Foto: Facebook
Foto: Facebook

Teza pe care-și construiește George Simion retorica e una simplă: poporul român e unul foarte creștin, aplecat spre tot ce înseamnă mai bun și mai frumos din dogma ortodoxă.

”Ei”, ”ceilalți” sunt cei care vor să ne distrugă spiritul ortodox.

Și care vor, la fel de mult, să ne distrugă copiii. Să-i îndepărteze de tot ce înseamnă tradiție, bunătate, educație și să-i arunce în vâltoarea răului. Rău, reprezentat, bineînțeles, de Vestul cel corupt.

Cu alte cuvinte, George Simion susține sus și tare 2 idei principale: credința și viitorul copiilor.

Acesta este motivul pentru care face public un video, cu un băiețel de 7 ani, care spune poezii. Băiețelul cu pricina a fost prezent, împreună cu părinții, la unul dintre protestele anti-mască, anti-restricții etc, din Piața Victoriei. Și-a spus copilul ăla acolo niște poezii, cumva patriotice, cu patosul și dicția de care numai un copil de 7 ani pe care-l învață părinții poezii poate da dovadă.

Până acum, am putea spune că nu e nimic foarte grav, sau foarte greșit. Copilul a spus poezii patriotice, s-a bucurat că e băgat în seamă, părinții s-au bucurat că a primit deja aplauze la scenă deschisă, povestea s-ar putea sfârși aici.

Doar că nu se termină. Povestea de-abia începe

Probabil încurajați de succesul nesperat al copilului, părinții decid să-l mai învețe o poezie. Și să facă un video cu copilul, recitând-o. Pe care i-l trimit lui George Simion. Care, foarte mândru, o postează (public) pe contul lui de Facebook.

Spuneam la început despre credință și viitorul copiilor, pe care George Simion, partidul lui și susținătorii se bat cu pumnul în piept că le susțin și le încurajează.

Asta e poezia:

”Mor românii în spitale/Peste tot e numai jale/Dar voi nu simțiți durerea/Arde-v-ar focu averea/Nu mai știm ce zi e mâine/Și trudim pe-un colț de pâine/De tineri suntem bătrâni/Lua-v-ar naiba de păgâni/Oamenii de voi se tem/Și de-aceea vă blestem/Liniștea să n-o găsiți/Toată viața cât trăiți/Familia să vă fie/Dezbinată și pustie/Ca întreaga Românie/ Ce-ați dat-o pe datorie/Doamne știu că fac păcate/Iartă-mă dacă se poate/La câte necazuri sunt/Iadu-i parcă pe pământ”.

Paradoxul lui George Simion: blestemele din educație

Creștinismul e o religie a iubirii. A bunătății. Blestemele nu fac parte din religia creștin-ortodoxă. Din nicio religie creștină, de altfel.

Un bun creștin e, în primul rând, un om bun.

Un copil educat e un copil care e învățat să facă diferența între bine și rău. Asta nu se învață la școală, se învață, de mic, în familie.

Încerc să înțeleg: cum poate fi bun un copil pe care tu îl înveți să blesteme? Nu, nu ține varianta aia, conform căreia e mic, a învățat papagalicește, nu înțelege, cu adevărat, ce spune. Pentru că asta e învățat acasă. Dacă la 7 ani îl înveți așa, vei continua aceeași învățătură. Și, în câțiva ani, va înțelege ceea ce spune, și va și reacționa ca atare.

Unde e spiritul creștin când urezi cuiva (indiferent despre cine este vorba) să-și piardă familia? Unde e bunătatea, când înveți un copil să gândească așa? Unde e mândria și speranța unui viitor mai bun? Sunt doar cuvinte cu care încerci să atragi persoane dispuse, deja, să urască? Ce fel de politician ești, dacă te bucuri că un copil a învățat să se roage pentru răul altuia? Și ce fel de părinți își învață copiii să gândească așa, și se mai și laudă cu asta?

Simplu: niște oameni care folosesc ”credința” ca armă, ”bunătatea” ca scut și ”educația copiilor” ca motiv, pentru a-i învăța să folosească și credința, și bunătatea ca scuză pentru un scop mai înalt. Dreptatea lor, peste dreptatea, libertatea sau poate chiar viața celor care nu sunt de acord cu ei.