocul lunii decembrie. Cei
doi operatori de marfă sunt societatea (încă) de stat CFR Marfă şi DB
Schenker, subsidiara locală a gigantului german Deutsche Bahn.
Operatorul de transport feroviar de călători este tocmai societatea de
stat CFR Călători. Dacă aceasta din urmă anunţase că intenţionează
să utilizeze podul abia după mijlocul lunii decembrie, cele două
companii de transport de mărfuri îşi exprimaseră dorinţa de a pune în
mişcare garnituri imediat ce acest lucru va fi posibil. Numai că
lucrurile nu au fost chiar simple. După cum au precizat pentru Jurnal de
Investigaţii surse avizate din sistemul feroviar, un prim măr al
discordiei dintre partea română şi cea bulgară a fost legat de
alimentarea cu energie electrică.
Cine plăteşte curentul?
Cum calea ferată Craiova – Calafat nu este electrificată, singura
soluţie este alimentarea liniei de contact de pe malul bulgăresc al
Dunării. Mai ales că bulgarii insistă ca trenurile să fie tractate până
la Golenţi de locomotivele lor electrice, ceea ce implică costuri
suplimentare pentru partea română. Apoi, au mai fost discuţii legate de
procentul care-i va reveni fiecărei părţi din tariful de tranzitare a
podului cu trenul. Evident, cum bulgarii au construit podul propriu-zis,
lor le va reveni partea leului. Dar, deocamdată, nimeni nu încasează
nimic, pentru că lipsesc muşteriii. Acum, conducerea CFR SA a constatat
că a fost mult prea optimistă atunci când a prognozat că prile trenuri
vor trece peste pod la finele lunii iulie. “Circulaţia primelor trenuri
peste podul Calafat-Vidin la finele lunii iulie 2013 a fost o prognoză
care nu s-a materializat prin solicitari de circulaţie ale operatorilor
de transport feroviari. Aceştia nu au depus comenzi pentru introducerea
în circulaţie a unor trenuri în actualul plan de mers al trenurilor.
Odată cu punerea în aplicare a noului plan de mers (15.12.2013), în
funcţie de solicitările concrete ale operatorilor feroviari de
transport, vor putea fi puse în circulaţie trenuri de călători şi/sau
marfă care să folosească această rută de transport”, a precizat
administratorul infrastructurii, la solicitarea Jurnalului de
Investigaţii.
Prea lent pentru Interregio
Oricum, după mijlocul lui decembrie, pe ruta Craiova – Calafat
(Golenţi) – Vidin va circula un tren de călători internaţional, dar cu
rang de personal. „După deschiderea circulaţiei feroviare pe relaţia
Calafat – Vidin şi retur, intenţionăm introducerea în circulaţie a unor
trenuri de călători,
atât pentru traficul transfrontalier între regiunile limitrofe din
România şi Bulgaria, cât şi tranzitul unor trenuri internaţionale de
lung parcurs. În acest sens s-au iniţiat demersuri cu partea bulgară”,
au precizat pentru Jurnal de Investigaţii oficialii CFR Călători. Trenurile
internaţionale vor avea tarife accesibile oricui. Pentru ca un tren să
fie clasificat ca Interregio (fostele Accelerate şi Rapide), viteza
medie comercială trebuie să fie de minimum 45 km/oră pe timpul zilei şi
de 40 km/oră noaptea. Însă, potrivit datelor comunicate de CFR SA, „în
prezent viteza comercială a trenurilor pe secţia Craiova – Calafat este
de 35 km/h”. În această situaţie, trenurile nu vor putea fi clasificate
decât maximum Regio Expres. Adică un personal cu mai puţine opriri şi cu
vagoane moderne. Abia din 2020, termen optimist pentru finalizarea
lucrărilor de modernizare a celor 107 km de cale ferată dintre Craiova
şi Calafat (care nici nu au început, România aşteptând noul exerciţiu
bugetar al UE), vom putea vorbi de Interregio sau chiar Intercity pe
această rută. CFR SA speră să obţină finanţare europeană nerambursabilă
pentru modernizarea liniei, care va fi electrificată, dar, cel puţin
momentan, nu va fi şi dublată. Studiul de fezabilitate pentru
modernizarea şi reabilitarea liniei de cale ferată a fost finalizat, iar
suma necesară estimată este de 566 milioane de euro
În ultimii ani, Uniunea Europeană a construit un discurs public obsesiv despre siguranță alimentară, sănătate publică și protecția consumatorului. În paralel, aceiași decidenți au...
Un moment de tranziție pentru administrația Bucureștiului
Depunerea jurământului de către Ciprian Ciucu în funcția de primar general al Capitalei marchează începutul unei etape administrative...
După o lipsă de câțiva ani din PNL, partid pe care l-a și condus, Ludovic Orban ar putea renunța la partidul pe care l-a...
Utilizăm cookie-urile pentru a vă oferi cea mai bună experiență pe site-ul nostru. De asemenea, utilizăm cookie-uri pentru a optimiza funcţionalitatea site-ului web, pentru a îmbunătăţi experienţa de navigare si integrarile cu reţele de socializare.DA, ACCEPTPolitica cookies
