PAID intră oficial sub tutela familiei Adamescu

Autor

-

27 iunie 2012

Pe la începutul acestui an, Constantin Toma, patronul societăţii de asigurări Platinum Asigurări Reasigurări, era în cărţi pentru şefia Consiliului de Administraţie al Pool-ului de Asigurare Împotriva Dezastrelor Naturale – PAID. Dar la sfârşitul lunii aprilie, surpriză! Alexander Adamescu, în vârstă de 34 ani, fiul magnatului Dan Grigore Adamescu, a fost ales preşedintele Consiliului de Administraţie al PAID . De felul în care se fac în România asigurările obligatorii de locuinţă sunt nemulţumiţi oficialii Băncii Mondiale, care au finanţat proiectul cu două milioane de dolari.

Prin accederea fiului Alexander la şefia PAID, Dan Grigore Adamescu va avea mână liberă pentru a schimba tot ceea ce se va putea, astfel încât să-şi protejeze interesele în zona de asigurări facultative pe care le vinde compania sa de asigurări, Astra.

Dar iată ce jonglerie a făcut Adamescu în 2011 (aşa cum a dezvăluit în urmă cu două luni Jurnal de Investigaţii): compania sa, Astra, a subscris poliţe facultative pentru locuinţe la acelaşi preţ şi aproape cu aceeaşi denumire ca poliţa obligatorie. Aceasta din urmă se numeşte PAD, iar poliţele emise de Astra au primit numele de PAD Bonus, PAD Plus sau PAD Mărţişor. O mică şmecherie făcută pentru a-i induce în eroare pe cei neştiutori, care credeau astfel că şi-au cumpărat o poliţă obligatorie de asigurare a locuinţei.

Jupânii pieţei

Astra avea în portofoliu, la sfârşitul anului trecut, aproximativ două milioane de poliţe facultative pentru locuinţe, adică mai bine de jumătate din totalul contractelor aflate în vigoare la 31 decembrie 2011, care totalizau peste patru milioane de poliţe.

Valoarea primelor subscrise de Astra pe clasa de asigurări de incendiu şi alte calamităţi naturale, clasă care include şi asigurările pentru locuinţe, a totalizat peste 304 milioane de lei, iar primele cedate în reasigurare s-au situat la 17,86 milioane de lei. Spre comparaţie, Allianz-Ţiriac a subscris, pe aceeaşi clasă de asigurări, 162 milioane de lei pentru 329.562 de contracte încheiate, pentru care a cedat în reasigurare 129,8 milioane de lei. Astra a subscris dublu, dar contractele sunt de şase-şapte ori mai multe. Iar la cedare în reasigurare, diferenţa este semnificativă.

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) intenţionează să introducă cerinţe mult mai drastice pentru cedarea în reasigurare a riscurilor de dezastre naturale, pentru companiile care încheie poliţe facultative. Pentru a se pune la adăpost de viitoarele reglementări, Astra a conceput o „strategie de relansare a PAID”. Ce vrea de fapt Adamescu? Să transforme o lege socială într-o lege care să-i aducă lui bani în cont. Cum? Simplu – prin transformarea PAID în reasigurător (ceea ce contravine actualelor prevederi ale Legii 260/2008) şi prin introducerea specificaţiei că asigurarea de prim risc poate fi încheiată doar de acţionarii PAID.

Pentru că aceşti acţionari au subscris până acum o mulţime de poliţe facultative de tip proporţional. Adică au vândut cu 20 de euro, la fel ca PAID, au mai pus nişte riscuri în plus, dar au uitat să spună că, în caz de daună, vor plăti doar o parte, respectiv proporţia dintre suma asigurată (20.000 de euro) şi valoarea locuinţei. Să luăm un caz concret: ai o casă care valorează 60.000 de euro. Ai asigurat-o facultativ, la Astra, şi plăteşti 20 de euro, dar în acest caz suma pentru care ţi-ai asigurat locuinţa este de 20.000 de euro, nu 60.000, cât este valoarea reală a casei. Deci ţi-ai asigurat-o pentru o sumă reprezentând doar o treime din valoare. Să presupunem că a venit o belea şi ai o daună de 9.000 de euro. Zici că e bine, Astra îţi va da banii şi ai scăpat de griji. Pardon, îţi va spune însă tânărul Adamescu, matale primeşti doar 3.000 de euro, adică o treime din valoarea daunei. Astfel acţionează poliţele facultative de tip proporţional. Dacă însă ai asigurare la PAID, primeşti toţi cei 9.000 de euro. Asta înseamnă asigurare de tip prim risc.

Şmecheria cu transformarea PAID în societate de reasigurare i-ar asigura domnului Adamescu confortul de a subscrie oricât, fără a mai fi nevoit să vândă riscurile pe care şi le asumă pe piaţa internaţională de reasigurări, fiindcă acest lucru ar urma să îl facă PAID. Dar pentru asta, PAID ar trebui să aibă şi o capitalizare corespunzătoare. Dar mai are azi cineva bani de băgat în capitalizarea PAID? Foarte greu de crezut.

În plus, aşa cum stă scris în planul companiei Astra privind „Liniile directoare ale strategiei de dezvoltare a activităţii PAID”, Adamescu îşi doreşte ca nivelul primei de asigurare să fie crescut de la 20 de euro la ….cât de mult s-o putea, şi să fie introdusă o franşiză, care ar însemna ca o parte din daună să fie suportat de asigurat.

