Județul Hunedoara riscă să rămână fără o importantă sursă de energie:
Termocentrala Mintia. Din cauza nerespectării angajamentelor de mediu,
grupurile termocentralei se vor închide rând pe rând, în anii viitori.
Pierderile unității au ajuns și ele la o valoare impresionantă, de 170
milioane de lei. Costurile de producție sunt exorbitante, de 300 de lei\MW, în condițiile în care prețul de vânzare pe piața energiei, reglementat de ANRE, este de 235 de lei\MW. La acestea se mai
adaugă neînțelegerile din ultima perioadă cu reprezentanții Companiei
Naționale a Huilei, care vor mai mulți bani pe tona de cărbune
Prețul de producție al Termocentralei Mintia este în unele luni chiar
mai mare de 300 de lei\MW, ceea ce reprezintă un record european,
potrivit informațiilor obținute de Jurnal de Investigaţii.
”Acest preț ține foarte mult de management, dar și de performanțele
grupurilor energetice, care la ora aceasta sunt foarte coborâte. Dau
randament de 28-33%, în vreme ce în Uniunea Europeană se lucrează cu
randamente de 42% și mai nou de peste 50%.”, declară persoane autorizate
din cadrul termocentralei. Un alt factor de care depinde prețul de
producție este calitatea și prețul combustibilului, grupurile fiind
proiectate pentru un cărbune energetic de 4.200 kcal\t, iar cel livrat
acum are în jur de 3.300 kcal\t și mai are 50% piatră”, susțin sursele
din Mintia.
Instalații distruse
Piatra aflată în huilă distruge instalaţiile a căror întreţinere costă
milioane de euro anual. Fiecare grup are două cazane, care reprezintă
”plămânii” grupului.
Preîncălzitoarele de aer ale acestora sunt
înfundate cu zgură pietrificată și nu le curăță nimeni. Mai contribuie
și vârsta, au fost construite în 1970, respectiv 1971. Ar trebui să
producă 210 MW\grup. Dar, de exemplu, Grupul 4 nu poate produce mai mult
de 123 MW\oră încărcat la maximum, deși turbina e bună, dar
preîncălzitorii sunt înfundați.
Huila de Valea Jiului are
cenușă 40% și 50% piatră. „Cât bagi în foc atâta scoți. Se distrug
morile când se macină piatră în loc de cărbune, iar cenușa trebuie s-o
pui undeva, împreună cu zgura. Alți bani și aici, plus că se mai duc
alţi bani şi pe transport când cari 50% steril și piatră. Dacă ar fi
fost separat fizic, cărbunele din Vale ar fi avut 5.400 kcal\t”, declară
Cristian Vladu, fost director al Termocentralei Mintia.
Huila prea bună strică
Compania
Naţională a Huilei livrează materie primă zilnic, dar fără contract. Și
asta pentru că CNH e nemulțumită de prețul pe care-l oferă Mintia pe
cărbune, 65 de lei\Gcal.
Paradoxal – termocentrala din capitala
județului preferă importurile, oferind 85 de lei\Gcal, dar huila din
import e ”prea bună” și strică, la rândul ei, instalațiile de ardere,
care sunt proiectate pe calitatea cărbunelui din Valea Jiului.
Sindicaliștii din minerit consideră și ei că prețul de cumpărare a
huilei din Vale e discriminatoriu. ”Contractul pe care îl avem cu Mintia
face referire la puterea calorică. Acceptă minimum 3.300 kcal pe tonă.
Ceea ce aduc din import are puterea calorică peste 5.000 kcal și nu-l
pot arde. CNH primește 65 de lei\Gcal, pe când celor din import le dau
85 de lei. Este un lucru cu care noi nu suntem de acord. Piața energiei
nu este liberalizată”, a declarat Petre Nica, președintele Sindicatului
Muntele.
Oficialii CNH spun însă că, dacă cei de la Mintia nu ar
fi mulțumiți, ar trebui să nu accepte cărbunele, dar, din punctul lor
de vedere, ”huila răspunde pretențiilor beneficiarului”. Oana Stoicuţa,
purtător de cuvânt al CNH declară : ”calitatea huilei livrate de CNH
către Termocentrala Mintia este de 3.357 Gcal\t și răspunde pretențiilor
beneficiarului. Precizăm faptul că huila livrată este recepționată
cantitativ și calitativ de către reprezentanți ai Electrocentrale
Deva-Mintia. În situația în care huila nu corespunde din punct de vedere
calitativ, livrarea poate fi refuzată de aceștia”.
Reprezentanții CNH recunosc faptul că încă nu s-a ajuns la un contract
între ei și Mintia, din cauză că nu s-au înțeles la preț. „Cantitatea de
huilă programată a se livra în acest an către Mintia este de 1,29
milioane tone la preţul de 65 de lei pe Gcal”, precizează Oana Stoicuța.
Guvernul și Mintia acuză CNH
Totuși, situația din prezent este una bună, dacă se ia în calcul
producția scăzută ce va urma după ce se vor închide minele declarate
neviabile.
În perioada care va urma după intrarea în program de
închidere a minelor EM Petrila, EM Paroșeni și EM Uricani, producția CNH
va intra pe un trend descendent, fapt care va influența implicit și
situatia livrărilor către beneficiari.Menționăm că, pentru anul 2012,
producția aferentă celor trei exploatări este de 695 mii tone.
„Producția CNH poate fi revitalizată doar în condițiile implementării
unui program de retehnologizare cu accent pe creșterea productivității
muncii”, explică oficialii CNH.
Mintia încă are pierderi, iar
oficialii Guvernului spun că ar fi și din cauza prețului mai mare pe
care îl cere CNH. ”Cărbunele din Valea Jiului pe care de câteva luni îl
cumpără cu 72-73 de lei pe
Gcal duce și acesta la pierderi, fiindcă prețul e prea mare. Când ai un
consum foarte mare și capacitățile de producție sunt limitate”, a
declarat, Caroly Borbely, secretar de stat în Ministerul Economiei.
Tiberiu Borca, actualul director al Termocentralei Mintia, nu a dorit
să dea prea multe explicații în legătură cu pierderile de sute de
milioane ale unității pe care o conduce. În opinia lui, singurul vinovat
de pierderile de la Mintia este CNH, care a îndrăznit să ceară un preț
mai mare pe Gcal. ”Întrebați-i pe cei din CNH de ce înregistrăm
pierderi. Acestea sunt din cauză că prețul la materia primă a crescut
corelat cu produsul finit”, a declarat, sec, Borca.
Probleme de mediu
La toate problemele enumerate se adaugă și cele legate de
neîndeplinirea angajamentelor de mediu impuse de Uniunea Europeană.
Astfel, în acest an, Mintia mai poate funcționa cu grupurile 2, 3, 4, 5,
6.
Dar grupul 2 mai are circa 2.500 de ore de funcționare. În
anul 2013, Mintia trebuie să oprească grupurile 2, 3 și 4 pentru lipsa
desulfurării, deci va mai produce doar cu grupurile 5 și 6. Începând cu 1
ianuarie 2014, Mintia se va opri complet, pentru că nici tehnic și nici
fizic nu se mai pot executa lucrările de desulfurare, care durează
minimum doi ani și nici nu au sursa de finanțare. „Ar fi putut să facă
proiectele și să le depună pe Ministerul Economiei și al Mediului, dar
nu le-au depus și nu au nici finanțare”, a declarat Bogdan Țîmpău,
deputat PNL de Hunedoara.
Caroly Borbely spune însă că nu numai
Mintia are probleme cu angajamentele de mediu, ci toate termocentralele
din țară. ”Toți directorii au fost anchetaţi, cazul de la Mintia nu este
singular. Sursele de finanțare sunt greu de găsit, iar acum suntem pe
ultima sută de metri privind înființarea Complexului Energetic
Hunedoara. Există o întârziere foarte mare cu aceste proiecte pe mediu,
dar nu pot scrie eu proiecte în locul directorului. Până la urmă se vor
găsi soluții”, precizează Borbely.
Producție scumpă și proastă
Cristian
Vladu, fostul director al Termocentralei Mintia, explică faptul că
nimeni în această țară nu cumpără energia produsă cu asemenea costuri pe
piețele de energie care funcționează astăzi. Drept urmare, Guvernul,
prin ANRE, reglementează niște prețuri pentru cei care produc scump și
prost. ”Dar nu este vorba de orice prețuri. Acestea au un fundament
științific, iar anul trecut prețul reglementat a fost de 235 de lei\MW.
Soluția ar fi ca Mintia să-și micșoreze costurile până la pragul de
rentabilitate, adică măcar până la concurența cu 235 de lei\MW. Statul
știe de pierderile acestea și nu ia nicio măsură pentru simplul motiv că
o mână o spală pe alta, afaceri, piese de schimb la suprapreț,
certificate de noxe vândute sub prețul lor real și multe asemenea”,
precizează Cristian Vladu.
Termocentrala Mintia se pregătește să tragă obloanele
PNL – un OZN electoral
Liberalii au constituit întotdeauna o castă. Chiar dacă după 1989 se putea specula o stare de spirit „antisistem”, cei care au făcut-o au fost ţărăniştii. Ei au fost cei care s-au constiuit într-o mişcare/partid de masă. Cu consecinţele electorale vizibile în ziua de azi, dar ăsta este un alt subiect. Liberalii, nu! De la bun început au fost atomizaţi prin tot felul de „cluburi”. Până în 2000 au acţionat într-un fel de semiclandestinitate. Alegerile au fost pentru ei, până mai ieri, un fel de „ambâţ”.
Liberalii au avut de unde învârti bani. Tot felul de întreprinzători riverani, la care s-au adăugat investitorii strategici din marea familie europeană a liberalismului, au cotizat la o cauză comună. Care, fiind românească, fireşte, era spartă-n şaişpe! Până la urmă au reuşit să se adune împreună, să se lipească unii cu alţii. Ce a ieşit, vede astăzi oricine se uită la televizor sau citeşte presa. (Hai, că trebuie să vă simţiţi flataţi. Glumesc.)
Haos, Cataramă, Citroen etc
PNL nu a participat, propriu-zis, la alegerile de la începutul anilor nouăzeci. Nici măcar anul 1996 nu poate fi categorisit, pentru liberali, în registrul marilor combatanţi.
Atunci ei s-au lăsat purtaţi de valul imens de simpatie şi compasiune pe care l-a reprezentat CDR, lăsat moştenire de către seniorul Corneliu Coposu. Dar au ştiut să se menţină vii în atenţia opiniei publice. Au contribuit, masiv, la asta, Viorel Cataramă şi Călin Popescu Tăriceanu.
La un moment dat, cine îşi mai aminteşte, bravo!, Poşta Română se dădea pe roţi doar cu Citroen, timp în care Sorin Pantiş…. Altă poveste. Vorba e că ani de zile au existat şapte mii de feluri de liberali. Chiar şi după congresul din 1993, de la Braşov, tot au fâlfâit pe scena politică românească felurite aripi care încercau să ne facă să respirăm aerul liberalismului.
N-a fost să fie până în anul 2000. Cu toate că în 1996 PNL a participat la guvernare. Dar nu a reuşit să aibă o campanie de imagine la nivel naţional. PNL nu avea o firmă de consultanţă angajată (vorbesc despre o strategie comună, nu despre interesele fiecărui barosan în parte, şi gândul nu trebuie să ţi se fixeze pe Dinu Patriciu) şi nu avea nici măcar un Octav Cozmâncă. Adică o autoritate incontestabilă în domeniul organizării.
Problema majoră a liberalilor a fost, şi este până în ziua de astăzi, că nu au o bază de resurse umane. La capitolul ăsta sunt zero. Au cea mai slabă organizaţie de tineret, culmea!, şi cea mai slabă organizaţie de femei. Dacă ar fi să-i compari cu PSD ar fi ca şi cum ai compara Marte cu Venus si dacă i-ai compara cu PDL ar fi ca şi cum ai sta indecis între a alege să conduci un Ferrari sau o Dacia, nu Duster, de aia, Super Nova sau cum îi zicea.
Liberalii, ăia mulţi, câţi erau, se bazau pe o stare de entuziasm şi pe o gaşcă de ziarişti. Toţi erau adunaţi în cluburi, şi la propriu, şi la figurat. Remember, Sorin Roşca Stănescu, Petru Berteanu, ce vremuri!
Saatchi & Saatchi & Raluca Turcan
Din anul 2000 s-au schimbat aşezămintele. PNL avea deja la activ o perioadă de clocit banul public. Drept urmare s-au cumpărat profesionişti.
