Magistraţii de la Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, care judecă dosarul în care este implicat fostul
primar al Devei, deputatul Mircia Muntean, au admis proba solicitată de
Ministerul Public.
La ultimul termen de judecată, Ministerul Public a solicitat
efectuarea unei expertize tehnice a terenurilor despre care este vorba
în acest dosar, iar marţi magistraţii de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie s-au pronunţat în sensul admiterii acestei probe. Fostul
primar al Devei este judecat pentru abuz în serviciu în forma
calificată, păgubiţi fiind Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală, dar şi Autoritatea Naţională a
Vămilor. Vorbim despre un dosar extrem de longeviv, ajuns pe rolul
instanţei din Bucureşti în februarie 2005. Cunoscut sub numele de
„trafic cu maşini de lux”, dosarul se află de mai bine de opt ani pe
rolul instanţelor de judecată. Procurorii au încheiat cercetările în
anul 2003, iar lucrarea penală a intrat pe rolul instanţei de judecată
un an mai târziu. În februarie 2005 a fost reluat, sub un alt număr de
înregistrare, la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi a suferit mai
multe amânări şi prea puţine termene de judecată reale, iar după ce
Mircia Muntean a ajuns deputat prin redistribuire din partea PDL, cauza
s-a mutat la instanţa supremă.
La sfârşitul anului 2003, primarul Devei, Mircia Muntean, a fost
trimis în judecată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie pentru că ar fi încheiat tranzacţii ilegale de terenuri cu o
persoană acuzată de trafic cu maşini furate, Iosif Man, care între timp a
decedat. Împreună cu Mircia Muntean şi Iosif Man, în instanţă au mai
fost trimise încă patru persoane. Cinci dintre inculpaţi erau acuzaţi că
se ocupau cu traficul internaţional de autoturisme furate din
străinătate, în timp ce ex-primarul Devei era acuzat de tranzacţii
ilegale de terenuri. Conform rechizitoriului dat publicităţii la vremea
respectivă, Mircia Muntean ar fi încălcat cu bună ştiinţă atribuţiile de
serviciu şi legislaţia în vigoare „(…) Inculpatul Mircia Muntean, uzând
de calitatea sa de primar al municipiului Deva şi de preşedinte al
comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, cu concursul
învinuitului Man Iosif i-a împroprietărit pe acesta şi numiţii Panduru
Carol şi Pop Aurel cu un teren în suprafaţă de 5.838 metri pătraţi
situat în Deva, în zona gării. Terenul a fost trecut în proprietatea
publică a statului român prin Decretul de expropriere pentru cauză de
utilitate publică nr. 113 din 24.03.1982 şi se afla în administrarea
Ministerului Apărării Naţionale”, se arată în rechizitoriu. Suprafaţa de
teren astfel dobândită a fost mai apoi înstrăinată de cei trei, iar
prejudiciul vehiculat a fost de aproximativ de 360.000 de dolari.
Echipa „Jurnal de Investigaţii” formulează un denunţ penal la adresa Marianei Gheorghe şi a altor membri din staff-ul OMV Petrom SA. Astfel, le cerem procurorilor să se pronunţe dacă Mariana Gheorghe s-a substituit autorităţilor statului român când a dispus asupra Muzeului Naţional al Petrolului, despre care avem cunoştinţă că este instituţie publică. În situaţia de mai sus, Mariana Gheorghe va trebui să explice de ce OMV continuă să administreze muzeul (cu o valoare imobiliară deosebită), deşi odată cu privatizarea şi-a pierdut dreptul de administrare.
La sfârşitul anului 2001, urmaşii proprietarului unei case
impunătoare, monument istoric, cu zece camere, din centrul Ploieştiului
(plus un teren de aproape 2.000 de metri pătraţi), au făcut o solicitare
de restituire a imobilului. Proprietarul fusese expropriat în 1960,
urmare a unor decrete şi acte abuzive ale statului comunist, iar
clădirea a fost transformată, un an mai târziu, în Muzeul Republican al
Petrolului.
Substituire de calitate
După zece ani în care solicitarea a strâns praful prin sertare sau
s-a plimbat între instituţii, cererea lui Andrei-Grigore Alexandrescu şi
a altor doi moştenitori ai fostului proprietar Ioan Constantin a primit
un răspuns neaşteptat, de la OMV! Pe 5 august 2010 au primit o
decizie de respingere a notificării, dar nu din partea Primăriei
Ploieşti, căreia i se adresaseră cu cererea de revendicare,
nici măcar a Consiliului Judeţean Prahova, ci a … SC OMV Petrom SA.
Deşi bulversaţi de antetul de pe scrisoarea expeditorului, mai ales că
nimeni nu îi înştinţase vreodată, cum spune legea, despre „traseul”
cererii de revendicare, oamenii au trecut peste nedumeriri şi au dat în
judecată, la Tribunalul Bucureşti, compania austriacă. Nouă însă ni s-a
părut ciudat faptul că tocmai OMV a răspuns la solicitare şi am căutat
să desluşim mecanismele prin care a ajuns compania austriacă să dispună
de clădirea care găzduieşte, de mai bine de 50 de ani, Muzeul Naţional
al Petrolului. Decizia de respingere a notificării, semnată chiar de
Mariana Gheorghe, managerul general al Petrom, dar şi de directorul
serviciului juridic, nu conţine referiri asupra dreptului OMV de a
dispune asupra Muzeului. Aici, Mariana Gheorghe menţionează doar
ordonanţa de urgenţă prin care s-a înfiinţat SNP Petrom şi hotărârea
judecătorească prin care s-a aprobat schimbarea denumirii în SC OMV
Petrom SA. Astfel de acte nu dovedesc nici proprietatea, nici dreptul de
folosinţă!
Muzeul este instituţie publică
Potrivit documentelor oficiale ale statului român, Muzeul Naţional al
Petrolului este instituţie publică. Îl regăsim astfel în Legea 62/1992
pentru rectificarea bugetului de stat pe 1992 – „VENITURILE, SUBVENŢIILE
ŞI CHELTUIELILE INSTITUŢIILOR PUBLICE – finanţate din veniturile
extrabugetare şi subvenţii de la buget – (…) Cap.53.I «Cultură şi
artă» – Muzeul Petrolului”. Reapare,
un an mai târziu, într-o ordonanţă de urgenţă (2/1993), tot ca
instituţie publică, cu precizarea suplimentară „Începând cu data de 1
decembrie 1993, Muzeul Petrolului va fi finanţat din veniturile Regiei
Autonome a Petrolului «Petrom» – Bucureşti”. Din 1993 încoace, statutul
Muzeului nu se mai putea modifica decât prin Hotărâre de Guvern. Dacă nu
există o astfel de HG, atunci Muzeul a rămas o instituţie publică”,
ne-au confirmat surse din Ministerul Industriilor. Într-adevăr, nicio
Hotărâre de Guvern şi nici un alt act normativ nu a mai schimbat
statutul de instituţie publică, astfel încât edificiul care-l găzduieşte
este domeniu public al statului.
Expertiza întăreşte că e domeniu public
Expertiza tehnică făcută în dosarul Alexandrescu împotriva OMV vine să confirme acest fapt, chiar dacă indirect. Dorel
Avram, autorul raportului de expertiză din dosar, a trecut şi el „ca
gâsca prin apă” peste problema proprietarului, dar a făcut referire, în
câteva rânduri, la faptul că OMV are drept de administrare a clădirii.
Afirmaţia întăreşte faptul că muzeul este proprietate publică, deoarece
„dreptul de administrare vizează numai bunurile din proprietatea
publică, care potrivit art 135 alin (5) din Constituţie, pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, excluzându-se
din categoria titularilor dreptului de administrare persoanele juridice
cu capital privat”, ne-au declarat specialişti în drept. Aceasta
înseamnă că OMV Petrom, societate cu capital majoritar privat, nu are
niciun drept de administrare asupra Muzeului Naţional al Petrolului,
instituţie publică. Angajaţii muzeului ne-au confirmat că OMV nu
deţine acte în regulă asupra clădirii. „Nici nu ştiţi cât de greu ne
este să obţinem, din lipsa actelor, un certificat de urbanism sau o
autorizaţie de construire. Ştim sigur doar că imobilul este revendicat,
dar OMV nu este proprietar şi nici prea multe acte nu sunt”, ne-a spus
un salariat al muzeului, sub rezerva confidenţialităţii.
Transparenţă numai în reclame
„Jurnal de Investigaţii” a solicitat OMV Petrom să răspundă în ce
calitate îşi arogă dreptul să refuze sau să accepte o revendicare pentru
instituţia publică „Muzeul Naţional al Petrolului”. Am
întrebat-o, oficial, pe Mariana Gheorghe, dacă deţine vreun titlu de
proprietate asupra clădirii şi terenului, dacă OMV deţine vreun act sau
document legal prin care să se fi schimbat statul de „instituţie publică
a muzeului” şi dacă este titularul unui drept de administrare asupra
muzeului, dar întrebările au rămas fără răspuns.. Refuzul de a răspunde
la câteva întrebări precise, chiar dacă incomode, de către o companie
multinaţională care afirmă că militează pentru transparenţă, normalitate
şi legalitate, înseamnă, de obicei, că are ceva de ascuns. Este
adevărat, într-un fel este să vorbeşti de transparenţă atunci când
promovezi, pe bani grei, reclamele prin care dai lecţii, zice-se, cu
„ţara lui Andrei” şi altfel este să manifeşti transparenţă atunci când
trebuie să răspunzi unor întrebări reale ale presei. Ca urmare,
echipa „Jurnalului de Investigaţii” formulează un denunţ penal împotriva
Marianei Gheorghe, managerul general al OMV Petrom, şi a celorlalţi
oficiali ai companiei care s-au manifestat ca stăpâni sau arendaşi (au
emis acte de dispoziţie) ai Muzeului Naţional al Petrolului, instituţie
publică a României. Le cerem procurorilor să verifice, la rândul lor,
caracterul de „instituţie publică” a Muzeului Naţional al Petrolului,
caz în care să stabilească dacă staff-ul OMV Petrom a acţionat abuziv,
şi să stabilească în ce măsură se fac aceştia vinovaţi de înşelăciune,
atunci când au dispus asupra muzeului, faptă prevăzută de art. 215 Cod
Penal („Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi
mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare
de la 3 la 15 ani). Le vom mai cere procurorilor să verifice dacă sunt
întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de fals şi de uz de
fals sau pentru alte fapte de natură penală.
Muzeul, gestionat pe sponci
Muzeul a fost înfiinţat în 1961, la un an după alungarea, de către
comunişti a proprietarilor casei. Înfiinţarea muzeului a fost motivată
de sărbătorirea
centenarului industriei petroliere româneşti în 1957. Clădirea muzeului
este monument istoric de importanţă zonală. Patrimoniul a crescut de la
800 de piese în 1961, la peste 8.000 în 1994. Muzeul valorifică
documente privind istoria petrolului din ţara noastră şi aspecte legate
de geologia zăcămintelor şi de petrochimie: unelte şi lămpi de miner din
secolul al XIX-lea; felinare cu petrol din Bucureşti – primul oraş din
lume iluminat cu petrol, în 1859; utilaje de foraj din lemn sau metalice
din secolul al XIX-lea; utilaje de foraj rotativ; machete de distilerii
şi rafinării (prima distilerie românească, din 1859, de la Ploieşti, a
lui Teodor Mehedinţeanu); panouri exemplificând sistemul de solventare
selectivă cu dioxid de sulf inventat de Lazăr Edeleanu şi aplicat în
întreaga lume; istoricul fabricării parafinei, uleiului, benzinelor;
hărţi geologice, mostre mineralogice, produse finite din petrochimie,
diplome, medalii, fotografii. Deţine bunuri culturale clasate în
Tezaurul patrimoniului cultural naţional. O parte dintre acestea sunt
expuse în curtea muzeului, supuse intemperiilor, riscul degradării
acestora fiind deosebit de ridicat. Aviz Ministerului Culturii!