Modificarea legii din noiembrie 2010, care a permis vânzarea asigurărilor facultative pe post de asigurări obligatorii, a fost realizată după ce s-a făcut lobby puternic în acest sens de către două mari grupuri internaţionale prezente în România (Allianz şi Vienna Insurance Group). Nu este de ignorat faptul că directorul general al Allianz de la acea vreme fusese propus de PDL pentru a prelua şefia CSA. Între timp, însă, postul de preşedinte al CSA i-a fost atribuit lui Constantin Buzoianu, după un imens scandal politic şi mediatic.

Schimbarea, aproape peste noapte, a legii a pus în inferioritate poliţa obligatorie faţă de cea facultativă. Concurenţa neloială pe care acţionarii PAID, şi nu numai, au făcut-o poliţei obligatorii cu ajutorul produselor facultative a avut ca efect scăderea subscrierilor PAID cu aproape 80% în perioada ianuarie-martie 2012, faţă de aceeaşi perioadă din 2011. Practic, după cum arată astăzi situaţia subscrierilor PAID, este posibil ca solvabilitatea acestei societăţi să intre rapid sub limita minimă impusă de legislaţie.

Urecheaţi de Banca Mondială

Programul Român de Asigurare la Catastrofe (PRAC) este una dintre componentele Proiectului de Diminuare a Riscurilor în Cazul Producerii Calamităţilor Naturale şi Pregătirea pentru Situaţii de Urgenţă.

Pentru lansarea PRAC, România a primit finanare de la Banca Mondială în valoare de două milioane de dolari. În această sumă intra i asistenţa acordată CSA în

elaborarea normelor şi reglementărilor rămase a fi emise pentru implementarea Legii asigurării obligatorii a locuinţelor, inclusiv pentru desfăşurarea activităţii PAID. Proiectul de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităţilor naturale se încheie la data de 30 iunie 2012.

Reprezentanţii Băncii Mondiale în România va trebui să facă un raport cu privire la cum au înţeles autorităţile locale să cheltuie aceşti bani, inclusiv pe componenta PRAC. Ei sunt nemultumiţi de cum merg lucrurile în zona asigurărilor obligatorii pentru locuinţe.

Recent, mai axact pe 31 mai 2012, Marius Bulugea şi-a încheiat mandatul de director general al PAID. Demisia prezentată de el are în spate nemulţumiri legate de faptul că demersurile constante pe care le-a făcut pentru schimbarea legii (la Parlament, Guvern, Ministerul Administraiei si Internelor, Preedinie), astfel încât PAID să-şi poată atinge obiectivul iniţial, au rămas fără răspuns.

Acum urmează ca noul Consiliu de Administraţie al PAID, condus de Alexander Adamescu, să numească un nou director general.

Arc peste timp

În anul 2008, a apărut la editura Humanitas o carte care i-a uimit pe mulţi critici literari prin vigoarea cu care era scrisă, dat fiind faptul că autorul, Gheorghe Florescu, era un fost lucrător prin comerţul socialist, fără prea multă carte. „Amintirile unui cafegiu” este o excelentă panoramă a câtorva decenii de comerţ sub regimul comunist, cu toate afacerile ilicite şi mişmaşurile aferente. Încrengătura de interese, relaţii şi subterfugii care erau necesare în acei ani bolnavi pentru obţinerea, spre exemplu, a unei amărâte de pungi de cafea este probabil de neînţeles în zilele de azi.

Dar pe cine găsim noi descris în amintirile cafegiului Florescu, la pagina 114? Ia citiţi aici: “În cadrul biroului Desfacere al Agenţiei de Import se impunea tot mai mult un tânăr economist <dat dracului>: Dan Grigore Adamescu. Se vorbea în agenţie că ar fi nepotul lui Radu Abagiu (ministru adjunct al Comerţului în perioada comunistă). Oricum, avea un spate puternic şi un tupeu pe măsură. De la început a fost considerat de către aproape toată lumea un posibil înlocuitor al şefului biroului”.

În 1971, după ce a absolvit Academia de Studii Economice din Bucureti, Adamescu s-a angajat la I.C.L. „Universal-Consignaţia“, „raiul“ bunurilor de import. În 1978 a fugit în Germania. După 1990, a debutat cu afacerile în România, prin firma sa Mega Vision, reuşind să vândă aici 20.000 televizoare pe care nu le-a putut comercializa în Germania de Est. În 1992 deţinea o parte importantă din cotidianul România Liberă, dar apoi i-a scăzut treptat participarea, pentru ca azi ziarul să se afle din nou în proprietatea sa. Alte afaceri ale lui Adamescu sunt legate de nume precum Baumeister i Mega Construct, în domeniul energetic, respectiv al construcţiilor, Unirea Shopping Center, City Business Center, Modern Business Center – în imobiliare, Astra – în asigurări, Rex Mamaia, InterContinental i Pullman – în sectorul hotelier, i de MegaVision i Flamingo – în retail cu electrocasnice. Averea sa este estimată la circa 800 milioane de euro.

PDL – o hologramă electorală

Autor

Dănilă Chirovici

-

27 iunie 2012

Să mă scuze cei mai sensibili! Da’ PDL e carne din carnea si sânge din sângele fostului FSN (Frontul Salvării Naționale, o mișcare revoluționară de la începutul anilor nouăzeci, pentru conformitate și pentru cei care acum își termină facultatea). Analiza ADN pe care o vom face și fără de care este imposibil de vorbit despre fostul principal partid de guvernământ va demonstra paternitatea formațiunii politice conduse, în acte și deocamdată, de Emil Boc . Istoria Partidului Democrat Liberal cuprinde foarte multe etape și mișcări politice de-a dreptul halucinante.