Raluca Turcan, Tătăran pe vremea aia, a fost artizana relaţiei cu firma Sachi & Sachi şi ulterior cu Ogilvy. Nişte copii faţă-n faţă cu armata pesedistă. Dar nota de plată a fost achitată şi experţii şi-au spus cuvântul. Lucru care s-a văzut în anii care au urmat.
PNL a devenit dintr-un partid politic, o formaţiune politică. O entitate care păstrează cadenţa atunci când defilează prin faţa publicului spectator. Cei patru milioane de euro despre care se vorbeşte (vreo trei sferturi plătiţi de Dinu Patriciu) n-au fost bani aruncaţi în vânt. PNL a pierdut totuşi alegrile din acel an. Nici nu se putea altfel, având în faţă un PSD sub ordinele lui Octav Coszmâncă şi un electorat predispus la mişto faţă preşedintele României, Emil Constantinescu.
Anul 2000 a însemnat însă pentru liberali o schimbare profundă de optică în privinţa abordării campaniilor electorale. Clasarea în spatele Partidului România Mare a fost un duş rece care i-a trezit la realitate pe cei mai mulţi dintre liberali. Epoca romantismului trecuse şi răsărea perioada pragmatică. Simboluri ale liberalismului interbelic, precum Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu Quintus ori Dan Amadeo Lăzărescu făceau un pas înapoi dinaintea sponsorilor partidului.
În peisaj a apărut Felix Tătaru. Acel Felix Tătaru care i-a asigurat lui Traian Băsescu victoria la Primăria Bucureştilor în anul 2000. Într-o competiţie în care actualul preşedinte al României pornise din poziţia de „favorit la înfrângere” în competiţia cu, daaaaaa!, Sorin Oprescu.
Şi-a făcut treaba Felix Tătaru şi cu PNL, care, în 2004, desigur, în alianţa D.A, s-a mai urcat o dată pe nişte fotolii ministeriale. Au avut un aport important la această evoluţie Adriana Săftoiu şi Dorel Şandor. Despre acesta din urmă câteva cuvinte: a apărut şi a crescut sub umbra lui Petre Roman, a făcut un stagiu de vreo patru ani şi la PSD, e „un bărbat foarte bine”, politolog cu acte-n regulă, despre care n-a auzit foarte multă lume, dar cei care au auzit au aflat că are şi niscaiva atestate şi pe la fosta Securitate, nu că asta ar mai însemna ceva în ziua de azi!
Tot în aceeaşi perioadă celebrul GUVR – Grupul un Viitor pentru România – care fusese profund ataşat cauzei lui Ion Iliescu la începutul anilor nouăzeci, s-a sucit brusc şi abrupt şi a cuplat la garnitura liberală.
Tot Silberstein, tot Filkenstein
Campania din 2008 s-a vrut a fi abordată în forţă. Drept urmare s-a apelat, la cine altcineva?, decât la atât de familiarii, casnici politicii româneşti, Tal Silberstein şi Arthur Finkelstein.
Cei care, pe lângă faptul că au făcut consultanţă politică pentru Ronald Reagan, Richard Nixon şi au creat personajul primarului New York-ului, Rudy Giulani, au mai pus umărul şi la campania PSD şi astăzi contribuie cu experienţa lor, aud?!, da, corect!!!, la efortul electoral al PDL.
Succesele lor în campaniile româneşti pot fi cuantificate statistic. La fel ca şi PSD, în 1996, şi PNL, în 2008, a pierdut alegerile generale. Dar într-un mod onorabil. O contribuţie majoră în toată această afacere a avut Multimedia Political Communication, firmă deţinută de Dan Andronic, ziarist şi intelectual totodată. Care a avut relaţii intime şi cu campania electorală a PSD-ului lui Adrian Năstase, din anul 2004, na, c-am zis-o şi p-asta! Rămâne-ntre noi: Dan Mihalache, şeful departamentului de comunicare din PNL, consilier de bază al lui Crin Antonescu, a fost pesedist de mare notorietate.
În 2008 însă PNL se prezenta electoratului, pentru prima dată, ca o formaţiune politică grupată, oferind o unică variantă de Dreapta. Ceea ce în anii anteriori nu se întâmplase. În 2000 din cauza conflictelor interne create de către Valeriu Stoica, în 2004 pentru că au fost nevoiţi să-şi cupleze mesajul cu Partidul Democrat, la vremea cu pricina reprezentant fruntaş al României în Internaţionala Socialistă.
Manual de Identitate Vizuală
Şi-am ajuns în zilele noastre, când PNL este din nou într-o alianţă electorală cu un partid de Stânga. Se pare că asta este o carte câştigătoare. Dacă se face şi PSD membru în Partidul Popularilor Europeni, iar e greu pentru PNL.
Deocamdată însă toate sunt la locul lor. În sensul în care toată campania electorală de anul ăsta şade, temeinic priponită, pe umerii lui alde Liviu Dragnea & Co. Aleargă şi liberalii în spate,
mai ridicând de câte un colţ al sacului, când apucă, nimic de zis. Dar altminteri social-democraţii sunt ăia care trebuie să centreze, tot ei să dea şi cu capu’ şi dacă se poate să şi marcheze.
USL a scos un Manual de Indentitate Vizuală. Practic, documentul, broşura, aia, ce e ea, a fost servită PNL care nici măcar n-a cotizat, colea, ceva, la inaugurarea luminii tiparului, cum ar zice prietenii mei care au fost la botezu’ lu’ fiică-mea.
Crin Antonescu aplică tactica privirilor pe geam şi se mai ia de guler cu cine apucă. În afară de manualul abia pomenit, PNL nu are o strategie de campanie propriu-zisă. Sigur, la nivel de filiale există tot felul de combinaţii şi de scheme electorale. Pe plan naţional însă, PNL priveşte lucrurile în perspectivă. Anume, mult deasupra. Survolează realitatea din România precum un OZN.
Cantacuzino, un fel de Pasteur ratat
Este vorba, bineînţeles, despre cele două institute. Când se vorbeşte despre Institulul Cantacuzino, românii reverberează puternic. Intră ntr-un fel de rezonanţă patriotică. Îşi aduc aminte că sunt geniali. Asociază institutul Cantacuzino cu un fel de scut românesc împotriva tuturor relelor, a viruşilor, ptiu, ptiu, ptiu!!!, cu care suntem bombardaţi dinafara ţării. Cu preţul mic pe un vaccin care-ţi asigură o imunitate, beton! Bine, într-un fel aşa este. La Institutul Cantacuzino lucrează experţi care şi-ar găsi locul în orice sistem similar din lume şi, cu siguranţă, ar fi mult mai bine plătiţi. Da, de acord, Institutul Cantacuzino se află cu adevărat în serviciul public. Dar Institutul Cantacuzino este în afara regulilor economiei de piaţă şi nu respectă nici măcar normele GMP – Good Manufacturing Practice.
Toate problemele acestui Institut sunt fundamental legate de management. Un management care, începând din 1990 încoace, a refuzat să aplice reţeta de succes şi arhicunoscută a Institului Pasteur. Despre care va fi vorba imediat. Surse avizate din domeniul medical au făcut pentru Jurnal de Investigaţii o radiografie a cauzelor eşecului acestui institut.
Deocamdată se impune o istorie a preşedinţilor Institutului Cantacuzino, care redă, în oglindă, imaginea României. Primul preşedinte postdecembrist al Institutului Cantacuzino a fost Andrei Combiescu. Domnia sa a durat până taman în 2003. A fost schimbat cu Marian Neguţ, moment din care au început să se facă simţite jocurile politice.
În 2005, acesta fiind plecat la o reuniune a institutelor Pasteur, a fost schimbat din funcţie de către ministrul Sănătăţii de la acea vreme, Mircea Cinteză. În locul său este numit Lucian Radu, la intervenţia directă a lui Virgil Păunescu, fost şi actual consilier pe probleme de sănătate al preşedintelui României, Traian Băsescu. În perioada august/ septembrie 2005, acesta organizează un concurs pentru ocuparea funcţiei de director al Institutului Cantacuzino pe care…îl câştigă!
Bon. Din 2009 devine director interimar Radu Iordăchel, pus în funcţie de episodicul ministru Ionuţ Bazac. Atunci a fost dată lovitura cu vaccinurile împotriva gripei porcine. Iniţial exista un contract pentru cinci milioane de doze. Se produseseră deja trei milioane de doze când, brusc, o decizie a Agenţiei Naţionale a Medicamentului, purtând girul lui Daniel Boda, a stopat producţia ca fiind necorespunzătoare.
Vine ministru Cseke Attila, îl pune director pe Gabriel Ionescu. Radu Iordăchel dă în judecată decizia de demitere a sa din funcţie şi câştigă în 2012, când este repus în funcţie de către fostul ministru al Sănătăţii, Ladislau Ritli, coleg de partid (UDMR) al lui Cseke Attila. Asta este istoria complicată, fără sens, a mangenetului unei istituţii care, altminteri, ar fi putut fi o unitate de referinţă în Europa.
Nu respectă normele GMP
Este vorba despre nişte „standarde de calitate”. Good Manufacturig Practice. Linia de producţie este la două sute de metri de cea de înfiolare, ceea ce nu corespunde literii cărţii.
Asta însă nu ar fi mare lucru. Problema mare este că Institutul Cantacuzino desfăşoară trei activităţi care nu au cum să fie corelate. Cea de cercetare, de producţie şi de reactivitate. Conform legislaţiei în vigoare, nu poţi avea obiect de activitate şi cercetarea şi producţia de masă. Dimensiunea asta, de business, ar putea fi preluată de către o firmă specializată, eventual aflată în proprietatea statului român. Există! (Antibiotice Iaşi.)
S-au făcut presiuni mari de către aproape toţi miniştrii Sănătăţii pentru revenirea Institutului Cantacuzino în parametrii economiei de piaţă, pentru că despre legalitate nu mai poate fi vorba. În sensul în care nimeni din România nu îşi permite să se gândească, măcar, la o cale de acţiune în Justiţie a Institului Cantacuzino. Dar s-au făcut împrumuturi de la Banca Mondială şi s-au
accesat fonduri PHARE. Banii s-au risipit aiurea. În primul rând, din cauză că actualul sediu, un monument istoric de altfel, nu permite retehnologizarea conform standardelor cerute de GMP. La ora actuală, Institutul Cantacuzino are datorii în valoare de un milion de euro şi în conturi bani cât să plătească salariile timp de o lună.
De cealaltă parte, Institutul Pasteur, care este modelul pe care l-a copiat Institutul Cantacuzino, şi-a externalizat producţia de masă a vaccinurilor. Aici stă întreaga problemă. Institutul Cantacuzino a vrut, şi a reuşit, ca începând din 1990 să impună un monopol şi pe piaţa cercetării şi pe cea a producţiei. Dar nu a reuşit să şi managerizeze acest succes.
Epopeea directorilor este sugestivă. Postul de şef al Institutului Cantacuzino depinde de două ministere: cel al Cercetării şi cel al Sănătăţii. Până acum nu s-a putut pune în practică o politică de eficientizare a activităţii şi asta este rezultatul şi al bramburelii de la nivelul conducerii.
Tehnologii din anii 70 – 80
Cu toate că s-au făcut împrumuri substanţiale de la Banca Mondială şi s-au accesat fonduri PHARE medicii şi cercetătorii de la Institutul Cantacuzino lucrează pe aparaturi din secolul trecut.
Cea mare parte din vină o poartă, fireşte, conducerea intitutului. Pe de altă parte şi sindicaliştii s-au complăcut într-o stare de fapt care până la urmă s-a întors împotriva lor. Un fel de „ca pe vremea lu’ Ceauşescu” a condus la lipsa de eficienţă a Institului Cantacuzino, care acum stă cu mâna întinsă, în loc să producă veniturile pe care le-ar putea genera, beneficiind de renumele şi profesioniştii pe care îi are.
Au fost obţinute repetate derobări de la împrumuturile contractate în numele Institutului Cantacuzino. În privinţa vaccinurilor pe care le produce, majoritatea sunt reţete clasice. Nici nu s-ar putea altfel. Preţul scăzut al acestora este o variabilă care depinde de faptul că, practic, există un monopol de piaţă deţinut de Institutul Cantacuzino. Revenind la activitatea angajaţilor/sindicalişti. Aceştia s-au opus constant separării activităţilor de cercetare faţă de cele de producţie.
