Adamescu, mogulul asigurărilor de locuinţe

Autor

-

2 mai 2012

Lansată cu surle şi trâmbiţe în urmă cu trei ani de zile, asigurarea obligatorie a locuinţelor este pe cale să se transforme într-un mare fiasco. Niciun primar nu a dat amenzi celor care nu au respectat legea, neasigurându-şi casele şi cu atât mai puţin o vor face acum, în an electoral. Dar falimentul acestui sistem nu este provocat atât de autorităţile centrale şi locale, cât de propriii acţionari ai Pool-ului de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale, pe scurt PAID.

Raţiunea pentru care statul s-a implicat în domeniul asigurărilor de locuinţe este extrem de simplă. A făcut-o tocmai pentru ca tot el, statul, să nu mai fie supus la presiuni din partea cetăţenilor ale căror case au fost luate de viituri, distruse de cutremure (Doamne, fereşte!) sau alte calamităţi. Cu alte cuvinte, s-a implicat pentru ca apoi să fie lăsat în pace, iar despăgubirile să fie exclusiv apanajul societăţilor de asigurări.

Foarte corect, în principiu, pentru că nu este normal ca bugetul naţional, la care contribuie toţi cetăţenii ţării, să contribuie de fiecare dată când în comuna X sau Y se întâmplă câte o nenorocire. Pentru asta există societăţi de asigurări.

Toate bune şi frumoase. După ce, în 2008, a apărut legea în Monitorul Oficial, un an mai târziu a fost creat Pool-ul de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale, pe scurt PAID, la care acţionare erau 13 societăţi din domeniu. Practic, din PAID făceau (şi fac în continuare) parte toţi jucătorii importanţi de pe piaţa asigurărilor, cu excepţia Allianz-Ţiriac, BCR Asigurări, Omniasig şi Asirom.

Pe scurt, PAID este obligată să asigure orice locuinţă de pe teritoriul României, în afara celor încadrate în clasa I de risc seismic, adică cu bulină roşie. Pe înţelesul tuturor, încheierea unei poliţe tip PAD (poliţă de asigurare împotriva dezastrelor naturale) nu poate fi refuzată pe motiv că locuinţa se află prea aproape de albia râului sau că este situată într-o zonă cu frecvente alunecări de teren.

Modificare legislativă

Un an de zile lucrurile au fost clare. Apoi, sitemul a început să fie minat tocmai de acţionarii PAID, în frunte cu Astra Asigurări, societate controlată de omul de afaceri Dan Grigore Adamescu. Primul „atentat” la funcţionarea sistemului s-a produs la finele anului 2010, când Parlamentul a adoptat, în urma unui lobby susţinut al companiilor de asigurări, un amendament la legea de funcţionare a PAID.

Şi anume, în textul legii a fost introdus un paragraf care răstoarnă din temelii spiritul actului normativ: „sunt exceptaţi de la prevederile legii cei care au încheiat o poliţă facultativă care acoperă riscul de dezastre naturale (cutremure, inundaţii, alunecări de teren etc.). La prima vedere, majoritatea celor care au aflat despre modificarea legii, printre care, recunosc, şi eu, au zis: „Da, domnule, corect. De ce să mai plătesc eu încă o dată, când eu deja mi-am asigurat casa, pe bani mai mulţi?Şi cu mai multe riscuri incluse”.

Tocmai pe o atare reacţie au mizat şi societăţile de asigurări. Numai că lucrurile stau taman pe dos. De cele mai multe ori, poliţele facultative nu acoperă nici toate tipurile de dezastre şi nici întreaga sumă care ar trebui plătită în caz de calamitate. Dar voi reveni la această problemă mai târziu.

Concurenţă neloială

Odată deschisă calea din punct de vedere legal, companiile de asigurări, altfel acţionare la PAID, au trecut la treabă şi au început să-şi promoveze propriile produse, în defavoarea celor de tip PAD. Cu alte cuvinte, s-au folosit de faptul că sunt membre ale PAID, au beneficiat de publicitatea guvernamentală făcută pe toate canalele media, dar şi-au tras spuza pe turta lor.

Rezultatul? Încasările fiecărei companii în parte au crescut, în vreme ce cele ale PAID au scăzut vertiginos. Dar să lăsăm cifrele să vorbească. Am trimis câte o listă întreagă de întrebări la fiecare dintre marile companii acţionare ale PAID, dar şi la cele care nu fac parte din această structură. Până la închiderea ediţiei, o sigură companie, şi anume Generali, a răspuns solicitării noastre. Răspunsul lor confirmă concluzia la care a ajuns Jurnal de Investigaţii, prezentată în rândurile de mai sus: „În anul 2011, compania Generali România a înregistrat o evoluţie bună pe segmentul asigurărilor facultative de locuinţă, dar şi pe cel al asigurărilor obligatorii. Pe parcursul anului 2011 s-au încheiat aproximativ 300.000 de poliţe de asigurare facultative (în creştere cu peste 100% faţă de 2010) şi 85.187 de poliţe obligatorii”. Adică de 3,5 ori mai multe poliţe facultative decât cele obligatorii. Fără alte comentarii.

PAID, la un pas de lichidare

Ce s-a întâmplat între timp la PAID? Ei bine, lucrurile stau exact pe dos, adică situaţia e albastră rău. Coeficientul de lichiditate (adică raportul dintre activele lichide şi obligaţiile pe termen scurt) a scăzut continuu în ultima perioadă. Dacă la data de 31 august 2011 respectivul coeficient era de 153,37, la 30 noiembrie el scăzuse la 79,64, pentru a ajunge la 78,63 la finele lunii ianuarie a anului în curs.

Şi continuă să scadă, funcţionarea sistemului fiind pusă sub semnul întrebării. Aşa s-a ajuns la situaţia în care, din cele 4,9 milioane de poliţe de asigurare încheiate până acum, doar 500.000 să fie obligatorii, emise de PAID, iar restul facultative. Dintre acestea, două milioane de poliţe au fost emise de Astra Asigurări, potrivit informaţiilor obţinute din piaţă de Jurnal de Investigaţii.

Dar să vedem care este diferenţa dintre asigurarea obligatorie şi cea facultativă a locuinţei. Cea dintâi funcţionează pe principiul primului risc, adică ai daună de 10.000 de euro, ţi se plătesc 10.000 de euro.

Despăgubiri „facultative”

Lucrurile stau cu totul altfel când vine vorba de asigurările facultative. Mai exact, ai o casă care valorează 80.000 de euro, dar pe care ţi-ai asigurat-o pentru 20.000 de euro. Aici, intervine principiul proporţionalităţii: dacă ai daună de 10.000 de euro, vei primi ca despăgubire doar 2.500 de euro, adică a patra parte din valoarea casei, deoarece tu nu ai asigurat decât o pătrime din valoarea imobilului.

Şi asta nu este tot. În multe contracte de asigurare facultativă a locuinţei, compania de asigurări s-a spălat pe mâini (legal, de altfel, din moment de asiguratul a semnat cu mâna lui, dar imoral, de vreme ce foarte puţini – mai ales cei de la ţară – sunt în stare să parcurgă şi să înţeleagă mai mult de cinci rânduri) de eventuala despăgubire în caz de calamitate.

Redăm o astfel de clauză(facsimil dreapta): „Asigurarea este prestată în baza declaraţiilor explicite ale Contractantului/Asiguratului că: imobilul din care face parte localul asigurat şi/sau care conţine bunurile asigurate nu se află pe listele publicate de autorităţi ca fiind încadrate în clasa 1 sau 2 de risc seismic, în zone predispuse la inundaţii sau alunecări de teren (conform definiţiilor din condiţiile de asigurare). În caz contrar asigurarea este valabilă pentru celelalte riscuri asigurate cu excluderea: Cutremurului, Inundaţiilor şi Alunecărilor de teren”. Şi lista continuă: „Clădirea şi/sau dependinţele înscrise în poliţa de asigurare nu se află la mai puţin de 100 m faţă de cursuri de apă (fluviu, râuri, pârâuri, lacuri) neregularizate corespunzător (potrivit normelor în vigoare) cu diguri şi/sau maluri din piatră sau beton armat în zona de amplasament a clădirii (dependinţelor) asigurate”.

Cu alte cuvinte, noi îţi luăm banii pe asigurare, dar când o fi la o adică nu-ţi plătim nimic. Asta pentru că majoritatea caselor din mediul rural, care chiar au nevoie de asigurare obligatorie, se află într-una dintre situaţiile sus-menţionate.

La AGA a rămas ca-n gară

În urmă cu puţin timp, sesizând riscul ca PAID să se dizolve de drept şi că, în consecinţă, trebuie făcut ceva, a fost convocată o Adunare Generală Extraordinară a Acţionarilor pool-ului. După toate luările de cuvânt ale celor prezenţi, concluzia a fost că a rămas ca-n gară.

Nici mai mult, nici mai puţin, patronul Astra Asigurări, Dan Grigore Adamescu, a propus o modificare din temelii a legislaţiei care stă la baza organizării şi funcţionării PAID. „Poliţele de asigurare a locuinţelor împotriva dezastrelor naturale (poliţele de prim risc) să fie emise în viitor doar de acţionarii PAID (…) Modificarea cadrului legislativ (…) în sensul modificării/schimbării atribuţiilor PAID, acesta urmând să reprezinte în viitor unicul reasigurator al poliţelor de asigurare împotriva dezastrelor naturale emise de membrii PAID”. Aceasta în condiţiile în care PAID nu are în obiectul de activitate reasigurarea, iar o modificare legislativă (s-a dovedit statistic) durează în România mai bine de un an, cu indulgenţă. Până atunci, PAID va fi istorie.

PSD – campaniile electorale, un fel de ruletă americănească

Autor

Dănilă Chirovici

-

2 mai 2012

Campaniile electorale ale PSD reprezintă un lung şir de compromisuri. Dar nu asta îl diferenţiază de alte partide. Ci faptul că a pierdut în cele mai importante momente, angajând – se vorbeşte despre sume fabuloase – consilieri din afara ţării. Când a jucat cartea pe care o avea în mână a câştigat. Când a mai cerut una, a pierdut. A trăit extazul victoriilor absolute şi ruşinea înfrângerilor provocate de prostie.

Cu coada-ntre picioare sau cu ea în sus, istoria campaniilor electorale ale PSD reprezintă anamneza necesară pentru un diagnostic corect pus naţiunii ăsteia, care a parcurs toate formele de statalitate posibile.

Istoria partidului Social Democrat se confundă, în bună măsură, cu istoria României postdecembriste. Rădăcinile sale, fie că este vorba despre Frontul Salvării Naţionale (FSN) ori despre Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), stau bine înfipte în glia ţării.

Mulţi dintre „şefii” de astăzi, fie că este vorba despre politicieni – nu toţi actualmente pesedişti – fie că este vorba despre agăţaţi în diverse funcţii – indivizi care nu pot să conceapă viaţa în afara slujbei la stat pe post de mare grangure – fie că este vorba despre milionari în euro, aproape toţi au deprins gustul politicii şi al ascensiunii sociale pe vremea când Ioan Mânzatu, Dumitru Mazilu, Alexandru Bârlădeanu îşi puneau forţa de muncă şi experienţa în slujba încă jilavei noastre democraţii. Doina Cornea, vă mai amintiţi?, alături de Ana Blandiana, femeile de oţel ale politicii începutului. Împreună cu Corneliu Coposu au pus capăt hegemoniei FSN.

Încă de atunci, din vara lui 1990 s-au auzit primele voci care îl contestau pe Ion Iliescu. Cel care în acelaşi an câştiga alegerile prezidenţiale, din 20 mai, reprezentând FSN, cu un uluitor 85,07%. Radu Câmpeanu, din partea PNL obţinea 10,64% în timp ce ţărănistul Ion Raţiu n-a atins actualul prag parlamentar – a obţinut doar 4,29%.