FSN a fost formațiunea unui simbol al revoluției române, Petre Roman, un fel de cuceritor romantic, însă, vai!, niciodată învingător în lupta pentru Cotroceni, un partid care mergea pe culoarele Parlamentului umăr la umăr cu UDMR, a încăput apoi pe mâinile lui Traian Băsescu, cel care l-a băgat într-un regim cazon de instrucție politică, a scos untul din el și toate procentele pe care le putea obține și l-a adus la guvernare. După care l-a înscris la Popularii Europeni și i-a schimbat numele, obligându-l să se mărite cu bastardul liberalilor.

„Ești cel mai bun, Petre!”

Puloverul roșu. Simbol al unor idealuri care până în ziua de azi mă fac să lăcrimez. Un bărbat „foarte bine” care vorbea fluent franceza, engleza și spaniola.

Nu vrem Kent, cafea, valută, vrem pe Roman să „facă dragoste cu noi”. Lozinca asta strigată din suflet de muncitoarele de la APACA spune aproape totul. Petre Roman a fost cel care a născut Partidul Democrat. O mișcare de dizidență la adresa lui Ion Iliescu, în special. Fiindcă el era un simbol nu doar al tinerei generații – de atunci – ci și al Stângii.

I-a fost foarte ușor să strângă în jurul lui ciopor de lideri de opinie entuziaști. Nu i-a fost greu nici să intre în Internaționala Socialistă, de unde a păzit cu cerbicie poarta de fostul PDSR, actualul PSD, care nu a obținut bilet de intrare decât însoțit de social-democrații lui Alexandru Athanasiu.

Mă rog, altă poveste! Faza tare e următoarea – camarazii lui Petre Roman s-au pus cloșcă pe tot patrimoniul fostului UTC. (Of, Uniunea Tineretului Comunist!) Ceea ce reprezintă până în ziua de azi o avere inestimabilă. Peste noapte, săli de spectacole, de exemplu, s-au transformat în saloane de bingo, hahahahaha! Hotelurile și-au

cam păstrat destinația inițială. La fel și bazele sportive, în principiu, pentru că ulterior multe au devenit terenuri numai bune de construit pe ele te-miri-ce.

Perioada romantică a Partidului Democrat în care politica era abordată fantezist, adică și cu fantezie, în care scorul electoral nu conta, accesul în Camera Deputaților și în Senat era asigurat. Ce vremuri! Oamenii lui Petre Roman nu aveau nevoie de consiliere. Îl aveau pe Mihnea Constantinescu purtător de cuvânt, actualmente înalt demnitar în Ministerul de Externe, fost trimis special al României pentru reconstrucția Irakului alături de Simona Marinescu, niște personaje atât de carismatice și de bine educate care făceau, fiecare, cât trei firme de lobby.

Dorel Șandor, ubicuul

Dar îl aveau și pe Dorel Șandor, un personaj ale cărui perfomanțe intelectuale sunt incontestabile dar a cărui prezență fizică este mereu surprinzătoare și niciodată sigură.

Analizele și calculele lui electorale au fost o puternică sursă de inspirație pentru o formațiune politică aflată sub comanda unica. Petre Roman se ducea undeva, electriza mulțimile, fără a aduna numărul pe care-l strângea Ion Iliescu, dar în stilul lui. Poveste adevărată: avea un bodygard, de la SPP, Liviu, un tip la fel de stilat ca și el, îmbrăcat impecabil, cu o prezență fizică sfidător de armonioasă, și mirosind a un parfum care îți rămâne întipărit în memorie. Spun asta pentru că Petre Roman are alergie la damfuri. Și trebuie să se ducă într-o comunitate populată de mulți țigani.

Ieșise lume că Liviu, săracu’, intrase în panică și începuse să transpire. Vine o țigancă, nu vă spun ce duhoare!, țoc-țoc pe obrajii lu’ Petre Roman, își ridică fustele în fața lui (pe bune) și-i spune „mânca-ți-aș, pe tine te votez președinte (al României) da’ să-l eliberezi pe bărbată-meu din pușcărie că n-am mai văzut p…ă de trei ani!”

Cam asta era atmosfera. Campaniile electorale le făceau Petre Roman, prin simpla lui prezență, mereu neconvingătoare în campaniile pentru Cotroceni, dar suficientă pentru a băga partidul în Parlament, Dorel Șandor și Vasile Blaga, acesta din urmă mai mult la nivel organizatoric. Păzeau spatele Radu Berceanu and co. Adică era unu’, Moinescu, a fost șef peste Poșta Română, care se ocupa cu zilele de naștere ale ziariștilor, să zicem, adică făcea un fel de lobby în presă și-l făcea foarte eficient.

Pe vremea aia erau atât de bine sudați ca echipă și atât de carismatici încât cu banii pe care îi strângeau din ”cotizațiile interne” și din ce mai pica de afară, de pe la partidele surate din Internaționala Socialistă și de pe la relațiile lui Petre Roman, se descurcau singuri. E foarte adevărat, fără a face performanță politică. În paranteză, Traian Băsescu a fost directorul de campanie electorală a lui Petre Roman la candidatura acestuia, în 1996, pentru Cotroceni.

Liniște!

Pauză, luați loc, respirați adânc. Și-a venit Traian Băsescu, nene!!!!! Uau… S-a întâmplat la congresul din mai 2001.

Altă mâncare de pește. Ordine și disciplină, gata cu poezia și cu fantezia, se acționează numai la comandă. Cariera actualului președinte, la al doilea mandat, al României nu face obiectul acestei analize dar trebuie menționat faptul că în momentul în care a preluat Partidul Democrat, Traian Băsescu a avut drept scop principal transformarea acestuia într-o mașinărie politică distrugătoare care să-i folosească propriei ascensiuni în ierarhia publică.