Singura soluţie, externalizarea
Cele relatate ar putea să semene cu o acuză adusă unui prestigios institut. Nu este aşa. Este ceea ce se întâmplă de fapt.
Cantacuzino a intrat într-un „modus vivendi”, într-un fel de a fi care îi asigură, cum-necum, o existenţă decentă. Starea asta de fapt trebuie schimbată. Ceea ce se întâmplă acum nu este nicidecum o rea-voinţă din partea autorităţilor. Nu are statul, cu atât mai puţin cetăţenii, nimic împotriva Institutului Cantacuzino.
Nu este vorba despre nicio
conspiraţie mondială împotriva românilor. Nu încearcă nimeni să ne
inoculeze viruşi sau să ne lase dezarmaţi împotriva acestora. Nu e vorba
nici despre vreo malversaţiune economică. Evident, vaccinurile din
import sunt mai scumpe. Dar nimeni nu împinge Institutul Cantacuzino
către faliment. Dimpotrivă, de-a lungul timpului a fost ajutat de multe
ori. Soluţia este cea pe care o ştie multă lume şi ar trebui să fie
evidentă şi pentru şefii Institutui Cantacuzino, câţi vor fi fiind ei –
externalizarea serviciului de producţie. Pentru că în felul ăsta ar
putea să fie şi sprijiniţi de către stat, ca fiind reprezentanţi, în mod
exclusiv, ai unui institut de cercetare.
Jaf de 260 milioane euro în sistemul de irigaţii din Dobrogea
14.300 kilometri de conducte, 793 de staţii de pompare, 49 de amenjări de irigaţii. Cea mai importantă infrastructură de îmbunătăţiri funciare din România, a cărei valoare de inventar este de ordinul sutelor de milioane de euro, îşi dă în acest an obştescul sfârşit, sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor statului. Conductele sunt dezgropate pe kilometri întregi, pompele, smulse cu macaraua, iar apeductele, sfărâmate. Întregul patrimoniu al ANIF Dobrogea a fost vândut la fier vechi.
În timp ce fermierii constănţeni aşteaptă de doi ani semnăturile pentru începerea primului proiect de îmbunătăţiri funciare finanţat din fonduri europene, ultimele componente ale sistemului de irigaţii din Dobrogea sunt devalizate de hoţii de fier vechi.
Anul 2012 a debutat cu o intensificare a fenomenului infracţional în irigaţii. Dacă până acum ţinta atacurilor hoţilor erau exclusiv componentele metalice, în prezent infractorii au pus la punct o nouă metodă de devalizare – jgheaburile din ciment din compunerea apeductelor sunt pur şi simplu sfărâmate cu barosul. Armătura metalică este vândută la centrele de colectare a fierului vechi iar piatra este utilizată ca material de construcţie. Dintr-un jgheab lung de şase metri şi greu de căteva sute de kilograme, hoţii nu se aleg decât cu două-trei kilograme de fier. Valoarea unui element de apeduct este de peste 600 de lei, iar kilogramul de fier vechi este cumpărat la centrele de profil cu un leu.
La furat cu macaraua
Ultima staţie de pompare funcţională din zona Agigea a fost devalizată la sfârşitul anului trecut, chiar de sărbători. „Au venit cu utilaje şi echipamente. Pompele au fost smulse din staţie cu macaraua. Nu a mai rămas nimic”, povesteşte Gheorghe Lămureanu, reprezentantul Asociaţiei Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii Agigea şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor Agricoli Privaţi de Cereale şi Plante Oleaginoase Constanţa.
Staţia a fost preluată de la Administraţia Naţională de Imbunătăţiri Funciare iar fermierii au cheltuit sume considerabile pentru menţinerea ei în stare de funcţionare. Nu este singurul caz de acest fel. Toate cele trei staţii de pompare utilizate de agricultorii din zonă au fost complet devalizate.
„Începând cu anul 2000, am preluat trei staţii de pompare. După ce am investit în reparaţia lor, pază şi refacerea reţelei de alimentare cu energie electrică, din 2004 nu le-am mai putut utiliza prentru că SNIF (n.r. actuala ANIF) nu le-a mai alimentat cu apă”, a explicat liderul fermierilor. El a adăugat că prejudiciul total produs prin devalizarea celor trei puncte de pompare se ridică la un milion de euro. Adică 330.000 euro pentru fiecare staţie de pompare şi reţelele aferente.
Şi cum pe tot parcursul anului trecut au fost irigate 2.300 de hectare dintr-un total de 450.000, cât este capacitatea teoretică a sistemului de irigaţii din judeţul Constanţa, rezultă că în 2011 ANIF a înregistrat o producţie de sub 0,5 %. Practic, s-a irigat doar în două zone de mici dimensiuni, restul sistemului fiind la discreţia hoţilor.
12.300 km de conducte, la fier vechi
Potrivit ultimului raport dat publicităţii de către ANIF Dobrogea, la nivelul anului 2008, Sucursala Teritorială Dobrogea, care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul judeţelor Tulcea şi Constanţa, are în administrare suprafeţe amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare ce totalizează peste 770.000 ha.
Ponderea în activitate este deţinută de lucrările de irigaţii (582.589 ha), desecare prin pompare pe alte 52.127 ha, lucrările de combatere a eroziunii solului se întind pe 91.651 ha iar apărarea împotriva inundaţiilor vizează 45.769 ha. Potrivit ANIF, lucrările de irigaţii sunt distribuite în 49 de amenajări de irigaţii care sunt alimentate de 793 staţii de pompare, din care: staţii de pompare de bază – 46, staţii de repompare – 116 şi staţii de punere sub presiune – 631, din care 68 s-au transferat la organizaţiile şi asociaţiile utilizatorilor de apă pentru irigaţii.
Apa este preluată de staţiile de pompare de bază şi transportată la punctele de livrare prin canale de aducţiune şi distribuţie cu o lungime totală de 2.000 km (din care a fost transferată la asociaţii o reţea de 33 km). Distribuţia apei către plante se realizează gravitaţional sau prin punere sub presiune prin reţeaua de conducte îngropate cu o lungime totală de 12.300 km (din care 128 km au fost predaţi la asociaţii). Dacă luăm în calcul prejudiciul produs de hoţi în cazul fermierilor de la Agigea şi numărul total al staţiilor de pompare din Dobrogea, rezultă că atacurile hoţilor asupra întregului sistem de irigaţii produc pagube de peste 260 milioane de euro. Asta fără să mai punem la socoteală miile de kilometri de conducte şi apeductele din câmp, care nu sunt păzite de nimeni.
Lupul, paznic la conducte
Din păcate pentru agricultorii constănţeni, hoţii scapă de fiecare dată basma curată. Liderul fermierilor spune că lucrează în agricultură din 1974 dar nu a văzut o asemenea nepăsare din partea statului.
„Am fost în instanţă. Hoţii nu au fost condamnaţi pentru că noi nu ne putem constitui parte în proces, întrucât nu suntem proprietarii de drept ai staţiilor de pompare, iar ANIF le-a scos deja de pe inventar, pentru că sunt foarte vechi”, îşi varsă oful Gheorghe Lămureanu. „31 de ani au fost pe câmp călare sau cu şareta, nu cu maşina, cum se face acum. Este revoltător. Ei (n.r. guvernanţii) nu vor ca noi să mai producem”.
Mai mult decât atât, în urma cercetării unor cazuri de furturi de conducte în zona Topraisar, poliţiştii au descoperit în acest an o reţea infracţională care cunoştea cu exactitate amplasamentul conductelor ANIF din câmp, ceea ce înseamnă că hoţii merg mână în mână cu unii salariaţi ai administraţiei. „Hoţii au săpat exact deasupra conductelor. Nu aveau cum să cunoscă traseul subteran al ţevilor decât dacă ar fi fost îndrumaţi de către cineva care ştie acest lucru”, au precizat surse din cadrul Poliţiei.
Un caz asemănător cu cele prezentate mai sus a fost descoperit de poliţiştii constănţeni în cursul lunii noiembrie. Hoţii au devalizat un întreg sistem de pompare care se întinde pe kilometri întregi în apropierea Dunării. Infractorii au săpat, cu ajutorul unor utilaje, la doi metri adâncime în pămănt pe distanţe de câteva sute de metri pentru decopertatea unor conducte magistrale cu diamentru de un metru, pe care apoi le-au tăiat şi vândut la fier vechi. Operaţiunea s-a desfăşurat numai noaptea, timp de mai multe săptămâni. Potrivit oamenilor legii, nu trece zi fără să fie semnalate atacuri la reţeaua de irigaţii din Dobrogea.
Apa, la concurenţă cu motorina
În consecinţă, pentru acest an se preconizează un dezastru în irigaţii. „Nici vorbă să fie udate mai mult de 2.000 ha în 2012. Două udări te costă 2.000 de lei pentru fiecare hectar”, a explicat Gheorghe Lămureanu.
Cu această suprafaţă irigată, judeţul Constanţa s-a întors în timp cu 50 de ani, atunci când la Constanţa au fost puse bazele actualului sistem de irigaţii şi când agricultorii udau câmpul cu
sacaua. Potenţiali beneficiari ai celui mai complex sistem de îmbunătăţiri funciare din ţara noastră, agricultorii constănţeni sunt nevoiţi să achite unele dintre cele mai mari tarife la irigaţii. Pentru ca apa să ajungă în toate colţurile judeţului, litoralul dispune de trei trepte de pompare, care transportă apa până la o diferenţă de nivel de 130 de metri.
Tarifele sunt pe măsură. Potrivit centralizatoarelor de tarife ale ANIF, cel mai mare preţ pentru apă îl vor plăti în acest an cultivatorii din zona Galeşu, respectiv 914,47 de lei pentru mia de metri cubi. Anul trecut, recordul în materie de preţ a fost înregistrat în zona localităţilor Nicolae Bălcescu şi Mircea Vodă, alimentate din sistemul Carasu, unde agricultorii au cumpărat apă cu 989,79 lei mia de metri cubi, preţ la punctul de livrare. În 2010 fuseseră înregistrate tarife record, de 3.511,75 lei la pentru mia de metri cubi la punctele de livrare din zona localităţii Lanurile, alimentate din sistemul Carasu Sud. Rezultă un preţ maxim de 3,5 lei pentru fiecare metru pătrat irigat, respectiv jumătate din preţul unui litru de motorină utilizat în agricultură.
Livada din „Afganistan”
Pentru că tot am amintit mai sus de anii 60, atunci când fermierii constănţeni utilizau metode rudimentare, la Agigea, pe malul canalul Dunăre- Marea Neagră, unul din principalii furnizori de apă pentru irigaţii din Dobrogea, pe o suprafaţă de cinci hectare creşte o livadă de pomi fructiferi udată numai cu cisterna.
„Lucrătorii îi spun
Afganistan, pentru că aici nu avem nici apă potabilă şi nici apă pentru
udat. Aici apa pentru irigaţii ne-ar costa 2.700 lei mia de metri cubi,
în condiţiile în care la o sută de metri de livadă este canalul”, a
explicat preşedintele Asociaţiei Producătorilor Agricoli Privaţi de
Cereale şi Plante Oleaginoase.
Biserica Evanghelică restaurează de mântuială monumente UNESCO
Pe bani europeni, Biserica Evanghelică din România restaurează de mântuială nouă lăcaşe de cult, clădiri de patrimoniu. Ţigle de plastic, pereţi tencuiţi necorespunzător, mortar cu o compoziţie îndoielnică – acestea sunt numai câteva dintre aspectele semnalate în mai multe rapoarte întocmite de specialişti în restaurare şi care sunt prezentate în exclusivitate de Jurnal de Investigaţii. Calitatea lucrărilor a fost criticată şi de cel care a restaurat Palatul Buckingham, Sir Hendry Rumbold, dar şi de reprezentantul Fundaţiei Prinţului Charles în România, John Munro.
Peste cinci milioane de euro au fost aruncate de Biserica Evanghelică din România în cea mai mare operaţiune de reabilitare şi restaurare a Bisericilor fortificate din Transilvania, unele declarate monumente UNESCO, proiect început la mijlocul anului trecut.
Deşi lucrările trebuie derulate numai de specialişti, astfel încât orice intervenţie să păstreze patina timpului, şantierele sunt populate de muncitori necalificaţi, nemonitorizaţi, care aruncă din mistrie şi cancioc cu var “Made in Turkey” şi chiar ciment “îndoit” pe alocuri cu pământ galben. Primele rezultate se văd cu ochiul liber în cazul Bisericilor de la Criţ şi de la Mesendorf, din judeţul Braşov, unde unele ţigle vechi de sute de ani au fost sparte şi înlocuite cu unele nou-nouţe, din plastic.