Erau vremurile în care a-l vorbi de rău pe Ion Iliescu echivala, în ochii imensei majorităţi a românilor, cu un sacrilegiu. De aceea nici nu a fost vorba despre o campanie electorală în anul respectiv. A fost o stare de isterie colectivă care s-a terminat cu mazilirea în public a celor doi contracandidaţi.

Totuşi, germenele contestatar începuse să fermenteze. Unde s-a ajuns, răzmeriţele sociale, confruntările de stradă sângeroase, aversiunile politice împinse până în patul conjugal, sau aduse în cârciumile unde de obicei prietenii îşi beau berea ritualică, nu fac obiectul acestui articol. Trebuie menţionate însă, pentru că ele şi-au făcut simţit efectul doi ani mai târziu, când Ion Iliescu nu a obţinut în primul tur de scrutin decât 47,34%, în timp ce Emil Constantinescu dădea speranţe, cu un 31,24%. E adevărat că, deja, numărul pretendenţilor la Palatul Cotroceni crescuse considerabil. În ordinea descrescătoare a procentelor, aceştia au fost Gheorghe Funar, Caius Traian Dragomir, Ioan Mânzatu şi Mircea Druc, aclimatizat în România din Moldova de peste Prut. Merită menţionată prezenţa la urne, halucinantă dacă e privită din perspectiva zilelor noastre: 14.378.693 în 1990 şi 11.898.856 în 1992. Dintr-un total de şaişpe milioane şi ceva.

Made in Romania

În cei doi ani dintre 1990 şi 1992, când au avut loc două rânduri de alegeri prezidenţiale, campaniile electorale au fost sută la sută autohtone.

E adevărat că partidele istorice au primit oarece ajutoare, sugestii şi indicaţii de la suratele de prin Occident, însă până la urmă toate au pierit pe dulcea limbă românească. Pentru că Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) a surclasat competiţia. Convenţia Democratică din România a rămas izolată în Parlament.

Se constituise ceea ce presa vremii a numit „Patrulaterul roşu”, format din partidul lui Ion Iliescu, PRM, PSM şi PUNR. O maşinărie de vot capabilă să strivească sau, dimpotrivă, să promoveze, orice lege. Guvernul Nicolae Văcăroiu se sprijinea pe o ghioagă parlamentară de peste 60% greutate.

Situaţia stătea în felul următor la Camera Deputaţilor: grupul PDSR 106 membri, PNŢCD-PER 42, PD 41, PUNR 27, UDMR 27, PRM 14, PL 93 – PAC (Partidul Alianţa Civică) 13, Minorităţile Naţionale (tradiţional de partea Puterii) 13 şi deputaţi independenţi (chipurile, în fapt, majoritatea, tot oameni ai Puterii, cu cuţitu-n mână şi ochii după caşcaval) 25.

La Senat situaţia era şi mai favorabilă, pentru că partidul agrar înfiinţat de Victor Surdu (PDAR) avea şase reprezentanţi. Începând din 1992, timp de patru ani, până în 1996, politica din România a început să-şi schimbe fizionomia. Ca atare şi campaniile electorale au început să fie abordate altfel. PDSR s-a adaptat la concurenţa din ce în ce mai acerbă pe care i-o făcea Opoziţia reprezentată de CDR. Fruntaşii principalului partid de guvernământ au început să tragă cu ochiul în ograda PNL, PNŢCD şi chiar a PD. Şi au văzut pe acolo expertize şi competenţe din Vest, ciorchine.

Consilierii străini

Drept pentru care Viorel Hrebenciuc a fost pus la treabă. Activat. Aşa au ajuns să lucreze pentru PDSR şi Ion Iliescu membrii echipei care l-au făcut pe Boris Elţîn preşedintele Rusiei.

Anume: Joe Schumate, George Gorton, Dick Dresner şi Steve Moore. Pe lângă ei au mai fost cooptaţi Bob Wickers şi Ed Steven. Adrian Năstase a avut şi el un cuvânt greu de spus şi i-a adus pe Mike Monitza, consilier pentru probleme economico-financiare, şi pe israelianul Ron Werber. Acesta din urmă are, de atunci, o întreagă poveste în România.

Anul 1996 reprezintă un moment de inflexiune în istoria PDSR şi, implict, a PSD. Atunci fostul „partid stat” a pierdut tot ce se putea pierde. În ciuda tuturor clişeelor care se folosesc când vine vorba despre Ion Iliescu şi PDSR, aceştia au oferit opoziţiei de la acea vreme şi electoratului în acelaşi timp, o scenă de eleganţă politică. Au predat, cu mănuşi şi protocolul de rigoare, Puterea, lasând democraţia să dicteze.

Mulţi dintre liderii de astăzi, inclusiv Traian Băsescu, ar fi revenit la meseriile de bază dacă Ion Iliescu şi PDSR nu ar fi acceptat, în felul în care au făcut-o, înfrângerea. (De reţinut! În 1996 România încă era fiica ploii. Puteai să faci cu ea ce voiai, că nu îţi atrăgea nimeni atenţia.)

Dezastrul electoral s-a petrecut din cauza rupturii intervenite între echipele de campanie ale lui Ion Iliescu şi ale partidului. Strategii americani stabiliseră ca PDSR să preia costurile electorale, în timp ce Ion Iliescu era planificat să vină cu un mesaj pozitiv şi în felul ăsta să tragă după el o formaţiune politică spăşită dar care asigurase stabilitatea economică şi socială (după inflaţia aberantă din timpul guvernării Petre Roman şi tulburările sociale de la începutul anilor 90). Până la urmă, fiecare a făcut cum l-a tăiat capul iar echipa americană a fost sictirită elegant, pe principiul că „ăştia nu ştiu cum merge treaba pe aici”. Ca element de culoare: deşi prezenţi „in corpore” la lansarea de la Palatul Copiilor, cu toată presa de faţă, nimeni nu i-a remarcat. Au plecat înainte de turul doi al prezidenţialelor, fiind convinşi că Ion Iliescu va pierde, ceea ce s-a şi întâmplat. Şeful de presă a fost Paul Dobrescu, la vremea respectivă decanul de la Comunicare din cadrul SNSPA. Eugen Mihăiescu a fost şi el la înaintare şi l-a făcut pe Iosif Boda, coleg de ideal politic, „hipopotam transpirat”.

Campanii şi cumetrii

În cursa electorală din 1992, Ion Iliescu s-a înconjurat de cumetri. Echipa i-a fost formată în special din membrii Grupului Un Viitor Pentru România (GUVR).

Printre apropiaţii săi s-au numărat Vladimir Pasti, Cornel Codiţă, Virgil Măgureanu şi Mugur Isărescu. După eşecul din 1996, la alegerile din anul 2000 s-a copiat reţeta de succes de la începutul anilor nouăzeci. Adică totul pe plan local. De p’aci. Loco. Creiere autohtone. Printre cei implicaţi a fost şi Bogdan Teodorescu şi firma lui, One Communication. Aceeaşi formulă care condusese, cu patru ani în urmă, campania încununată de succes a lui Emil Constantinescu.

Dar organizarea, traseele deplasărilor prin ţară, sincronizarea, adică aproape toată strategia de luptă politică au fost sub coordonarea lui Octav Cozmâncă.

În anul 2000, străinii n-au avut niciun cuvânt de spus în campania electorală. Nici în curtea lui Ion Iliescu (e adevărat că niciodată fostul preşedinte al României n-a ascultat de cineva anume iar despre consilieri străini n-a putut fi vorba decât într-un context general), nici în curtea lui Adrian Năstase (cu toate că Dick Dresner a revenit în România).

Câteva cuvinte despre acest personaj. Expertiza lui este extrem de valoroasă, pentru că omul are în spate decenii de cercetare sociologică şi de statistici electorale. Printre cei care au fost mereu alături de Adrian Năstase şi au coordonat nu doar echipele de campanie dar s-au ocupat şi de ambianţa deplasărilor în ţară au fost Şerban Mihăilescu, alias Miki Şpagă (azi membru UNPR) şi Ristea Priboi.

După abandonul lui Emil Constantinescu, Ion Iliescu nu a trebuit să facă altceva decât să-şi anunţe candidatura şi să refuze, în turul doi, confruntarea cu Corneliu Vadim Tudor. (Care a fost sprijinit masiv de PSD pentru a ajunge în această fază a competiţiei.)

Iliescu şi Năstase

Două generaţii, două personalităţi, iniţial, fundamental diferite, care însă, cu trecerea timpului, s-au armonizat perfect. Campania din 2004 se poate spune că a stat sub zodia lor.

Ion Iliescu era la ultimul mandat în fruntea ţării şi Adrian Năstase venea de pe poziţia unui prim-ministru sub oblăduirea căruia bunăstarea românilor atinsese cote istorice. Majoritatea celor implicaţi direct în cursa electorală din acel an mizau, relaxaţi, pe o victorie clară. Atmosfera din staff-ul de campanie era nu doar optimistă, ci chiar degajată. Degajată până la neatenţie. Lovitura de măciucă în moalele capului s-a numit Traian Băsescu.

În acel an, Dan Andronic a fost numit coordonator al campaniei. După cum s-a văzut, o alegere neinspirată. Deşi PSD, în alianţă cu partidul lui Dan Voiculescu, a câştigat parlamentarele, Adrian Năstase a pierdut Palatul Cotroceni în favoarea actualului preşedinte al României. Knock-out-ul a venit în urma loviturii sub centură aplicată de patronul trustului Intact – PUR a părăsit alianţa cu social-democraţii şi a cuplat la guvernarea pe care a forţat-o Traian Băsescu.

Au fost discuţii aprinse în legătură cu alianţa cu partidul lui Dan Voiculescu. În final, a triumfat ideea că suportul media este o condiţie esenţială a victoriei, aşa că pilonul de bază al campaniei electorale a fost trustul Intact. Ceea ce s-a dovedit a fi o mare ţeapă! În care a fost tras şi Mircea Geoană în 2008.

Despre 2009 numai experţii în ridicol pot vorbi. Dar în 2008, după ce Ion Iliescu şi Adrian Năstase fuseseră detronaţi, nimeni nu mai avea chef să asculte poveşti despre experienţa trăită alături de Dan Voiculescu şi Antenele sale. În consecinţă, după o pleiadă întreagă de guverne Boc, îl avem astăzi prim-ministru pe Mihai Răzvan Ungureanu.

A, că era să uit! În 2008 primadonă a campaniei electorale a fost Ron Werber (vezi capitolul „Consilierii Străini”, sic). Încă ceva despre periplul prin România al consilierilor străini: în campania din 96 laptopul lui Ed Steven care conţinea date personale despre campania lui Boris Elţîn a dispărut, iar la încheierea ciclului electoral de aici Ron Werber şi-a tras o super casă în Israel. Acelaşi Ron Werber a fost străjer pe lângă eşecurile politico-electorale ale lui Sorin Oprescu.

Înfrângeri neconcludente

PSD are la ora actuală la activ vreo doişpe ani de Opoziţie. Aşa că e foarte, fooooaaaarte departe de imaginea de centaur al politicii pe care încearcă să i-o zugrăvească, din trăsături de penel făcute din poanie unii (ziarişti) şi alţii (politicieni înregimentaţi).

Sub „directoratul” lui Victor Ponta, partidul priveşte cu emoţie către perspectiva preluării guvernării. Pe de altă parte, PSD a rămas de-a lungul celor douăzeci şi doi de ani de zbenguială democratică un reper nemişcat al parlamentarismului românesc. Niciodată înfrângerea social-democraţilor nu a însemnat victoria deplină a adversarilor.

Fostul șef al Rodipet, trimis în judecată

Autor

Anamaria Nedelcoff

-

26 aprilie 2012

Awdi Hassan, fostul patron al Rodipet, împreună cu Sweis Alex Iskander Nicola, un apropiat al lui, au fost trimiși în judecată, fiind acuzați de trafic de persoane în scopul exploatării prin muncă.

Procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism au descoperit că cei doi au racolat 13 bărbați din Republica Honduras, cărora li s-au promis locuri de muncă în cadrul punctelor de difuzare a oresei Rodipet.