După şase ani de implementare a fondurilor europene în
comunităţile pescăreşti, pescuitul la Marea Neagră se face ca în epoca
de piatră. La sfârşitul lui 2012, penultimul an în care România mai
beneficiază de fondurile UE, Programul Operaţional de Pescuit este un
dezastru: doar 8% este rata de absorbţie pe axa destinată modernizării
flotei de pescuit şi o singură cerere de finanţare depusă în acest an
România va rata singura şansă de resuscitare a pescuitului
maritim. Structurile Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale,
responsabile cu implementarea fondurilor europene, au reuşit ca, în cei
şase ani de când au fost deschise liniile de finanţare ale UE în
domeniul pescuitului, să torpileze complet Axa prioritară 1- „Măsuri de
adaptare a flotei de pescuit comunitare”. La Marea Neagră nu a fost
cumpărată nici măcar o singură ambarcaţiune de pescuit industrial.
Potrivit raportărilor AMPOP, valoarea totală iniţială a fondurilor pe
Axa 1 se ridica la 13,3 milioane de euro, din care, până în prezent,
s-au consumat doar 2,1 milioane.
Flota costieră, trei traulere
Potrivit Agenţei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, anul acesta
trei pescadoare mai activează în Marea Neagră: „În anul 2012, ANPA a
emis 93 de autorizaţii de pescuit comercial la Marea Neagră şi 72 de autorizaţii speciale de pescuit calcan. Dintre acestea, trei autorizaţii sunt emise pentru pescadoare”. Deşi
comparativ cu anul trecut situaţia s-a ameliorat, în sensul triplării
capturilor de peşte, viaţa pescarilor este departe de standardardele prevăzute
de UE pentru comunităţile pescăreşti. Programul Operaţional pentru
Pescuit 2007- 2013 prevede atingerea unor standarde minime în ceea ce
priveşte capacităţile flotei de pescuit sub pavilion românesc şi
alinierea activităţilor de pescuit la practicile europene. Potrivit POP,
care citează Fişierul Navelor şi Ambarcaţiunilor de Pescuit,
capacitatea teoretică de pescuit a României la Marea Neagră este de 439
de nave şi ambarcaţiuni, din care 22 cu lungimi de peste 12 metri
(considerate pescadoare) şi 417 cu lungimi mai mici de 12 metri,
totalizând 2.604,86 tone şi o putere de 8.691,79 kilowaţi. Dintre
cele 22 de pescadoare care figurează pe hârtie, majoritatea au fost
inactive în ultimii ani. Doar patru au navigat în 2009, în 2010 nici
unul dintre proprietarii de pescadoare nu a solicitat autorizaţie de
pescuit, iar situaţia a rămas la fel de critică în 2011- o singură
autorizaţie – pentru ca în 2012 numărul acestora să se ridice la trei.
Potrivit POP, pescadoarele costiere sunt de acelaşi tip, cu o lungime de
aproximativ 25 m şi au fost construite în perioada anilor ’80. Vasele
de pescuit la Marea Neagră au echipamente şi instalaţii învechite şi nu
oferă siguranţă în exploatare. În concordanţă cu Politica Comună de
Pescuit, statul român trebuie să menţină un nivel minim de 12-13 nave
moderne şi performante. Potrivit POP, în intervalul 2007-2010 cel puţin
jumătate dintre navele mari de pescuit trebuia modernizate, o cincime
din motoarele vechi şi poluante care propulsează pescadoarele trebuia
schimbate cu unele ecologice, iar 300 de pescari instruiţi în domeniul
pescuitului ecologic. Anul viitor 80% dintre navele de pescuit ar fi
trebuit modernizate iar 60% dintre motoarele acestora să fie schimbate.
De asemenea, cel puţin 15% dintre activităţile de producţie ar trebui
să fie prietenoase cu mediul iar România. Ei bine, nici unul dintre
aceste obiective nu a fost atins, iar de acum înainte şansele scand
drastic, atât din punct de vedere al fondurilor nerambursabile, care,
dacă se va decide prelungirea programului, vor fi mult mai mici, cât şi
ca posibilităţi financiare ale pescarilor.
Sărăcie lucie în satele pescăreşti
Deşi
pescarii s-ar putea asocia în vedere achiziţiei şi exploatării unei
ambarcaţiuni de pescuit conform standardelor UE, realitatea la faţa
locului este alta: „Noi trăim din mila mării. Majoritatea pescarilor
sunt pensionari care nu au altă sursă de venit decât pescuitul. Nu sunt
bani”, spune Nelu Iordache, secretarul Asociaţiei de Pescuit Sportiv şi
Agrement Delfinul din Eforie Sud. Potrivit acestuia, pescarii nu au
bani pentru achiziţia unei simple bărci, darămite să cumpere pescadoare.
Cel mai ieftin pescador la mâna a doua costă 100.000 de euro, în timp
ce un pescador nou costă aproximativ un milion de euro, situaţie în care
nu mai poate fi vorba nici măcar de achiziţia prin fonduri europene. De
altfel, această realitate se reflectă perfect în raportul POP pe acest
an. Pentru Măsura 1.3. „Investiţii la bordul navelor de pescuit şi
selectivitate” nu a fost depusă decât o singură cerere, cu o valoare
totală eligibilă de 278.109 euro, cerere care se află în etapa finală de
selecţie. Din cauza indolenţei autorităţilor, pescarii se zbat în
sărăcie iar AMPOP nu are cui să dea cele peste 300 milioane de euro
disponibile prin Fondul European de Pescuit. Totalul celor cinci axe
de acţiune se ridică la nu mai puţin de 307,6 milioane de euro, din
care statul român ar fi trebui să asigure aproape 77 de milioane de
euro. Alocaţia era prevăzută să crească anual şi gradual, de la 15,1
milioane de euro în 2007, la un nivel de 36, 3 milioane de euro şi până
la 45,3 milioane de euro în ultimul an de aplicare a stategiei, 2013,
însă statul român, în loc să crescă sumele, le-a scăzut. În primul
semestru al acestui an POP a fost modificat prin dezangajarea unor sume
de bani, astfel că alocaţia finală a scăzut.
POP, ucis în faşă
Coaliţia „ONG-uri pentru Fonduri Structurale” reclamă situaţia
inacceptabilă creată de AM POP prin plafonarea la 1% a fondurilor de
salarii destinate proiectelor ce pot fi depuse în cadrul cererilor
lansate în ultima vreme. Coaliția consideră că acest plafon nu este
unul echitabil pentru niște specialiști care ajută statul să-și
îndeplinească angajamentele prin implementarea unor programe de
importanță strategică, cu impact larg asupra societății. „Dacă un
beneficiar ar accesa un proiect de 1.000.000 de euro, cu o întindere de
doi ani, bugetul de salarii ar fi de 10.000 de euro per proiect,
respectiv 416 euro/lună. Acest lucru înseamnă că suma netă ar ajunge la
aproximativ 250 euro pe lună pentru toată echipa de management al
proiectului… Bunele practici în domeniu stabilesc praguri de 15-20 %
din valoarea eligibilă a proiectului destinate fondului de salarii,
mergând până la procente mai mari în cazul proiectelor mai mici. Înşişi
reprezentanţii Comisiei Europene au sesizat faptul că această prevedere
va avea consecinţe negative asupra capacităţii de a gestiona fondurile”, a precizat asociaţia. „Un
proiect de un milion euro este un proiect complex care are nevoie de un
nivel superior de management. Având în vedere plafonul de 1% instituit
de AM POP, rezultă că persoanele implicate în managementul proiectului
pot primi în medie 63 de euro net/persoană/lună, situaţie absurdă”, a
arătat coaliţia de ONG.
Cu 50 de ani înapoi
În 2013, ultimul an de fonduri europene, România se va întoarce în
timp cu 50 de ani. 1964 a fost ultimul an în care România socialistă s-a
limitat la pescuitul în Marea Neagră, după care a început expansiunea
oceanică. În perioada 1964-1965 au fost comandate şantierelor navale
din Japonia primele traulere oceanice de mare capacitate, „Constanţa”
şi „Galaţi”, care realizau împreună o medie anuală de 6.620 tone de
peşte oceanic. Flota de pescuit a fost extinsă în 1973 la 20 de traulere
şi trei nave frigorifere de transport. În 1972, producţia medie
anuală pe navă activă era de de 2.864 de tone, cu o medie zilnică de
19,4 tone. În anii 1970-1989, Intreprinderea de Pescuit Oceanic ajunsese
la un număr de 60 de nave şi 5.125 de salariaţi. La acea dată, flota
oceanică a României era considerată numărul unu în Europa. Navele IPO
pescuiau în Oceanul Atlantic, îndeosebi în vestul Africii. Din păcate
pentru România, la aproape 50 de ani distanţă de momentele de glorie ale
pescuitului oceanic, ţara noastră nu mai deţine nici măcar flota de
traulere din Marea Neagră.
Societatea Națională Nuclearelectrica s-a dovedit în ultimii
ani extrem de darnică atunci când a venit vorba despre atribuirea unor
contracte fără licitație. Atâta vreme cât a fost director general al
companiei, Teodor Chirica a apelat din plin la „negocierea fără
publicarea prealabilă a unui anunț de participare”, practică justificată
prin faptul că “serviciile pot fi oferite de un singur ofertant”. După
ce a trecut în domeniul privat, Chirica a devenit el “unic ofertant”,
obţinând fără licitaţie un contract în valoare de un milion de dolari.
După ce s-a aflat aproape patru ani la conducerea Companiei Naționale
Nuclearelectrica, Teodor Chirica a decis la începutul anului 2009 să
plece de la stat și să-și încerce norocul în mediul privat. Îl
regăsim în funcția de director general al companiei Amec Nuclear Ro SRL
din București, reprezentanța companiei britanice Amec Nuclear UK
Limited, care la rândul său este membră a concernului Amec. Din această
poziție, Chirica a reușit să obțină, luna trecută, din partea celor de
la Nuclearelectrica un contract fără licitație, în valoare de 3.380.475
lei, fără TVA, pentru servicii de actualizare a Raportului Final de
Securitate Nucleară al CNE Cernavodă, Unitatea 1. Interesant este că
deși în anunțul de licitație se scria la capitolul criteriii de
atribuire –prețul cel mai scăzut, s-a primit o singura ofertă și la un
preț mai mare decât cel estimat în anunțul de licitație, care era de
3.195.000 lei. Anul 2012 pare să fie unul foarte bun pentru cei de la
Amec Nuclear, având în vedere că, tot fără licitație, au reușit să
câștige în luna aprilie a acestui an din partea societății EnergoNuclear
(cea care construieste reactoarele 3 și 4) un contract de 322.085 lei
pentru studii de amplasament. De altfel, interesul pentru
Nuclearelectrica al firmei mamă din Anglia, Amec Nuclear UK Limited,
este mai vechi, aceasta reușind la sfârșitul anului 2008 să obțină, prin
negociere directă, un contract de aproape 3,3 milioane euro pentru
“servicii privind aplicarea programului de revizuire periodic
sistematică a securității nucleare (PSR)”. Un contract obținut pe
vrea când conducerea companiei Nuclearelectrica era asigurată de Teodor
Chirica, cel pe care la puțin timp îl regăsim în conducerea filialei
românești a celor de la Amec. Simple coincidențe.
Practică brevetată
Compania Nuclearlelectrica a încheiat în vara acestui an un contract
în valoare de 2,89 milioane lei, fără TVA, cu Sucursala Cercetări
Nucleare Pitești pentru servicii de analiză și consultanță tehnică. Mai
concret, potrivit contractului, sucursala de la Pitești oferă servicii
de arhitectură, servicii integrate de inginerie, servicii de amenajare
urbană și servicii de arhitectură peisagistică, servicii conexe de
consultanță științifică și tehnică, servicii de testare și analiză
tehnică. Contractul a fost atribuit prin negociere directă, cu un singur
ofertant, fără anunț de participare. Evident, Nuclearelectrica
justifica la vremea
respectivă alegerea acestei proceduri prin faptul că
„lucrările/produsele/serviciile pot fi furnizate numai de un anumit
ofertant, din motive tehnice”. Un contract mult mai gras a reușit să
prindă, în luna noiembrie a acestui an, compania americană QualTech NP,
care, în schimbul furnizării unor “garnituri gonflabile pentru ecluze”,
încasează peste 200.000 de dolari, fără TVA. Invocând aceeași clauză,
contractul s-a negociat cu un singur ofertant. Deși anunțul de licitație
conținea o clauză cel puțin hilară în condițiile în care nu exista
decât o ofertă, specificându-se că la atribuirea contractului se va lua
în calcul prețul cel mai mic, semnarea lui s-a făcut totuși la un preț
puțin mai mare decât cel estimat inițial. La începutul acestui an,
Nuclearelectrica a decis să plătească 21,72 milioane de lei, fără TVA,
pentru servicii suplimentare de inginerie și analiză tehnică privind
stabilirea și implementarea măsurilor necesare pentru siguranța
centralei în situația apariției unor evenimente în afara bazelor de
proiectare, inclusiv furnizare de echipamente. Contractul a fost
atribuit companiei Candu Energy INC prin negociere, fără anunț de
participare, pe data de 6 ianuarie 2012. Ca și în cazul altor licitații,
Nuclearelectrica a justificat alegerea acestei proceduri prin faptul că
lucrările, produsele și serviciile pot fi furnizate numai de un anumit
ofertant, din motive tehnice.