Se lucrează la nouă biserici
Proiectul, denumit „Tezaure Fortificate Redescoperite – Dezvoltare Durabilă a Regiunii Centru prin punerea în valoare a potenţialului turistic al reţelei de biserici fortificate săseşti din Transilvania”, dispune de finanţare europeană de aproximativ patru milioane de euro şi de cofinanţare a statului român de un milion de euro.
Potrivit paginii de prezentare, proiectul se desfăşoară în judeţele Sibiu, Alba, Mureş şi Braşov, beneficiarul direct fiind Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România, care a hotărât ca, într-o primă fază, din 18 biserici, la nouă să înceapă lucrările.
Bisericile fortificate care au intrat în reabilitare sunt Biserica Evanghelică Fortificată Archita, comuna Vânători, judeţul Mureş; Biserica Evanghelică Fortificată Apold, comuna Apold, judeţul Sibiu; Biserica Evanghelică Cloaşterf, comuna Saschiz, judeţul Mureş; Biserica Fortificată Buneşti, comuna Buneşti, judeţul Braşov, Biserica Evanghelică Fortificată Mesendorf, comuna Buneşti, judeţul Braşov, Biserica Evanghelică Fortificată Criţ, comuna Buneşti, judeţul Braşov; Biserica Evanghelică Fortificată Dealu Frumos, Comuna Merghindeal, judeţul Sibiu; Biserica Evanghelică Fortificată Netuş, comuna Iacobeni, judeţul Sibiu şi Biserica Evanghelică Fortificată Stejăriş, Comuna Iacobeni, judeţul Sibiu.
Lucrări necorespunzătoare
Probleme privind calitatea lucrărilor din proiect s-au identificat încă din luna iulie 2011 la bisericile fortificate din comunele Mesendorf şi Criţ, din judeţul Braşov.
Ele au fost semnalate într-un raport oficial, semnat de arhitecta proiectului din Mesendorf, Letiţia Cosnean, dar şi de Karl Helwig, reprezentantul beneficiarului, şi de Olimpiu Precup, inginer
constructor specializat în monumente. În cadrul inspecţiei de şantier s-a constatat execuţia foarte proastă a rostuirii, adică a tencuirii dintre pietre sau a cărămizilor din zidărie, a structurii de lemn a acoperişului cu aspect de provizorat, dar şi distrugerea unui număr mare de bucăţi de ţiglă veche de pe acoperişuri şi înlocuirea lor cu ţiglă nouă. Comisia a făcut recomandări precise către echipele de lucru, arătând cum trebuie să procedeze în continuare, astfel încât deficienţele să fie înlăturate, însă multe probleme nu au fost rezolvate nici până în ziua de astăzi.
Potrivit raportului, comisia a verificat rostuirea executată pe porţiuni de zidărie de piatră (zidurile de incintă), convenindu-se următoarele aspecte: “Este necesară o rostuire mai atentă, care să nu depăşească sau să înglobeze suprafata pietrelor; pentru porţiunile deja executate se va realiza curăţarea pietrelor şi evidenţierea clară a muchiilor prin metode care să nu deterioreze faţa vizibilă a pietrei. Compoziţia şi constituţia mortarului de rostuit este mult diferită faţă de original. La pipăire, mortarul folosit avea o duritate mare, iar culoarea deschisă contrasta cu zidul original”. Autorii raportului au mai constatat că pe unele porţiuni zidul istoric era clădit exclusiv cu pământ galben sau cu un procentaj dominant al acestuia în compoziţia mortarului.
„În lipsa unor studii de fundamentare de specialitate (analize de laborator) la etapa proiectului tehnic pentru stabilirea compoziţiei precise a mortarelor/tencuielilor s-a propus testarea pe teren a unor eşantioane de mortar cu compoziţie diferită (ex.: procent mai mare de pământ galben sau var etc.) care să se apropie atât în duritate, cât şi în cromatică cu mortarul original”, se mai arată în raport.
De asemenea, arhitecţii au atras atenţia asupra aspectului de clădire nouă pe care îl creează învelitoarele realizate exclusiv din ţiglă nouă, în cazul bisericii Saschiz, sau a anexelor bisericii de la Criţ. “S-a discutat pe marginea aspectului dorit de acoperiş cu patina originală şi, cu acest prilej, am redefinit conceptul de intervenţie minimală al proiectului, cu accent pus pe reparaţie, dar şi pe dorinţa unor intervenţii minim invazive vizual asupra ansamblului. Se doreşte din partea arhitecţilor găsirea unei modalităţi optime pentru realizarea unui acoperiş trainic, dar care să păstreze patina monumentului istoric”, se menţionează în documentul citat.
Specialiştii precizează că este de preferat utilizarea ţiglelor cu neregularităţi şi culori diferite, care contribuie la farmecul monumentului. „Astfel, se doreşte mai degrabă o garanţie a intervenţiei mai mică de 30 de ani, cât ar asigura realizarea unui acoperiş integral din ţigle noi de tip solzi, performante ca sistem de prindere şi etanşeitate, dar cu un aspect industrial şi se preferă realizarea unei combinaţii între elementele vechi şi noi cu necesitatea unei întreţineri constante minime în viitor”, se precizează în raport.
„Urecheaţi” de Buckingham
Felul în care sunt reabilitate bisericile-cetăţi din România a ajuns şi la urechile specialiştilor în restaurare de la Palatul Buckingham.
Sir Hendry Rumbold, cel care a primit titlul din partea Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, după ce a depus o muncă de restaurare de peste 25 de ani a Palatului Buckingham, a întocmit, alături de colaboratorul său John Munro, nimeni altul decât reprezentantul Fundaţiei Prinţului Charles în România, un raport extrem de critic, principala concluzie extrasă fiind aceea că bisericile sunt realmente într-un mare pericol. „Am văzut în experienţa mea profesională multe cazuri de restaurări inadecvate ale unor clădiri istorice, dar niciuna dintre acestea nu m-a şocat aşa cum a reuşit lucrarea de reabilitare a bisericii de la Criţ. Sunt extrem de îngrijorat că procesul de pseudorestaurare poate duce la afectarea valorii istorice a monumentelor. Din vasta mea experienţă, pot spune clar că materialele care sunt folosite în aceste proceduri nu ajută la procesul de restaurare, ci din contră, le accelerează degradarea”, a concluzionat restauratorul John Munro.
Metehne româneşti
Unul dintre specialiştii care au lucrat cu Sir Hendry Rumbold, Monica Popovici, ne-a precizat faptul că ceea ce se întâmplă în România în acest proiect se învaţă la cursurile de începători în ale restaurării, la capitolul „aşa nu”.
Ea a precizat că la începutul proiectului din România s-a oferit ca, prin intermediul Fundaţiei Prinţului Charles din România, Mihai Eminescu Trust, să monitorizeze buna derulare a operaţiunilor de la bisericile fortificate, ofertă declinată însă de conducerea Bisericii Evanghelice.
La fel a
procedat conducerea Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice şi
faţă de intervenţia noastră, instituţia nedorind să aducă nicio
precizare faţă de situaţia relatată. Consistoriul a rămas insensibil şi
la alte solicitări. „Am cerut Consistoriului Superior al Bisericii
Evanghelice în repetate rânduri să-mi răspundă la întrebări privind
neregulile – ceea ce nu au făcut. Printre nereguli am menţionat şi
conflictul de interese în care se afla reprezentantul bisericii de pe
şantierele Mesendorf şi Criţ, dl. Karl Hellwig, care, printr-o firmă sau
fundaţie proprie, are personal angajat pe şantiere, cu toate că ar
trebui să supervizeze în acelaşi timp lucrările. În paralel cu acele
lucrări, Hellwig îşi renovează casa proprietate personală din comuna
Criţ”, ne-a declarat Hans Hedrich, preşedintele organizaţiei Sighişoara
Durabilă, implicată în monitorizarea proiectului derulat de Biserica
Evanghelică. Agenţia de Dezvoltare Regională a refuzat să ne pună la
dispoziţie documentaţia proiectului, invocând o clauză de
confidenţialitate.
Romstrade îşi bagă în faliment propriii parteneri
Nu mai puţin de 25 de subcontractori ai companiei Romstrade cer în instanţă insolvenţa firmei giurgiuvene patronate de „regele asfaltului” Nelu Iordache. Deşi dispune de bani în conturile firmei, acesta refuză să plătească facturile. Între timp, liberal convins fiind, Iordache semnează pe bandă rulantă contracte cu primăriile controlate de PNL, dar şi cu CNADNR, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor.
Una dintre cele mai mari firme care activează în domeniul infrastructurii, respectiv în construcţia şi reabilitarea de drumuri, Romstrade, patronată de omul de afaceri Nelu Iordache, a înregistrat anul trecut şi anul acesta împotriva sa nu mai puţin de 23 de dosare, iniţiate de un număr de 25 de societăţi creditoare, având drept obiect cererea de declanşare a procedurii de intrare în insolvenţă a firmei.
Compania, înregistrată în comuna Adunaţii Copăceni, judeţul Giurgiu, nu şi-a achitat datoriile băneşti faţă de diverşi subcontractori care i-au furnizat produse, dar nu şi-au primit banii de cel puţin şase luni. Romstrade a primit de la stat, în ultima perioadă de timp, contracte care însumează peste 250 milioane de euro, pentru diverse lucrări de infrastructură, cum ar fi drumul Transalpina. Pentru Romstrade sumele datorate nu sunt mari, dar pentru firmele mai mici care au avut contracte cu firma lui Iordache neplata banilor de atâta amar de vreme poate însemna condamnarea la faliment.
Păgubitul, bun de plată
Una dintre firmele care au cerut intrarea în insolvenţă a Romstrade este Vesta Investment SRL, pentru o datorie de 455.000 de lei, contravaloarea mărfii livrate, plus 92.182 de lei reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, socotite până la data de 5 decembrie 2011.
Contractul între cele două firme a fost semnat la data de 2 decembrie 2010, având drept obiect livrarea unor produse. Vesta a livrat la timp şi în bune condiţii respectivele produse, neînregistrându-se din partea Romstrade nicio reclamaţie faţă de îndeplinirea condiţiilor contractuale. Cum nici până azi Nelu Iordache nu a plătit vreun leu din datorie, societatea sa a fost chemată în judecată la Tribunalul Giurgiu, pentru pronunţarea insolvenţei. Dar la tribunal, supriză ! Tot cel păgubit, adică Vesta, trebuie să dea bani, pentru ca să se judece procesul. Astfel, Tribunalul Giurgiu, unde este fieful de necontestat al lui Iordache, a cerut ca atât Vesta, cât şi celelalte firme păgubite să plătească o cauţiune de 5% din valoarea creanţei, respectiv, în cazul Vesta Investment, de 27.369 de lei.
Şi firma Stelian Media SRL are de încasat de la Romstrade 100.000 de lei, pentru un contract de furnizare de păcură. Acestea sunt doar două exemple din zecile de cazuri cu care se confruntă firma patronată de Nelu Iordache.
Unii patroni înşelaţi au declarat că, în bătaie de joc, li s-a arătat că Romstrade are destui bani în conturi, “dar ne-au spus că ne vor da banii atunci când vor vrea ei şi dacă vor vrea, aşa că să nu-i mai batem la cap. Tactica este să amâne plata până la Sfântu’ Aşteaptă, până chiar în momentul în care insolvenţa este gata să fie pronunţată. Abia atunci plătesc, dar pentru unele firme, care şi aşa au mari probleme, poate fi prea târziu “.
Nelu merge mai departe
Conform celor afirmate de juriştii consultaţi de Jurnal de Investigaţii, procedura de plată a unei cauţiuni este foarte rar folosită de instanţe, atunci când judecă cereri de intrare în insolvenţă.
“Absurdul situaţiei este evident – adică tot cel păgubit, pe româneşte tot cel ţepuit, să scoată bani din buzunar ? Unele firme mici, care nu şi-au primit banii pentru bunurile sau serviciile livrate şi care sunt practic şi ele în faliment, chiar nu au de unde să achite cauţiunea aceasta de 5 % din valoarea creanţei. Atunci, prin stabilirea unei astfel de obligaţii de plată, instanţa şi judecătorul sindic condamnă practic firma aceea la imposibilitatea de a-şi recupera banii şi de a i se face dreptate”, afirmă avocatul Ştefan Baranga, un specialist cu îndelungată practică în domeniul insolvenţei şi lichidării societăţilor comerciale.