Însă promisiunile că cei 13 vor primi un salariu cuprins între 700 și 1200 de dolari pe lună nu s-au materializat, bărbații find obligați să presteze activități de muncitori necalificați, pentru grupul de societăți Awdi, fără a avea forme legale, condiții de muncă, de sănătate și securitate sau salarii.

Muncitorii obligați de Awdi Hassan să lucreze la negru au fost lăsați fără pașapoarte, au fost amenințați și trăiau în condiții insalubre.

Awdi Hassan mai este cercetat pentru fraudarea CFR Mesagerie şi a Rodipet.

Cauza se află pe rolul Tribunalului București

Boldea: ”Simt că tâmpesc în arest”

Autor

Anamaria Nedelcoff

-

25 aprilie 2012

Magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) au respins, marți, 24 aprilie, recursul deputatului gălățean Mihail Boldea, urmând ca el să rămână în arest încă 30 de zile.

„După 30 de zile în care am stat şi am cugetat şi eu, poate că am greşit, poate că nu. Nu poţi tu Minister Public să vii să ceri 20 de ani de închisoare când tu ai un prejudiciu incert stabilit. Cineva de la DIICOT Galaţi va răspunde pentru asta”, a declarat Boldea.

De asemenea, deputatul s-a plâns magistraților despre faptul că nu-și dorește decât să meargă acasă la el, și că în celulă nu are ”cișmea în cameră, ci doar WC-ul care e jos”: „Simt că tâmpesc în arestul ăla. Este greu acolo, iar eu nu-mi doresc decât să mă duc la mine acasă. Nu îmi doresc să mă duc la serviciu, nu îmi doresc decât să se termine dosarul ăsta”.

Mihail Boldea este judecat pentru mai multe fraude imobiliare, înfăptuite în perioada 2006-2011, fraude despre care Jurnalul de Investigații a scris pe larg de-a lungul vremii.

Chiliman rămâne în PNL

Autor

Dănilă Chirovici

-

17 aprilie 2012

După o istorie zbuciumată în relaţia cu preşedintele Crin Antonescu, Primarul de la Unu a decis să rămână în partid. La un momentdat interveniseră chestiuni de spiritism, Mircea Ionescu Quintus îi recomanda lui Andrei Chiliman să se sfătuiască direct cu Ionel Brătianu, în fine. Chestii-socoteli. După ce a fost destituit de la şefia organizaţiei de Bucureşti, liderul liberal şi-a respectat termenul autoimpus, “imediat după Paşti”, şi şi-a anunţat decizia: rămâne în partid! Sigur că mulţi penelişti vor fi fost dezamăgiţi de hotărârea lui Andrei Chiliman. Alţii însă, fără îndoială, s-au bucurat. Andrei Chiliman este un specimen politic foarte rezistent. Intonaţiile peiorative din această afirmaţie rămân la latitudinea interpretării fiecăruia. Dar realitatea este certă: primarul de la unu stă înfipt pe scena politică a democraţiei româneşti de când s-a înfiinţat aceasta. De aici încolo fiecare ştie ce ştie, şi fiecare îşi poate închipui oriceea ce poate.

Andrei Chiliman nu va rămâne însă în PNL ca un supus al lui Crin Antonescu. Nicidecum! Statornicia sa care vine, cumva, să adauge un plus de valoare anului Caragiale, are semnificaţia unei declaraţii de război. Simt nevoia să subliniez, încă o dată, amprenta marcantă a derizoriului. Andrei Chiliman nu poate însemna nimic în afara PNL, dar asta nu înseamnă că, prin isteria pe care a creat-o, Crin Antonescu a câştigat ceva. Ca într-o scenetă de budoar cei doi protagonişti se îmbrâncesc şi-şi dau palme. Efectul dramatic este compus dintr-o doză de umor memorabilă.

Mulţi sunt cei care-l pândesc la cotitură pe Crin Antonescu. Printre ei se numără, de la bun început, şi Andrei Chiliman. Numai că aşa cum spuneam, stătea pe după colţ aşteptând ca preşedintele să-şi scrântească glezna. Acum, decizia sa de a rămâne înregimentat în PNL înseamnă ieşirea la lumină, agresiunea directă la adresa lui Crin Antonescu. Totul se petrece într-un fel de scenariu de comedie neagră. Care pentru unii poate avea însă consecinţe concrete dintre cele mai nefaste. Primul supus sentinţei electoratului e Andrei Chiliman.

Fiţi liniştiţi. Ungureanu veghează

Autor

Dănilă Chirovici

-

1 aprilie 2012

Traian Băsescu rămâne un personaj care uimeşte. Care surprinde, sau care, oricum, îţi zgâlţâie, într-un fel sau altul, creierii. Are un fel de a-şi face apariţia care te obligă să intri în gardă. Fără doar şi poate este un politician de categoria super-greilor. Dar care în ultima rundă a obosit. Firesc.

Jocul de glezne e şontâcăit, a început ca uneori să se şi mai împiedice. Loviturile scurte şi precise în bărbie sau în ficat, care îi asigurau knock-out-ul, au fost înlocuite cu tactica datului năglabie peste adversarul pe care îl ia în braţe şi-l împinge în corzi.

Traian Băsescu e acum la al doilea prim ministru. Pe acesta l-a extras din vârful spionajului românesc. Ani de zile Emil Boc i-a servit în fel şi chip acutalului preşedinte al României. I-a folosit şi ca element de contrast. Optimismul hăhăit, siguranţa de sine, uneori mitocănia agresivă, au constituit, de departe, reperul esenţial al Puterii în raport cu resemnarea impasibilă pe care o afişa Emil Boc. Acum în peisaj a apărut un personaj desprins parcă dintr-un scenariu de film american.

Jocurile erau făcute

Aşa zice Traian Băsescu.Încă din luna decembrie a anului trecut. Când discutase cu fostul premier varianta înlocuirii lui cu Mihai Răzvan Ungureanu.

Aşa o fi, nu zic nu. Da’ mie mi se pare că şi la faza asta Traian Băsescu şi-a scrântit glezna. Adică, mesajul lui trebuia decodificat cum că, vezi Doamne, demisa Cabinetului Emil Boc nu s-a făcut la presiunea străzii. Era calculată, hăt, cu luni înainte, da’ s-a mers pe burtă în scop de interes naţional. E-n regulă, ne-am lămurit cu toţii – analiştii ăia de pe la marile publicaţii internaţionale sunt nişte tolomaci care nu cunosc realitatea mioritică şi pe care îi manipulează „agenturili”.

Cum se desfăşoară şi la ce final ajunge povestea lui Traian Băsescu? Aflând cum şi-a pierdut Emil Boc fotoliul din Palatul Victoria, orice om cu scaun la cap se gândeşte că, bre, degeaba strigăm noi în stradă „jos Băsescu” pentru că nu ajungem la niciun rezultat, lucrurile nu se fac aşa. Trebuie ca ele să fie plănuite cu luni înainte, între boierii ăi mari.

Emil Boc va rămâne un reper în pleiada de prim-miniştri. Alături de încă trei-patru. Deşi eu cred că a fost un şef de guvern slab. „Părerea mea”.

Însă rar mi-a fost dat să văd, în cei douăzeci şi unu de ani de când, ca ziarist, urmăresc scena parlamentară, un politician care să ştie să îmbine atât de bine tenacitatea cu abilitatea, consecvenţa cu eschivele diplomatice şi ambiţia cu răbdarea supusă. Cariera lui Emil Boc nu s-a încheiat. Nici pe departe.

După ce Traian Băsescu va fi devenit (dacă va deveni, şi în ce fel rămâne de văzut) o filă de istorie, numele fostului prim-ministru va figura pe afişele care anunţă cele mai tari spectacole din viaţa politică. Austeritatea acestor ani va rămâne adânc întipărită în memoria multor milioane de români. Justeţea măsurilor aplicate o vom putea judeca în mod corect abia peste câţiva ani. Dar atâta vreme cât perioada asta va fi vie în mintea cetăţenilor ţării ăsteia Emil Boc va reprezenta un capital politic semnificativ.

Cacealma sau chintă royală?

Atât ce s-a dat de-a dura Boc în faţa naţiunii că ne-a ameţit pe toţi. Uite-l, nu-i! (Cică vine un american de la o asociaţie de asta care acordă ajutoare familiilor aflate în dificultate şi intră în curte la un ţigan. Vreo cinşpe puradei alergau bezmetici. Americanu’: extrordinar, toţi sunt ai dumneavoastră??!! Ţiganu’: da mânca-ţi-aş, vrei să-ţi prind unu’?) Cam aşa şi la noi cu Traian Băsescu în mijlocul Cabinetului Emil Boc.

Totuşi. Nu se poate spune că fostul Guvern a trecut prin România ca gâsca prin apă. Nicidecum. S-au lipit de el tot felul de chestii şi până la urmă s-a făcut fleaşcă. Ţara, la rândul ei, a fost profund răscolită de cei trei ani şi aproape jumătate cât s-a aflat sub patronajul lui Emil Boc şi al echipelor pe care acesta le-a alcătuit.

Acum când, în fine, a părăsit Palatul Victoria, dacă priveşti în urmă este destul de greu să dai un verdict categoric. A fost învins sau a ieşit învingător? Şi-a făcut Traian Băsescu treaba cu el (până când?) sau el şi-a făcut-o cu Traian Băsescu (de când?). Pentru că în lumina ultimelor evenimente şi a ultimelor declaraţii ale preşedintelui României reiese că Emil Boc a stat în funcţia de prim-ministru cât a vrut. Adică demisia nu i-a fost impusă, ci pur şi simplu i s-a sleit lu’ Emil Boc.

Dacă iei de bună zicerea lui Traian Băsescu, anume că a discutat cu fostul premier din decembrie despre demisia sa şi despre persoana care îl va înlocui, aşa reiese: că Emil Boc a zis bă, io am chef să mă car. Şi atunci stai şi te întrebi, dacă din decembrie se semnaseră actele, cum ar veni, presiunile alea din interiorul PDL, manifestate cu una-două săptămâni înainte de demisia sa efectivă, ce-au fost? Cristian Preda, Vasile Blaga, Ioan Oltean and co. ce-au fost: papagalii partidului sau nişte actori năimiţi cu ora? Marea schimbare care a avut loc luna trecută ce a fost: un calcul riguros sau o plezneală? Noi ce suntem: obiectul lor major de interes, sau bătaia lor de joc?

La vremuri noi, tot noi

O nouă stea s-a născut pe firmamentul politicii româneşti. Mihai Răzvan Ungureanu. Intelectual rasat şi bărbat bine. Un tip obişnuit de mic să i se dea atenţie. (Adjunct de şerif pe linie politică încă din liceu, când numai Partidul Comunist era şi democraţia nici că se zărea.)

A ajuns, iată, să formeze şi să conducă Guvernul României. Traian Băsescu îl vede ca pe liderul (nu l-a învestit propriu-zis cu această calitate, dar e clar că asta vrea să fie) generaţiei care va prelua ştafeta leadership-ului politic. În privinţa schimbărilor care se produc în prim-planul actorilor principali este un fenomen firesc, valabil la scara întregii ţări şi a oricărui domeniu de activitate.

Crin Antonescu, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta fac parte din ceea ce în sociologie se numeşte generaţia biologică de conducere. Iată, Crin Antonescu, într-adevăr, conduce. (Şi în sondajele de opinie, nu numai Partidul Naţional Liberal.) Victor Ponta conduce. Mihai Răzvan Ungureanu conduce. Sau cel puţin aşa vrea să lase impresia. Pen’că atunci când fu să fie s-o pună d-un guvern ş-o cam luă de fo două ori cel puţin.

UDMR o dată, UNPR încă o dată. Bine, lasă, că nici pedeliştii n-au roşit. Şmecheraşi de Primăverii. Au făcut o fentă la mişto, că-i dau afară pe ăia de care n-auzise nimeni, da’ păstrează cuconetu’, baronetu’ şi bănetu’. Au încercat marea cu degetu’ şi când s-a ginit poporu’ cică, hai, bre, c-am glumit. Până la urmă tot ne-au făcut. Pe barba noastră cum ar veni.