Paza, tot fără licitaţie
Metoda atribuirii contractelor fără o licitaţie prealabilă este o practică brevetată la Nuclearelectrica. Nu
de puține ori, până şi contractele pentru serviciile de pază au fost
atribuite prin negociere directă. Este cazul firmei de pază Davi Comfire
SRL din București, care a reușit în acest an să obțină, fără licitație,
două contracte a căror valoare depășește un milion de euro. Astfel, la
sfârșitul lunii februarie a acestui an firma de pază Davi Comfire este
cadorisită cu un contract în valoare de 1.097.006 lei, fără TVA, pentru a
furniza „servicii de pompieri pentru desfășurarea activităților de
prevenire și stingerea incendiilor și a activităților suport de limitare
și/sau înlăturare a urmărilor situațiilor de urgență la obiectivele
CNE”. Durata contractului a fost de numai trei luni, acoperind
intervalul 1 martie 2012-31 mai 2012. Probabil că fiind extrem de
mulțumiți de activitatea agenților de la Davi Comfire, șefii de la
Nuclearelectrica decid pe data de 31 mai să mai ofere firmei un
contract, tot fără licitație. De această dată valoarea contractului a
fost de 3,6 milioane de lei, fără TVA. Pe lista băieților deștepți mai
putem trece și firma Energo Securent, care numai într-un an a reușit să
obțină patru contracte de pază în valoare de aproape opt milioane de
lei, fără TVA.
Curtea de Conturi deschide ușa DNA
La un moment dat, acest gen de contracte cu dedicație a intrat și în atenția inspectorilor Curții de Conturi. Pe
baza rapoartelor întocmite de aceștia, procurorii anticorupție au
început o serie de anchete care s-au soldat cu trimiterea în judecată,
anul trecut, a unuia dintre foștii directori generali ai Companiei
Naționale Nuclearelectrica, Ion Rotaru. Numai în cazul unei singure
firme abonate la contracte, societatea Tess Conex, procurorii au reținut
un prejudiciu în dauna bugetului statului de trei milioane de euro, în
condițiile în care aceasta a obținut, fără licitație, nu mai puțin de 23
de contracte. Pentru acordarea acestor contracte, cei de la
Nuclearelectrica au invocat de fiecare dată faptul că s-a apelat la
această procedură de „negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț
de participare” prin faptul că “serviciile pot fi oferite de un singur
ofertant”. În raportul Curții de Conturi de la acea vreme scria
negru pe alb: „Din verificări a rezultat că nu Tess Conex SA a importat
aceste produse, ci societatea Sinergic Grup Steel Import Export Bacău.
Tess Conex a folosit un intermediar, după care a refacturat produsele la
preţuri de speculă”. O gaură și mai mare au descoperit inspectorii
Curții de Conturi în cazul unui alt fost director general al
Nuclearelectrica, Teodor Chirica. La mijloc este vorba despre aceleași
licitații cu un singur ofertat și încredințare directă despre care
rapoartele Curții de Conturi spun că au fost făcute prin fals, uz de
fals în acte publice, abuz și neglijență în serviciu. În total, se
vorbește în acest caz de un prejudiciu de 10 milioane de euro.
Verificările făcute la această companie de-a lungul anilor de către
Curtea de Conturi au scos la iveală lucruri greu de imaginat în ceea ce
privește atribuirea contractelor pentru achiziționarea de servicii și
echipamente. Un exemplu elocvent este cel al companiei canadiene Laker
Energy Products Ltd. (cu sediul în Ontario). Aceasta a reușit în urmă cu
câțiva ani să obțină de la Nuclearelectrica nu mai puțin de 94 de
contracte de achiziție în valoare de peste șase milioane de euro, din
care 29 de contracte au fost obținute prin încredințare directă.
Arăta, într-adevăr, ca autogara Militari, aşa cum s-a
exprimat fostul ministru al Transporturilor, Anca Boagiu, dar producea
precum găina cu ouăle de aur. La zece luni de zile de când cursele
low-cost au fost mutate la Otopeni, Aeroportul Băneasa a devenit o gaură
neagră din punct de vedere financiar. Prin mini-terminalul de business,
dotat cu mobilier de lux nu pot fi văzuţi decât angajaţii aeroportului,
şi aceia puţini. In rest, culoarele, sălile de conferinţă şi
restaurantul sunt pustii.
Dintr-o mină de aur, ce-i drept deloc făţoasă, a devenit o gaură
neagră, dar cu ştaif. ~nchis în primăvara acestui, Aeroportul Aurel
Vlaicu Băneasa este acum departe de furnicarul care-l caracteriza până
nu demult. La presiunea crescândă a proprietarilor de vile ridicate
în buza pistei, fostul ministru al Transporturilor a mutat zborurile
low-cost pe Otopeni în luna martie a acestui an. La vremea respectivă,
demnitarul spunea că Băneasa va deveni un aeroport de business, pentru
avioane uşoare. Acum, corpul central al clădirii a fost închis,
pentru reparaţii, iar în dreapta acestuia a fost amenjat un terminal
pentru aviaţie generală. Nimic
de zis – mobilier de lux, amenajat cu gust, săli de conferinţe, ba
chiar şi un minirestaurant cu trei mese. Ce-şi poate dori mai mult un om
de afaceri care aşteaptă să decoleze cu private jet-ul? Numai că
lipsesc muşteriii. Pe culoarele terminalului pot fi zăriţi din când în
când doar angajaţii aeroportului, şi aceştia cu o mină plictisită, de om
care trage mâţa de coadă opt ore pe zi, jucându-se Solitaire.
Venituri în picaj
Acestea sun simple presupuneri. Să vedem însă cifrele oficiale.
~nainte de mutarea curselor low-cost la Otopeni, în primele trei luni
ale anului în curs, de la Băneasa decolau sau aterizau, în medie, 54 de
aeronave pe zi. ~n lunile aprilie-septembrie 2012, traficul a fost de
numai 28 mişcări de aeronave pe zi, au precizat pentru Jurnal de
Investigaţii oficialii Companiei Naţionale Aeroporturi Bucureşti (CNAB).
Chiar dacă, la prima vedere, ar părea că veniturile aeroportului
s-a redus la jumătate, din moment de s-a înjumătăţit numărul de decolări
şi aterizări, de fapt scăderea este mult mai dramatică. „Unul dintre
tarifele aeroportuare care are cea mai mare pondere în total este
greutatea pe roată”, explică specialistul în aviaţie Sorin Stoicescu. Or,
în niciun caz nu se poate compara greutatea unui avion Boeing 737, de
genul celor cu care se efectuau zborurile low-cost, cu cea a unei
aeronave Cesna, cu două locuri, de exemplu. Mai mult, un trafic
aeroportuar intens, cum era până în luna martie, generează şi venituri
suplimentare pentru activităţile conexe celei de bază. „Este vorba, spre
exemplu, de activităţile de handling (manevrarea bagejelor – n.red.)
sau de degivrare. Acum, la aparatele de mici dimensiuni, pilotul
dezgheaţă geamurile cu spray-ul, iar bagajele le cară în braţe”, a mai
spus Stoicescu. Si,
într-adevăr, veniturile au scăzut dramatic. ~n perioada ianuarie –
septembrie 2012, potrivit datelor oficiale puse la dispoziţie de CNAB,
„pentru punctul de lucru Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa
Aurel Vlaicu s-au înregistrat venituri din perceperea tarifelor
aeroportuare în suma de 22.407.669,25 lei”. Extrapolând la nivelul
întregului an 2012, rezultă venituri anuale estimate de aproape 30
milioane de lei. +i să nu uităm că în această valoare sunt incluse şi
sumele colectate în primele trei luni ale anului, când la Băneasa
n-aveai loc s-arunci un ac. Dar să vedem, spre comparaţie, ce
venituri înregistra aeroportul atunci când aici aviaţia „duduia”, pentru
ca să-l citez pe fostul ministru de Finanţe Varujan Vosganian. ~n 2009,
Aeroportul Băneasa a avut venituri de 95,58 milioane de lei, adică de
mai bine de trei ori mai mari ca anul acesta. Oficialii CNAB, au
recunoscut indirect, în răspunsul trimis Jurnalului de Investigaţii, că
sumele încasate la Băneasa, în condiţiile unui trafic de business
scăzut, nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile: „Veniturile şi
cheltuielile sunt analizate la nivel de companie, nu de aeroport”.
Studii peste studii
Si se mai pune o întrebare. Dacă tot se intenţiona ca la Băneasa să opereze doar aeronave de dimensiuni mici, de ce s-au mai investit 64 milioane de euro în modernizarea pistei, astfel încât ea să suporte aeronave Boeing sau Airbus? E drept, contractul iniţial cu constructorul, Romstrade, firmă deţinută de „regele asfaltului” Nelu Iordache, prevedea doar 18 milioane de euro. Spuneam mai devreme că la Băneasa a fost amenajat un terminal VIP de 1.500 mp, investiţie care a scos din vistieria CNAB 2,4 milioane de euro, care s-au dus către compania UTI, a omului de afaceri Tiberiu Urdăreanu. Ce s-a întâmplat însă cu restul aerogării, cu partea de sub cupola centrală, cu care eram obişnuiţi? Ei bine, mai nimic. Intrarea a fost închisă cu un gard metalic, dincolo de care nu se desfăşoară nicio activitate. O recunosc şi aficialii CNAB: „In ceea ce priveşte strategia de dezvoltare pe termen mediu/lung a Aeroportului Internaţional Bucureşti Băneasa Aurel Vlaicu, a fost demarată procedura de licitaţie publică având ca obiect elaborarea studiilor de prefezabilitate şi fezabilitate şi a fundamentării economic-financiare aferente direcţiei de dezvoltare a punctului de lucru Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa Aurel Vlaicu”. Cu alte cuvinte, întâi s-a luat decizia politică de a închide aeroportul şi apoi s-a gândit cineva că trebuie făcute ceva investiţii. Abia pe 5 iulie a fost semnat contractul pentru aceste studii, cu compania multinaţională Louis Berger. Apoi, au venit şi primele rezultate: „Prima documentaţie conform prevederilor contractului, respectiv studiul de prefezabilitate care va asigura fundamentarea necesităţii şi oportunităţii investiţiilor aferente strategiei de dezvoltare a AIBB – AV, a fost elaborată de către presator, fiind în analiza CNAB, în vederea efectuării recepţiei preliminare”.
De la studii şi până la mistrie e însă cale lungă… La Băneasa, interese imobiliare au fost dintotdeauna, însă ele s-au
acutizat începând cu anul 2000, când în capătul pistei aeroportului au
început să răsară vilele. Cu toate că era zonă de servitute aeriană, iar
regimul de înălţime era limitat, la acea vreme Autoritatea Aeronautică
Civilă a acordat numeroase dispense. Unul dintre „performerii” în
domeniu a fost Jenică Poenaru, director general al AACR pe vremea când
Ministerul Transporturilor era condus de Miron Mitrea. El era fratele
antrenorului Cătălin Poenaru de la FC Bacău, echipă deţinută de pe
atunci influentul Dumitru Sechelariu. Cum fratele acestuia, Sergiu
Sechelariu, era secretar de stat în minister, cercul se închide. Printre
cei care deţin terenuri/vile în apropierea aeroportului se numără Puiu
Popoviciu, Gigi Becali, Ion Tiriac, Dan Ioan Popp (patronul Impact), dar
şi Mugur Mihăescu (Garcea) de la Vacanţa Mare. Cu voia dumneavoastră,
ultimul pe listă (pomenit recent de premierul Victor Ponta), fostul
primi ministru Mihai Răzvan Ungureanu.