Interesant este faptul că, folosind acest mod de lucru total incorect, care duce la falimentarea firmelor mai mici, totuşi Nelu Iordache, prietenul tuturor guvernelor (dar mai ales al liberalilor şi al fostului ministru al Transporturilor, Ludovic Orban) se descurcă în continuare, participă la licitaţii şi câştigă contracte dintre cele mai bănoase. Un astfel de exempul este cel încheiat cu Primăria Otopeni (fief liberal), la data de 12 septembrie 2011, având valoarea de 1.112.552.346 de lei fără TVA. Licitaţia deschisă, la care a existat un singur ofertant, a fost câştigată de asocierea SC Romstrade SRL şi SC Arcadia Engineering SRL, cu Romstrade drept lider. Contractul constă în lucrări de infrastructură în oraşul Otopeni, respectiv lucrări de drumuri, lucrări de alimentare cu apă, lucrări de canalizare, iluminat stradal şi servicii de proiectare tehnică pentru construcţia de lucrări publice. Conform Anunţului de atribuire a contractului din 1 februarie 2012, pot fi folosiţi subcontractori pentru realizarea obiectivului. Există astfel posibilitatea de a apărea alţi clienţi ai Romstrade (subcontractori pentru respectiva lucrare) care vor fi înşelaţi la plată şi care vor fi la rândul lor obligaţi să ceară intrarea în insolvenţă a firmei „regelui asfaltului”.
Asfalt şi asigurări
Dar nu numai cu primăriile liberale a reuşit Nelu Iordache să obţină contracte, ci şi cu companiile din subordinea ministerelor conduse de pedelişti. Şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România (CNADNR) i-a atribuit lui Iordache, în ianuarie 2011, un contract de reabilitare a DN 6 Alexandria – Craiova, în valoare de 137 milioane de lei, fără TVA.
Finanţarea proiectului este asigurată de Uniunea Europeană, prin Fondul European de Dezvoltare Regională. Tot CNADNR i-a mai atribuit un alt contract lui Iordache-Romstrade, în luna martie a anului trecut, pentru modernizarea DN5, între Bucureşti şi Adunaţii Copăceni, adică taman sub fereastra primului asfaltator al ţării. Contractul are valoarea de 80,2 milioane lei, fără TVA. Şi aici finanţarea este asigurată de Uniunea Europeană, prin Fondul European de Dezvoltare Regională.
Mai nou, Iordache a decis să intre şi pe piaţa asigurărilor. Astfel, compania Romstrade a achiziţionat un pachet reprezentând 98,5 % din acţiunile companiei ABC Asigurări, la o valoare de 4,5 euro per acţiune, adică o sumă totală de 6,7 milioane de euro. Cei care vor lua grosul banilor sunt Hidroconstrucţia Bucureşti, care are un pachet de 55 % din acţiunile ABC Asigurări, şi Iridex Group, cu 17,6% din capitalul social.
Şi ceva şi mai nou – Iordache vrea să construiască un nou aeroport la Adunaţii Copăceni, ca un concurent direct al Otopeniului. Investiţia este preconizată a se ridica la circa 200 milioane de euro. Averea estimată a lui Nelu Iordache este de circa 115 milioane de euro, ocupând locul 56 în ultimul Top 300 Capital.
Jurnal de Investigaţii a încercat, fără succes însă, să obţină un punct de vedere de la Nelu Iordache în privinţa celor prezentate mai sus.
Episcopia Huşilor face colecţie de ochi de drac
Sume reținute abuziv din salariile preoților, state de plată false și alte nereguli financiar-contabile de la Episcopia Hușilor nu vor mai aștepta Judecata de Apoi, ci vor intra în colimatorul organelor abilitate ale statului român. Între timp, și Preafericitul Patriarh Daniel l-a atenționat pe Episcopul Corneliu Bârlădeanu să reintre în legalitate
Mai marii Episcopiei Huşilor ori nu ştiu, ori ignoră vorba populară care spune că banul e ochiul dracului, atentând la salariile preoților. Episcopul Corneliu Bârlădeanu, cel care se bâlbâia în urmă cu vreo şapte ani, când incultura unui fost fotbalist, ajuns stareţ, o condamna la moarte pe Irina Cornici la mănăstirea Tanacu, dovedeşte acum marea ipocrizie de a ciunti din lefurile unor preoţi şi chiar de a-i caterisi pe aceştia, pentru simplul motiv că au îndrăznit să-şi apere drepturile.
De fapt, scoaterea abuzivă din preoţie a lui Lucian Botez – paroh al bisericii din satul Bozia, comuna Fălciu – şi Dumitru Ţurcanu, preot în Sărăţeni, comuna Murgeni, caterisiri produse în luna noiembrie 2011, este „premiul” acordat, în prea marea sa „sfinţenie”, de episcopul Corneliu, pentru curajul celor doi prelaţi de a chema în judecată atât Episcopia, cât şi Protoieria Huşi, în vederea recuperării banilor reținuți abuziv de cele două instituţii eclesiastice.
Vârtoase păcăleli financiare
În plângerea civilă înregistrată la Tribunalul Vaslui la data de 5 septembrie 2011, preotul Lucian Botez afirmă: „Începând cu data de 01.09.2003 sunt angajat prin hirotonire, în calitate de Preot Paroh la parohia Bozia. Conform ultimei decizii nr.91/29.01.2010 emisă de Episcopia Huşilor, ar trebui să beneficiez de un salariu de bază în cuantum de 1.526 lei. Cu punerea în aplicare a deciziei fiind desemnaţi: consilierul administrativ de la Centrul Eparhial Huşi, protopopul, secretarul şi contabilul de la Protopopiatul Fălciu”.
Preotul precizează că suma de 10.617 lei reprezintă reţineri salariale nejustificate. Astfel, în perioada ianuarie 2009 – decembrie 2009 preotului i s-a reţinut lunar suma de 333 lei, ajungându-se la suma totală de 3.996 lei. De asemenea, în intervalul ianuarie – august 2010 parohul susține că i s-a reţinut lunar suma de 408,6 lei, suma totală reţinută în această perioadă de opt luni fiind 3.269 lei. Apoi, în perioada septembrie – decembrie 2010 i s-a reţinut nejustificat, spune el, suma de 383 lei lunar, suma totală pe aceste patru luni fiind de 1.532 lei.
Și reținerile nu se opresc aici. În ianuarie și februarie 2011 i-a fost oprită suma totală de 910 lei, iar în martie alți 300 de lei. Preotul susține că începând cu luna aprilie 2011 nu i s-a mai plătit nicio sumă de bani, cu titlul de drepturi salariale. “Vă aduc la cunoştinţă faptul că, deşi sunt preot în Biserica Ortodoxă Română, care are propriul for de judecată, eu nu solicit în instanţă soluţionarea unor probleme de ordin bisericesc, incompatibile legislaţiei civile, ci soluţionarea strictă a unei probleme de ordin civic, ca oricare cetăţean, cu drepturi prevăzute în Constituţia şi legile statului român, cât şi în Codul Muncii”, se mai arată în plângerea menționată.
„CAR” bisericesc
O sumedenie de alte nereguli financiare sunt descrise, în plângerea sa, de preotul Dumitru Ţurcanu, paroh la Sărăţeni, comuna Murgeni.
Dintre acestea, enumerăm: „Nu mi s-a comunicat niciodată cuantumul la salarizare din partea statului; din anul 2002 şi până în 2010 am fost pus să semnez pentru ridicarea salariului pe un caiet, nu pe state de plată; am semnat în acest caiet pentru sume pe care nu le ridicam niciodată; de exemplu, am semnat pentru suma de 878 lei şi am primit în mână doar 408 lei, sau am semnat pentru de 681 lei şi am primit efectiv doar suma de 352 lei, am semnat pentru suma de 784 lei şi am ridicat doar 570 lei etc. Fără să fiu informat, mi s-au reţinut diferite sume de bani, sub pretextul că sunt membru CAR, deşi eu nu am făcut vreo cerere de înscriere în această organizaţie; astfel, începând cu data angajării mele (2002 – n.r.), mi s-au reţinut sume de bani, în această calitate de membru CAR, pentru care nu mi s-au eliberat niciodată chitanţe”.
Preotul consideră că astfel s-au încălcat prevederile art.164 din Codul Muncii, cât timp sumele pretins a fi reţinute lunar în contul CAR nu sunt menţionate în statul de plată. “Statul de plată pentru luna aprilie 2011 a fost semnat în locul meu de către o altă persoană (conform adeverinţei CAS Vaslui – anexată), care a şi încasat suma aferentă în mod fraudulos”, mai spune preotul Țurcanu.
Încurcate sunt căile Domnului
Episcopia Huşilor refuză să lămurească definitiv problemele semnalate. „Cei doi foşti preoţi au preferat să ignore faptul că salariul unui preot se compune din contribuţia la salarizare de la bugetul de stat şi diferenţa din fondurile proprii ale parohiei, care provin din donaţiile la serviciile religioase şi vânzarea de lumânări şi servicii bisericeşti etc. De asemenea, aceştia nu au înţeles că impozitul pe salariul integral şi CAS-ul aferente trebuie plătite din fondurile proprii ale parohiei”, se arată într/un comunicat de presă al Episcopiei. Aceasta pare a nu cunoaște faptul că atât impozitul pe venit, cât şi CAS, contribuţiile pentru şomaj şi pensii, trebuie să fie precizate cât se poate de clar pe statul de plată.
La două luni după ce episcopul Huşilor a hotărât să-i mazilească din preoţie pe Lucian Botez şi Dumitru Ţurcanu, cei doi prelaţi s-au adresat Secretariatului de Stat pentru Culte, solicitând eliberarea unor copii după statele de plată ale Protopopiatului Fălciu şi, ulterior, după desfiinţarea acestei instituţii, a Protopopiatului Huşi, ambele conduse de una şi aceeaşi persoană, Ioan Petru. Oficialii de la Bucureşti au pus la dispoziţia solicitanţilor toate aceste acte, care atestă, încă o dată, fraudele comise de-a lungul timpului.
Atenționarea Patriarhului
Tot tămbălăul iscat la Episcopia Huşilor a ajuns şi la urechea Preafericitului Patriarh Daniel, care l-a avertizat pe episcopul Corneliu că ar fi cazul ca, măcar pentru o perioadă, să nu-şi mai afişeze prea cucernicul chip pe la slujbele din localităţile judeţului Vaslui. Preafericitul i-a recomandat să-şi fluture patrafirul doar pe la Catedrala Episcopală şi mănăstiri.
Nemulţumirile Patriarhului sunt însă mai multe, şi printre ele se numură şi toleranţa suspectă cu care episcopul tratează anumite detalii din trecutul protopopului de Huşi, Ioan Petru, şi modul în care a înţeles să trateze cazurile celor doi preoţi pe care i-a caterisit, parohii în care enoriaşii au de gând să treacă la alte culte religioase. De asemenea, la Patriarhie nu este văzută cu ochi buni nici încăpățânarea episcopului de a-şi desemna un vicar, adică un prelat care să fie pentru el ceea ce era el pentru fostul episcop Ioachim Vasluianul, trecut la cele veşnice.
Mai mult decât atât, năzbâtiile şi păcatele financiar-contabile petrecute la Episcopia Huşilor şi la Protoieria din „oraşul dintre vii” au ajuns şi în atenţia procurorilor din cadrul Direcţiei Naționale Anticorupţie. Statele de plată falsificate sunt cercetate şi se urmăreşte depistarea celor care le-au măsluit şi trimiterea lor în faţa legii. Se cercetează şi destinaţia pe care au avut-o toate aceste sume, pentru că, în mod cert, şi alţi preoţi au avut parte de acelaşi „prea sfinţit” tratament, dar nu toţi au avut curajul celor care au reclamat aceste abuzuri.