A reușit pe deplin. A început să apeleze la consultanți din străinătate. Da, bineînțeles, la omniprezentul și omnipotentul Tal Silberstein, cu stagii vechi și la PSD, dar care, exact în perioada în care Traian Băsescu i-a solicitat serviciile, avea la activ prim-ministrul în funcție, la acea vreme, al Israelului, Ehud Barack. Același Tal Silberstein a lucrat și cu James Carville, strateg de campanie și pentru Al Gore și pentru Tony Blair.

În România, pentru Traian Băsescu și Partidul Democrat, încă, pe atunci, Tal Silberstein l-a adus și pe Shimon Sheves. Au început să curgă mișcările politice spectaculoase. Prima s-a numit Cozmin Gușă. Fostul secretar general al PSD, fostul consilier al lui Adrian Năstase, fostul consilier al milionarului basarabean Vlad Plahotniuc, fostul consilier al lui Marian Vanghelie, din 19 martie 2010 consilier al lui Sorin Ovidiu Vântu pe „probleme de extindere externă” (sic) fost președinte al PIN, n-are rost să vă explic ce-i aia, deci acesta a devenit aliatul lui Traian Băsescu recte PD, plus PNL, în ceea ce a fost Alianța Dreptate și Adevăr.

Simt nevoia unor citate din ceea ce a semnat Traian Băsescu în numele partidului său. „Mobilizarea românilor din străinătate care și-au pierdut încrederea în mecanismele statului totalitar”. „Primenirea clasei politice”. Încă unu’ și gata! „ Scoterea în decor a persoanelor care au deținut funcții în structurile (s.n) comuniste până în 1989.”

La final

A urmat tam-tam-ul cu Valeriu Stoica, după scandalul cu fostul premier Călin Popescu Tăriceanu.

PD și-a lipit o bucată ruptă din PNL, și-a schimbat de două ori numele, și s-a dat pe Dreapta. După cariera politică fulminantă a lui Traian Băsescu banii, deja, nu mai

erau o problemă. Campania din 2008 a fost o formalitate. Pentru care, totuși, s-au mobilizat resurse importante, contribuții majore având și Adriean Videanu, și Radu Berceanu și Vasile Blaga. (Cât despre 2009, trebuie vorbit despre Mircea Geoană.)

Mai e ceva: PDL are o caracteristică aparte, se bazează pe câțiva oameni de afaceri extrem de fideli și cu totul necunoscuți. Geneza lor stă la începuturi, cum spuneam, în privatizarea patrimoniului UTC. Astăzi avem în față un partid care se clatină rău, pentru că unul dintre picioare e montat contra naturii, dar care are pe ce să se sprijine.

În Ilfov, prosperă evazioniştii şi şefii Fiscului

Autor

Adrian Bărbulescu

-

2 iunie 2012

Fără îndoială, Ilfovul este pe primul loc în topul judeţelor atunci când vine vorba de evaziune fiscală. Angrouri de legume-fructe pe unde marfa se plimba nestingherită fără acte sau cu facturi false, jonglerii cu rambursarea TVA la ansamblurile rezidenţiale, ce mai, un adevărat dezmăţ fiscal. În aceste condiţii, averea personală a unor angajaţi ai Fiscului ilfovean creşte pe zi ce trece. Pentru a nu intra pe mâna DNA, unii funcţionari ai statului îşi trec proprietăţile imobiliare pe numele părinţilor, al socrilor sau, de ce nu, al amantelor. Alţii o fac la vedere.

Pentru bucureştenii care doreau să se mute de la bloc, dar nu aveau suficienţi bani pentru a-şi lua o casă sau un teren chiar în interiorul Capitalei, Ilfovul s-a transformat într-un adevărat paradis imobiliar.
La fel şi pentru cei care se mulţumeau şi cu un apartament la bloc, dar preţurile practicate în cartierele Bucureştilor se dovedeau a fi prohibitive pentru ei. Aşa se face că, printre vaci, căruţe şi ţărani cheflii încă de la primele ore ale dimineţii, în comunele din jurul Bucureştilor au început să apară, în perioada de boom imobiliar, ansambluri de vile şi chiar de blocuri. Unde era un teren liber şi, mai ales, ieftin, au apărut peste noapte investiţii imobiliare, chiar dacă drumurile erau desfundate, iar de mijloace de transport în comun către Capitala nici nu putea fi vorba.
O astfel de investiţie imobiliară este Militari Residence, situată pe teritoriul administrativ al comunei Chiajna. Particularitatea acestui ansamblu rezidenţial este că, spre deosebire de altele, locuinţele au continuat să se vândă chiar şi în plină criză, iar cartierul este în continuă dezvoltare.

