Biserica ar trebui să fie acea instituție care-ți dă încredere: în ea, în tine, în Dumnezeu, în aproapele tău. Încredere în general. Însă ce ne facem atunci când chiar ea, Biserica, se ghidează după vechiul proverb: „nu face ce face popa, ci mai de grabă ce zice popa”? Au și proverbele astea rostul lor. În cazul de față, ne învață că în viață nimic nu-i ceea ce pare a fi. Nici măcar instituția Bisericii, aia bună, blândă, dreaptă și onorabilă, așa cum ne învățau pe la începutul anilor ’90 doamnele profesoare de religie.

Cam tot în perioada aia, copilul nu avea opțiunea de a zice „nu” orei de religie.

Ne întoarcem în prezent, în 2020, când lumea ar trebui să fie ceva mai destupată la minte și să reușească să-l separe pe Dumnezeu de BOR. Din păcate, chiar și-acum, cele două cuvinte par strâns legate unul de celălalt, cu toate că-n realitate n-au nici în clin, nici în mânecă. Nu mai au. Nu știu dacă au avut vreodată.

S-a vrut Paște în plină stare de urgență? S-a primit.

S-a vrut linguriță universală pentru tot enoriașul în plină pandemie de COVID-19? S-a primit.

S-a plimbat Pimen cu elicopterul și a primit șapte rânduri de plasmă? S-a plimbat și a primit.

Și tot a murit.

După care, așa mort, urmașii lui vrednici l-au expus unei înmormântări lungi și cu fast, cu Chopin și sunet de bucium, ca și când ar fi murit de bătrânețe, nu de Coronavirus.

Am să mă fac că nu-mi amintesc asta și am să vă întreb pe voi: nu cumva înmormântările din această perioadă trebuiau să se desfășoare cu număr restrâns de participanți și cumva mai repede-înainte, așa? Sau treaba asta e valabilă numai pentru cei de rând, nesfinți și neimportanți?

Și pentru că tot veni vorba despre cei nesfinți și neimportanți, haideți să vă povestesc care-i treaba și cu ei. Îndurerați și plânși, neimportanții, oile păstorului, s-au perindat pe lângă sicriul în miniatură în formă de lego al lui Pimen și l-au pupăcit până l-au tocit. În plină pandemie de prostie.

Dacă respectivii n-ar avea vecini, prieteni, rude și cunoștințe cu care să se întâlnească mai apoi, aș spune că e treaba lor pe cine pupă și cu ce se infectează. Dar uite că nu e numai treaba lor!

Și-o să ziceți că sar dintr-una într-alta, dar tot vorbind despre ÎPS Pimen, mi-am amintit de alt ÎPS, și-anume de Teodosie. Da, cel cu scena aia dubioasă de-ai fi zis că-i desprinsă din Twin Peaks, în care o cucoană scăpată de sub control face cerculețe pe lângă el.

Ei, bine, tot Teodosie e individul care mai nou ne-a propus un fel de Paște în reluare, asemenea revelioanelor difuzate la TVR în data de 1 ianuarie, când toată lumea dormea.

Astfel, Teodosie își scoate bricheta din buzunar, aprinde candela sfântă marca Ierusalim de Constanța și le dă tuturor lumină „fake”. Tehnica nu-i una nouă. Imediat după Revoluție, îmi amintesc că existau firme ca Adibas, Panasoanic, Puna și Mike. Cam așa și cu lumina lui.

Și-ajung încet-încet la subiectul care doare cel mai tare: întreținerea de relații sexuale cu minori. Recunosc că nu mi-aș fi dorit vreodată să am motiv să scriu despre asta.

Cu toate astea, iată-mă scriind despre Episcopul retras al Hușilor, Cornel Onilă, un alt individ care se laudă că-i de-acolo, din miezul celor sfinte. Cu un nume aproape predestinat, Onilă tocmai ce-a fost înhățat de procurori pe motiv de săvârșirea de acte sexuale cu minori. Citiți asta de câte ori este nevoie, vă rog.

Mi-amintesc că acum câțiva ani, pe vremea când la mare modă era Referendumul pentru Familie, Biserica se bătea cu pumnul în piept cum că relațiile consimțite dintre persoane de același sex nu-s privite cu ochi buni de către Dumnezeu. Mă bucur că l-au întrebat asta pe Dumnezeu, însă au omis să-l întrebe dacă actele sexuale neconsimțite dintre un preot și-un băiat sunt ok.

Ipocrizia ridicată la rang de artă și-un dublu standard de-ți întoarce stomacul pe dos, fie că te numești creștin ortodox ori ateu.

Și-o să ziceți că nu-s toți așa. Și n-am să vă contrazic.

Și-o să zic că, deși nu-s toți așa, există indivizi cu aceleași apucături încă nedescoperiți. Și n-o să aveți cum să mă contraziceți.