În timp ce autoritățile din județul Tulcea, de-a dreptul
incompetente și nepăsătoare, se gândesc cum să le vină de petrecanie și
azi celor peste 1.000 de cai din grindul Letea, o mână de oameni, membri
ai organizației nonguvernamentale Vier Pfoten, se chinuie să le redea
superbelor animale dreptul la viață. La a trăi liberi, sălbatici, așa
cum își doresc și au învățat după ce omul, lacom, i-a abandonat. Acum,
aceiași oameni, care habar nu au că există o lege care protejează
animalele, se dau proprietari ai urmașilor cailor pe care i-au avut,
sperând că pot face bani din vânzarea lor către abatoare. O vreme, au și
reușit…
Povestea cailor de la Letea le spune tuturor turiștilor din întreaga
lume care vin să-i admire, să-i privească, să-i fotografieze, ce tragic
este să fii cal sălbatic într-o Românie ce nu știe să-și aprecieze
comorile. Este o istorie urâtă, tristă, iar iubitorii de animale nu
au uitat cum, în vara anului trecut, aproape 50 de cai din Delta Dunării
au fost hăituiți, prinși, bătuți, înfometați, răniți, umpluți de sânge
și încărcați în camioane, unii peste alții, pentru a fi transformați în
salam pentru mesele italienilor. Nu s-au dat uitării acele imagini în
care iepele erau despărțite de mânjii lor, încărcate în camion, iar
dincolo de închisoarea de fier se auzeau gemetele de durere și de groază
ale animalelor. Toate acestea, sub privirile îngăduitoare ale
Direcției Sanitar Veterinare Tulcea, a cărei șefă, Marinela Tertiș, a
explicat cu un cinism evident, că oricum ”calul este un animal de
măcelărie” și că ”oricât ne-ar plăcea acest animal, este comestibil”.
Dacă ar sonda mai mult în trecutul oamenilor, Marinela Tertiș ar afla
că, într-o vreme, și unii oameni erau adevărate delicatese culinare
pentru alții…
ANSVSA vrea moarte
Kuki Barbuceanu
Kuki Bărbuceanu, președintele Vier Pfoten, a declarat, pentru Jurnal
de Investigații, că în prezent se lucrează la un program de control al reproducerii cailor de la Letea, pentru a stopa înmulțirea lor peste măsură. ”Noi
vom încerca acum un program de control al reproducerii și sper că
acești cai vor intra în curând sub jurisdicția Ministerului Mediului.
Este nevoie de controlul reproducerii, pentru că în câțiva ani vor fi
din nou foarte mulți și iarăși vor vrea cei de la Tulcea să-i împuște
sau să-i ducă la abator”, spune Kuki Bărbuceanu. Însă, în timp ce
organizaţia non-guvernamentală se străduiește să rezolve într-un fel
situația cailor de la Letea, autoritățile i-ar vrea morți pe toți. Cum? O
pot face și legal: îi declară bolnavi de anemie infecțioasă ecvină, iar
legislația românească prevede ca animalele cu această boală să fie
eutanasiate. De preferință, la abator, ca să mai capete și stăpânul ceva
bani de pe urma lui. Conform publicațiilor de specialitate, ”anemia
infecțioasă ecvină (AIE) este o boală contagioasă, virală, ce afectează
ecvinele având o lungă durată evolutivă, uneori cu faze acute, dar cel
mai adesea rămâne inaparentă pe toată durata vieții animalului. Cei mai
receptivi la infecția naturală sunt caii, indiferent de rasă sau de
vârstă, și în mai mică măsură celelalte solipede (măgarul, bardoul și
catârul)”. Poate trăi un cal cu anemie infecțioasă? Atât medicii
veterinari, cât și președintele Vier Pfoten spun că da. Exemple clare
găsim în fermele din Italia, Canada și Statele Unite ale Americii, unde
cai cu această boală sunt folosiți chiar și la echitație sau în turism. Mihai
Țurcanu, președinte al Autorității Naționale Sanitar Veterinare și
pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA), precizează că el ar cam vrea să-i
măcelărească pe caii din Letea, ca să respecte legea. Însă unul dintre
motivele care-l împiedică să treacă la acțiune este reacția opiniei
publice, iar al doilea este că… nu prea ai cu cine să prinzi caii,
fiind cunoscută criza de personal din instituțiile publice. Iar un
localnic cere pe zi, pentru prinderea cailor, 70 de lei. ”Conform
legislației în vigoare, nu ne permitem să-i ținem. Cazul cailor din
Letea este o speță destul de sensibilă, dar noi știm ce să facem din
punct de vedere al legislației. În primă fază, trebuie să vedem cine
sunt proprietarii lor. Ei, teoretic, ar avea avea niște proprietari, de
asta i-am și analizat. Nu există cai sălbatici în România. La Letea caii
provin din gospodării populate care i-au eliberat și, cu timpul,
aceștia s-au sălbăticit”, explică Țurcanu, evident frustrat că nu poate
pune în aplicare o lege șchioapă.
Soluția supraviețuirii: carantina
Singurii cai liberi din Europa
Și,
în timp ce autoritățile, de la Tulcea până la București, îl iau pe ”nu”
în brațe și se dau de ceasul morții că nu știu ce să facă, arătându-și
incompetența și prostia, Vier Pfoten a găsit soluția. Un act legislativ
prin care caii din Letea să fie declarați semi-sălbatici, iar zona
respectivă să fie declarată ca fiind în carantină. Așa vor fi lăsați în
pace să-și ducă traiul, liberi și protejați de răutatea oamenilor ”Le-am
propus să declare grindul Letea zonă de carantină, mai ales că am
arătat că în Italia chiar se face agrement cu astfel de cai. Peste
câțiva ani, România va intra în vizorul Uniunii Europene, pentru că nu a
reușit să eradicheze această boală. Dar dacă o declarăm zonă de
carantină și dacă îi declarăm semi-sălbatici, vor fi în siguranță”,
spune Kuki Bărbuceanu. Dacă parlamentarii vor aproba proiectul de act
normativ, nimeni ”nu va mai avea voie să le atingă măcar un fir de
păr”, susține Bărbuceanu, care speră ca proiectul să fie aprobat cât mai
repede: ”Cred că vor fi de acord în proporție de 90%. Caii sunt ai
nimănui acum, este o lacună legislativă. Conform hotărârii, dacă cineva
va încerca să le facă ceva fără autorizație, constituie infracțiune iar
sancțiunea va fi de la amendă penală până la confiscarea mijlocului de
transport, mașină sau barjă. Dacă i-ai confiscat unuia barja, l-ai
omorât”. Cât despre localnicii care susțin că acei cai ar fi ai lor,
și aceștia ar putea s-o încurce, fiindcă ei și-au abandonat animalele,
iar abandonul reprezintă infracțiune. ”Ești infractor dacă ai abandonat
un animal. Legea există, aplicarea ei este o problemă”, precizează
Bărbuceanu. În expunerea de motive necesară elaborării actului
normativ care legiferează statutul și managementul cailor semi-sălbatici
care trăiesc liberi în Delta Dunării, Vier Pfoten arată care sunt
avantajele unei asemenea legi. ”Facem apel, în spiritul ocrotirii
naturii, la valorificarea unicității fenomenului de semisălbăticie a
cabalinelor din Delta Dunării care poate aduce un plus de valoare
Rezervației Biosferei Delta Dunării. Ecoturismul și turismul iubitorilor
de natură sunt alternativa la dezvoltarea populației locale, astfel
scăzând presiunea asupra resursei piscicole, care în prezent constituie
principala ocupație a locuitorilor zonei. Alături de turism, existența
acestor populații de cai semi-sălbatici constituie un tezaur de gene
valoroase unicat, care și în momentul de față, se autoperfecționează
prin selecție naturală în mediul deltaic. La nevoie, poate servi ca un
punct de referință pentru cercetarea fenomenului de semisălbăticie,
adaptabilitate la mediu/parazitologie/patologie, atât la nivel național,
cât și internațional”, se arată în documentul menționat.
Animalele nu contează
Marinela Tertis
Mai
mult, această lege ar contrazice-o fără drept de apel pe Marinela
Tertiș, care reclama anul trecut, în toiul scandalului cailor din Letea
trimiși spre abatoare, că acei cai nu erau sălbatici, ci doar ”crescuți
în libertate”. Și, cum nu scrie în vreo hârtie a Guvernului că vreun cal
din România este sălbatic, chiar dacă a crescut în pădure, de unul
singur, în opinia șefei de la DSV Tulcea ”nu există cai sălbatici, ei nu
fac parte din fauna României, ci din gospodărie”. Şi totuşi, în
documente europene se face referire la „caii salbatici din pădurea
Letea” Pe numele Marinelei Tertiș a fost făcută o plângere pentru
abuz în serviciu, care nu s-a soluționat nici la mai bine de un an și
jumătate.(Vom reveni numerele viitoare la acest subiect deloc de
neglijat!) Pentru că, în România, animalele nu contează. Omul le poate
măcelări când și cum vrea, cu tot cu legea ce există doar pe hârtie. ”Plângeri
au fost nenumărate pentru abuzuri asupra animalelor sau omorârea lor.
Dar, în afară de unul din Galați care a primit prin 2004 o amendă de
2.000 de lei pentru că a omorât mai mulți câini, nu am auzit de nicio
condamnare, conform legii”, precizează Kuki Bărbuceanu. Totuși,
zilele acestea, la DSV Tulcea e liniște, mai ales după ce recent a avut
loc o întâlnire între reprezentanții Vier Pfoten și ai instituției,
pentru a discuta despre programul de control al reproducerii și
declararea zonei Letea ca fiind ”în carantină”. Brusc, Marinela Tertiș e
numai pe teren, fiind zile la rând ”în afara ariei de acoperire a
rețelei de telefonie mobilă”, după cum a încercat să ne convingă
secretara ei.
Acesta
a fost titlul care a apărut sâmbătă, 14 ianuarie 1940, pe prima pagină a
ziarului Universul. Aducerea în actualitate a acestui subiect are
valenţe multiple. Una, şi poate cea mai evidentă, este aceea a
profesionalismului cu care „se dădeau lovituri de presă” în urmă cu mai
bine de şaptezeci de ani. O altă dimensiune a interesului public o
reprezintă perspectiva istorică asupra mecanismului nazist de
propagandă. Însă, dimpreună cu aflarea unor adevăruri într-adevăr
senzaţionale, lectorul acestui material va avea de-a face cu o poveste
captivantă: spioni, trafic de influenţă şi „şpăgi” de sute de mii de
lire sterline date pentru apariţia unor materiale de propagandă în
presă. În fine, foarte interesant poate fi şi faptul că România ocupă un
loc aparte în toată această poveste cu iz de film, marca James Bond.
Mai trebuie menţionat şi că am încercat să păstrăm, pe cât posibil,
formulele de exprimare şi limbajul folosit de presa anului 1940, astfel
încât să se transmită savoarea epocii, într-o manieră accesibilă
cititorului contemporan.
Propaganda nazistă era pregătită să investească sume serioase pentru a
câştiga dacă nu simpatia, măcar un oarecare sprijin din partea
populaţiei ţărilor cu care urma să intre sau se afla deja în conflict
armat. Una dintre metode a fost mituirea ziariştilor. De fapt, aşa
cum se va vedea, a marilor proprietari de presă. Unul dintre aceştia a
fost lordul Rotherme, care deţinea Daily Mail, Weekly Dispatch precum şi
40% din acţiunile ziarului Daily Express. Cotidianul Times era deţinut
de fratele său, Lordul Northcliff, cel al cărui nume a devenit
emblematic pentru propaganda pro-germană. În „intimitatea” lordului
Rotherme pătrunde celebra spioană germană Ştefania de Hohenlohe,
principesă, care intermediază transferul a 300.000 de lire sterline, cu
promisiunea încă unei tranşe de 600.000 către principele Ferdinand de
Lichtenstein. Întreaga discuţie este purtată în jurul apariţiei unor
articole care să pregătească opinia internaţională în legătură cu
ocuparea de către cel de-al treilea Reich a coridorului polonez Danzig.
„Mogul” britanic în solda lui Hitler
Iată ce scria ziarul Universul: „În ziarele domnului Rotherme au
apărut articole în acest sens (referitor la coridorul Danzig – n.red)
Germania credea, fără îndoială, că va putea recupera aceşti bani într-un
război în care ar fi ieşit învingătoare. Câteva ziare influente engleze
o susţineau. O temută spioană, prinţesa de Hohenlohe, era intermediară.