Jonglerii cu TVA

Şi totuşi, care să fie reţeta succesului? Ei bine, răspunsul la această întrebare l-au dat procurorii, care au descoperit numeroase matrapazlâcuri de natură fiscal-penala săvârşite de respectivii investitori imobiliari.
În toamna anului trecut, ei au şi fost săltaţi de procurori, dar apoi s-a dispus cercetarea lor în stare de libertate. Astfel, pe 6 septembrie 2011, procurori ai Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu au dispus începerea acţiunii penale şi reţinerea, pe o durată de 24 de ore, a inculpaţilor Căpăţâna Constantin şi Mihai Puia Chivu, cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală. „Totodată, în cursul zilei de azi (6 septembrie 2011 – n.red.), aceştia au fost prezentaţi instanţei de judecată cu propunere de arestare preventivă“, se preciza în comunicatul remis la acea vreme de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ). De asemenea, procurorii au dispus începerea acţiunii penale faţă de inculpatul Mihai Gogu, solicitând instanţei arestarea sa în lipsa, precum şi începerea urmăririi penale faţă de învinuita Căpăţâna Stela – ambii, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, se mai preciza în comunicatul amintit. Instanţa a hotărât, însă, cercetarea învinuiţilor în stare de libertate. Dar la acest aspect vom reveni mai târziu.
Să vedem mai întâi care era modul de operare al proprietarilor ansamblului Militari Residence:
Stela şi Constantin Căpăţâna îşi înregistraseră în contabilitatea proprie (persoane fizice autorizate), în cursul anului 2011, cheltuieli nereale, pe bază mai multor facturi fiscale falsificate, emise de societăţile administrate de inculpaţii Mihai Puia Chivu şi Mihai Gogu. Prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului de soţii Căpăţâna se cifrează la valoarea de 3.174.901 lei, au constatat procurorii. Tot ei dezvăluie şi motivul pentru care învinuiţii au apelat la această inginerie financiară: „Scopul pentru care cei doi au înregistrat în contabilitate facturile fiscale false l-a constituit diminuarea TVA-ului de plată datorat bugetului de stat privitor la construcţia unui complex rezidenţial în judeţul Ilfov. De asemenea, cei doi urmăreau obţinerea unor rambursări ilegale de TVA, în baza facturilor fiscale false emise de societăţile comerciale administrate de ceilalţi doi inculpaţi“.
Pe de altă parte, şi ceilalţi doi inculpaţi au atentat la veniturile bugetului de stat. Mihai Puia Chivu şi Mihai Gogu au înregistrat în contabilitate cheltuieli nereale, pe bază mai multor facturi fiscale falsificate (pretins emise de alte firme cu care ar fi avut raporturi comerciale), prin aceasta aducând bugetului de stat, fiecare dintre ei, un prejudiciu în valoare de 2.972.304 lei, respectiv 3.832.986 lei. Dacă facem totalul, rezultă un prejudiciu adus vistieriei statului de aproape 2,5 milioane de euro.

Cercetaţi în libertate

La vremea respectivă, lucrurile s-au precipitat, lăsându-se cu mare tam-tam. Procurorii, în colaborare cu poliţişti ai Serviciului de Investigare a Fraudelor din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Ilfov, au făcut o serie de percheziţii acasă la inculpaţi şi la sediile firmelor administratede aceştia.
Între timp, însă, situaţia s-a mai liniştit, iar cercetările continuă în stare de libertate. Cercetările au fost pasate de la o autoritate a statului la alta, procurorii de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu trimiţând dosarele la instanţă superioară. „Dosarul numărul 4125/P/2011 a fost preluat în vederea soluţionării de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov. Faţă de această situaţie, vă solicităm să vă adresaţi instituţiei sus-menţionate“, au răspuns sec, la solicitarea revistei „Jurnal de Investigaţii“, reprezentanţii Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu. Ne-am adresat şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov, care ne-a răspuns că dosarul se afla în anchetă la procuror, iar conform legii penale în vigoare, urmărirea penală nu este publică.

Nasul şi finul, la ANAF

În timp ce procurorii descopereau ilegalitate după ilegalitate în afacerile din jurul Bucureştilor, ce făceau însă cei care ar fi trebuit să-i controleze? Ei bine, îşi sporeau considerabil averea personală. Şi nu aşa, pe faţă, ci cu o măiestrie ieşită din comun, astfel încât să nu dea ANI sau DNA peste ei.
La Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ilfov, cuvântul de ordine este cumetria. Directorul executiv Marinel Rizea este nasul şefului Direcţiei de Control a instituţiei, Dan Florin Anghel.
În declaraţia de avere a nasului se regăsesc proprietăţi care l-ar face invidios şi pe un director de multinaţionala. Cinci terenuri la Periş, Clinceni, Petrăchioaia şi Bragadiru, un apartament în Bucureşti, o vilă de 380 mp la Periş, tablouri în valoare de 6000 de euro, bijuterii de 6500 de euro, plasamente şi investiţii în firme. Şi totuşi, nasul nu are maşina.

Funcţionar cu BMW X5

În schimb, are fânul, şi nu orice maşină, ci un BMW model X5. Dacă privim însă declaraţia sa de avere, am putea crede că Dan Florin Anghel nu are nicio locuinţă, fiind nevoit să stea cu chirie.
Şi totuşi, lucrurile nu stau deloc aşa. Funcţionarul statului locuieşte într-o vilă impresionantă, renovată recent, cu o curte deloc mică, chiar în buricul Bucureştilor, pe strada Matei Elina Voievod. Numai că nimeni nu-i poate reproşa nimic, pentru că proprietatea este trecută pe numele socrilor.
O altă proprietate imobiliară este trecută pe numele mamei lui Anghel. Este vorba de un apartament de lux, situat într-un bloc nou din centrul Capitalei, în apropiere de Bucureşti Mall (Vitan), pe strada Grădinarilor. În fine, BMW-ul sau este văzut cu regularitate parcat în comună Dobroesti-Pantelimon, în faţa unei vile de tip duplex de pe strada Cireşului. Deseori rămâne la această adresă zile în şir, comportându-se ca un adevărat proprietar.
Anghel a mai fost văzut în numeroase rânduri zăbovind peste noapte la o altă vila de pe aceeaşi stradă. În acte, vilă îi aparţine altui dezvoltator imobiliar din judeţul Ilfov, Valentin Gagu.
Am vrut să lămurim problema, însă Dan Florin Anghel nu a fost deloc cooperant. „Nu am niciun fel de proprietate. De unde aveţi numărul meu de telefon?“ Întrebat ce este cu vilă din strada Matei Elina Voievod, funcţionarul a răspuns că este a socrilor, moştenire. Când a venit vorba despre casele din Dobroesti-Pantelimon, Anghel nu a mai dorit să dea detalii.