Nu vă place de ăştia că-s uzaţi? Las’ că vă dăm unii nou-nouţi! Care habar n-au pe ce lume trăiesc pentru că ei încă nu s-au dezmeticit încă din furat, din culcuşu’ de acasă sau din executat ordinele pe linie de partid. Mă aştept ca în cele nouă luni pe care le vor petrece în acest guvern să reformeze ţara aşa cum le-a cerut Traian Băsescu, şi mai mult, să schimbe România la faţă.

Nu trageţi în pianist

Şi a fost momentul învestirii în Parlament, loc unde a vorbit şi Victor Ponta, de la tribună. „Ce mai vuiet, ce mai freamăt!”.

Bre, săracu’ Ponta a încercat să aducă şi el o oază de normalitate, să se exprime civilizat, să dea dovadă de optimism, să privească senin spre viitor, să imprime discursului său un ton academic şi să-l încadreze într-un limbaj diplomatic. Nu e bine! Trăim într-o ţară nasoală, trebe să fim isterici!!! Şedinţă de urgenţă la PNL, transpiraţie pe canalele tv de ştiri. Îngrijorări febrile în legătură cu trădarea. Apeluri la calm. Ironii acide şi invective. O întrebare se naşte monstruoasă: mai rezistă USL? De ce toate astea? Pentru că un om s-a comportat normal, civilizat.

Banc: pe uşa unui bar din Vestul Sălbatic scria: nu trageţi în pianist, face şi el ce poate. Într-o zi pianistul dispare şi un client de-al casei întreabă ce s-a întâmplat cu el. Barmanul: a intrat unu’ care nu ştia să citească.

Gazele de şist, noua distracţie estivală

Autor

Darius Martinescu

-

29 martie 2012

Turbine eoliene şi sonde pentru extracţia gazelor de şist. Acesta va fi peisajul care va putea fi „admirat” în curând pe litoralul românesc, chiar şi în zone istorice şi ecologice protejate. Primarii care păstoresc localităţile Costineşti, Vama Veche şi Adamclisi nici măcar nu au fost anunţaţi că în zona lor vor apărea sonde. În final, de pătimit va avea turismul românesc, şi aşa concurat serios de cel practicat de Bulgaria, ţară care a interzis acest tip de exploatare a gazelor.

Chevron România Holding BV a câştigat trei perimetre de explorare, dezvoltare şi exploatare petrolieră din Dobrogea, cu o suprafaţă de pe 2.500 kmp, în urma organizării rundei a X-a de apel public de ofertă.

Compania şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) au semnat pe 23 martie 2011 acordurile de concesiune petrolieră, pentru explorare, dezvoltare şi exploatare în perimetrul EX-17 Costineşti, în perimetrul EX-18 Vama Veche şi în perimetrul EX-19 Adamclisi. În cazul în care se va trece la exploatare, Chevron va trebui să plătească redevenţă pe producţia de ţiţei şi gaze. „Aportul la bugetul general consolidat nu va fi substanţial, deoarece perimetrul de explorare nu este creditat cu rezerve de ţiţei şi gaze naturale. Redevenţa petrolieră se va plăti din momentul în care se va trece la faza de exploatare, inclusiv exploatare experimentală” , se arată în nota de fundamentare a ANRM.

Durata acordurilor petroliere va fi de 30 de ani, incluzând perioada de explorare, cu posibilitatea de prelungire de până la 15 ani. Gigantul energetic Chevron a anunţat că va fora prima sondă de explorare a gazelor de şist pe în a doua parte a acestui an. Chevron mai deţine un perimetru în zona Bârladului, unde lucrările de explorare mai avansate. Referitor la potenţialul zăcămintelor de gaze de şist, un raport din 5 aprilie 2011 al Energy Information Administration arăta că România, Ungaria şi Bulgaria au împreună rezerve recuperabile de gaze de şist de 19 trilioane de picioare cubice, aproximativ 550 miliarde de metri cubi.

Sonde în staţiunea tineretului

Prima pe lista de concesiuni a statului român este Costineşti. Denumită şi „staţiunea tineretului”, localitatea numără 2.100 de suflete, asta fără să mai punem la socoteală zecile de mii de turişti care vin în fiecare vară la mare.

ANRM a concesionat aici perimetrul EX 17, denumirea zăcământului fiind de fapt singurul lucru care a fost făcut public în mod oficial până acum. Nimeni nu ştie nimic despre cantitatea de gaze care ar putea fi exploatată şi cu atât mai puţin alte detalii despre locul unde vor fi amplasate primele sonde. Primarul comunei nu cunoaşte detalii în cea ce priveşte începerea exploatărilor gazului de şist. „Nu a venit nimeni la primărie. Ar fi culmea, dacă sunt atât de nocive (n.r. procedurile de fracturare hidraulică), să se procedeze aşa. Trebuie să obţină autorizaţii de construcţie, avize etc”, a precizat Traian Cristea, primarul din Costineşti.

Într-o totală contradicţie cu politica statului de a aduce în Costineşti tehnologiile de extracţie considerate de ecologişti drept extrem de poluante, autoritatea locală are priorităţi „verzi”: amenajarea unui port turistic în valoare de opt milioane de euro în nordul staţiunii, reabilitarea ţărmului, extinderea reţelelor publice şi alte investiţii pentru dezvoltarea turismului. Cum va reacţiona comunitatea locală dacă va începe exploatarea în masă a gazului de şist la Costineşti, deocamdată nimeni nu poate spune, însă mai mult ca sigur sondele, cisternele şi echipele de petrolişti nu vor alcătui un tablou plăcut pentru turiştii care se cazează în fiecare an în staţiune.

Foraje la nudişti

Al doilea perimetru concesionat este EX 18 şi se află la Vama Veche. Localitatea constituie, alături de satul învecinat 2 Mai, ultima redută a turiştilor non-conformişti.

Comuna Limanu, de care aparţin cele două localităţi, este ultima aşezare românească de la frontiera cu Bulgaria, stat care a interzis acest procedeu de extracţie a gazului. „Nu m-a întrebat nimeni”, spune Nicolae Iustin Urdea, primarul din Limanu. El a explicat că nu se pune problema unei explotări terestre iar zăcământul concesionat s-ar afla în mare. „Statul nu mai are teren în Limanu”, a spus primarul. „Dacă ar afecta apele de îmbăiere trebuie făcută dezbatere publică. Noi din asta trăim”, a menţionat Urdea, făcând referire la activităţile turistice.

Şi în acest caz autoritatea locală mizează pe turismul ecologic, printre investiţiile programate aflându-se portul turistic de pe lacul Limanu, activităţi nautice în care a fost restricţionată utilizarea motoarelor, pistă pentru biciclete. Ar mai fi de spus că în cazul a două sate din cele patru din compunerea comunei, respectiv Hagieni şi Limanu, în imediata apropiere se află rezervaţii naturale protejate.

Gaze la Adamclisi

A treilea perimetru concesionat de stat este EX 19 Adamclisi. „Nu ştiu absolut nimic. Nu a venit nimeni la primărie. Eu zic că ar fi o idee bună, dacă vor avea toate aprobările necesare. Dacă le au, bine, dacă nu, nu”, a precizat Anton Tudorel Burcea, primarul localităţii.

Chiar dacă este destul de departe de litoral, comuna dispune de obiective turistice unice în Europa de Sud: Monumentul Tropaeum Traiani, dedicat celei mai sângeroase confruntări între daci şi legiunile romane, fortăreaţa romană, mormântul unui general necunoscut şi multe alte vestigii expuse într-un muzeu din localitate.

Paradoxal, la sfârşitul lunii februarie, chiar în perioada în care opinia publică din România a aflat despre concesiunile secrete ale ANRM, reprezentanţii Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului au semnat la Belgrad Memorandumul de Înţelegere cu privire la cooperarea în cadrul proiectului “Ruta Culturală Turistică a Împăraţilor Romani”.

România participă, alături de Serbia, Bulgaria şi Croaţia, la înfiinţarea unui traseu turistic care să includă vizite la obiective cu rezonanţă istorică, situate de-a lungul unor foste rute ale Imperiului Roman, inclusiv în România. Itinerarul cuprinde drumuri romane, apeducte şi amfiteatre din Serbia, Croaţia şi Bulgaria, cele mai importante obiective din România fiind în judeţul Constanţa.

Proteste la Constanţa

„Atât timp cât nu există un studiu care să arate clar impactul asupra mediului, noi suntem total împotriva fracţionării hidraulice. Noi suntem împotriva procedeului, nu a exploatării gazelor”, a precizat Mihaela Cândea, directorul executiv al Mare Nostrum.

Ea a explicat că există state în Europa, cum ar fi Polonia, unde exploatările au început pe scară largă, în timp ce Franţa şi Bulgaria au interzis acest procedeu, iar Marea Britanie a stopat prospecţiunile. Mihaela Cândea mai spune că această procedură de fracţionare hidraulică presupune amplasarea unui număr mare de sonde comparativ cu vechiul sistem clasic de extragere a gazelor.

„În curând pe litoral vom avea o turbină eoliană, o sondă şi aşa mai departe”, a spus directorul Mare Nostrum. Pe 8 aprilie este programată prima acţiune de protest, după care manifestările vor continua. „Pentru că statul român nu a generat niciun cadru de dezbatere pe acest subiect, vom solicita organizarea unor dezbateri publice”, a conchis lidera ecologiştilor.

Foraje controversate

Preocupările oficiale pentru impactul asupra mediului și asupra sănătăţii indus de fracţionarea hidraulică au apărut în 2010. La cererea guvernului american, EPA a publicat prima sinteză a unui studiu în revista American Scientist.

S-a descoprit că, după trei ani de utilizare a acestui procedeu, s-au constatat în SUA mai multe scăpări importante de gaz în mediul înconjurător și contaminarea pânzelor freatice superficiale cu gaz și fluide de fracţionare. Mai exact, fracţionarea hidraulică înseamnă injectarea de apă şi alte substanţe în roci dure, pentru a fi dislocate rezervele de hidrocarburi.

Potrivit EPA, amprenta carbon din gazul de șist este mai dăunătoare decât cea a puţurilor convenţionale de gaz. Fiecare puţ pierde de la 3,6% la 7,9% din gazul său în atmosferă (de la 30 până la 200% mai mult decât pentru un puţ convenţional). Pe langă poluarea apei subterane, tehnologia fracturării hidraulice declanşează şi mişcări seismice. În aceste condiţii, unele state au pus piciorul pe frână în ceea ce priveşte extracţia gazelor de şist.

Fără căldură pe un munte de huilă. Pe litoral bate crivăţul în buzunare

Autor

Anamaria Nedelcoff

-

29 martie 2012

Înapoi cu 100 de ani, la sobă şi godin. La nivel naţional, sistemul de încălzire centralizată este în colaps. Jurnal de Investigaţii prezintă două studii de caz – judeţul Hunedoara, care stă pe un munte de huilă, şi litoralul, zona cu cele mai ridicate temperaturi anuale. Societățile de termoficare, atât din Valea Jiului, cât și din nordul județului Hunedoara, au datorii de milioane de lei și riscă să intre în faliment. Unele s-au și desființat deja de ani buni, iar centralele termice au fost vândute la fier vechi. La 600 km spre sud-est, locuitorii din mediul urban al judeţului Constanţa plătesc cele mai mari facturi de încălzire din ţară. În topul naţional al scumpirilor gigacaloriei, primele locuri sunt ocupate de Mangalia, Constanţa şi Eforie.

Pe lângă datoriile pe care societățile de termoficare le au către stat ori către furnizori, tot mai puțini oameni au rămas branșați la sistemele centralizate de termoficare, din cauza pierderilor pe rețea, costurilor ridicate ale gigacaloriei, ori din dorința de a avea căldură cât mai multă, după bunul plac și buzunar.