Prinţul de Lichtenstein era amestecat în această afacere.” (…) „Se
înţeleg acuma atacurile lordului Rotherme contra tratatului de la
Versailles şi celebra sa campanie în favoarea Ungariei. Totul a fost dat
pe faţă de articolul pe care îl publicăm. Iată o telegramă adresată
principesei Hohenlohe, datată 20 iunie 1927 (semnată cu pseudonimul
MAILMAN – n.red): Am primit instrucţiuni de la vicontele Rotherme de a
vă face cunoscut că un articol lăudând Ungaria, conform dorinţelor dvs.,
va apare mâine”. În alte telegrame, date publicităţii de Universul,
lordul îi scrie principesei „îmi lipseşte zâmbetul d-tale Girlie” şi
„Aurul soseşte. Fii binecuvântată”. Însă evenimentele spectaculoase
le reprezintă publicarea unei ciorne, în care, e adevărat, protagoniştii
nu sunt specificaţi, dar care are drept argument suprem o telegramă.
Iată mai întâi ciorna: „Subsemnatul…recunosc obligaţia fără rezervă de
a plăti suma de 300.000 de lire sterline lui…după ce va apare primul
articol privitor la propaganda pro-germană Northcliff, în privinţa
coridorului polon”. Şi iată şi cu adevărat senzaţionala lovitură de
presă. Telegrama: „Londra, 23 ianuarie 1931. Asum, prin prezenta,
obligaţia de a plăti fără rezervă,
suma de 300.000 de lire sterline prinţului de Lichtensteina doua zi
după apariţia în Daily Mail a articolului inaugurând propaganda
pro-germană Northcliff pentru redarea coridorului polonez. Dacă
coridorul polonez va fi redat Germaniei după data de 30 de luni de la
data acestei scrisori se va plăti o sumă de 600.000 de lire sterline
aceleiaşi persoane şi la aceeaşi adresă”. Banii provin din fondurile de
propagandă naziste pe filiera organizată cu minuţiozitate de principesa
Hohenlohe. Unde urmau să ajungă e limpede, cristal.
Întâlnirea de la Timişoara
Iată alte dezvăluiri de mare impact ale aceluiaşi articol de presă:
„Îndărătul principesei stau în umbră persoane ciudate. Mai întâi, şeful
propagandei lordului Rotherme pentru socoteala Ungariei. Acesta a reuşit
să obţină încrederea serviciilor noastre. El este acela care, în cursul
iernii trecute, după ce a avut grijă să publice, anonim, ca alibi
preventiv, un articol elogios despre regele Alexandru al Iugoslaviei, în
„Revue de deux Mondes”, a uneltit, la Timişoara, întrevederea secretă
între contele Bethlen şi regele Carol, pe care lordul Rotherme voia să-l
lanseze pe o cale nespus de periculoasă: aceea a uniunii personale cu
Ungaria”. Cotidianul Universul afirma cu amărăciune: „Dovada e
făcută că Germania a cheltuit cu nemiluita, ea care nu avea bani să
plătească despăgubirile. (…) Câte ziare străine au fost cumpărate ca
să-i apere politica şi ca să obţină sprijinul revendicărilor ei?”
În ultimii ani, Primăria Galaţi
a plătit suma de 4.865.859 de lei, adică peste un milion de euro, pe
două lucrări edilitare fantomă. În primul caz, o staţie de epurare care a
costat 550.000 de euro a fost furată de hoţii de fier vechi înainte ca
echipamentele să fie puse în funcţiune. Alţi 500.000 de euro au fost
risipiţi pe o lucrare de canalizare care se rezumă la o ţeavă îngropată
în pământ, fără nicio funcţionalitate, in cadrul proiectului de
constructie a unui supermarket(foto). O gaură neagră e şi Parcul
Industrial Galaţi, o investiţie de patru milioane de euro în care s-au
pompat 14 milioane de euro.
În 2005, Primăria Galaţi a lansat investiţia de construire în credit
furnizor a unei staţii de epurare pentru cele 15 blocuri ANL din
Cartierul „Siret”. Acesta este un cartier cu o situaţie ciudată.
Prin HG 512/2002, Guvernul Năstase a transferat 1.000 ha situate în
judeţul Brăila, pe malul Siretului, din proprietatea ADS în proprietatea
Consiliului Municipal Galaţi. Scopul era construirea unui cartier care
să unească Galaţiul cu Brăila. HG 512, elaborată de celebrul Octav
Cozmâncă pe vremea când conducea Secretariatul General al Guvernului, nu
a fost urmată şi de armonizarea organizării administrative, aşa că o
adresă din noul cartier sună la modul următor: „strada X, nr Y,
municipiul Galaţi, judeţul Brăila”. „Furtul” celor 1.000 ha l-a
înverşunat pe „politicianul nr 1” al Brăilei, preşedintele PSD şi al
Consiliului Judeţean Brăila, Gh Bunea Stancu, care a blocat noul cartier
prin neeliberarea autorizaţiilor de construcţie. Între timp,
autorizaţiile au fost obţinute şi în blocurile ANL din Brăila locuiesc
câteva sute de familii din Galaţi.
Revolta lui Bunea Stancu
Licitaţia pentru construirea noii staţii de epurare a fost câştigată
de Unicom SA Galaţi. Între Primărie şi Unicom a fost încheiat contractul
nr 69.728/05.07.2005, în valoare de 2.215.090 lei, fără TVA, plus
358.798 lei dobânzi aferente creditului furnizor. Lucrările trebuia
finalizate în 36 de luni, însă Primăria Galaţi, condusă până în iunie
2012 de Dumitru Nicolae (PSD), a pus la dispoziţia constructorului
terenul abia pe 26.10.2006. Lucrările au început în martie 2007. A fost
achiziţionat echipamentul staţiei de epurare, Adipur Denipho SAC5000,
pentru care Primăria Galaţi a decontat Unicom SA 1.425.390 lei. În 2008
au intrat în scenă oamenii lui Bunea Stancu. Prin adresa nr
536/10.03.2008, Inspectoratul de Stat pentru Construcţii (ISC) Brăila a
sistat lucrările până la obţinerea autorizaţiei de construcţie de la
autorităţile din Brăila. Intrată la mijloc în războiul Galaţi-Brăila,
firma a cerut prelungirea lucrărilor până în 2009, dar a trecut şi 2009
fără ca staţia să fie gata. În 2006, amplasamentul staţiei de epurare
fusese stabilit de fostul primar Dumitru Nicolae pe malul Siretului,
într-o zonă inundabilă. În iunie
2010, apele au pus stăpânire şi pe zona viitoarei staţii de epurare.
Unicom a anunţat Primăria că îşi retrage organizarea de şantier până la
plata unei restanţe de 119.885 lei. După ce apele Siretului s-au retras,
echipamentele montate la staţia de epurare au fost furate de hoţii de
fier vechi. Abia după un an, funcţionarii Primăriei şi-au adus
aminte de staţia de epurare de pe malul Siretului, dar la faţa locului
mai era doar ceea ce nu îi tentase pe hoţi: fundaţia de beton. Prin
adresele 14.984/09.02.2011 şi 6.140/20.01.2012, Primăria Galaţi a cerut
ca Unicom SA să ducă echipamentele achiziţionate în depozitul Primăriei,
de pe strada Zimbrului. Dar nu prea mai era nimic de adus.
Audit, explicaţii, acuzaţii
În iulie, noul edil al Galaţiului, Marius Stan, a constatat că
Primăria plătise 2,3 milioane de lei pe o staţie de epurare care nu
exista pe teren. A ordonat un audit a cărui concluzie e uluitoare:
„unul dintre containere a fost montat pe amplasament şi datorită
inundaţiilor a fost avariat. Nu cunoaştem ce s-a întâmplat cu el după
retragerea apelor”. Staţia nu figura ca fiind predată beneficiarului şi,
în aceste condiţii, era încă în custodia constructorului. Primarul i-a
cerut lămuriri administratorului Unicom SA, Doru Pârlătescu. Prin adresa
877/25.07.2012, acesta a răspuns că după sistarea lucrărilor de către
ISC Brăila, în martie 2008, a retras lucrătorii şi în repetate rânduri a
solicitat Primăriei Galaţi clarificarea situaţiei şi reluarea
lucrărilor. El
mai spune că prin adresa 1.721/07.06.2010(facsimil), atunci când zona a
fost inundată, a comunicat Primăriei Galaţi decizia „de a se retrage
organizarea de şantier şi implicit paza”. Dar în adresa 1.721/07.06.2010
nu am întâlnit niciun cuvânt despre retragerea pazei. Administratorul
Unicom spune că nu poate fi considerat responsabil. Spune că la
inundaţii firma trebuia să invoce „forţa majoră”, dar acuză şi Primăria,
care trebuia să facă acest lucru: „Având în vedere că la producerea
situaţiei pentru care se putea produce forţa majoră beneficiarul era
înştiinţat de retragerea organizării de şantier (…) considerăm că şi
beneficiarul este răspunzător pentru neinvocarea clauzelor referitoare
la forţa majoră”. În perioada octombrie 2007-decembrie 2009, Primăria
Galaţi a plătit firmei Unicom SA suma de 2.397.719 lei, adică 540.000
de euro, dar din staţia de epurare nu există decât fundaţia. Prin
adresa 877/25.07.2012, Unicom SA a comunicat Primăriei Galaţi că din
staţia de epurare de 500.000 de euro n-a mai rămas nimic: „La data
prezentei, în gestiunea Unicom SA nu se mai găsesc (nici scriptic, nici
faptic) majoritatea materialelor, utilajelor şi echipamentelor specifice
pentru staţia de epurare. Urmează să identificăm din materialele aflate
în stoc acele materiale care fac obiectul procesului verbal de recepţie
a stadiilor fizice şi să vă comunicăm această situaţie”. Din cele
540.000 euro plătiţi pe staţia de epurare, Primăria Galaţi s-ar putea
alege cu câteva ţevi şi şuruburi. Dar pentru asta ar trebui să se
înscrie la masa credală, pentru că între timp Unicom SA a intrat în
lichidare.
Afacerea „Colectorul”
În aceeaşi perioadă, Primăria Galaţi a plătit alţi peste 2,4 milioane de lei pentru o lucrare la fel de fantomatică. Pe
17.06.2005, Consiliul Municipal Galaţi a vândut către Terra Invest SRL
Sibiu 11.989 mp în zona Inelului de Rocadă, la suma de 1.978.305 euro,
pentru „realizarea de către cumpărător a investiţiei <<Supermarket
cu parcare auto pe clădire>>”, un magazin Kaufland. Pe
18.01.2008, Terra Invest a vândut terenul către Kaufland Romania. Prin
clauzele primului contract, Primăria Galaţi se obliga ca în trei luni să
devieze un colector de drenare a apelor pluviale ce traversa terenul.
În 2006, Terra Invest şi Primăria au convenit renunţarea la această
clauză, dar fostul primar Dumitru Nicolae a continuat să facă lucrarea. A
încheiat cu IACMRS Galaţi contractul nr 11.144/09.02.2007, în valoare
de 1.342.232 lei, contractul 2.230/19.05.2008, de 668.123 lei şi contractul
73.780/19.07.2011, de 49.955 lei, dar valoarea lucrărilor a fost mult
mai mare. În perioada 2007-2011, Primăria Galaţi a achitat către IACMRS
2.468.140 lei. Cum nici în iulie 2012 nu fuseseră recepţionate
lucrările, s-a făcut o expertiză la care au fost descoperite mari
deficienţe: „Ca urmare a inspectării colectorului DN 1200 cu ajutorul
robotului Rovver 900, inspectarea nu s-a realizat din cauză că
tronsoanele prezintă depuneri de reziduuri şi pietre. De asemenea
vechiul colector nu este cuplat la noul colector”, se spune în raport.
Investiţii cu iz penal
Pe baza rapoartelor de audit, primarul Marius Stan a înaintat două
sesizări penale la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi, pentru
ambele cazuri: „În legătură cu cele două cazuri, tot ce pot să vă spun
este că am sesizat instituţiile abilitate ale statului pentru a efectua
cercetări, din cauză că din primele noastre constatări sunt situaţii
care ar putea avea conotaţii penale. Nu pot eu să spun că sunt sau nu
sunt fapte de natură penală. Asta o vor stabili procurorii”, ne-a
declarat primarul. Altă „gaură neagră” este Parcul Industrial Galaţi,
investiţie în care fostul primar Dumitru Nicolae „pompa” bani din 2003.