Revoluţionarii Vasluiului: bodyguarzi şi alţi oportunişti

Autor

Dănilă Chirovici

-

1 iunie 2012

Într-un Vaslui în care până şi mămăliga stătea pe gânduri dacă să explodeze sau nu, ipocrizia este-n floare. Chiar dacă aici s-a tras un singur glonţ în iarna lui 1989, revoluţionarii nu lipsesc. Unul dintre aceştia, Liviu Iacob, este afacerist şi consilier local la Huşi, iar marele lui merit a fost doar acela că i-a asigurat garda de corp avocatului Marian Enache, cel care avea să fie primul lider al Frontului Salvării Naţionale la Vaslui.

Cei care s-au aflat în Piaţa Civică, la Inspectoratul Judeţean de Miliţie şi, ulterior, în Palatul Administrativ din Vaslui, îşi reamintesc şi acum că singurul glonţ a fost tras de un soldat neinstruit, care a manevrat greşit arma, iar aceasta s-a descărcat accidental! Glonţul răzleţ a fost tras dintr-un pistol automat amplasat în piaţa civică. Un militar în termen, pătruns până peste poate de importanţa momentului, a manevrat greşit arma, iar aceasta s-a descărcat accidental, glonţul fiind tras în direcţia dealurilor din suburbia vasluiană Bahnari. Norocul a fost că toţi cei de pe-acolo se uitau la televizor, aşa că respectivul glonţ nu a făcut nicio victimă.

O plebe aiurea, aşa cum îi stă bine oricărei plebe, se postase, în seara lui 22 decembrie, în faţa Inspectoratului Judeţean de Miliţie, pentru a striga din toţi rărunchii: „Huo!”. Erau singurele litere din care puteau forma un cuvânt. O atitudine cel puţin bizată, dacă ţinem cont că organele de ordine de pe atunci din Vaslui, fuseseră cât se poate de cuminţi.

„În holul mare al Inspectoratului Judeţean de Miliţie erau nişte oameni care predau arme, într-un loc de sub scări. A venit la mine un colonel, despre care ulterior am aflat că se numea Mihăilă, care mi-a spus că n-are rost să ne omorâm între noi. Eu am jucat la cacealma şi i-am spus că am pus nişte tunuri uşoare să bată în sediul Securităţii – aflat în aceeaşi clădire cu Inspectoratul – în caz că nu se vor preda”, rememorează unul dintre revoluţionari, inginerul Viorel Bulete, plecat de ani de zile din ţară.

El îşi continuă povestea, arătând că a urcat pe un TAB şi l-a dus pe Mihăilă pe scări, chiar în faţa Miliţiei. Apoi, „insurgenţii” au mers la sediul Palatului Adminstrativ al Vasluiului, luând cu asalt balconul acestuia. În lipsă de specialişti în oratorie, fiecare a îngăimat câte ceva, încercând să se bage în seamă.

Dar şi Vasluiul a avut morţii săi. Unul dintre aceştia este Adrian Ionesei. Abia terminase liceul şi era militar în termen când a fost răpus, undeva în apropiere de Buzău, într-una din ambuscadele petrecute în acele zile, când românii s-au măcelărit între ei.

Imediat după moartea sa, profesorii de la Liceul „Ştefan Procopiu” din Vaslui, ale cărui studii acesta le terminase, i-au creat un loc comemorativ, în care să i se aprindă o lumânare.

Bodyguardul şi revoluţia

Unul din cei care s-au înfruptat copios din banii oferiţi de statul român drept recompensă pentrui „merite revoluţionare” este huşeanul Liviu Iacob, în prezent om de

afaceri şi consilier local.

Acesta, împreună cu fratele său, l-a însoţit, în acel decembrie 1989, la Bucureşti, pe avocatul Marian Enache, cel care avea să fie primul preşedinte al Comitetului Frontului Salvării Naţionale Vaslui.

Liviu Iacob a ajuns în prezent să facă deliciul şedinţelor de Consiliu Local. La precedenta şedinţă, acesta s-a contrat cu un alt consilier, după ce s-a dezlănţuit într-o tiradă în care se întreba, cu un tragic aer hamletian, despre şedinţele obişnuite şi celelalte… mai puţin obişnuite. Consilierul Gheorghe Şerban n-a mai îndurat şi i-a răspuns: „Domnule Iacob, vorbiţi aiurea. Vă place foarte mult să vă băgaţi în seamă! Hai, spuneţi ce mai aveţi de spus, că eu încep să-mi iau notiţe. Dar mai repede, dacă se poate!”.

Lezat de ironia colegului de Consiliu, Iacob a ripostat: „Dumneavoastră veniţi aici doar pentru indemnizaţia de şedinţă, pentru acele cinci milioane de lei vechi, şi vă plictisiţi de fiecare dată când se dezbate un subiect. Nu sunteţi decât un miliţian, care ştiţi doar să faceţi procese verbale!”. Replica nu s-a lăsat aşteptată: „Aşa o fi! Ştiţi, însă, care-i problema? Eu pot accepta că sunt un miliţian adevărat, însă nu mi se pare în regulă să mă acuze de asta un revoluţionar fals!”, a spus acesta, spre amuzamentul consilierilor locali din Huşi.