Ţepele discipolului lui Hayssam pe plaiurile vasluiene
Un conaţional al fugarului Omar Hayssam dă ţepe după ţepe la bugetul statului, pe plaiurile moldave. Mutându-şi firmele când la Vaslui, când la Bucureşti, sirianul Ahmad Al Deiri a reuşit să prejudicieze vistieria publică cu nişte milioane bune de euro. Asta după ce, înainte de a fugi din ţară, Hayssam îşi exersase şi el talentul în ale evaziunii în judeţul Vaslui, reuşind să pună pe butuci combinatul de fibre sintetice Moldosin. Lista evazioniştilor din Vaslui este completată şi de români get-beget
Eludarea legilor fiscale are un reper – sirianul Omar Hayssam. Acelaşi personaj care avea să fie condamnat de instanţa română, în urmă cu şapte ani, la 20 de ani de închisoare pentru răpirea jurnaliştilor Marie Jeanne Ion, Sorin Dumitru Mişcoci şi Ovidiu Ohanesian. După un an de puşcărie, sirianul a reuşit să demonstreze instanţei că este bolnav iar judecătorii au emis o sentinţă de eliberare în vederea efectuării tratamentului. La scurt timp de la ieşirea pe poarta penitenciarului Omar Haysam a ieşit şi din ţară. Dar până a ajunge la nivelul răpirilor, sirianul se ocupase cu lucruri mai „mărunte”, cum ar fi evaziunea fiscală.
Sirianul adoptat de România s-a străduit din răsputeri să pună pe butuci una din firmele-fanion ale industriei vasluiene, combinatul de fibre sintetice Moldosin Vaslui. Între timp, însă, omul a mai făcut un matrapazlâc. „În calitate de asociat la o societate comercială cu sediul în Bucureşti, în complicitate cu administratorii a două firme-fantomă, a înşelat o societate comercială din Huşi cu suma de 3,3 miliarde de lei vechi, reprezentând contravaloarea a 290 tone de îngrăşământ”, a declarat Mihaela Ştraub, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Vaslui. Afacerea a constat în mărirea în mod ilegal a preţului celor 290 de tone de îngrăşământ, ne-a explicat sursa citată.
Tot purtătorul de cuvânt al IPJ Vaslui ne-a precizat că Omar Hayssam s-a mai făcut vinovat şi de faptul că, prin intermediul complicilor din grupul de firme infracţional, ar fi majorat ilegal preţul unei cantităţi de 500 de tone de combustibil greu, pentru aceeaşi mult-râvnită TVA.
Unu-i Omar, altul Ahmad
Omar Hayssam are, nu se putea altfel, şi discipoli. Aşa că Vasluiul s-a pricopsit cu încă un sirian, pe numele său Ahmad Al Deiri.
În urmă cu câţiva ani, acesta a păgubit statul român cu 50 de miliarde de lei vechi. A înfiinţat firma Nadin Conf la Iaşi, pe care a mutat-o apoi la Vaslui. N-a plătit niciun leu la stat. Abia după ce a acumulat datorii de peste zece miliarde de lei vechi, statul român a găsit de cuviinţă să-i pună sechestru pe spaţiul în care funcţiona.
Acest fapt nu a avut însă repercusiuni, asta şi datorită relaţiilor pe care sirianul le avea la Finanţele publice, de unde a primit sfaturi în privinţa felului în care poate găsi portiţe de scăpare. Aşa că omul şi-a mutat firma la Bucureşti, timp de doi ani, până ce statutul său a devenit unul de contribuabil mijlociu. Bineînţeles, tot cu ajutorul unor escrocherii, pentru că între timp datoria i se extinsese de la zece, la 40 de miliarde de lei vechi.
Dar Ahmad a revenit, cu fruntea sus şi cu tot cu firmă la Vaslui, unde a scăpat de inspectorii de la Administraţia Finanţelor Publice, fiind acum înrolat la compartimentul „contribuabili mijlocii” din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Vaslui. Compartiment care i-a ridicat sirianului sechestrul pentru o zi. Timp suficient ca el să-şi vândă spaţiul! Iar acum… prinde orbul, scoate-i ochii!
Legătura dintre Dedeman şi găini
Ahmad Al Deiri s-a acomodat perfect în lumea autohtonă a business-ului de acest gen. A vândut spaţiul lui Nadin Conf către Nadin Tex, firmă nou înfiinţată şi evident că tot pe numele lui, cu un milion de lei, din care 800.000 ar fi şi băgat, conform hârţogăraiei ulterioare, în investiţii. După doar trei săptămâni, Ahmad al Deiri a revândut spaţiul către Dedeman, firmă care îl deţine şi astăzi.
Lichidatorul judiciar şi-a tras partea de 70.000 de lei, în vreme ce restul banilor a fost împrumutat către Avicom Vaslui şi Siraj AD Impex. Firme patronate tot de sirianul Ahmad Al Deiri. Contracte de împrumut întocmite mai întâi pe un an, apoi pe doi şi tot aşa. Termene care s-au prelungit la nesfârşit.
Prin sistemul acesta tip „suveică”, datoriile către stat au tot fost „rostogolite”, în încercarea de a se pierde urma banilor. În prezent, Avicom şi Siraj ID Impex au un angajament în privinţa faptului că în doi ani vor lichida datoriile către stat. Numai că, între timp, Ahmad Al Deiri a înfiinţat, la Iaşi, firma Avicom ID. Este cât se poate de posibil ca şi această firmă să formeze o verigă în lungul lanţ al celor care îl scapă pe sirianul Ahmad Al Deiri de povara datoriilor fiscale către statul român.
Pepiniera proprie
Până la urmă însă printre conaţionalii noştri există experţi super-calificaţi în astfel de „inginerii financiare”, de la care chiar şi un Ahmad Al Deiri sau Omar Hayssam ar avea multe de învăţat.
Sorin Solomon a prejudiciat statul cu şapte milioane de lei, prin intermediul a două firme, Solos Mob şi Phoenix Prod Mob. Nici Antonel Hurduc, patronul Antel Grup Vaslui, nu stă prea rău din acest punct de vedere, după ce, sub oblăduirea Antel, a înfiinţat un evantai de firme, cu care se joacă pe exact acelaşi model al evaziunii fiscale descris în cazurile de mai sus. În plus însă, merită remarcat faptul că Antonel Hurduc a falimentat trei societăţi de construcţii care funcţionau în subordinea sa, prejudiciul adus statului român fiind de 3,28 milioane de lei.
Dorin Ilisei, patronul defunctei societăţi Antrecons ID, a rămas şi el restant cu plata a 2,5 milioane de lei, după ce şi-a băgat în faliment propria firmă, fără a avea de suferit niciun fel de consecinţe. Nici măcar de ordin social. Şi asta deoarece cu foarte scurt timp înainte ca societatea să-i intre în faliment, omul se dădea de ceasul morţii să-i convingă pe concetăţenii săi să investească în locuinţe pe care Antrecons ID ar fi urmat să le ridice în suburbia vasluiană Paiu, într-un aşa numit „Green Park”. Din păcate, parcul verde nu a mai apucat să înflorească. A rămas cenuşiu.
Primii evazionişti
Un prejudiciu de 2,2 milioane de lei a fost adus statului român şi de vasluianul Valeriu Ignat, prin firmele sale, Lovelli Construct şi Iglari Cons.
Un fost poliţist, Florin Sadici, a descoperit strategia evaziunii fiscale şi a ajuns să facă economii personale în valoare de 96.000 de lei pe spezele statului român. De asemenea, Valeriu Dragomir, mare patron al unor firme ca Prima Modă, Prima Modă Company şi Yova Mod, a ratat aceste business-uri dar o duce foarte bine în continuare. Nu se ştie exact ce a stat în spatele parcursului său ca om de afaceri şi acum nici nu mai contează.
Acestea sunt doar câteva cazuri de evaziune fiscală aflate în atenţia organelor vasluiene de specialitate şi ele se reduc doar la un perimetru foarte redus comparativ cu teritoriul naţional. Este însă uşor de imaginat, pornind chiar şi doar de la cele relatate, ce venituri nu sunt încasate la bugetul de stat.
Sentința în cazul UMF, atacată de Guvernul Ungureanu
Luni, 7 mai, sentința de suspendare a aplicării Hotărârii de Guvern nr 230 din 27 martie 2012, cu privire la înființarea Facultății de Medicină și Farmacie în cadrul Universității de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș, a fost atacată cu recurs de către Guvernul Ungureanu.
„Recursul formulat de Guvern ne-a fost transmis luni, prin fax, şi este semnat de Dezsi Attila, secretar general al Guvernului României”, a declarat Anuța Duşa, purtător de cuvânt al Curții de Apel Târgu Mureș.
Senatorul UDMR, Marko Bela, a precizat că pe el îl îngrijorează situația creată în jurul UMF Târgu Mureș.
„Trebuie să vă spun că pe mine mă îngrijorează discursul legat de învăţământul în limba maghiară în acest moment, mă îngrijorează ceea ce se întâmplă în legătură cu UMF Târgu Mureş, fiindcă, aşa cum aţi văzut şi aşa cum am relatat, în acest moment funcţionează foarte multe instituţii de învăţământ de sine stătătoare cu limba de predare maghiară, în România. În plus, în cazul UMF nu se vrea o scindare a universităţii, ci crearea unor structuri de decizie în cadrul acesteia. (…) Eu cred că în primul rând se va cere – şi trebuie să se ceară – strămutarea acestui proces din Târgu Mureş în altă parte şi bineînţeles că trebuie atacată decizia. Vom discuta cu colegii. Inclusiv Guvernul care încă este în funcţiune, inclusiv Guvernul care până la învestirea noului Guvern este în funcţiune, după părerea mea, trebuie să atace această decizie”, este de părere senatorul.
”Reprezentarea în instanță a guvernului o face Secretariatul General al Guvernului”, a declarat, pentru Ziarul de Investigații, Attila Dezsi.
Henri Coandă Expres, faţă cu finala Europa League
Pentru că nu a avut 500 de euro, pierde 1,2 milioane de euro pe an. Parcă nu vă vine să credeţi că în România poate funcţiona un asemenea anti-business. Ei bine, este vorba de CFR Călători, care nu a avut bani pentru a tipări nişte amărâte de pliante de promovare a trenului Henri Coandă Expres, ce face legătura între Gara de Nord şi Aeroportul Otopeni. Pliante pe care Tarom se obligase să le distribuie gratuit în aeronavele sale.
Promovare ioc, muşterii puţini, aşa că trenul circulă mai mult gol, generând pierderi lunare de 100.000 de euro. Potenţiali clienţi ar fi, mai ales că bate la uşă finala Europa League, însă cum să duci de la aeroport la haltă o cohortă de suporteri cu un microbuz de 14 locuri?
Pot să pun pariu că nu toţi cei care citesc aceste rânduri au avut până acum habar că la Aeroportul Henri Coandă Otopeni se poate ajunge civilizat, într-un timp rezonabil, cu trenul.
La Viena, unde-ţi întorci privirea dai peste o reclamă la CAT – City Airport Train. La Bucureşti, afli de existenţa Henri Coandă Expres doar în Gara de Nord şi în incinta Aeroportului Otopeni. Cu alte cuvinte, promovare mai deloc. Rezultatul? Trenul circulă mai mult gol decât plin, iar pierderile se ridică la 100.000 de euro lunar.
Vinovat, Emil Boc
Nu mai este niciun secret pentru nimeni că sistemul feroviar românesc este subfinanţat cronic. În consecinţă, este greu de crezut că societatea CFR Călători ar fi avut bani să apeleze la agenţii de publicitate outdoor, care să-i plaseze reclamele la respectivul tren prin tot oraşul. Pe scurt, CFR nu OBB (căile ferate austriece).
Şi totuşi, reclamă s-ar fi putut face şi fără bani. Şi CFR Călători, dar şi Metrorex şi Tarom au acelaşi patron, şi anume Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (MTI). Printr-un simplu contract de barter, trenul Henri Coandă Expres ar fi putut fi promovat atât în aeronavele Tarom, cât şi pe pereţii staţiilor de metrou. Ei bine, nici acest lucru nu a fost posibil.
Vinovat de eşecul acestui demers este nimeni altul decât fostul premier Emil Boc, care a interzis, în urmă cu doi ani, orice fel de cheltuieli de publicitate la nivelul companiilor de stat. O recunosc chiar oficialii CFR Călători, în răspunsul trimis la solicitarea Jurnalului de Investigaţii: „Au existat proiecte de promovare în regim barter dezvoltate împreună cu Tarom, respectiv difuzarea de flyere în avion în schimbul difuzării gratuite în trenuri a revistei Insight Tarom. Proiectul nu a putut fi pus în aplicare de CFR Călători din lipsa fondurilor pentru realizarea materialelor tipărite. Menionăm că în anul 2010, printr-un Memorandum al Guvernului, au fost sistate toate cheltuielile pentru publicitate”.ț
Cu alte cuvinte, Emil Boc a fost scump la tărâţe şi ieftin la făină. Tipărirea unui pliant într-un tiraj de 15.000 de exemplare nu costă mai mult de 500 de euro. Banii nu puteau însă fi alocaţi, deoarece nu era prevăzut niciun leu la capitolul publicitate. În schimb, statul suportă anual peste un milion de euro – pierderile trenului cu pricina.