Licitaţia a avut loc trei ani mai târziu şi a fost câştigată de Vega 93
Galaţi, cu care primăria a încheiat contractul 98934/18.10.2006. Parcul
are o suprafaţă de 21,8 ha şi pentru construcţia platformelor betonate,
a unui gard, a reţelelor electrice, de apă şi canalizare, costurile
iniţiale erau de patru milioane euro. După ce s-au cheltuit 10 milioane
de euro, stadiul era următorul: aleile şi platformele erau realizate în
procent de 32%, iar reţelele – 45%. După ce prin bugetul pe 2011 alocase
8,2 milioane lei, aproape două milioane de euro, pentru „finalizarea
lucrărilor”, anul trecut fostul primar a mai alocat şapte milioane de
lei, adică 1,5 milioane euro. Astfel, un parc industrial de patru
milioane euro a ajuns să coste aproape 14 milioane euro.
De mai bine de 20 de ani, cei care înclină balanța în
Parlamentul României, într-un fel sau altul, sunt cei de la UDMR. Foarte
rar îi vezi în opoziție, trădându-și la nevoie colegii de alianță,
pentru că interesele lor personale – și nu ale maghiarilor din România –
primează. Jurnal de Investigaţii vă prezintă o parte din acţiunile la
limita legii întreprinse de unul dintre exponenţii UDMR ajuns într-un
post guvernamental important. Este vorba de fostul ministru al Culturii,
Kelemen Hunor, care a drenat milioane de euro în contul consilierei
sale personale, Csilla Hegedus(foto).
Cât timp a ocupat funcţia de ministru al Culturii, udemeristul
Kelemen Hunor a tăiat și-a spânzurat, împărțind milioane de euro acolo
unde trebuie, inclusiv consilierei personale, Csilla Hegedus. Nu mai
puțin de 1,5 milioane de euro a primit Csilla Hegedus pentru restaurarea
castelului Banffy din comuna Bonțida, județul Cluj. Castelul în sine
are o mare valoare istorică, însă modul în care s-au acordat acești bani
este de-a dreptul deranjant. În vremea cât Hunor a fost ministru al
Culturii, Csilla Hegedus a fost atât consiliera lui personală, cât și
președinte al Transilvania Trust (asociația în administrarea căreia se
află castelul Banffy), precum și președinte al Administrației Fondului
Cultural Național. Instituția care a dat bani Transilvaniei Trust nu
este nimeni alta decât Administrația Fondului Cultural Național. În
timp ce Csilla Hegedus își dădea singură bani publici, fonduri
importante de la Ministerul Culturii primea și tatăl ei, Szabo Balint,
pentru revistele și proiectele sale. Acesta este cunoscut și drept unul
dintre experții în restaurarea de monumente. Și, fix pentru că este
foarte cunoscut în restaurarea de monumente, fostul ministru al
Culturii, Kelemen Hunor, împreună cu consiliera sa foarte apropiată, Csilla Hegedus, i-au dat acestuia bani publici cu nemiluita. Astfel,
în 2009, Utilitas SRL, firma detinuta si administrata de Szabo Balint,
a primit 209.866 lei pentru ”actualizarea documentației de elaborare
analiză cost-beneficiu pentru consolidarea și modernizarea Corp A –
Colegiul Național Andrei Mureșanu” din Bistriţa, iar în în 2010 a
asigurat asistența din partea proiectantului pe perioada execuției
lucrărilor la acelaşi liceu, pentru suma de 48.940 de lei. Anul 2010 a
adus o mană cerească pentru tatăl Csillei Hegeduș, care, datorită
relațiilor foarte apropiate cu ministrul Culturii, a câștigat proiect
după proiect, în defavoarea altor firme. Astfel, Utilitas a primit din
nou bani frumoși, câștigând licitația pentru serviciile de proiectare
pentru ansamblul Cetății Bathory din orașul Șimleul Silvaniei, județul
Sălaj, însumând 990.143 de lei. Alți bani, 160.233 de lei s-au primit
pentru servicii de asistență tehnică ”Circuitul târgurilor medievale din
Transilvania de Nord – Castelul Karoly din Carei și Castelul din
Ardud”, precum și 102.844 de lei, tot pentru asistență tehnică, dar în
cadrul proiectului ”Restaurarea patrimoniului istoric și cultural al
Consiliului Județean Sălaj”, care cuprindea clădirile Centrului Militar
Județean, Muzeul Județean de Istorie și Artă și Galeriile de Artă.
Proiecte românești, respinse
Dar să revenim la Csilla Hegedus. Din funcția de președinte al
Administrației Fondului Cultural Național, a respins toate proiectele
majore pentru conservarea istoriei românilor, în timp ce apropiații
maghiari au primit fonduri importante. Nici tatăl ei nu a fost
uitat, beneficiind și el de niște fonduri importante, în calitate de
președinte al unei asociații numite Transsylvania Nostra, care cu
ostentație afișează stema Transilvaniei cu ”șapte scaune”, aceeași stemă
pe care o puteți regăsi și pe stema ”Ungariei Mari”. Conform
datelor AFCN, Uniunea Cercetașilor Maghiari din România a primit 53.753
de lei, pentru a organiza ”Zilele Castelului Banffy” (repetăm,
administrat tot de Csilla Hegedus). În acelaşi timp, proiecte românești
precum ce al Muzeului Național al Unirii Alba Iulia – ”Conservarea
și valorificarea Documentelor Unirii de la 1 Decembrie 1918”, ”Dolia
Dacica, Chipul dacic și arheologia experimentală” al Muzeului Județean
Satu Mare ori ”Palatul guvernatorului Daciei romane de la Apulum” al
Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei, au fost respinse de Csilla
Hegedus. Cum tatăl nu putea fi uitat, fundația lui a primit 20.426
de lei pentru organizarea conferinței internaționale ”Protecția
structurilor portante istorice și societatea”. AFCN mai dă alți bani
Transsylvaniei Nostra, în sumă de 18.900 de lei, în categoria ”Pentru
carte”, cu lucrarea ”Intervenții la structuri portante istorice!”, iar
la categoria ”Pentru reviste”, tatăl Csillei Hegedus mai este admis și
pentru a publica două numere ale revistei ce nu putea purta alt nume
decât ”Transsylvania Nostra”, fiindu-i aprobată suma de 23.375 de lei. Aceasta
în vreme ce Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului
primește în acest an pentru publicarea a patru numere din ”Arhivele
totalitarismului” numai 11.475 de lei.
De la Csilla, fără număr
Iar acum urmează proiecte aprobate de Csilla Hegedus doar pentru
prietenii maghiari. Din banii tutor cetăţenilor români, bineînțeles: 42.506
lei pentru Asociația de Dans Bekecs – ”Dialog intercultural prin
elemente de specificitate a spectacolului de dans teatral”; Asociația
pentru Cultivarea Limbii Maghiare din Transilvania primește 6.590 lei
pentru ”Variante regionale maghiare din Transilvania ale limbajului de
contact interpersonal” și alți 6590 pentru ”Identitatea și limba vorbită
în zona Târgu Secuiesc”; 6.278 de lei primește și Editura Didactică și
Pedagogică RA pentru ”Limbajul ironiei în lirica maghiară din perioada
interbelică”, iar editurii Pallas-Akademia i se alocă 10.511 lei pentru
”Simboluri rituale din cultura expresivă a maghiarilor secui”. Fundația
Jakabffy Elemer Alapitvany primește 31.835 de lei pentru proiectul
”Digitalizare pentru interculturalitate II”, în timp ce Fundația Free
Press România beneficiază de 23.178 de lei pentru suplimentul cultural
maghiar al portalului maszol.ro. ”Învățământul public maghiar”, proiect
al Fundașueu Communitas primește 34.313 lei, iar Asociația de Dezvoltare
Intercomunitară Harghita – ”Poarta unică a patrimoniului cultural din
județul Harghita”, 29.485 lei. În acelaşi timp, Csilla Hegedus
respinge șapte titluri ale Editurii Doxologia, aparținând Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei, precum și proiectele Editurii Academiei Române:
Mihail Eminescu. Poesii (toate edițiile comparate), Nicolae Georgescu;
Nuvelistul Rebreanu, Constantin Cublesan.
Declarație de avere cu iz penal
Foarte
interesante sunt declarațiile de avere și interese ale Csillei Hegedus.
Astfel, de la Fundația Trsnilvania Trust, consiliera personală a
încasat un salariu de 36.021 lei, precum și drepturi intelectuale de 933
de lei, 12.000 de lei. De la societatea comercială Cazosa SRL, în timp
ce lucra și-n minister, a primit 1.400 de lei (ea fiind administrator al
acestei firme), iar de la Ministerul Culturii salariul a fost de 21.674
de lei. Desigur, a primit și drepturi intelectuale de la AFCN, pe care o
conducea, în valoare de 1.350 de lei. Tot din declarația de avere a
Csillei Hegedus se poate vedea câți bani a câștigat în 2010 fundația pe
care o conduce, în urma ”concursurilor de proiecte”. Astfel, de la
Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile a primit suma de 290.000
de lei, respectiv 482.000 de lei, de la Consiliul Județean Cluj, 3.500
de lei, de la Bruxelles a încasat 80.000 de lei și de la AFCN București a
încasat suma de 26.000 de lei. Tot Transilvania Trust a primit 90.000
de lei de la Guvernul Statelor Unite, 16.000 de lei de la Fondul Patria
din Ungaria și alți 45.000 de lei de la Fondul Corvinul, din Ungaria.
Numită la jumătatea acestui an, de premierul Victor Ponta, în
fruntea sportului românesc, preşedintele Federaţiei Române de Baschet,
Carmen Tocală, ascunde, cu discreţie, un mare scandal de arbitraj. Un
arbitru a fost pur şi simplu mazilit, fără nicio explicaţie, pentru că
nu a înţeles cine trebuie să câştige un meci. O poveste halucinantă, din
care nu lipseşte Ilie Carabulea, unul dintre marii magnaţi ai României,
ajuns între timp la puşcărie pentru trafic de influenţă. În scandal
este prezent şi fostul consilier general PSD Doru Giugula.
Pentru simplul fapt că un arbitru nu a avut isteţime îndeajuns să îşi dea seama cine trebuie să câştige într-un banal joc de campionat, Ciprian Câmpeanu a fost, fără nici cea mai mică explicaţie, suspendat pe termen nelimitat. Deşi abuzul a fost demonstrat în instanţele civile, unde s-a hotărât că acesta trebuie să fie repus în drepturi, Federaţia Română de Baschet se comportă ca un veritabil stat în stat, “fluieraşul” fiind, la mai bine de un an de la câştigarea dreptăţii, “persona non grata”. Mai mult, pentru faptul că a sesizat abuzul acestui caz, şeful arbitrilor din federaţie a fost destituit. Noul şef, nimeni altul decât controversatul consilier local PSD, din cadrul Consiliului General al Capitalei, Doru Giugula era, cu casa sa de avocatură, în acelaşi timp, implicat, întâmplător sau nu, şi în dosarul de reprezentare a Federaţiei în procesul în care arbitrul suspendat îşi căuta dreptatea. Cu alte cuvinte, un mic sau mare conflict de interese, din moment ce şeful arbitilor ar fi trebuit, cel puţin teoretic, să apere interesele colegilor în faţa federalilor, şi nu să-i hărţuiască prin tribunale. Ciprian Câmpeanu, primul arbitru de Divizia A din baschetul românesc care se bucură de acest statut încă de la vârsta de 19 ani, a fost exclus din lumea arbitrajului, pentru că nu s-a mulat sistemului corupt condus de Carmen Tocală, nimeni alta decât actualul preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Sport şi Tineret. Totul a început în 2008, în momentul în care acesta fost delegat să arbitreze meciul din campionatul naţional dintre echipele Elba Timişoara şi CSU Atlassib Sibiu. La vremea respectivă, Atlassib Sibiu se bucura de o mai mare influenţă la FRB, oficialul acesteia, Mircea Vulc, deţinând în acealaşi timp şi de statutul de vicepreşedinte al Federaţiei. Echipa avea notorietate la acea vreme poate şi datorită puterii financiare de care dispunea, având în spate ca investitor principal compania de transport rutier de persoane Atlassib, deţinută de omul de afaceri sibian Ilie Carabulea, proprietar al băncii Carpatica, între timp condamnat la închisoare cu executare. Pentru simplul fapt că banalul meci din campionat a fost câştigat de echipa din Timişoara, arbitrul Ciprian Câmpeanu a fost socotit că este principalul vinovat. “La data de 05.11.2008 am fost delegat, împreună cu M. Udrica si I. Bertalan, la meciul de divizia A masculin Elba Timişoara – CSU Sibiu, terminat cu scorul de 83-82 în favoarea echipei timişorene. După terminarea jocului nu a existat nicio contestaţie din partea echipei din Sibiu la adresa arbitrajului, mai mult chiar, antrenorul echipei oaspete ne-a mulţumit”, rememorează Câmpeanu acele momente. El povesteşte apoi că, în timp ce brigada de arbitri se îndrepta spre vestiar, au fost abordaţi de Mircea Vulc, care le-a reproşat o fază petrecută cu 2,23 minute înainte de terminarea meciului. În faza cu pricina, echipa din Sibiu nu fusese însă dezavantajată de deciziile arbitrilor. “Discuţia cu Mircea Vulc nu a durat foarte mult, dar s-a încheiat cu o replică a dumnealui la adresa colegului meu I. Bertalan, citez: <Eu sunt vicepreşedintele FRB şi am să-ţi arăt că nu ai să mai arbitrezi>”, povesteşte arbitrul. Cartonaş roşu pentru corectitudine
Faptul că modalitatea de arbitraj a lui Ciprian Câmpeanu nu a fost
una incorectă o dovedeşte şi faptul că, la sfârşitul jocului,
reprezentantul Federaţiei, în rol de observator, a întocmit raportul de
joc fără nici un reproş. Asta nu a mai contat cu nimic în ochii
boşilor de la FRB, pentru că, în scurtă vreme, arbitrul Câmpeanu nu a
mai fost delegat să conducă jocuri
din divizia A de baschet. Totul, fără nici cea mai mică explicaţie şi
fără respectarea procedurilor care se impuneau în asemenea situaţii. “Am
aflat pur şi simplu întâmplător că am fost suspendat când mă uitam pe
site-ul federaţiei. Când am pus întrebări am primit, ca răspuns, tăcere.