De la lipit afişe, în SUA

Un alt revoluţionar controversat este Gicu Terza. Acesta a surprins pe toată lumea, în acea zi de 22 decembrie, când s-a infiltrat printre cei care cereau schimbarea sistemului, aceasta cu atât mai mult cu cât mama sa era o persoană de vază în conducerea vasluiană a Partidului Comunist Român.

Ulterior a devenit membru al Partidului Democrat, ajutându-l pe Traian Băsescu prin lipirea de afişe, atât atunci când acesta a fost ales deputat de Vaslui, cât şi în 2004, când a fost ales preşedinte al României. Ulterior, Gicu Terza a emigrat în Statele Unite ale Americii.

Profesorul Ioan Paul Munteanu, preşedintele Asociaţiei „22 Decembrie” Vaslui, recunoaşte că el se află, de fapt, în spatele personajului principal al filmului „A fost sau n-a fost”, regizat de Corneliu Porumboiu. Cu o sinceritate dezarmantă, el ne-a declarat: „Domnule, eu de la bun început n-am fost de acord cu acele indemnizaţii. Unde s-a mai auzit să fii plătit pentru că ai participat la o revoluţie? Şi ce-ar mai fi fost, ca oamenii să se fi gândit, în acele momente, la mari consolări materiale? Fiecare voia altceva, să fie mai bine, să se sfârşească odată acel regim. E adevărat că, în prezent, mulţi îşi regretă gestul de atunci. Şi au mai murit, în ţară, şi atâţia nevinovaţi… Eu ştiu foarte bine ce s-a întâmplat în acea zi de 22 decembrie… Cei care au venit de la început şi cei care s-au fofilat, după asta, în căutarea câte unui ciolănel…”.

Interesant este faptul că Relu Budacea, profesor de filosofie până în 1989, devenit apoi ofiţer de poliţie, se numără printre puţinii care, deşi participant la acele evenimente din decembrie 1989, a refuzat să-şi facă dosar de revoluţionar şi să primească drepturi în conformitate cu Legea 341.

Indemnizaţii de 200 milioane euro

Nu mai puţin de 4.830 de hectare de teren extravilan şi 157 de hectare de teren intravilan au fost scoase din proprietatea statului din 1992 până în 2004, pe baza certificatelor de revoluţionar.

617 milioane de euro este suma pe care statul român le-a plătit-o revoluţionarilor, cu titlu de indemnizaţie, din 2004 – de la intrarea în vigoare a Legii 341 – şi până în prezent. 200 milioane de euro este suma aproximativă care acoperă scutirile de impozit, spaţiile comerciale şi gratuităţile de transport acordate revoluţionarii în urlimii 21 de ani.

În tot acest timp, „revoluţionarii” Vasluiului au primit sume cuprinse între 1.700 şi 2.500 de lei, net, fiecare. De asemenea, 41 din cei 106 revoluţionari au primit indemnizaţii lunare în valoare de 1.102 lei. În total, revoluţionarii vasluieni ar urma să primească, din 2012, peste 1,1 milioane de euro, drept indemnizaţii restante.

Fostul şef de cabinet al lui Blejnar, dat în urmărire internaţională

Autor

Dănilă Chirovici

-

30 mai 2012

Fostul şef de cabinet al lui Sorin Blejnar, Codruţ Marta, a fost dat în urmărire internaţională miercuri, anunţă oficialii Inspectoratului General al Poliţiei Române (IGPR).

Totodată, a fost introdusă şi o alertă în sistemul informatic Schengen referitoare la dispariţia lui Codruţ Marta, dispariţie semnalată de soţia lui în urmă cu şase zile.

„La data de 30 mai 2012, Inspectoratul General al Poliţiei Române, prin Biroul Naţional Interpol din cadrul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională a solicitat urmărirea internaţională, prin Interpol, a lui Marta Codruţ-Alexandru, de 38 de ani, persoană dispărută în împrejurări suspecte.

Reamintim faptul că, la data de 25 mai 2012, IGPR a dispus darea în urmărire naţională a lui Marta Codruţ – Alexandru, în urma sesizării făcute, în aceeaşi zi, de către soţia acestuia, care a precizat că, ultima dată, soţul ei a fost văzut în 21 mai 2012. Tot cu aceeaşi dată a fost introdusă o alertă în sistemul informatic Schengen.

Semnalmente: înălţime 1,80 – 1,84 m, constituţie solidă, ten deschis, ochi albaştri, nas proeminent, bărbia rotundă.

La data dispariţiei era îmbrăcat în sacou de culoare albastru închis, la coate având întărituri din alt material, cămaşă de culoare deschisă (roz – lila), jeanşi de culoare albastru deschis, pantofi albastru închis, din piele întoarsă, mărimea 43, purta ochelari de vedere”, se arată în comunicatul IGPR.

Management coroziv la Oţelul (II). Cum a tocat Marius Stan banii campioanei

Autor

Dănilă Chirovici

-

29 mai 2012

Dezvăluirile din articolul „Management coroziv la Oţelul”, publicat în numărul din februarie al „Jurnalului de investigaţii”, au o continuare în situaţia explozivă la care s-a ajuns la echipa care anul trecut devenea campioană a Ligii 1 şi câştigătoarea supercupei. După ce clubul a încasat de la UEFA 12,3 milioane euro, acum mai are în cont doar 4,3 milioane de euro. Dacă se plătesc datoriile scadente, de trei milioane euro, fosta campioană rămâne doar cu un milion.