Păcura şi greva foamei

În municipiul Brad (judeţul Hunedoara), la începutul acestei ierni, furnizarea agentului termic pentru cele aproximativ 3.000 de apartamente a ridicat probleme, cu toate investițiile din ultimii ani: societatea de termoficare nu avea păcură suficientă, motiv pentru care primarul Florin Cazacu a făcut greva foamei timp de șase zile. Până când statul i-a acordat un milion de lei pentru termoficare.

”Este nevoie de aproximativ 2.500 de tone de păcură pentru această iarnă, iar suma repartizată nu este de ajuns. Banii asigură păcura pentru o perioadă, dar să nu uităm că iarna este abia la început. Dacă va fi alocată o cantitate de 2.500 de tone de păcură din rezerva de stat, atunci s-ar asigura căldură pentru toată iarna, fără nicio problemă”, susținea la acea vreme Cazacu.

Problema de la Brad s-a transformat însă în meci politic, președintele PDL Hunedoara, Dorin Gligor, acuzându-l pe Cazacu de incompetență. ”În perioada 2007-2011, sprijinul acordat de la nivelul central al statului pentru susținerea sistemului centralizat de alimentare cu energie termică furnizată în municipiul Brad se ridică la suma de 7.686.000 de lei”, a declarat Gligor. El a amintit faptul că s-a mai propus ca operarea, administrarea și exploatarea sistemului de furnizare a energiei termice să fie transferată, în urma unei proceduri concurențiale, unei companii private de tip ESCO, care să realizeze investițiile necesare pentru îmbunătățirea serviciului, urmând să-și recupereze cheltuielile de la utilizatorii finali, cu reducerea garantată a facturii de energie.

„Reamintesc că alimentarea cu energie termică a populației reprezintă un serviciu public în sarcina autorității administrației publice locale, care are obligația de a identifica și implementa cele mai bune măsuri, astfel încât să nu fie afectată sănătatea populației și calitatea vieții”, a concluzionat Gligor. În ciuda contrelor politice, cifrele sunt de necontestat: brădenii plătesc 831 de lei\Gcal, tariful fiind cel mai ridicat din țară.

În municipiul Hunedoara nu mai există societate de termoficare din anul 2003, iar în Deva mai sunt racordate aproximativ 10.000 de apartamente.

Mulţi au fost, puţini au rămas

În Valea Jiului, Termocentrala Paroșeni este cea care mai asigură căldură în Petroșani, Vulcan și Lupeni. În municipiul Petroșani, mai sunt branșate 1.773 de apartamente individuale și câteva asociații de locatari. ”În prezent mai sunt branșate la rețeaua de termoficare aproximativ 2.900 de apartamente”, spune primarul Petroșaniului, Tiberiu Iacob-Ridzi.

La Vulcan, căldura ajunge în apartamentele a 30% din populația încă branșată cu ajutorul societății Pregoterm SA, societate care s-a născut în anul 2009, în urma insolvenței Edil Therma SA, care era plină de datorii.

Nici Pregoterm nu a scăpat de datorii, pentru că, spune primarul Gheorghe Ile, oamenii nu-și plătesc ce consumă. ”Datoriile oamenilor sunt de peste 830.000 de lei, iar aceste datorii generează alte datorii ale Pregoterm către furnizori. La ora actuală, mai sunt aproximativ 30% din apartamente, plus instituțiile publice”, a declarat Ile.

La doi ani de la înființare, datoria Pregoterm se ridică la aproape 16 miliarde de lei. ”La Pregoterm e o situație complicată, acolo nu se prezintă cheltuielile defalcat, pentru energie termică și pentru gunoiul menajer, sunt amestecate. În doi ani a reușit să aibă datorii de 16 miliarde de lei vechi, cât a avut fosta societate de termoficare în 20 de ani. Le-am cerut o situație a pierderilor la energie termică și a pierderilor la deșeurile menajere. Nu am primit-o”, spune Dorel Șchiopu, consilier local din partea PRM.

20 milioane de lei, datorie la Lupeni

Cea mai dramatică situație însă se înregistrează la Lupeni, unde societatea de termoficare are datorii de peste 200 de miliarde de lei vechi, bani adunați de ani buni. Chiar dacă mai beneficiază de căldură aproximativ 1.000 de familii, pierderile pe rețea sunt mari.

”Universal Edil are peste 20 milioane de lei datorie. Este foarte mult, dar s-a ajuns la această situație și din cauza Guvernului, care nu a dat subvențiile și atunci toate aceste datorii s-au adunat. Investiții am tot încercat să facem, dar pierderi pe rețea tot sunt. Mai sunt și situații jenante în care vin oameni și fură țevile, să le ducă la fier vechi, acele țevi trebuie înlocuite. E o situație fără ieșire, dar nici nu putem să-i lăsăm pe oameni fără căldură”, spune primarul municipiului Lupeni, Cornel Resmeriță.

În orașele Uricani, Petrila și Aninoasa lucrurile sunt mult mai simple. Fiecare locuitor se încălzește cu ce poate, întrucât societățile de termoficare au fost desființate de peste cinci ani, iar centralele termice au fost vândute la centrele de fier vechi. În aceste localități, cei mai mulţi oameni se încălzesc cu lemne şi cărbuni. Cine și-a permis și-a cumpărat centrală pe gaz.

„Se încălzesc cu gaz, cărbune, lemn sau energie electrică. Peste 80% din populaţie este racordată la reţeaua de gaz metan, dar mulţi nu şi-au montat încă centrale termice. Cea mai mare parte se încălzeşte cu lemn sau cărbune, pentru că blocurile sunt prevăzute din construcţie în acest mod”, a declarat Dănuț Buhăescu, primarul orașului Uricani.

La Petrila avem de-a face cu o situaţie similară. ”Nici la Petrila nu mai avem centrale termice de cartier pe bază de cărbune. Erau prea poluante și nu erau rentabile. Cei de la blocuri au, în general, centrale proprii, pe gaz, iar la case se încălzesc cu lemne sau cărbune. Acesta este specificul zonei, nu avem ce face”, spune Dorin Curtean, city-managerul Petrilei.

Trei salarii, o lună de căldură

Mergem acum la malul mării, unde de peste două luni locuitorii Mangaliei îngheaţă de frig în apartamente din cauza conflictului dintre Consiliul Local Mangalia şi producătorul de agent termic, Callatis Therm SA.

Scandalul a culminat cu reţinerea, în noaptea de 16 februarie, a patronului firmei de termoficare, Simion Nikitas, sub acuzaţiile de abuz în serviciu şi şantaj contra autorităţii locale. Viceprimarul municipiului a anunţat în dimineaţa următoare rezilierea contractului cu SC Callatis Therm SA şi preluarea serviciului de alimentare cu energie termică de către Consiliul Local Municipal, punând sigilii la centralele termice din oraş.

Când toate lucrurile păreau că reintră, cât de cât, în normal, în sensul că, beneficiind de sprijinul autorităţii locale, cetăţenii vor primi căldură, consilierii locali din Mangalia au aprobat pe 21 februarie încă o majorare a tarifelor la căldură, astfel că gigacaloria a ajuns la un preţ record de 667 lei, situaţie în care preţul încălzirii pentru o lună depăşeşte în cazul apartamentelor cu trei camere, 1.500 sau chiar 2.000 de lei.

Salariul minim pe economie în acest an a fost fixat la 700 de lei. Reiese deci că locuitorii blocurilor din Mangalia vor plăti pentru căldura în case câte trei salarii minime pe lună. Callatis Therm a refuzat să furnizeze căldura în tot acest răstimp pe motiv că municipalitatea îi datorează peste şase milioane lei, restanţe acumulate la nivelul lui 2011, în timp ce administraţia locală susţine că singura datorie este subvenţia neonorată de Guvern.

Scandalul gigacalorie a izbucnit în vara anului trecut la Mangalia, atunci când furnizorul de agent termic a solicitat un preţ de 677 lei pentru o gigacalorie, tarif ce a fost refuzat de Consiliul Local. Au urmat procese în instanţă şi alte majorări, astfel că Mangalia a ajuns în octombrie 2011, printre cele mai scumpe oraşe din ţată în ceea ce priveşte tariful gigacaloriei- 567,9 lei. SC Callatis Therm SA a preluat distribuţia agentului termic în Mangalia în luna ianuarie 2011 de la SC Rominservices Therm, ocazie cu care afacerea căldurii a încăput pe mâinile unor consilieri şi politicieni locali.

Constanţa: scamatoria RADET

Doar unul din trei constănţeni a beneficiat de ajutor la încălzire în această iarnă. Celor 35.000 de cereri de subvenţii depuse pentru Regia Autonomă de Distribuţie a Agentului Termic Constanţa le corespund aproximativ 100.000 de persoane.

Restul de 200.000 de locuitori ai municipiului au fost nevoiţi să bage adânc mâna în buzurare pentru a se putea încălzi. La un preţ de 185,9 lei gigacaloria produsă de CET Constanţa, RADET o vinde aproape dublu ca preţ: 338 de lei. Astfel, căldura pentru un apartament cu trei camere depăşeşte frecvent 700 de lei. Ca o ironie a sorţii, constănţenii care locuiesc în blocurile ANL şi se încălzesc cu gaze prin intermediul centralelor de bloc administrate de RADET, plătesc cel mai mult facturile la întreţinere, respectiv 1.000 de lei pentru două camere.

Spre comparaţie, posesorii centralelor proprii deapartament nu scot din buzunar mai mult de 200 sau 300 de lei pentru încălzire în fiecare lună. Potrivit RADET, locatarii din blocurile ANL risipesc căldura. „Aceste preţuri se justifică, cel mai probabil, prin faptul că cei cărora li se furnizeaza energie termică de la RADET, folosind ca sursă de producere gazele, deschid ferestrele dacă le este foarte cald şi nu fac în niciun fel economie”, a spus Liviu Popa, directorul de producţie al regiei de termoficare.

Batjocură la Eforie Nord

Locatarii blocurilor din Eforie Nord s-au debranşat în masă de la reţeaua orăşenească de agent termic. „Apă caldă nu mai avem din noiembrie. Ne spălăm la rude. Acum ne dau căldură câte două ore dimineaţa, la prânz şi seara. Mulţi dintre locatari sunt pensionari şi au preferat să se debranşeze. În blocul în care locuiesc mai suntem doar patru familii care primesc căldură. Factura în fiecare lună este între 900 şi 1.200 lei pentru fiecare apartament” a precizat Puiu Iordache, locatarul unui bloc situat în centrul oraşului.

Potrivit Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, preţul de facturare a energiei termice la populaţie era, la sfârşitul anului trecut, de 319 lei pentru o gigacalorie la Eforie Nord, respectiv locul al treilea la nivel naţional. Blocurile din Eforie sunt racordate la două puncte termice autonome pe care autoritatea locală le-a dat în administrarea Ecotherm Energy SRL, înfiinţată în 2009 şi care, în 2010, figura în evidenţe cu cinci angajaţi.

Desfiinţarea spitalelor, un fel de extracţie fără anestezie

Autor

Dănilă Chirovici

-

28 martie 2012

La aproape un an de zile de la desfiinţarea a 67 de spitale din toată ţara, clădirile stau cu lacătul pus pe uşă. În afara unor cazuri izolate, nimeni nu a mişcat niciun deget pentru ca în locul spitalelor să apară azile de bătrâni sau „centre multifuncţionale”. (Uau, aceste cuvinte ne doare.) La Bucureşti, clădirea spitalului Caritas este dezafectată. Reprezentanţii fundaţiei evreieşti care deţine imobilul sunt dispuşi să-l pună la dispoziţia autorităţilor. Până acum, nu i-a căutat nimeni.

Sistemul de sănătate – pe vremea lui Ceauşescu era mai puţină bătaie de cap. Gratuitatea serviciilor medicale era plătită cu plicul, cafeaua, Kent-ul şi uneori cu viaţa. De când cu capitalismul, afacerea s-a complicat grozav.

