Într-unul dintre cele mai mici orașe reședință de județ din
România, într-o urbe prăfuită și anostă din mijlocul Bărăganului, cei
care au condus și cei care conduc în prezent destinele micului târg de
provincie (căci așa este, chiar dacă se intitulează pompos municipiu)
întind la maximum nervii locuitorilor. În Slobozia, căci despre
reședința județului Ialomiţa este vorba în rândurile care urmează, atât
politicienii de la putere – roșii de două decenii și jumătate – cât și
cei din opoziție se încăpățânează de mai bine de zece ani să pună la
punct un sistem de alimentare cu apă cât de cât acceptabil. Și nu le
iese. Chiar dacă s-au cheltuit milioane de euro pe tot felul de proiecte
fantasmagorice, locuitorii Sloboziei s-au ales doar cu o apă de o
calitate îndoielnică.
În perioada comunistă și ceva vreme după aceea, orașul Slobozia era
alimentat cu apă adusă din Dunăre. Atât alimentarea cu apă cât și
termoficarea orașului erau asigurate de combinatul chimic din
localitate, Amonil.
Oricine ajunge la Slobozia se va întreba, pe bună dreptate, de ce
orașul nu este alimentat cu apă din râul Ialomița, din moment ce gârla
trece chiar prin centrul urbei. Unele teorii susțin că râul era foarte
poluat și ar fi costat prea mult tratarea apei, altele că oricum
combinatul era alimentat din Dunăre și atunci era normal ca așa să fie
și orașul. Sau pur și simplu așa a fost atunci.
Puţuri din care iese apă plină de amoniu
La începutul anilor 90, alimentarea cu apă era asigurată de Uzina de
Apă Parc, care extrăgea lichidul vieții din surse subterane, pe care
apoi îl amesteca cu apă din Dunăre, de la Amonil.
Între timp, chiar dacă erau socialiști, conducătorii urbei au apelat
la deviza liberalilor – „prin noi înşine” – şi au decis să-şi creeze
propriul sistem de alimentare cu apă. Şi aşa a apărut şi societatea de
apă-canal a oraşului – Urban SA.
Demers care s-a dovedit în timp a fi falimentar. Calitatea apei rămâne
îndoielnică, iar vistieria oraşului a fost uşurată de milioane de euro
pentru tot felul de investiţii menite chipurile să aducă la standarde
acceptabile calitatea lichidului care curge la robinetele locuitorilor.
Trebuie spus, încă de pe acum, că municipalitatea acumulase datorii
imense către Amonil în contul apei şi agentului termic livrate. În loc
să găsească o modalitate de a plăti datoriile, primarul şi consilierii
locali au decis să-şi aducă propria apă. Drept pentru care au fost
săpate 20 de puţuri de adâncime (deh, nu dai de apă la suprafaţă în
inima Bărăganului!), dincolo de râul Ialomiţa, în apropierea
combinatului.
Decizia de la acea vreme încearcă s-o explice directorul tehnic al
societăţii Urban, Călin Albu: „Amonil urcase nejustificat preţul apei
industriale. Nu erau problema calitative cu apa livrată de Amonil, o
tratam şi era potabilă”.
Mai târziu, când discuţiei cu reporterii Ziarului de Investigaţii s-a
alăturat şi primarul Alexandru Stoica, acesta a încercat (poate din
exces de zel în a-i lua apărarea predecesorului său care a luat decizia
ruperii oraşului de combinat) să acrediteze ideea că, de fapt, apa de la
Amonil era de o calitate slabă: „Domnule, toată lumea ştie că Dunărea
este WC-ul Europei. Cum să continuăm să luăm apă din Dunăre?”.
Nu vrem Kent, nu vrem valută…
Ceea
ce recunosc atât Albu cât şi Stoica este faptul că apa adusă din
puţurile de adâncime nu era nici pe departe corespunzătoare calitativ.
Mai exact, avea un conţinut de amoniu de 1,8 până la 2,2 mg pe litru, în
condiţiile în care maximul admis de legislaţie este de 0,5 mg.
Şi atunci diriguitorii urbei s-au tot gândit şi au găsit soluţia
salvatoare pentru aducerea concentraţiei de amoniu în marjele admise –
hiperclorinarea. Adică au turnat clor cu nemiluita în apă, pentru că
nimănui nu-i trecuse prin cap să înceapă construcţia unei staţii de
tratare.
În acest moment, a apărut o altă problemă – ţevile de metal, vechi de
decenii, din subteranele oraşului, au început să se corodeze accelerat,
tocmai din cauza clorului în exces.
Timp de mai bine de doi ani, pierderile pe reţeaua de distribuţie au
fost de 40%. Enorm!