Asta pentru că Henri Coandă Expres nu prea are muşterii. În istoria recentă a garniturii, gradul maxim de ocupare a fost de 26 de pasageri, pe data de 31 martie, la trenul Regio 7017, cu plecare la ora 16,10 din Gara de Nord.
Microbuze neîncăpătoare
Şi aici intervine o altă problemă, aceea a transferului călătorilor de la halta P.O. Aeroport la aeroportul propriu-zis, care se face cu mijloace auto. Pentru a reduce pierderile, CFR Călători a reziliat contractul cu firma de autocare care efectua transferul şi a decis să facă acest lucru ea însăşi, cu mijloace proprii.
Numai că, în acest caz, „mijloace proprii” înseamnă un microbuz de 14 locuri. Ce-i drept, în urma semnalelor trase de Jurnal de Investigaţii, acesta este secondat, în intervalul orar 8,30 – 16,00, de un alt microbuz, cu o capacitate de şase locuri.
Ei, şi dacă în respectivul tren au fost 26 de pasageri, cum au încăput ei în două microbuze, totalizând 20 de locuri? Varianta 1: au fost înghesuiţi claie peste grămadă, caz în care ar trebuie să se sesizeze Inspectoratul de Stat pentru Control în Transporturi Rutiere, condus de Virgiliu Cucliciu, pentru că se încalcă prevederile legale în vigoare. Varianta 2: microbuzul de şase locuri a mai făcut o cursă, situaţie în care, după ştiinţa mea, consumul de carburant a fost mult mai mare decât dacă traseul ar fi fost străbătut o singură dată de un singur autocar cu 50 de locuri.
Cu ce ducem suporterii ?
Ce se va întâmpla însă în preajma zilei de 9 mai, când stadionul National Arena din Bucureşti găzduieşte finala Europa League? Bucureştiul va fi luat cu asalt de suporterii celor două finaliste occidentale. Fireşte, cei mai mulţi suporteri vor veni la Bucureşti cu chartere, iar de la aeroport vor fi preluaţi de autocare şi duşi direct la hoteluri. Cu toate acestea, nu puţini vor fi şi cei care vor veni pe cont propriu, cu avioane ale companiilor de linie sau low-cost şi de la aeroport vor dori să ajungă în centrul oraşului.
Cum ambele echipe finaliste sunt occidentale, suporterii lor sunt obişnuiţi să meargă cu trenul de la aeroport în oraş. Este foarte probabil scenariul ca, la un moment dat, la punctul de îmbarcare în microbuze pentru transferul la tren să se prezinte deodată vreo 50 de fani spanioli, cu mult peste capacitatea celor două microbuze, dar nu şi peste cea a automotorului Desiro (Săgeata Albastră), de 110 locuri.
Singura variantă în acest caz ar fi ca microbuzele cu pricina să facă vreo trei curse, iar între timp călătorii să fie lăsaţi să aştepte pe peronul de la P.O. Aeroport. Ce-i drept, chiar dacă va ploua, nu va mai fi nicio problemă. După ce Jurnal de Investigaţii a semnalat, în numărul din luna noiembrie a anului trecut, că fusese furată copertina de pe peron şi dusă la fier vechi, a fost construită o alta, care, de această dată, acoperă şi rampa de coborâre.
Sabotajul Primăriei Otopeni
La sabotarea trenului Henri Coandă Expres „contribuie” din plin şi Primăria oraşului Otopeni. Microbuzele plecau de la aeroport spre haltă pe DN1, dar se întorceau pe o stradă paralelă cu acesta, pentru a nu fi nevoite să vireze la stânga în drumul naţional. Ei bine, chiar dacă trenul circulă de doi ani de zile, Primăria nu a găsit de cuviinţă să asfalteze respectiva stradă.
În ultima perioadă, din cauza ploilor, drumul a devenit impracticabil, aşa că microbuzele o iau la întoarcere tot pe DN1. Şoferii sunt nevoiţi, deci, să vireze la stânga, manevră dificil de realizat, mai ales la orele de vârf sau în week-end, când coloane de maşini se duc spre Valea Prahovei sau, după caz, se întorc.
Mituri fără acoperire
Şi totuşi, de ce nu a fost posibilă prelungirea liniei ferate cu doi kilometri, astfel încât trenul să ajungă chiar la aeroport? Soluţia fusese avansată în 2008 de ministrul Transporturilor de la acea vreme, Ludovic Orban, însă a fost abandonată, deoarece s-a dovedit a fi prea scumpă – vreo jumătate de miliard de euro.
Totul din cauza faptului că studiul de fezabilitate a prevăzut dublarea şi electrificarea liniei ferate existente, precum şi construcţia unui tunel pe sub DN1, cu o lungime de un kilometru. De ce am fi avut însă nevoie de un proiect atât de ambiţios, când linia putea fi prelungită pur şi simplu pe la suprafaţă, fără a mai fi dublată sau electrificată?
Ei, bine, la vremea respectivă oficialii Ministerului Transporturilor au lansat pe piaţă două teorii, care însă nu se confirmă în practică. Prima este aceea că linia ferată nu se putea prelungi pe la suprafaţă, deoarece acest lucru ar contraveni reglementărilor aviatice internaţionale. Nimic mai fals! Soluţia funcţionează cu succes la aeroporturile Domodedovo din Moscova şi El Prat din Barcelona.
A doua teorie spune că în subteran nu pot fi operate decât trenuri electrice, cele Diesel nefiind admise, din cauza poluării. Din nou, fals! Gara centrală din Palma de Mallorca este subterană, iar prin ea circulă nişte automotoare Diesel de pe vremea lui Franco, de zeci sau chiar sute de ori mai poluante decât Săgeţile Albastre operate de CFR Călători.
Din cauza acestor mituri şi a lipsei de bani, în 2010 ministrul Radu Berceanu a impementat soluţia actuală: tren plus auto. Nici aceasta nu e vreo invenţie românească, ea funcţionând cu succes la aeroportul londonez Lutton. Cu singura deosebire că acolo transferul auto se face cu autocare.
5 milioane de euro pentru plaje cu scoici şi bolovani
În timp ce plajele arată jalnic, Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral concesionează pe bandă rulantă sectoarele de nisip. Închirierea sectoarelor de plaje aduce în fiecare an până la 20 milioane de lei (aproape cinci milioane de euro) în conturile ABADL, bani de care nici turiştii, nici firmele cu activitate sezonieră nu beneficiază aproape deloc. Şi în acest an, porţiuni importante de plajă au fost concesionate către firme care au ca obiect de activitate panificaţia, jocurile de noroc sau chimicalele.
În timp ce hotelierii aşteaptă de peste trei ani noua Lege a turismului, statul îi jupoaie în fiecare an pe concesionarii porţiunilor de plaje de pe litoralul românesc. Pentru o suprafaţă de aproximativ 1,5 milioane de metri pătraţi de nisip, statul încasează, în funcţie de categorie şi poziţionarea sectoarelor, până la 12 lei pentru fiecare metru pătrat concesionat.
În contul zecilor de milioane de lei încasaţi de la hotelieri, firmele din domeniul turismului şi turiştii (care suportă din buzunarul propriu taxele de acces pe plaje şi plătesc pentru diverse facilităţi), Ministerul Mediului, prin ABADL, nu oferă mai nimic. Zona de sud a litoralului arata, la sfârşitul lunii martie, ca după bombardament.
Legea turismului, îngropată
Hotelierii constănţeni susţin că turiştii trebuie să aibă acces gratuit la plajele de pe litoralul românesc. “Un singur lucru vă spun: cei 22 de milioane de români au dreptul să vină gratis pe plajă. Legea turismului ar fi trebuit să reglementeze treaba asta”, a declarat Nicolae Bucovală, preşedintele Asociaţiei Patronale Mamaia şi proprietar de hotel.
El a explicat că atât el, cât şi alţi proprietari de unităţi de cazare au decis să nu perceapă taxe de acces pentru turişti. „Eu le ofer gratis plaje turiştilor. Pe suprafaţa concesionată plătesc 200.000 de lei în fiecare an”, spune Nicolae Bucovală. Reprezentantul hotelierilor a explicat că legea turismului care, în curând, împlineşte patru ani de când este plimbată pe la diferite comisii parlamentare, cuprinde, reglementări privind plajele.
Acestea urmau să treacă în administrarea autorităţilor locale. Suprafeţele de nisip ar trebui să fie împărţite după un algoritm care prevede ca fiecărui hotel îi reveneau câte 0,2 mp pentru fiecare turist, astfel încât să rămână suprafeţe libere pentru organizarea de manifestări, spectacole sau locuri unde oricine să poată face plajă fără să plătească nimic. Patronii de hoteluri ar fi trebuit să achite către primării doar contravaloarea serviciilor de igienizare şi pregătirea nisipului.
Numai că, aşa cum am menţionat mai sus, nimeni dintre factorii responsabili nu mişcă un deget pentru promovarea acestui act normativ. Proiectul Legii turismului a fost lansat în dezbatere publică în 2009 şi de atunci actul normativ se plimbă între comisiile parlamentare şi este foarte puţin probabil ca aceasta să apară în acest an în Monitorul Oficial. Mai mult, înlocuitorul Elenei Udrea la şefia Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, deşi declară că vrea să atragă milioane de turişti pe litoral, nu stă de vorbă cu patronii de pe litoral. „M-a surprins vizita ministrului (n.r. Cristian Petrescu, noul ministru al Turismului, a efectuat pe 23 martie o vizită de lucru pe litoral). Nu a vrut să vadă nici un hotelier”, a menţionat Nicolae Bucovală.
Plajele- fantomă, la mezat
Dacă de bine, de rău, în nordul litoralului plajele nu necesită lucrări complexe de refacere, în sensul că au fost mai puţin afectate de furtunile din iarnă, începând cu staţiunea Eforie şi până la Vama Veche litoralul arată jalnic.
Cu toate acestea, sectoarele de plajă din aceste staţiuni sunt scoase la licitaţie, deşi în loc de nisip fin, operatorii privaţi închiriază munţi de scoici, pietre, resturi de vegetaţie şi bucăţi de faleză. În cazul plajei de la 2 Mai sunt disponibile pentru concesionare două sectoare ce însumează peste 8.400 mp, la categoria III de preţ, în condiţiile în care până şi drumul de acces a fost rupt de marea furioasă.
În ceea ce priveşte staţiunea Cap Aurora, cei interesaţi pot concesiona tot două sectoate, dar care însumează peste 15.000 mp, şi unde la sfârşitul lunii martie plaja a devenit un imens depozit de scoici. La fel de afectat este şi restul staţiunilor, lucrările de refacere a ţărmului fiind complexe şi necesitând utilaje şi cantităţi suplimentare de nisip.
ABADL, somată să repare
Asociaţia Patronală Mamaia şi Asociaţia „Litoral- Delta Dunării“ au solicitat în mod oficial ABADL să ia urgent măsuri în vederea amenajării plajelor de pe litoralul românesc pentru sezonul estival 2012.
Deşi hotelierii au fost obligaţi de ABADL să plătească garanţiile pentru plaje până la data de 31 ianuarie şi 30% din suma necesară închirierii plajelor pentru anul în curs, se întârzie reabilitarea suprafeţelor de nisip. „Cerem ferm Ministerului Mediului ca ABADL să demareze urgent lucrările de amenajare a plajelor. Nu este corect să pierdem încă o dată şansa de atragere a turiştilor pe litoralul românesc, mai ales în condiţiile în care s-a gândit din timp o strategie de lansare de pachete speciale pentru extrasezon şi în mod special pentru Paşte, 1 Mai şi nu numai”, spun hotelierii.
Corina Martin, preşedintele Asociaţiei Litoral-Delta Dunării, cere public Ministerului Mediului să prezinte raportul asupra cheltuirii sumelor imense încasate din închirierea plajelor până în acest moment. În opinia reprezentanţilor celor două asociaţii, riviera românească este condamnată încă o dată să piardă în faţa litoralului bulgăresc şi acest lucru se întâmplă din cauza faptului că, în timp ce bulgarii au finalizat deja amenajarea plajelor, la noi nici măcar nu au început pregătirile pentru lucrările pe nisip.