Au intervenit asigurările, contribuţiile individuale, în fine, un întreg mecanism economico-financiar din care, însă, “simplul cetăţean cu drept de vot” rămâne cu imaginea/spectru a spitalului şi a unei, Doamne fereşte!, internări.

România a moştenit de la comunism 473 de spitale. Multe dintre ele, o ştie aproape toată lumea, ineficiente sau, cazuri deloc singulare, insalubre.

Reţeaua spitalicească a reprezentat din 1990 încoace un cartof fierbinte pentru toate guvernările. Nimeni, până anul trecut, nu a avut curajul să se atingă de halatele albe din sistemul sanitar, de teamă să nu-şi viruseze imaginea publică.

„Lichidatorul” Cseke

Este o reacţie umană firească aceea de a te simţi mai în siguranţă ştiind că ai în apropiere un spital.

Aşa că toţi miniştrii care au preluat portofoliul Sănătăţii au preferat să lucreze la inginerii financiare, dar să păstreze reţeaua spitalelor intactă. Toţi, până la Cseke Attila. Care, dintr-o singură semnătură, a decimat numărul numărul spitalelor. Astăzi sunt 273.

Oficialii Ministerului Sănătăţii declară că în felul acesta s-a făcut o economie la bugetul de stat de 175 milioane lei. Pe de-o parte este vorba despre cheltuielile de întreţinere a clădirilor.

Pe de altă parte au fost desfiinţate 330 de posturi de manager plus alte încă 230 similare, ca remuneraţie, acestora. S-a încercat marea cu degetul, adică păstrarea cadrelor medicale specializate în sistem. Rezultatul: aproximativ patru mii de şomeri în plus.

Reducerea numărului de spitale s-a făcut pe două paliere de acţiune: desfiinţarea propriu-zisă şi comasarea, adică transformarea unor spitale în secţii ale unor alte unităţi de profil. 67 de clădiri, cu terenurile aferente, şi-au schimbat destinaţia, urmând să fie transformate, la solicitarea autorităţilor locale, în cămine de bătrâni sau centre multifuncţionale.

Cele mai spectaculoase şi mai mediatizate cazuri de comasări au avut loc, bineînţeles, în Capitală. Spitalele C.C.Iliescu (renumit în tratamentul afecţiunilor cardio-vasculare) şi Marius Nasta (Institutul National de Pneumologie) au devenit secţii ale spitalelor Fundeni şi Matei Balş.

Paradoxuri mioritice

În România este un număr foarte mare de internări la suta de mii de locuitori, ceea ce denotă ineficienţa reţelei medicale, care ar trebui să poată fi în măsură a prescrie tratamente ambulatorii.

Mai există şi celălalt punct de vedere: cvasimajoritatea medicilor este de părere că românii nu au o cultură a propriei sănătăţi şi ajung la medic în stadii foarte avansate ale bolilor. Statisticile Eurostat arată următoarele: România are 21.513 internări la suta de mii de locuitori, Bulgaria e umăr la umăr cu 21.437 în timp ce Belgia – una dintre ţările cu cel mai perfomant sistem de sănătate – e pa! Doar 15.866.

Cu toate astea, adică în ciuda faptului că paturile din unităţile spitaliceşti de la noi sunt printre cele mai solicitate din Uniunea Europeană, Cseke Attila le-a dat la fier vechi. Pentru că, da, investigaţiile întreprinse la Ministerul Sănătăţii au condus la această concluzie: covârşitoarea majoritate a paturilor de spital a fost vândută ca fier vechi, afacere profitabilă pentru firmele care au acest profil de activitate. Aparatura medicală este pierdută în ceaţă.

Teoretic, ea a fost redistribuită, însă nu există statistici exacte în acest sens, pentru că multe dintre procedurile de predare/primire s-au desfăşurat la nivel local ca urmare a statutului juridic al spitalelor. Înapoi la Eurostat: România cheltuieşte pentru servicii medicale 203,66 euro pe cap de locuitor, Bulgaria 237,07, în timp ce statul belgian cotizează cu 3.100 şi Franţa, cu 3.140. Carevasăzică, situaţia se prezintă în felul următor: prima fază – România cheltuieşte foarte puţini bani pentru că e la stadiul în care cazează, înghesuiţi în paturi, bolnavi pe care-i tratează cu ce mai găseşte prin dulapul cu medicamente; faza a doua – decimează numărul de paturi. Tare, nu?!

Bâlbâieli, încurcături

Ce se întâmplă cu clădirile dezafectate ale fostelor spitale? Iată întrebarea! Unde-s căminele de bătrâni, unde-s centrele multifuncţionale? Căminele de bătrâni sunt la Ministerul Muncii. Celălalte au rămas în curtea Ministerului Sănătăţii. Însă responsabilitatea e toată pe capul autorităţilor locale, care trebuie să facă proiecte pentru a trasforma o ditamai hăndrălaia din beton în cămin pentru bătrâni sau într-un fel de SPA. Numai cele eligibile o să fie finanţate!, anunţă, solemn, autorităţile.

Un criteriu de bază pe care au fost desfiinţate spitalele a fost lipsa liniilor de gardă permanente. Deci n-avea cine să te ia în primire dacă te apuca amocu’ după orele de program. Asta înseamnă că zonele în care funcţionau respectivele unităţi nu reprezintă chiar o culme a civilizaţiei.

Cum să faci un cămin de bătrâni (sau un centru multifuncţional?!) în locul spitalului comunal Mociu, sau în locul spitalului orăşenesc Ştei?! Adică, îl poţi face, dar nu are niciun rost. Aşezămintele de genul ăsta, e o regulă, se adresează marilor aglomerări urbane. Un cămin de bătrâni “la ţară” este un nonsens pe care îl argumentează toate studiile sociologice. Publicul ţintă al acestor azile nu sunt bătrânii, ci tinerii activi, care au venituri peste medie.

Dar nu are rost să dezvoltăm subiectul pentru că deocamdată nu se mişcă nimic pe direcţia asta. O transformare ca cea preconizată presupune renovări, eventual o reconfigurare a spaţiilor interioare, dotări cu mobilier, personal de specialitate, lucruri care nu se pot face de azi pe mâine, pot dura ani de zile, pentru că sunt necesare finanţări, explică oficialii Ministerului Muncii şi cei ai Ministerului Sănătăţii.

Alta e problema: ce se întâmplă cu fondurile europene pe care le accesaseră unele dintre spitalele împuşcate în ceafă? Aici nu există un răspuns. Desigur, în afara celui evident, de bun-simţ pentru orice contribuabil: bani pierduţi. Spitalul TBC din Brăila, de exemplu, obţinuse o linie de finanţare de 4 milioane euro.

La Caritas e pus lacătul

„O tempora, o mores!”, o exclamaţie care are nişte ecouri ciudate pe holurile acum pustii ale fostului spital. Acum desfiinţat. Este singurul în situaţia asta din Bucureşti. Spitalul Caritas poate fi considerat, pe bună dreptate, un simbol al sistemului medical din România.

A fost construit în 1880. Dar de la înfiinţare a funcţionat, vreme de peste zece ani, mai mult ca adăpost pentru femeile şi copiii din familiile sărace. Abia din 1891 a fost dotat cu toate specialităţile medicale, devenind aşezământ de binefacere în ambulatoriu. În 1933 comunitatea evreilor din Bucureşti inaugurează “Noua Maternitate”. În 1941 devine spital de război, în 1948 e naţionalizat, între 1977 – 1979 este dotat cu secţii performante de cardiologie, medicină internă, terapie intensivă şi neonatologie.

În contemporaneitatea proximă ajunge să aibă una dintre cele mai performante secţii de obstetrică-ginecologie din ţară. În 2005 este retrocedat fundaţiei evreieşti Caritatea, cu sediul la New York. Peste şase ani spitalul este desfiinţat. Personalul, în majoritatea lui, de la medici la infirmiere şi brancardieri, este transferat la spitalele Malaxa, Panait Sârbu, Filantropia şi Colţea. Aurel Vainea, preşedinte onorific al fundaţiei Caritatea, a declarat că încă nu ştie ce destinaţie i se va da fostei unităţi sanitare. “Punem la dispoziţie clădirea şi terenul, însă alte proiecte nu există. Nu suntem dispuşi să investim”, a declarat el pentru Jurnal de Investigaţii.

Fostul director al fostului spital, Bogdan Jensen, despre transformarea acestuia în cămin de bătrâni: “cu bani şi puţină fantezie se poate transforma”. Da’ o să dureze cel puţin trei ani. Asta “off the record”. Acum şuieră vântu’ şi latră câinii acolo unde Mihai Eminescu a fost internat în 1883 şi unde Titu Maiorescu se ducea pentru a participa la demonstraţiile de hipnoză făcute de medicii evrei.

Ai abonament la Med Life? Ţi-au luat banii!

Autor

Dănilă Chirovici

-

27 martie 2012

Cu sistemul de sănătate din România e boală grea, o ştie tot omu’ sănătos la cap. Adică te uiţi şi tu la oameni mai plimbaţi prin lume, mai duşi pe la summit-uri şi-i vezi că se operează în Viena şi le recomandă românilor să se facă de profesie chelneri. Dacă iei aminte la poveţele preşedintelui României, care le spune medicilor de aici să se uşchească până nu i se pune pata pe ei, îţi dai seama că drumul către spitalele autohtone e cum e, la dus, da’ la-ntors s-ar putea să fie mai naşpa. Viaţă grea, “renumeraţie după buget, mică”. Mai vii şi tu cu o pastilă-n buzunar, c-o mămăliguţă, c-o ciorbiţă ca la mama acasă, deh. Poţi să mai aştepţi niţel, să se repare vreun ecograf, sau un tomograf, să se elibereze un pat, că doar n-oi muri! Da’ mai bine-ţi faci un abonament la Med Life! Teee-aaaam priiiins, vrăjitorule! Adică faci scamatorii, vrei să-ţi ascunzi portofelu’!!! Nu ţine, drăguţă. Fii atent aici, caz pe bune. Azi, aşa, ca pe la prânz să fi fost, la sediul Med Life din Griviţa, cu soţia la cabinetul de ginecologie. Omu’, persoană importantă, nu spui cine, ţoc-poc, abonamente, chestii-socoteli, lucru mare! (Cu programare.) Doctorul Pelinescu!!! Uau! Nu un fitecine. Şarmant-elegant, toate bune şi frumoase. La plecare, surpriză! Bănuţu’, sari cu bănuţu’! Fo şase sute de lei, repejor. Şase milioaneeeeee??? Hopaaa, păi cum aşa, bre??! Am abonament. (Ca pe troleibuzul nouăjdoi, asta bag eu, de la mine, când vine controloru’.) Vax. La cabinetu’ la care lucrează Pelinescu sari cu banu’. Păi, n-am. Adică şase sutare…nu-mi mai rămâne de ciocolată. Vai, se poate, domnule, dar ne jigniţi! Avem toate datele dumneavoastră, nu puteţi să ne scăpaţi, aşa că întoarceţi-vă, elegant şi cu mălaiu’ la domnia -voastră, mâine. Poimâineeee…

Auzi, fato! (Vocativ strunit în limitele elegante a patru litere) Da’ ca să evităm penibilu’ şi jignirile nu puteai să-i spui, boului, la telefon, de când şi-a făcut programarea, care e afacerea??? Şi până la coadă, care e business-ul cu abonamentul la Med Life???!!! Că de dat bani, fără să obţii nimic, poţi da de bogdaproste. sursa foto:www.medlife.ro

Consiliul Gangsterilor Municipiului Bucureşti

Autor

Catalin Antohe

-

27 martie 2012

Suntem în pericol să plătim sute de milioane de euro din cauza corupţiei şi a incompetenţei consilierilor generali ai Capitalei. Mulţi dintre beneficiarii Planurilor de Urbanism Zonal rămase neaprobate după 1 februarie 2012 se pregătesc să ceară în instanţă despăgubiri de milioane de euro pentru fiecare PUZ în parte. Pentru bucureşteni nu mai este nicio speranţă – chiar şi cei cu PUZ–urile „strâmbe” vor putea obţine despăgubirile, pentru că niciunul dintre acestea nu a fost respins legal de Consiliul General al Municipiului Bucureşti (CGMB). Majoritatea au rămas neaprobate printr-o metodă originală a consilierilor de a sabota toate proiectele pentru care nu s-a plătit, probabil, „taxa de vot”: dispariţia din sala de şedinţă. Metoda, altfel transpartinică, este pe cât de laşă pe atît de inutilă. Rezultatul este acelaşi – daune de sute de euro pe cap de bucureştean.