Aşa am decis să îmi caut dreptatea, acţionând în judecată, în luna
februarie 2009, Federaţia Română de Baschet”, spune el, adăugând că i
s-a dat de înţeles că, orice demers de al său, făcut în acest sens, se
va solda cu un mare insucces, din moment ce înfruntă oameni cu mare
influenţă. “Cu alte cuvinte, din cauză că se simţeau atât de siguri,
nici nu şi-au bătut capul cu un caz atât de mic ca al meu, ceea ce i-a
împins la mari greşeli, lucru care făcut ca în final eu să-i înving
final cu armele lor”, povesteşte arbitrul Ciprian Câmpeanu. Una dintre
marile greşeli făcute în inerţia abuzului de forţă a fost că decizia de
supendare a arbitrului a fost luată de Biroul federal al FRB, şi nu de
Colegiul Central al Arbitrilor, singurul organ abilitat să ia hotărâri
în ceea ce priveşte activitatea arbitrilor. Iniţial,
acest lucru a fost recunoscut chiar de Federaţie. În cadrul hotărârii
Curţii de Apel Bucureşti se arată că “procedura de suspendare a
reclamantului a fost încălcată”. Pentru această “neascultare de
serviciu”, preşedintele Colegiului Central al Arbitrilor de la acea
vreme, Ion Antonescu, s-a văzut în situaţia de a se pregăti să predea
mai departe poziţia pe care o ocupa.
Incompatibilitate ignorată
Văzând că situaţia nu este chiar în favoarea Federaţiei, preşedintele acesteia, Carmen Tocală, a apelat la prieteni. Aşa
că a făcut tot posibilul ca în poziţia de şef al arbitrilor FRB să
ajungă nimeni altul decât avocatul Doru Giugula, consilier PSD în cadrul
Consiliului General al Municipiului Bucureşti, între timp cu mari
probleme privind neconcordanţele din declaraţiile de avere, potrivit
Agenţiei Naţionale de Integritate. Oficialul avea un rol extrem de
important, chiar înainte de numirea sa în funcţie. Prin intermediul
societăţii sale de avocatură, acesta reprezenta interesele FRB chiar în
procesul deschis de arbitrul Ciprian Câmpeanu împotriva federalilor. Astfel,
conjunctura creată probabil cu scop precis a născut o situaţie de
incompatibilitate, care, în mod normal ar fi trebuit să fie evitată
tocmai
de un avocat, bun cunoscător al sistemului legislativ. Procesul dintre
arbitrul Ciprian Câmpeanu şi FRB a mai durat, cu toate etapele sale
finale, până în 12.02 2010, dată la care Curtea de Apel Bucureşti, prin
secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal, îi dă câştig de
cauză “cavalerului fluierului” şi obligă FRB să îl repună în drepturi pe
acesta, dar şi la plata a aproape 20.000 lei drept daune morale. Deşi
de la acel moment au trecut peste doi ani, Federaţia Română de Baschet,
prin preşedintele Carmen Tocală, nu a catadicsit să pună în aplicare
hotărârile din justiţie. “Nici până la această dată FRB nu m-a contactat
să mă anunţe că mă deleagă la meciuri. Doamna preşedinte Tocală ştie
binenţeles tot cazul, dar, odată ce a preluat funcţia de preşedinte al
sportului românesc, aceasta nu doreşte ca FRB să intre în legalitate în
raport cu mine. Sunt singurul arbitru care practic s-a răzvrătit
împotriva unui sistem care nu a respectat şi probabil nici acum nu
respectă litera regulamentelor şi a legii”, a declarat Câmpeanu pentru
Jurnal de Investigaţii. El a ţinut să precizeze că ia în calcul
posibilitatea de a se îndrepta cu cazul său către forurile superioare
internaţionale. În încercarea de a afla o poziţie oficială a
Federaţiei Române de Baschet, toate demersurile noastre s-au lovit de
zidul unui no comment sportiv. De asemenea, alte personae implicate în
viaţa federaţiei, nu neaparat oficiali, au refuzat să comenteze cel mai
mare scandal de abuz de putere din sânul FRB, dovedit ca atare şi
sancţionat de instanţele româneşti.
În ultima vreme, atât la Palatul Victoria cât
şi mai la nord, în Petrom City, cartierul general al companiei
petroliere, se fac calcule. Deocamdată, autorităţile au mâinile legate,
însă din 2014 nivelul redevenţelor pentru exploatarea zăcămintelor de
petrol şi gaze va putea fi modificat. Actualul sistem de taxare a
companiilor petroliere este unul dintre cele mai permisive din lume,
adică redevenţe scăzute, impozit pe profit de numai 16% şi suprataxare
inexistentă. Datorită (sau din cauza!?) sistemului fiscal, profitul
operaţional al OMV Petrom la tona de ţiţei este de 5,6 ori mai mare
decât în cazul petrolului de import
Compania OMV Petrom şi Executivul se află de mai multe luni în
discuţii pe tema redevenţelor pentru petrol şi gaze, având în vedere că
din 2014 expiră actualul sistem, stabilit prin contractul de privatizare
a companiei. Actualul nivel al redevenţelor pentru exploatarea
zăcămintelor de petrol şi gaze naturale a fost stabilit în 2004, prin
contractul de privatizare a companiei Petrom cu grupul austriac OMV, şi
este valabil până în decembrie 2014. Potrivit articolului 15 din
Legea nr. 555/2004 privind unele măsuri pentru privatizarea Societăţii
Naţionale a Petrolului Petrom SA Bucureşti, „pe o perioadă de 10 ani de
la data finalizării vor fi menţinute nivelul procentual, baza şi
modalitatea de calcul al redevenţelor datorate de societate conform
contractelor individuale de concesiune încheiate de aceasta, aplicabile
la data intrării în vigoare a prezentei legi“. Premierul Victor
Ponta declara recent că Executivul vrea ca aceste redevenţe să se
situeze în zona mediei europene. Potrivit unui proiect de ordonanţă de
urgenţă elaborat anul trecut de către Agenţia Naţională pentru Resurse
Minerale (ANRM), de altfel şi singurul document public existent la
această oră, nivelul redevenţelor ar urma să crească cu 92%, în cazul
OMV Petrom, şi cu 1,05% pentru restul companiilor. Potrivit simulărilor
ANRM, astfel s-ar ajunge la încasarea de către stat a unei sume de 1,9
miliarde de lei anual, faţă de numai 782,9 milioane, cât a intrat în
vistierie anul trecut. Datele raportate de OMV Petrom indică faptul
că în 2010 compania a plătit redevenţe de 600 milioane de lei, în
condiţiile realizării unui profit record de 2,19 miliarde. Anul trecut,
compania a înregistrat un profit şi mai mare, în creştere cu 72% faţă de
anul precedent, la 3,759 miliarde de lei (887 milioane de euro), cel
mai mare câştig consemnat vreodată de o companie din România.
Profit operaţional de invidiat
De fapt, obţinerea acestor profituri imense nu ar trebui să ne mire,
dacă avem în vedere că cea mai mare parte din carburanţii comercializaţi
de OMV Petrom provine din ţiţeiul românesc, care este obţinut cu costuri foarte mici. În
Rusia, de exemplu, petrolului exportat i se aplică un impozit de 149
dolari/tonă pentru folosirea resurselor naturale, plus un impozit de
export în valoare de 418,9 dolari/tonă La preţul actual al ţiţeiului, de
110 dolari/baril sau 803 dolari/tonă (110X7,3), cota de impozit se
ridică la 70,7%. Practic, companiilor ruseşti le revin, pentru
acoperirea cheltuielilor de extracţie, operaţionale şi de transport
numai 29,3%, sau 232 dolari/tonă. OMV Petrom plăteşte redevenţe cuprinse
între 50 şi 80 dolari/tonă, ceea ce corespunde unui preţ al ţiţeiului,
fără impozit, de 720-750 dolari/tonă. Luăm în consideraţie că în Rusia
costurile de extracţie sunt de 5 dolari/baril, iar în România de 12-15
dolari, că se înregistrează costuri cu transportul de 50-60 dolari/tonă
în Rusia şi de 20 dolari/tonă la noi. La toate acestea se adaugă
cheltuieli operaţionale de aproximativ 30-40 dolari/tonă, astfel că
putem calcula profitul operaţional per tona de ţiţei. În cazul ţiţeiului
importat din Rusia, valoarea este de 98,6 dolari
(803-149-418,9-36,5(5X7,3)-60-40). În ceea ce priveşte petrolul
extras din România, profitul operaţional per tonă creşte de 5,6 ori,
ajungând la 553,5 dolari (803-80-109,5-20-40). Revenind la momentul
privatizării, să ne aducem aminte că România dispunea de rezerve de
ţiţei estimate la 80-120 milioane de tone. Având în vedere evoluţia
cotaţiei barilului, ajungem la concluzia că statul român a donat
companiei austriece 25-35 miliarde de dolari.
Mai puţin ca-n SUA şi Rusia
În România, redevenţele pentru ţiţei sunt stabilite la o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase, astfel: *3,5% pentru zăcăminte care produc sub 10 mii tone/trimestru; *5% pentru zăcăminte care produc între 10 mii şi 20 mii tone/trimestru; *7% pentru zăcăminte care produc între 20 mii şi 100 mii tone/trimestru; *13,5% pentru zăcăminte care produc peste 100 mii tone/trimestru. SUA
percep o redevenţă de 17%, care vine în completarea unui impozit pe
venit de 40%. În Brazilia, statul încasează o redevenţă de 10%, la care
se adaugă un impozit pe venit de 24% şi o aşa-numită “taxă pe
supraprofit”, în cuantum de 10%. În Rusia, redevenţa este de 22%,
companiile petroliere fiind obligate să plătească şi un impozit pe venit
de 20%, başca taxe pe exporturi care pot ajunge şi până la 65%.
