Anchetă la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca din București, după ce o pacientă tratată timp de 53 de zile în Centrul de Arși a fost transferată în Belgia infectată cu o bacterie periculoasă.
Conform Europa Liberă România, sora unei femei cu arsuri grave, internate la Floreasca, a publicat informații legate de mizeria de la centrul de arși, dar și despre demersurile repetate pe care le-a făcut timp de zeci de zile pentru ca sora sa să aibă o șansă la viață.
Pe lângă multele intervenții pe care a încercat să le facă în fața autorităților, fără succes, sora femeii în cauză a reușit într-un final să obțină transferul acesteia la un spital din străinătate.
În urmă cu câteva zile, aceasta publica fotografii din momentul transferului – „imaginea unei mame, unei fiice, unei soții, unei surori, unei prietene, care după 53 zile de luptă, de chinuri îngrozitoare, de lacrimi izvorâte din cele mai întunecate coșmaruri pe care vi le puteți închipui, pleacă într-un sac către ultima ei speranță.
(…) Verdictul din Belgia: drumul va fi mai lung decat au estimat inițial. Drumul va fi plin de durere, anestezii, curățări, operații. DAR, la final, Lavinia va păși pe ușa spitalului și ne vom întoarce acasă”.
Ulterior acestui moment, femeia i-a transmis ministrului Sănătății o scrisoare deschisă, pe Facebook, explicând că nu o face „ca soră a pacientei din rezerva nr 5 de la Centrul de Arși-Floreasca”, ci în calitate de „cetățean care a primit îngrijiri medicale în spitalul Floreasca în perioada 16-25.06.2025”, dat fiind că îi donase surorii sale piele.
„Am stat 7 zile într-un pat de spital, așteptând să se termine timpul cu durere. Știam că nu va fi la nesfârșit. Mi se spusese că durerile vor fi prezente pentru 1-2 saptamani. Apoi vor fi înlocuite de disconfort, iar ulterior va trece cu totul. Mi se spunea, de către o parte dintre cei ce formează echipa medicală auxiliară, “Dacă tu te vaiți, săraca aia de sor-ta ce să zica dincolo? Dincolo e iadul!”.
Când mi se aducea aminte de iadul pe care îl trăiește Lavinia, la câteva uși distanță, când mi se aducea aminte că eram acolo pentru a îi da ei o șansă la viață, strângeam din dinți și încercam să rezist. Dl Rogobete, durerea fizică a fost mai puternică decât dorința mea de a îmi salva sora. Au fost momente când nu am putut strânge din dinți suficient și am plans, am rugat să mi se dea ceva. O luam razna!
Ma dobora durerea și nu puteam accepta că singurul mod în care Lavinia poate trăi este să trecem amândouă prin iad. Dădusem deja pielea de pe mine, chiar să fie nevoie să mă zbat în acel carusel al unei dureri cum nu mai întâlnisem? Nu puteam accepta și am plâns, i-am deranjat și i-am “stresat” pentru că ceream îndurare, ceream să ni se dea ceva și nouă, să putem gestiona durerile.
Dl Rogobete, nu ceream opioide. Ceream ceva, orice, atât cât să putem trăi cu durerea care mă sfârteca. Simțeam cum cineva mă face bucățele, cum ard și cum se desprind părți din mine. Și asta nu în timpul intervenției. Eu vă vorbesc despre zilele de după. Zilele alea în care aștepti să cadă pansamantele hemostatice și să crească pielea la loc.
În fișă aveam notat să primim Paracetamol la 8 ore și Algocalmin la nevoie. Acest “la nevoie” în primele zile (probabil 5-6) era permanent. Paracetamolul mă ajuta să respir și să nu mai tremur de durere pentru 3-4 ore. Până la următoarea doza, care era la 8 ore de la cea anterioară, rămâneau 4-5 ore de îndurat. Așa că ceream algocalmin. Nu ca să irosesc resursele spitalului, ci că să nu înnebunesc de durere, ca să pot rezista.