Oricine cumpără un bun imobil, în România ori în oricare altă ţară în care domneşte legea are dreptul de a-l folosi şi a dispune de el, în limitele stabilite de lege. Dacă bunul cumpărat este un teren intravilan, proprietarul îşi poate construi pe acesta o casă, un garaj, un spital, hotel sau clădire de birouri, orice îi permite legea, potrivit planurilor de dezvoltare ale localităţii. Dacă doreşte să ridice construcţii complexe, care se întind pe o suprafaţă mare, proprietarul terenului trebuie să întocmească un plan de urbanism zonal (PUZ) care trebuie aprobat de consilierii locali, reprezentanţi ai comunităţii. După ce aceştia îl aprobă, PUZ-ul devine lege a oraşului pentru dezvoltarea zonei respective.

Cum se coace un plan de urbanism

Până la a ajunge la votul consilierilor, primul pas este ca arhitectul şef al localităţii să elibereze un aviz de oportunitate prin care să se constate dacă proiectul este necesar comunităţii şi cum trebuie să arate viitoarele construcţii pentru a se încadra în planul de dezvoltare a localităţii. După primirea acestui aviz se întocmeşte proiectul, este verificat de Comisia de urbanism şi amenajarea teritoriului, apoi Direcţia coordonată de arhitectul şef emite avizul de urbanism. După acesta, trebuie obţinute alte avize, tot obligatorii, de la Ministerul Dezvoltării Regionale, de la Mediu, de la Circulaţie sau de la Reţele edilitare (canalizare, comunicaţii, gaze, electricitate etc). Importanţa acestora este lesne de sesizat. După ce sunt obţinute toate acestea, PUZ-ul ajunge la comisiile de urbanism şi la cea juridică din Consiliul local (Parlamentul localităţii). Acestea întocmesc raport, la care se adaugă raportul de specialitate al arhitectului şef, iar primarul semnează expunerea de motive pentru aprobarea PUZ. Nu înainte de a se face şi o dezbatere publică, în care cetăţenii să îşi poată spune punctul de vedere sau să se manifeste, eventual, împotriva proiectului.

Consilieri mafioţi

Consiliile locale sunt Parlamente ale fiecărei localităţi şi au ca principală atribuţie votarea legilor acesteia. Legea permite oricărui locuitor să devină consilier local şi nu prevede nici ca acesta să aibă o anumită pregătire minimă, teoretică sau profesională. Datoria fiecărui consilier în parte este să apere interesele comunităţii care l-a ales în funcţie. În capitala României, lucrurile stau taman pe dos. Consilierii generali ai Municipiului Bucureşti nu mai reprezintă comunitatea, ei au ajuns duşmanii acesteia şi ai fiecărui bucureştean în parte.

Consilierii generali sunt organizaţi în prezent mai mult ca un sindicat de tip mafiot. La fel ca în filmele cu gangsterii anilor 30, unde niciun proprietar nu-şi putea încărca vaporul decât cu angajaţii sindicatului, nici în Bucureştiul zilelor noastre nu mai trece niciun PUZ sau altfel de plan dacă unul sau altul dintre „consiliegri” nu dă semnalul votului în timp ce-şi zornăie arginţii din buzunare.

Metoda „Fuga de la vot”

Voi descrie, în continuare, mecanismul infernal şi infracţional prin care consilierii generali, fără excepţie, încalcă legile ţării, modul în care o fac şi cât de mult le pasă că bucureştenii vor suporta cu toţii rezultatul activităţii lor de infracţionalitate organizată.

Pentru ca un PUZ să treacă de votul consilierilor generali, trebuie să primească cel puţin 28 de voturi favorabile. Evident, în acest context, că în sală trebuie să se afle măcar 28 de consilieri din totalul de 55 votaţi de bucureşteni. Treaba lor este să verifice dacă toată documentaţia este completă, să semnaleze celorlalţi consilieri eventualele vicii şi apoi să voteze proiectul, dar nu după bunul lor plac.

Consilierii au găsit însă o metodă, cât se poate de originală, de a se asigura că un PUZ nu se aprobă, dacă nu „se doreşte” acest lucru. Dar nu şi legală. Consilierii ies, pur şi simplu din sală, sau nu votează în niciun fel. Prin această metodă, se ajunge la situaţia în care votează mai puţin de 27 de consilieri, care, evident, nu pot da 28 de voturi favorabile. „În repetate rânduri, colegi de-ai mei au preferat să iasă din sală, în grup, iar PUZ-ul a fost respins din lipsă de cvorum”, ne-a confirmat, sub rezerva anonimatului, unul dintre consilierii generali. Iar aici nu este vorba de o ieşire la ţigară sau la toaletă, ci de un „sport” organizat, care să aibă drept consecinţă „respingerea” proiectelor „nedorite” (neşpăguite?) chiar dacă acestea îndeplinesc toate condiţiile legale.

O apă şi-un pământ

În mod normal, metoda nu ar trebui să aibă niciun rezultat. Regulamentul de organizare şi funcţionare a CGMB spune: „dacă în sala de şedinţe nu este întrunit cvorumul legal, preşedintele de şedinţă amână votarea până la întrunirea acestuia”. Altfel spus, niciodată nu va putea rămâne nevotat un proiect de hotărâre prin lipsă de cvorum deoarece preşedintele constată că nu sunt 28 de voturi în total, deci nu e cvorum. Dacă, Doamne Fereşte, preşedintele „nu observă”, îl trage de mânecă secretarul consiliului, persoana Desemnată să verifice respectarea legii. Dacă şi acesta este lovit de orbul găinilor, atunci mai poate îndrepta anomalia când întocmeşte şi semnează procesul verbal al şedinţei. Nimic din toate acestea nu se întâmplă. Oficialii consiliului, dar şi stenogramele şedinţelor arată că au fost multe astfel de cazuri în care numărul consilierilor prezenţi a „scăzut” iar hotărârile au fost respinse din cauza absenţei acestora din sală.

Grupul infracţional în acţiune

Un exemplu elocvent al metodei organizate de încălcare a legii este şedinţa din 17 decembrie 2010 (vezi grafic). La punctul 10 de pe ordinea de zi, „Aprobarea depunerii candidaturii Bucureştiului pentru Jocurile Olimpice din 2020”, au votat 39 de consilieri. Numărul votanţilor a rămas aproape acelaşi şi la punctul 17 de pe ordinea de zi – „Constituirea Comisiei speciale pentru întocmirea listei bunurilor care alcătuiesc domeniul public”, pentru care au ridicat mâna 38 de consilieri. Peste câteva minute, când s-a cerut vot nominal, la un PUZ de la numărul 30 de pe ordinea de zi, au răspuns „prezent” 42 de consilieri, pentru ca la votul imediat următor să participe la vot doar 23 dintre aceştia. După încă câteva minute, a venit şi punctul culminant, votarea Planului Urbanistic Zonal „Splaiul Unirii 92 – 96”. Spun punctul culminant, deoarece aici au votat doar 14 consilieri (unul „pentru” şi 13 abţineri). Oare cât de greu i-a fost lui Călin Murg, preşedintele de şedinţă, să constate că trebuia să întrerupă şedinţa cât timp în sală erau 14 consilieri din minimul de 28? Dar secretarului consiliului? Manevra şi complicităţile ar putea fi demontată poate, de procurorii care să constate că erau suficienţi consilieri dar nu au votat, cdeoarece la votul de la primul punct de pe ordinea suplimentară (numărul 46 în grafic) au votat 33 de consilieri.

Verdictul TMB – dispariţie ilegală

Şmecheria fusese constatată şi de judecătorii de la Tribunalul Municipiului Bucureşti cu trei luni înainte. Pe 13 septembrie 2010, judecătorii s-au recunoscut nevoiţi să oblige CGMB să aprobe un PUZ în cartierul Primăverii apreciind că aleşii din CGMB au comis „exces de putere” când au „manevrat” să nu votezeze un PUZ cu toate actele în regulă, după metoda descrisă anterior. „Este de netăgăduit împrejurarea că instanţa de contencios administrativ nu se poate substitui dreptului de apreciere al autorităţii publice în general, principiu aplicabil şi în cazul reglementării în materie urbanistică însă în cauza de faţă nu este în discuţie un refuz motivat de soluţionare a unei cereri, pe considerente de legalitate sau oportunitate, rezultând din procesele verbale ale şedinţelor din 25 şi 29 septembrie 2009 că nesoluţionarea cererii reclamantei este urmarea refuzului unor consilieri din cadrul autorităţii pârâte de a participa la şedinţele C.G.M.B. în scopul eludării dispoziţiilor art. IV din O.G. nr.27/2008, făcând astfel imposibilă dezbaterea proiectului, ceea ce constituie evident un exces de putere (…) Exercitarea dreptului de apreciere presupunea votul pentru, împotrivă, sau abţinerea, urmând ca voinţa autorităţii publice deliberative (CGMB – n.n.) să fie reprezentată de votul exprimat”, au constatat judecătorii Tribunalului Municipiului Bucureşti. Dealtfel, după verificarea probelor, magistraţii au decis că documentaţia pe care „consiglieirii” nu au vrut să o voteze întrunea cerinţele legale, că manifestarea consilierilor generali este „exces de putere” şi a obligat CGMB să aprobe PUZ-ul.

Fără scăpare

Problemele gangsterilor din Consiliul General sunt însă cu mult mai grave iar consecinţele se răsfrâng asupra tuturor bucureştenilor. Sunt numeroase cazurile în care votează suficienţi consilieri, dar planurile de urbanism sunt respinse, chiar dacă au toate avizele. Pentru fiecare astfel de PUZ, care nu a trecut de votul CGMB, trebuia dată o hotărâre de respingere, care să poată fi atacată în contencios! Mai mult, hotărârea de respingere a PUZ trebuie să fie motivată, potrivit legii, acest fapt fiind de natură să nu permită nimănui să respingă o hotărâre după bunul plac.! Asta cer şi judecătorii şi legea – o hotărâre motivată, mai ales că, de regulă, toate PUZ-urile care intră la vot au toate avizele legale. Nu este legal să se respingă nicio hotărâre pentru că aşa este pohta vreunui consilier sau numai pentru că acesta nu vrea să voteze şi iese din sală! Or, la CGMB nu s-a emis NICIODATĂ măcar o hotărîre de respingere a unui PUZ! Repet, instantele cer deja CGMB aceste hotărâri, motivate, iar Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu le poate prezenta, pentru că acolo, nu s-a respectat legea niciodată. Din fericire, consiliile locale ale altor ora;e româneşti au ţinut mai mult să aplice legea decât s-o ocolească şi au emis hotărârile de respingere, aşa cum o cere legea.

Un singur PUZ – zece milioane de euro

Consecinţa indolenţei şi a intereselor consilierilor CGMB este catastrofală. Pe 1 Februarie 2012, mai rămăseseră circa 100 de PUZ-uri neaprobate şi fără vreo hotărâre de respingere. De la această dată nu mai pot fi adoptate decât PUZ-urile iniţiate de către autoritatea publică (ziua de 1 februarie a fost, potrivit OUG 7/2011, „dată de decădere”). Toţi cei care sunt beneficiarii celor 100 de PUZ-uri rămase neaprobate pot obţine bani frumoşi în instanţă drept despăgubiri. SC Profit SRL, firmă cu acţionari greci, al cărei PUZ a fost votat „la mişto”, de numai 14 consilieri, avea în plan construirea unui spital, a unui hotel şi a unor clădiri de birouri şi de locuinţe. Investitorii au anunţat deja că intenţionează să ceară daune în instanţă. Unele suse spun că suma solicitată ar putea depăşi, numai în acest caz, 10 milioane de euro. Banii urmează a fi plătiţi de bucureştenii care i-au votat pe consilierii care au âncălcat legea! Repet, sunt 100 de PUZ-uri de care administraţia locală şi-a bătut joc iar decontul, probabil de sute de milioane de euro, va fi achitat de către contribuabili.