Căpuşarea turismului
Nu există licitaţie de concesionare a plajelor fără scandal. ABADL a adunat în ultimii ani sute de contestaţii şi procese deschise de foştii sau actualii concesionari.
În lipsa unui sistem reglementat pentru trierea investitorilor care se înscriu la licitaţiile administraţiei, s-a ajuns în situaţia în care hotelierii au fost nevoiţi să subînchirieze sectoare de plaje de la cei care au câştigat licitaţiile ABADL. Astfel, preţul unui metru pătrat de plajă a crescut în anii trecuţi chiar şi de patru ori.
Turiştii care veneau pe litoral aveau două opţiuni: ori achitau tarifele fixate de concesionari, ori se bronzau în altă parte. Anul trecut hotelierii au acuzat public Ministerul Mediului de faptul că tolerează concurenţa neloială a unor firme care nu au nici o legătură cu turismul, firme care, odată ce închiriază plaja, oferă servicii turistice de proastă calitate. Patronii de unităţi hoteliere s-au arătat nemulţumiţi de faptul că 60% din punctajul final, în funcţie de care este desemnat câştigătorul licitaţiei, îl reprezintă criteriul financiar.
Astfel, preţul ofertat de hotelieri, care fac pentru pregătirea sezonului estival extrem de multe cheltuieli, este mult mai mare decât cel al unei SRL care vrea să devină peste noapte administrator de plaje. Prima licitaţie publică organizată în acest an pentru plaje a fost şi ea plină de surprize.
Printre concesionarii din acest an a porţiunilor de nisip se numără firme care nu au nimic în comun cu turismul. Porţiunea de plajă dintre eforie Nord şi Eforie Sud i-a revenit societăţii Vanimar, firmă specializată în panificaţie şi cofetărie, iar în cazul staţiunii Mamaia, porţiuni importante de ţărm au fost concesionate de o agenţie de publicitate, Top Sport International SRL, o societate de pariuri şi jocuri de noroc, GSI Tariverde SRL, un fabricant de chimicale şi lista ar putea continua. Pentru a putea participa la licitaţiile ABADL, investitorul trebuie să cumpere un caiet de sarcini care costă 224 de lei cu TVA inclus şi să depună la sediul administraţiei o ofertă. O comisie se ocupă de selectarea ofertelor şi desemnarea câştigătorilor. Până la închiderea ediţiei, Compania naţională Apele Române, în subordinea căreia se află ABADL, nu a răspus întrebărilor adresate de Jurnal de Investigaţii.
Adamescu, mogulul asigurărilor de locuinţe
Lansată cu surle şi trâmbiţe în urmă cu trei ani de zile, asigurarea obligatorie a locuinţelor este pe cale să se transforme într-un mare fiasco. Niciun primar nu a dat amenzi celor care nu au respectat legea, neasigurându-şi casele şi cu atât mai puţin o vor face acum, în an electoral. Dar falimentul acestui sistem nu este provocat atât de autorităţile centrale şi locale, cât de propriii acţionari ai Pool-ului de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale, pe scurt PAID.
Raţiunea pentru care statul s-a implicat în domeniul asigurărilor de locuinţe este extrem de simplă. A făcut-o tocmai pentru ca tot el, statul, să nu mai fie supus la presiuni din partea cetăţenilor ale căror case au fost luate de viituri, distruse de cutremure (Doamne, fereşte!) sau alte calamităţi. Cu alte cuvinte, s-a implicat pentru ca apoi să fie lăsat în pace, iar despăgubirile să fie exclusiv apanajul societăţilor de asigurări.
Foarte corect, în principiu, pentru că nu este normal ca bugetul naţional, la care contribuie toţi cetăţenii ţării, să contribuie de fiecare dată când în comuna X sau Y se întâmplă câte o nenorocire. Pentru asta există societăţi de asigurări.
Toate bune şi frumoase. După ce, în 2008, a apărut legea în Monitorul Oficial, un an mai târziu a fost creat Pool-ul de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale, pe scurt PAID, la care acţionare erau 13 societăţi din domeniu. Practic, din PAID făceau (şi fac în continuare) parte toţi jucătorii importanţi de pe piaţa asigurărilor, cu excepţia Allianz-Ţiriac, BCR Asigurări, Omniasig şi Asirom.
Pe scurt, PAID este obligată să asigure orice locuinţă de pe teritoriul României, în afara celor încadrate în clasa I de risc seismic, adică cu bulină roşie. Pe înţelesul tuturor, încheierea unei poliţe tip PAD (poliţă de asigurare împotriva dezastrelor naturale) nu poate fi refuzată pe motiv că locuinţa se află prea aproape de albia râului sau că este situată într-o zonă cu frecvente alunecări de teren.
Modificare legislativă
Un an de zile lucrurile au fost clare. Apoi, sitemul a început să fie minat tocmai de acţionarii PAID, în frunte cu Astra Asigurări, societate controlată de omul de afaceri Dan Grigore Adamescu. Primul „atentat” la funcţionarea sistemului s-a produs la finele anului 2010, când Parlamentul a adoptat, în urma unui lobby susţinut al companiilor de asigurări, un amendament la legea de funcţionare a PAID.
Şi anume, în textul legii a fost introdus un paragraf care răstoarnă din temelii spiritul actului normativ: „sunt exceptaţi de la prevederile legii cei care au încheiat o poliţă facultativă care acoperă riscul de dezastre naturale (cutremure, inundaţii, alunecări de teren etc.). La prima vedere, majoritatea celor care au aflat despre modificarea legii, printre care, recunosc, şi eu, au zis: „Da, domnule, corect. De ce să mai plătesc eu încă o dată, când eu deja mi-am asigurat casa, pe bani mai mulţi?Şi cu mai multe riscuri incluse”.
Tocmai pe o atare reacţie au mizat şi societăţile de asigurări. Numai că lucrurile stau taman pe dos. De cele mai multe ori, poliţele facultative nu acoperă nici toate tipurile de dezastre şi nici întreaga sumă care ar trebui plătită în caz de calamitate. Dar voi reveni la această problemă mai târziu.
Concurenţă neloială
Odată deschisă calea din punct de vedere legal, companiile de asigurări, altfel acţionare la PAID, au trecut la treabă şi au început să-şi promoveze propriile produse, în defavoarea celor de tip PAD. Cu alte cuvinte, s-au folosit de faptul că sunt membre ale PAID, au beneficiat de publicitatea guvernamentală făcută pe toate canalele media, dar şi-au tras spuza pe turta lor.
Rezultatul? Încasările fiecărei companii în parte au crescut, în vreme ce cele ale PAID au scăzut vertiginos. Dar să lăsăm cifrele să vorbească. Am trimis câte o listă întreagă de întrebări la fiecare dintre marile companii acţionare ale PAID, dar şi la cele care nu fac parte din această structură. Până la închiderea ediţiei, o sigură companie, şi anume Generali, a răspuns solicitării noastre. Răspunsul lor confirmă concluzia la care a ajuns Jurnal de Investigaţii, prezentată în rândurile de mai sus: „În anul 2011, compania Generali România a înregistrat o evoluţie bună pe segmentul asigurărilor facultative de locuinţă, dar şi pe cel al asigurărilor obligatorii. Pe parcursul anului 2011 s-au încheiat aproximativ 300.000 de poliţe de asigurare facultative (în creştere cu peste 100% faţă de 2010) şi 85.187 de poliţe obligatorii”. Adică de 3,5 ori mai multe poliţe facultative decât cele obligatorii. Fără alte comentarii.
PAID, la un pas de lichidare
Ce s-a întâmplat între timp la PAID? Ei bine, lucrurile stau exact pe dos, adică situaţia e albastră rău. Coeficientul de lichiditate (adică raportul dintre activele lichide şi obligaţiile pe termen scurt) a scăzut continuu în ultima perioadă. Dacă la data de 31 august 2011 respectivul coeficient era de 153,37, la 30 noiembrie el scăzuse la 79,64, pentru a ajunge la 78,63 la finele lunii ianuarie a anului în curs.
Şi continuă să scadă, funcţionarea sistemului fiind pusă sub semnul întrebării. Aşa s-a ajuns la situaţia în care, din cele 4,9 milioane de poliţe de asigurare încheiate până acum, doar 500.000 să fie obligatorii, emise de PAID, iar restul facultative. Dintre acestea, două milioane de poliţe au fost emise de Astra Asigurări, potrivit informaţiilor obţinute din piaţă de Jurnal de Investigaţii.
Dar să vedem care este diferenţa dintre asigurarea obligatorie şi cea facultativă a locuinţei. Cea dintâi funcţionează pe principiul primului risc, adică ai daună de 10.000 de euro, ţi se plătesc 10.000 de euro.
Despăgubiri „facultative”
Lucrurile stau cu totul altfel când vine vorba de asigurările facultative. Mai exact, ai o casă care valorează 80.000 de euro, dar pe care ţi-ai asigurat-o pentru 20.000 de euro. Aici, intervine principiul proporţionalităţii: dacă ai daună de 10.000 de euro, vei primi ca despăgubire doar 2.500 de euro, adică a patra parte din valoarea casei, deoarece tu nu ai asigurat decât o pătrime din valoarea imobilului.
Şi asta nu este tot. În multe contracte de asigurare facultativă a locuinţei, compania de asigurări s-a spălat pe mâini (legal, de altfel, din moment de asiguratul a semnat cu mâna lui, dar imoral, de vreme ce foarte puţini – mai ales cei de la ţară – sunt în stare să parcurgă şi să înţeleagă mai mult de cinci rânduri) de eventuala despăgubire în caz de calamitate.
Redăm o astfel de clauză(facsimil dreapta): „Asigurarea este prestată în baza declaraţiilor explicite ale Contractantului/Asiguratului că: imobilul din care face parte localul asigurat şi/sau care conţine bunurile asigurate nu se află pe listele publicate de autorităţi ca fiind încadrate în clasa 1 sau 2 de risc seismic, în zone predispuse la inundaţii sau alunecări de teren (conform definiţiilor din condiţiile de asigurare). În caz contrar asigurarea este valabilă pentru celelalte riscuri asigurate cu excluderea: Cutremurului, Inundaţiilor şi Alunecărilor de teren”. Şi lista continuă: „Clădirea şi/sau dependinţele înscrise în poliţa de asigurare nu se află la mai puţin de 100 m faţă de cursuri de apă (fluviu, râuri, pârâuri, lacuri) neregularizate corespunzător (potrivit normelor în vigoare) cu diguri şi/sau maluri din piatră sau beton armat în zona de amplasament a clădirii (dependinţelor) asigurate”.
Cu alte cuvinte, noi îţi luăm banii pe asigurare, dar când o fi la o adică nu-ţi plătim nimic. Asta pentru că majoritatea caselor din mediul rural, care chiar au nevoie de asigurare obligatorie, se află într-una dintre situaţiile sus-menţionate.
La AGA a rămas ca-n gară
În urmă cu puţin timp, sesizând riscul ca PAID să se dizolve de drept şi că, în consecinţă, trebuie făcut ceva, a fost convocată o Adunare Generală Extraordinară a Acţionarilor pool-ului. După toate luările de cuvânt ale celor prezenţi, concluzia a fost că a rămas ca-n gară.
Nici mai mult, nici mai puţin, patronul Astra Asigurări, Dan Grigore Adamescu, a propus o modificare din temelii a legislaţiei care stă la baza organizării şi funcţionării PAID. „Poliţele de asigurare a locuinţelor împotriva dezastrelor naturale (poliţele de prim risc) să fie emise în viitor doar de acţionarii PAID (…) Modificarea cadrului legislativ (…) în sensul modificării/schimbării atribuţiilor PAID, acesta urmând să reprezinte în viitor unicul reasigurator al poliţelor de asigurare împotriva dezastrelor naturale emise de membrii PAID”. Aceasta în condiţiile în care PAID nu are în obiectul de activitate reasigurarea, iar o modificare legislativă (s-a dovedit statistic) durează în România mai bine de un an, cu indulgenţă. Până atunci, PAID va fi istorie.
Ultimul articol
Trei dintre exponatele tezaurului dacic furate din Olanda se întorc în țară
Federația Sindicatelor Silva constestă reorganizarea Romsilva: „Dreptate în justiție, nu pe Facebook”