Taxe pe supraprofit
În ceea ce priveşte gazele naturale, în România redevenţa se
stabileşte ca o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase,
astfel: *3,5% pentru zăcăminte care produc sub 10 mil. metri cubi (mc)/trimestru; *7,5% pentru zăcăminte care produc între 10 mil. şi 50 mil. mc/trimestru; *9% pentru zăcăminte care produc între 50 mil. şi 200 mil. mc/trimestru; *13% pentru zăcăminte care produc peste 200 mil. mc/trimestru. În
unele state europene, cum ar fi Cipru, Danemarca, Irlanda, Malta,
Regatul Unit, Norvegia şi Spania, nu se plătesc redevenţe nici pentru
producţia on-shore, nici pentru cea off-shore de ţiţei sau de gaze. În
Franţa şi Olanda nu există redevenţe pentru producţia de ţiţei sau de
gaze off-shore, iar în Portugalia nu sunt redevenţe pentru gaze. Un
nivel fix al redevenţelor atât pentru producţia de ţiţei, cât şi pentru
cea de gaze se practică în Polonia (11,15 USD pe tona de ţiţei şi 1,88
USD pentru 1.000 mc de gaz). Sunt şi cazuri în care redevenţele sunt
stabilite sub formă de cotă fixă, în funcţie de valoarea producţiei:
Albania (10%), Croaţia (2,6%), Germania (10%), Suedia (0,2%). Chiar
dacă nivelul procentual al redevenţelor poate părea mic în comparaţie cu
cel din România, în aceste ţări pentru companiile petroliere se percep
taxe pe supraprofit. Astfel, în Norvegia această taxă este de 50%, care
se adaugă la un impozit pe venit de 28%. În Regatul Unit, taxa pe
supraprofit este de 20%, venind în completarea unui impozit de 30%. Şi
în Irlanda a stabilit o suprataxă pe profit, care se adaugă la impozitul
de 25%, calculată după următorul algoritm: -pentru o rată a profitului mai mică de 1,5% nu se percepe suprataxă – pentru o rată a profitului între 1,5 – 3% suprataxa este de 5%; -pentru o rată a profitului între 3 – 4,5%, suprataxa este de 10%; -pentru o rată a profitului peste 4,5%, suprataxa este de 15%. Aceasta
este situaţia din Europa, însă în ţări bogate în petrol nivelul taxării
este mult mai ridicat. Companiile care extrag petrol din Irak plătesc
statului o redevenţă de 90% din costul final, cele din Arabia Saudită
85%, iar în Libia 80%.
Apa de ploaie a Concurenţei
Deocamdată autorităţile române, prin Consiliul Concurenţei (CC), nu
au făcut nimic pentru a vedea cât de oportune au fost în ultimii ani scumpirile agresive pe care le-a practicat Petrom. Singura
măsură luată de CC, după mai bine de şase ani de investigaţii, a fost
amendarea tuturor jucătorilor mari de pe piaţă pentru un fapt banal, în
esenţă, şi anume retragerea unui sortiment de benzină care oricum nu
acoperea decît 2% din piaţa de combustibil. Oricum, în urma acestei
înţelegeri de a retrage acest sortiment de pe piaţă OMV Petrom (la data
respectivă opera benzinăriile Petrom şi Petrom V) s-a ales cu o amendă
de 366.530.965 lei, OMV Petrom Marketing (opera benzinăriile OMV) cu
137.288.031 lei, Lukoil România cu 136.894.846 lei, Rompetrol Downstream
cu 159.553.612 lei, Mol Romania Petroleum Products cu 80.267.746 lei,
şi ENI Romania SRL (operează benzinăriile AGIP) cu 11.194.766 lei. Toate
cele şase companii au cerut în instanţă suspendarea amenzilor, dar au
pierdut la Curtea de Apel.
Avem la dispoziţie o imensă rezervă de gaze naturale în Marea
Neagră, estimarea indicând o cantitate de 42 până la 84 miliarde de
metri cubi. Cu toate acestea, România riscă să ajungă în situaţia în
care gazele extrase din platforma continentală să fie exportate ieftin
pe pieţele vest-europene şi să importe scump din Federaţia Rusă. Culmea,
avertismentele privind lipsa de viziune în domeniul energetic a
autorităţilor de la Bucureşti vin tocmai din partea Kremlinului, care ar
trebui să deschidă şampania, pentru că poate obţine profituri
substanţiale pe seama incompetenţei românilor
Vom exporta sau nu gaze naturale? O întrebare la care, cel puţin până acum, oficialii companiei OMV Petrom nu au dat un răspuns clar. Sau mai bine zis răspunsurile s-au schimbat de la o lună la alta. Şi, slavă Domnului, în viitorul apropiat vom avea ce exporta. Directorul general al grupului austriac OMV, Gerhard Roiss, declara că grupul a identificat în Marea Neagră „o rezervă gigantică de petrol şi gaz, o descoperire de importanţă mondială”. De la superlative la cifre concrete, situaţia zăcământului din platforma continentală a fost lămurită, în emisiunea „După 20 de ani” de la PRO TV, de directorul general al OMV Petrom, Mariana Gheorghe: „Această descoperire pe care o numim noi sonda Domino 1 este o estimare de acumulare de gaze de circa 42 de miliarde până la 84 miliarde de metri cubi de gaz. Producţia ar putea începe pe la sfârşitul decenului acesta, undeva spre anii 2018”. Pentru ca să ne facem o idee asupra a ce înseamnă această cantitate, este suficient să spunem că ea echivalează cu de trei până la de şase ori consumul anual al României. Şi totuşi, această pungă imensă de gaze va fi utilă României, astfel încât să devină independentă din punct de vedere energetic, sau va lua drumul exportului pe pieţele vest-europene? În ultima sa intervenţie publică, Mariana Gheorghe a ţinut să liniştească apele, dând asigurări că gazele extrase din Marea Neagră vor rămâne în ţară: „Dacă se dovedeşte că această exploatare este comercială şi de succes, atunci avem şansele să fim independenţi energetic, din punctul de vedere al necesarului de gaze în România”.
Presiuni de la Bruxelles şi Washington
Şi totuşi, atât declaraţiile făcute anterior de şefii săi de la Viena
cât şi presiunile Comisiei Europene şi ale Fondului Monetar
Internaţional pentru liberalizarea exporturilor de gaze o contrazic pe
Mariana Gheorghe. Pentru moment, România nu poate exporta gaze
naturale. Interdicţia, care a afectat direct OMV Petrom, a fost
legiferată de autorităţile de la Bucureşti la finele anului trecut.
Legea este însă şubredă, România fiind bombardată de atât de la
Bruxelles cât şi de la Washington, de Comisia Europeană, respectiv FMI. Legislaţia
europeană obligă statele membre să asigure transportul de gaze prin
conductele de interconectare în ambele direcţii, de import şi export,
pentru sporirea securităţii aprovizionării. Şi, cum interdicţia decisă
la Palatul Victoria nu este deloc în concordanţă cu aceste prevederi
comunitare, pe 21 noiembrie Comisia Europeană a declanşat procedura de
pre-infringement în cazul țării noastre. În
aceste condiţii, statul român are la dispoziție două luni pentru a
răspunde acuzaţiilor de încălcare a legislației comunitare. În caz
contrar, sau dacă oficialii de la Bruxelles consideră nesatisfăcător
răspunsul, următoarea etapă este cea a avizului motivat, care conține
cerința expresă a CE ca statul membru să ia măsurile necesare eliminării
încalcării legislației UE. Dacă nci în această etapă țara respectivă,
în speţă România nu răspunde avizului motivat în termen de două luni, CE
poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene. De aici şi până la
amenză şi penalităţi nu este decât un pas. Alte săgeţi au venit de
peste Ocean. Acțiunea de liberalizare a exporturilor de gaze și energie
electrică, inclusă în politica de liberalizarea a pieței de energie din
România, a fost cerută insistent de Fondul Monetar Internațional.
Ruşii ne arată incompetenţa
În acest context, România s-ar putea vedea pusă în situația de a
exporta gaz ieftin pe piețele vest-europene și de a importa, la prețuri
ridicate, gaz din Rusia. O spun chiar cei de la Vocea Rusiei, post de
radio considerat ca fiind oficiosul Kremlinului. “Evident, pentru
orice persoană care cunoaște câtuși de puțin principiile de funcționare a
economiei de piață este clar că o companie privată nu investește
milioane de euro pentru a crea condiții tehnice de export fără să aibă
intenția de a le folosi pentru obținerea de profit. Mai mult, există o
serie întreagă de declarații și acțiuni ale reprezentanților OMV care
arată că această companie își dorește să exporte gaz din România într-un
viitor cât mai apropiat”, se arată în analiza realizată de jurnaliştii
moscoviţi. Aceştia nu se feresc să demaşte incompetenţa
autorităţilor de la Bucureşti, care numai apărarea interesului naţional
nu o au în vedere: “Se poate spune că oficialii Ministerului Economiei
au demonstrat că nu ştiu pe ce planetă trăiesc. Dacă un secretar de stat
nu ştie despre pregătirea capacităţilor tehnice pentru exportul de gaz
şi declară că această ştire este o dezinformare, este dificil de
presupus că Guvernul este preocupat în vreun fel de această problemă.
Îmbucurător este faptul că oficialul guvernamental a recunoscut clar că
nu există impedimente legale pentru exportul gazului ieftin din România.
Totodată, acest incident oferă noi argumente <gurilor rele>, care
afirmă <pe surse> că toate ordinele ministeriale din domeniul
energetic sunt scrise de reprezentanţii unei anume companii energetice,
iar miniştrii (indiferent de coloratura politică) le semnează ca
primarii”.
“Colonia” România
Şi analiştii postului de radio subordonat Kremlinului continuă,
criticând fără rezerve inclusiv decizia de a vinde pachetul majoritar de
acţiuni al companiei petroliere naţionale către grupul austriac OMV. “O
ţară în care cea mai mare companie energetică este vândută unei
companii-pitic la un preţ egal cu 4% din valoarea reală de dragul
<plăţii biletului de intrare în clubul select al ţărilor europene>
nu este altceva decât o colonie. Am văzut jurnalişti şi politicieni
care-şi manifestă public speranţa la o renegociere a redevenţelor
plătite de OMV, dând dovadă fie de o naivitate crasă, fie de prezenţa
numelor domniilor lor pe ştatele de plată ale unor companii de relaţii
publice”, spun analiştii de la Vocea Rusiei, care se îndoiesc de
capacitatea actualei clase politice din România de a aduce situaţia
redevenţelor într-o notă de normalitate. “Nici Traian Băsescu, nici
Victor Ponta şi nici ipoteticul şi improbabilul premier de la ARD nu vor
avea vreodată curajul şi puterea să crească nivelul redevenţelor măcar
la nivelul celor din Tanzania (35% + taxe). Mai mult, nu se va găsi nici
măcar vreun politician capabil să desecretizeze clauzele referitoare la
redevenţe. Am văzut jurnalişti şi politicieni şocaţi de insistenţa şi
brutalitatea cu care unii lideri europeni au intervenit în disputele
politice de la Bucureşti în contextul crizei din această vară. Aceste
intervenţii vor fi o joacă de copii în comparaţie cu furtuna
care se va dezlănţui pe plan internaţional dacă Guvernul va încerca să
majoreze substanţial redevenţele plătite de OMV sau să-i blocheze
posibilitatea de a scoate gaz ieftin din România”, se mai arată în
analiza citată.
Ponta nu are soluţii
Indirect, premierul Victor Ponta recunoaşte existenţa riscului ca
România să ajungă în situaţia în care să exporte ieftin gazele autohtone
şi să importe mai scump de la ruşi, însă atunci când vine vorba de
soluţii răspunsul şefului Executivului este mai mult decât evaziv. „Ideea
e că exportăm gaze românești şi importăm gaze rusești la un pret
triplu. Sigur că avem o problemă cu legislația europeană, care spune ca
să lăsăm, să exportăm. O să găsim o soluție. Altfel însă, pe romanește,
asta înseamnă să exportăm gazele românești, alea ieftine, și să importăm
de-alea scumpe. Însă, sigur, ține și de o strategie pe termen lung”, a
declarat recent primul ministru în funcţie.
Șeful statului a luat o decizie privind participarea sa la prima reuniune a Consiliului Păcii la Washington, unde și-au anunțat prezența doar 2 țări...
Alexandru Rogobete, ministrul PSD al Sănătății, a pus gând rău „monopolului CNAS” în ceea ce privește asigurările de sănătate obligatorii.
În prezent, Casa Națională de...
Un medic cardiolog de la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe „Sf. Spiridon” Iaşi a fost trimis în judecată pentru luare de mită, într-un dosar...
Utilizăm cookie-urile pentru a vă oferi cea mai bună experiență pe site-ul nostru. De asemenea, utilizăm cookie-uri pentru a optimiza funcţionalitatea site-ului web, pentru a îmbunătăţi experienţa de navigare si integrarile cu reţele de socializare.DA, ACCEPTPolitica cookies