Vinovaţi şi vinovăţii

Vinovaţi sunt, în egală măsură, toţi consilierii generali, sinistrele personaje de pe urma cărora va trebui să plătim despăgubiri de zeci de milioane de euro, pentru că nici nu au respectat legea, nici nu au cerut să fie respectată. O menţiune specială i se cuvine lui Tudor Toma, secretarul general al municipiului Bucureşti şi lui Călin Murg, preşedintele care ar fi capabil să conducă o şedinţă de consiliu chiar şi cu sala goală. În rest e treaba Parchetului să afle cine şi-a cumpărat un apartament la Monte Carlo sau în alte paradisuri, pe numele cui şi mai ales cu ce bani sau ce consilier are sediile firmelor chiar în locaţiile unde nu s-au mai aprobat PUZ-uri. E treaba ANI să afle cine. Un mic indiciu – i-am pronunţat deja numele. Sorin Oprescu, primarul Capitalei – este vinovat şi el în mare măsură! Banii câştigaţi în procese (unii cer sau vor cere chiar şi peste zece milioane de euro pentru un PUZ!) vor fi plătiţi din bugetul Municipiului Bucureşti. Oprescu, primarul general este ordonator principal de credite! El ştie de încălcările legii, dar tace. El a semnat expunerile de de motive, arhitectul şef Gheorghe (Puiu) Patraşcu a semnat sute de avize de oportunitate, iar Oprescu a fost în multe dintre şedinţele în care s-au întâmplat măgăriile, dar nu l-a interesat!!! Surse apropiate ne-au spus că doctorul plănuieşte să dea vina pe consiliul local şi pe PDL, atunci cînd vor veni sentinţele, în loc să fi demersurile necesare să rezolve situaţia!

Băieţii deştepţi aşteaptă privatizarea pe bucăţi a Electrica Serv

Autor

Dănilă Chirovici

-

26 martie 2012

Divizarea companiei Electrica Serv a reuşit să debuteze cu o ilegalitate. După ce, potrivit unei Hotărâri de Guvern, compania s-a spart, începând cu luna ianuarie, în opt entităţi, semnarea protocoalelor de divizare a fost întârziată excesiv din diverse motive. Între timp, directorii din cadrul Electrica Serv, dar şi cei din societatea-mamă Electrica îşi văd de afacerile personale, derulate pe spatele companiilor.

În urma procesului de divizare a companiei Electrica Serv, au apărut cinci societăţi comerciale de servicii energetice, de sine stătătoare, înregistrate la Registrul Comerţului. Alte trei sucursale au rămas în cadrul Electrica Serv.

Potrivit Hotărârii de Guvern privind divizarea, pentru cele cinci societăţi ar trebui stabilit consultantul până în la 31 martie 2012, iar până în luna iunie să fie privatizate. Totul a fost stabilit în conformitate cu memorandumul tehnic de înţelegere aferent celei de-a doua evaluări a Aranjamentului Stand-By de tip preventiv dintre România şi Fondul Monetar Internaţional. În cazul în care nu se vor găsi cumpărători, societăţiile vor fi lichidate.

De fapt, aceasta este şi marea miză a privatizării: societăţiile să fie cumpărate pe bani cât mai puţini, odată ajunse în faliment. Prin nesemnarea în timp util a protocoalelor de divizare, cele cinci noi societăţi de servicii energetice (SISE Banat, SISE Oltenia, SISE Moldova, SISE Muntenisa Sud şi SISE Dobrogea) au continuat să lucreze pe conturile bancare de la Electrica Serv, din structura societăţii Electrica, deşi ele figurează ca societăţi comerciale de sine stătătoare.

În plus, s-a urmărit ca toate datoriile fostei Electrica Serv să rămână în seama celor trei filiale care mai compun această companie. Surse din cadrul companiei Electrica susţin că, în acest mod, se vrea pasarea datoriilor, pentru ca ele să nu atârne ca un balastru la privatizare. Cele cinci SISE angajează cheltuieli, dar facturile vin la plată la Electrica Serv. Aşa se face că au început să apară facturi pe care unii directori de la Electrica Serv refuză să le mai semneze, pentru că nu mai există cadru legal.

Cu conturile blocate

O atitudine care a scăpat din planul celor care se află în spatele acestei privatizări. Oricum, filialele rămase în cadrul Electrica Serv (Transilvania Sud, Transilvania Nord si Muntenia Sud) sunt împinse rapid spre faliment. La începutul lunii februarie, ANAF a decis să blocheze conturile Electrica Serv.

Înglodată în datorii şi, mai nou, cu conturile blocate, Electrica Serv pare condamnată la faliment. Da, dar un faliment controlat, pentru că nimeni nu va dori să cumpere o astfel de societate în momentul când şi aceasta va fi scoasă la privatizare. Şi unde ar putea fi plasate, în final, aceste datorii decât în seama statului. „Băieţii deştepţi” care se prefigurează ştiu că Uniunea Europeană acceptă ştergerea datoriilor pentru o societate de stat doar dacă aceasta este scoasă la privatizare. Adică gaura neagră va fi plasată statului, iar cine trebuie va cumpăra o societate curată.

Dar de unde însă atâta interes pentru nişte societăţi de servicii energetice? De fapt nu este nici un interes pentru aşa ceva. Vizat este patrimoniul. La nivelul fiecăreia din cele opt unităţi există clădiri şi terenuri aflate în zona zero a oraşelor unde acestea îşi au sediul, la care se mai adaugă alte 300 de puncte de lucru la nivelul întregii ţări. Există apartamente de serviciu, case de vacanţă şi chiar un complex hotelier în zona Bacaăului, aflat, ce-i drept, în paragină. Căutând mai bine, am putea descoperi chiar şi câteva microhidrocentrale care, cu investiţii minime, le-ar putea aduce câştiguri foarte mari celor care le vor prelua.

Cumpărături pe ultima sută de metri

În mod normal, aflată în plin proces de divizare, Electrica Serv ar fi trebui să oprească unele achiziţii. Totuşi, la sfârştul anului trecut s-a făcut rapid o licitaţie pentru achiziţionarea unor programe de soft, de licenţe noi, de module SAP (Sistemul Aplicaţiilor şi Produselor – furnizarea de soluţii informatice pentru afaceri sub forma de module de lucru)în valoare de aproximativ trei milioane de euro.

Problema este că această achiziţie ar fi trebuit decisă de fiecare din unităţile desprinse din Electrica Serv, în funcţie de necesităţile fiecăreia. Mai mult, sistemul SAP este pentru toate cele opt filiale, iar odată cu separarea lor devine inoperabil. Licitaţia a intrat deja şi în atenţia organelor de cercetare, care au anumite dubii asupra corectitudinii ei.

Bani pentru cine trebuie

În ultimii ani, Electrica Serv s-a dovedit a fi extrem de profitabilă. Nu pentru stat, ci pentru cei care i-au condus destinele.

Este şi cazul fostului director general Nicolae Şerban. Adus de la Târgu Jiu pe filiala de partid a PDL, el a fost instalat în fruntea acestei companii fără a se fi remarcat prin ceva în activitatea sa anterioară, poate doar prin afacerile sale derulate prin firma Electroutil General Petroşani, care are ca obiect de activitate confecţiile metalice, montajul de instalaţii electrice şi automatizări, producerea de stâlpi pentru reţeaua electrică şi aşa mai departe.

Văzând această paletă de activităţi nu ai cum să nu nu te întrebi dacă la mijloc nu poate fi vorba şi de un anumit conflict de interese. Poate tocmai de accea Nicolae Şerbans-a retras, în martie 2009, din acţionariatul firmei Electroutil, dar a continuat să aibă „colaborări” cu aceasta. A vândut către această firmă două case şi i-a acordat chiar şi un împrumut în nume personal, în valoare de 220.000 de euro. Oricum, soţia sa continuă să fie angajata acestei firme.

Un alt „punct forte” al activităţii sale la această companie a fost şi încheierea a nu mai puţin de 31 de contracte de consultanţă pe diverse teme, pentru care s-au cheltuit câteva milioane de euro. Probabil pentru toate aceste merite manageriale a fost numit acum în funcţia de director general la Termoelectrica.

Folescu, ocupat cu propriile firme

Surprinzătoarea este tăcerea conducerii Electrica faţă de situaţia de la Electrica Serv, deşi este direct afectată. Directorul general Ioan Folescu pare mult prea ocupat cu afacerile personale pentru că, după cum susţin surse din interiorul companiei, acesta trece pe la serviciu doar când are Consiliu de Administraţie.

În rest, îşi vede de afacerile sale de la Târgovişte, afaceri care, în treacăt fie spus, se derulează şi în domeniul serviciilor energetice. Adică un fel de concurenţă la Electrica Serv. Ar trebui amintit că nici Ioan Folescu nu este un oarecare director al unei companii de stat. El este, de ani de zile, şi un prosper om de afaceri din judetul Dâmboviţa. Membru de marcă al PDL Dâmboviţa şi un apropiat al preşedintelui Consiliului Judeţean, Florin Popescu, Folescu a fost în trecut acuzat de afaceri ilegale cu terenurile firmei Compan SA, al cărei şef a fost o perioadă.

De asemenea, el a mai fost şi acţionarul majoritar al firmei de piscicultură Sizo Agrement Carpicus SRL din Valea Voievozilor, dar şi acţionar unic şi administrator unic al firmei de construcţii Potenţial Cons SRL. Tot el este şi acţionar majoritar al firmei DGM Agregate SRL, de extragere a pietrişului şi nisipului. Unul dintre fiii săi, Adrian Folescu, deţine firma de construcţii Elprest SRL din Târgovişte, iar un alt băiat, Lucian Folescu, compania construcţii Tehnoelectric SRL.

Un om extrem de ocupat, după cum se vede. Tocmai de aceea, locul său la Electrica este ţinut de cele mai multe ori, cu delegare, de directorul de dezvoltare al societăţii, Ioan Silivaş. Pentru orice eventualitate, în funcţia de director economic Folescu a numit-o pe Silvia Preda, o apropiată a sa de la Târgovişte. Apropiată poate este prea puţin spus, din moment ce îi este chiar fină. Şi cum la o aşa relaţie trebuia găsit ceva şi pentru soţul doamnei, acesta a fost numit într-o funcţie de director la Electrica Muntenia Nord. Din această calitate, el a primit mandat din partea Consiliului de Administraţie de la Electrica să facă o deplasare în Statele Unite pentru a discuta acolo despre privatizarea Electrica şi Electrica Serv.

Ziarul de Investigații

Adamescu, mogulul asigurărilor de locuinţe

PSD – campaniile electorale, un fel de ruletă americănească

Fostul șef al Rodipet, trimis în judecată

Boldea: ”Simt că tâmpesc în arest”

Chiliman rămâne în PNL

Fiţi liniştiţi. Ungureanu veghează

Gazele de şist, noua distracţie estivală

Fără căldură pe un munte de huilă. Pe litoral bate crivăţul în buzunare

Desfiinţarea spitalelor, un fel de extracţie fără anestezie

Ai abonament la Med Life? Ţi-au luat banii!

Consiliul Gangsterilor Municipiului Bucureşti

Băieţii deştepţi aşteaptă privatizarea pe bucăţi a Electrica Serv

Rămâi conectat

Ultimul articol

Acordul UE–Mercosur este expresia cea mai concretă a eșecului de guvernare și pare că...

Cristian Popescu Piedone, un actor-cheie în noua ecuație administrativă a Capitalei

Ludovic Orban se întoarce „acasă” și anunță că Forța Dreptei urmează a fuziona cu...