Cine a plătit aceste pierderi? Evident, cetăţenii oraşului, prin
facturile umflate, şi societatea Urban, deţinută de municipalitate, deci
tot cetăţenii oraşului.
„Atunci s-a luat soluţia construirii unei uzine de tratare a apei, care a
costat zece milioane de lei. Costisitoare soluţie, ce-i drept, dar
necesară”, spune primarul Stoica. În paralel, a început şi înlocuirea
conductelor de sub străzi, care, aşa cum am arătat mai sus, se
corodaseră din cauza clorului în exces. Alte milioane de lei care s-au
dus sub pământ. Din reţeaua totală de 100 km de conducte, au fost
înlocuiţi aproximativ 60 km.
Trebuie menţionat faptul că, la nivelul anului 2007, fusese întocmit
un master plan prin care Slobozia şi localităţile limitrofe puteau
accesa fonduri europene de 70 milioane de euro petru modernizarea
sistemului de alimentare cu apă şi a canalizării. Banii au fost însă
refuzaţi. „Nu ne-au acceptat ca operator regional, pentru că aveam
datorii. Sigur, se putea face o nouă societate, fără datorii, dar nu s-a
făcut”, încearcă să explice Alexandru Stoica decizia de la acea vreme.
Aşa că, în loc să fie accesate fonduri europene, s-a recurs la soluţia
unui împrumut la bancă. Pe care îl plătesc tot locuitorii Sloboziei.
Incompatibilii, organul de conducere de la Urban SA
Între timp, dependenţa de Amonil a Sloboziei a fost adusă la zero.
Alimentarea cu apă se face prin forţe proprii, iar sistemul centralizat
de termoficare a fost închis de opt ani de zile. Fiecare proprietar şi-a
montat centrală proprie, ceea ce a însemnat alţi bani investiţi de
fiecare locuitor al Sloboziei.
Însă primarul este nespus de mândru de acest lucru, spunând că şi la
blocurile ANL a optat pentru centrale individuale, în locul celor de
scară.
Dacă dependenţa de Amonil a fost eliminată, asta nu înseamnă însă că şi
datoriile au dispărut pur şi simplu, ele grevând în continuare bugetul
societăţii Urban SA. În momentul de faţă, ele se ridică la 9,66 milioane
de lei, adică exact cât cifra de afaceri a Urban pe anul trecut. Şi
Urban nu are de dat bani numai la Amonil. În total, datoriile se ridică
la 15 milioane de lei, adică mai mult de o dată şi jumătate faţă de
cifra de afaceri!
În treacăt fie spus, Urban SA se mai confruntă cu o problemă gravă –
toţi membrii Consiliului de Administraţie sunt consilieri locali (şi de
la putere, şi de la opoziţie). Dacă se aplică Legea incompatibilităţii,
societatea rămâne fără organul de decizie.
Aceste datorii către combinat, menţionate mai sus, au rămas după ce
Amonil şi-a mai recuperat o parte din creanţă, prin cumpărarea de la
Urban SA, în urma executării silite, a fostului sediu al societăţii,
contra sumei de 2,5 milioane de lei.
Ironia sorţii – nici Amonil nu s-a bucurat prea mult de clădirea
respectivă, pentru că anul trecut combinatul chimic a fost executat
silit. Şi a apărut un cumpărător surpriză, şi anume operatorul regional
de apă-canal RAJA Constanţa. O surpriză previzibilă, de altfel. Din
moment ce societatea Urban este înglodată în datorii şi gâfâie din ce în
ce mai rău, este explicabil că un operator regional de apă-canal vrea
să preia oraşul Slobozia.
Din nou însă, primarul se burzuluieşte (făcând încă o dată recurs la
acea deviză ancronică, „prin noi înşine”): „RAJA să fie sănătoasă. Cât
stau eu primar nu primesc nimic în Slobozia!”.
Primăria l-a dat în judecată pe Ioan Niculae
Acum,
toate speranţele edilului se leagă de un proces aflat pe rolul
instanţelor. Primăria Slobozia a dat în judecată Amonil, deţinut acum de
omul de afaceri Ioan Niculae, cerând scoaterea din patrimoniul
combinatului a sistemului de termoficare şi a celui de alimentare cu apă
a oraşului.
Primarul susţine că aceste două sisteme au fost plătite în anii 70 cu
banii contribuabililor din Slobozia şi pe cale de consecinţă nu trebuia
să rămână în patrimoniul combinatului după privatizare. „Dacă avem
câştig de cauză, avem de luat de la ei 10 milioane de lei şi astfel
scăpăm de datorii”, spune Alexandru Stoica.
Dar ce faceţi dacă pierdeţi procesul, domnule primar?