Am intrat în sala de operații miercuri și cumva, până vineri am reușit să rezist cu durerea. Cu această combinație de paracetamol și algocalmin, combinate cu faptul că mi se amintea mereu că trebuie să tac și să îndur pentru că sor-mea e mai rău. Vineri, după ce medicii au plecat acasă, am ramas doar cu asistenții și odată cu medicii, au dispărut și dozele de paracetamol și algocalmin. A rămas doar durerea să ne însoțească.
Probabil e notat în proceduri, dl Rogobete, că dacă vrei să ajuți un pacient să uite de o durere, îi provoci una mai mare. Într-adevar, atunci când mi se amintea constant că NU am dreptul să mă vait pentru că Lavinia arde într-un iad la propriu și că nu mă gândesc la durerea ei, reușeam să tremur și să plâng fără să mai deranjez fonic echipa medicală. Mă simțeam egoistă că cer un calmant și încercam să rezist. (…)
Pentru că starea mea era una care începea să îi îngrijoreze, au apărut și medicii de gardă. Am aflat astfel că nu primisem calmante deoarece NU aveau. (…) Odată aduse perfuziile, deși s-a cumpărat EXACT ce mi s-a comunicat că avem nevoie, am ajuns într-un alt impas. Nu se puteau folosi și nu ne puteau fi administrate deoarece erau aduse din afara spitalului.
Când efectul perfuziei puse la ora 9.00 a început să se ducă, când am început, din nou, să tremur, mi s-a propus să mi se aducă un calmant de la critic. Adică să se ia o perfuzie de la sora mea, sau de la ceilalți care se aflau la acel moment în rezervele cu pacienți în stare CRITICĂ și să mi se pună mie. AM REFUZAT CATEGORIC (…).
Dl Rogobete, v-aș întreba dacă dvs credeți că un om întreg la cap ar fi acceptat așa ceva. (…) Într-un final am reușit să primesc calmante, din punga cu cele cumparate de familie. (…)
Am să revin cu o continuare, într-o nouă scrisoare publică, să vă povestesc despre durerile Laviniei, pacienta de la rezerva nr 5. Poate vă vor ajuta experiențele trăite de ea să înțelegeți câtă durere există în spitalele publice și câtă durere există într-un centru de arși autorizat.
Cu respect și încredere, pentru schimbările pe care încă mai sper să le aduceți.
Un pacient, un donator, un aparținător”, era o parte din postare.
Ei bine, date fiind toate cele de mai sus, dar și a faptului că povestea a apărut în mai multe publicații, astăzi ministrul Alexandru Rogobete a răspuns public, pe Facebook.
„În legătură cu informațiile apărute în spațiul public referitoare la situația de la Centrul de Arși al Spitalului Clinic de Urgență Floreasca din București, Ministerul Sănătății face următoarele precizări:
Am dispus încă de săptămâna trecută un control amplu prin Inspecția Sanitară de Stat, care vizează aspectele semnalate privind igiena, infecțiile asociate asistenței medicale și respectarea protocoalelor de dezinsecție. În paralel, Corpul de Control al Ministerului Sănătății efectuează o anchetă administrativă privind contractele de curățenie, dezinsecție, deratizare, precum și situația stocurilor de analgezice.
Am citit cu mare atenție scrisoarea deschisă a pacientei. Mărturia ei este cutremurătoare. Este inacceptabil, inadmisibil, ca în România anului 2025 un pacient să sufere de durere strigând după ajutor. Nu există scuză care să justifice lipsa empatiei și a unui tratament corespunzător al durerii.
Am sesizat oficial Colegiul Medicilor din România și am cerut declanșarea unei anchete disciplinare privind aplicarea protocolului terapeutic de analgezie în acest caz. Sunt hotărât să iau toate măsurile necesare. Nu accept nicio explicație fără argumente și nu tolerez abateri de la obligația fundamentală a oricărui cadru medical: grija față de pacient.
Controlul este în desfășurare, iar la finalizarea acestuia vom face public raportul complet. Pacienții trebuie protejați, ascultați și tratați cu demnitate. Nu voi face niciun pas înapoi”, promite ministrul Sănătății.