Membrii Consiliului de Administraţie nu ştiu cum s-au cheltuit aceşti bani şi i-au cerut explicaţii directorului executiv al Oţelului, Marius Stan. Acesta care a refuzat să dea explicaţii şi de joi a intrat în concediu.
Cum pe meciurile din Champions League Marius Stan a cheltuit 4,2 milioane de euro, sunt mari nelămuriri cu privire la modul în care au fost cheltuită o sumă la 6 la 8 milioane de euro.

Prin conturi bate vântul

„Managementul coroziv” pe care Marius Stan l-a practicat la club i-a nemulţumit atât pe membrii consiliului de administraţie al clubului, cât şi pe reprezentanţii în România ai ArcelorMittal, principalul sponsor al grupării dunărene. Şi unii şi alţii au mari neclarităţi în privinţa modului în care directorul executiv al Oţelului, Marius Stan, a administrat fondurile. Clubul este din 2005 societate comercială, respectiv SC FC Oţelul SA Galaţi, şi are, în baza Legii 31, Adunare Generală a Acţionarilor (AGA) formată din cinci acţionari persoane fizice, actuali sau foşti directori la combinatul ArcelorMittal, Consiliu de Administraţie (CA) şi director executiv numit de CA, în persoana lui Marius Stan. Din 2005 până în 2011, Oţelul a acumulat pierderi în valoare totală de 7.898.278 lei, adică 1,8 milioane de euro. Anii cu profit au fost 2009, cu un profit de După ce în toamna lui 2011 şi în prima parte a lui 2012 au intrat în conturile clubului 12.386.000 euro de la UEFA, acţionarii credeau că situaţia clubului va fi înfloritoare. Aveau să afle că lucrurile nu stau tocmai aşa. În conturile clubului mai sunt acum 127.848 de lei şi 4.135.416 de euro. Dar Oţelul are în acest moment şi datorii făcute în ultima perioadă, în valoare de trei milioane euro. Cum creditorii sunt din ce în ce mai insistenţi, datoriile trebuie plătite şi în acest caz în cont ar mai rămâne un milion de euro. Ar cam bate vântul prin conturile clubului, care în ultimele şase luni a încasat de la UEFA cele 12 milioane de euro.

Stan refuză să le dea explicaţii acţionarilor Oţelului

Acţionarii au încercat să îşi clarifice situaţia cu prilejul şedinţelor AGA şi CA ce trebuia organizate obligatoriu în luna mai, pentru aprobarea bilanţului pe anul 2011 ce trebuie depus la Direcţia Finanţelor Publice Galaţi până pe 31 mai. La începutul lunii, Marius Stan a convocat şedinţa AGA pentru data de 28 mai.

Potrivit convocatorului, acţionarii ar fi trebuit să aibă acces la bilanţ cu două săptămâni înaintea şedinţei, adică pe 14 mai. Lucru care nu s-a întâmplat. „Pe 21 mai am mers la sediul societăţii, la Clubul Sidex, şi am cerut documentele pentru analiză, astfel încât să particip în cunoştinţă de cauză la şedinţa AGA. Directoarea economică a spus că nu sunt gata documentele şi să vin peste câteva zile. Atunci, pe 21 mai, am cerut mai multe date şi în acest sens am lăsat o scrisoare oficială, în care am cerut informaţii despre ce bani au fost încasaţi de la UEFA, cum au fost cheltuiţi aceşti bani şi despre cele mai importante zece achiziţii de bunuri şi servicii ale societăţii”, spune Ioan Ungureanu, unul din cei cinci acţionari. De la directorul Oţelului, Marius Stan, şi directoarea economică, Doina Stamate, a primit doar răspunsuri parţiale: „Mi s-a comunicat ce bani au fost încasaţi de la UEFA, cât s-a cheltuit cu participarea la cele şase meciuri din Champions League, dar nu am primit răspuns la punctul celor mai importante 10 achiziţii. Directorul executiv a dispus directoarei economice să nu-mi dea nici un fel de informaţii”, spune Ungureanu.

Unde s-au dus banii?

Faptul că i s-au ascuns acele date l-a alarmat pe Ungureanu, care este şi membru al CA. În această calitate, ca administrator, el este pasibil de a da cu subsemnatul la Parchet în condiţiile în care directorul Marius Stan ar fi comis ceva nereguli în cheltuirea banilor. „Eu sunt membru al Consiliului de Administraţie, sunt acţionar cu 19,95% din capitalul social al societăţii şi nu-mi este indiferentă soarta acestei societăţi, întrucât, conform legii româneşti, am o răspundere solidară cu conducerea executivă”, a declarat Ungureanu în cadrul unei conferinţe de presă. Cu experienţa sa de fost director adjunct al ArcelorMittal timp de zece ani, Ungureanu încearcă din date disparate să afle ce s-a întâmplat la societatea la care este membru în CA. Şi nu îi ies la socoteală vreo opt milioane de euro: „Societatea a terminat 2011 cu un profit de 326.000 de euro. Toţi anii anteriori a avut pierderi uriaşe, deci societatea e pe pierdere masiv. Cu 1,8 milioane de euro. Clubul a primit de la UEFA 12,3 milioane de euro, din care mai sunt în conturi 4,135 milioane. Sunt scadente plăţi urgente de trei milioane euro, astfel încât, la zi, din cele 12,3 milioane de euro de la UEFA, mai e disponibil un milion de euro. Pentru organizarea celor şase meciuri Champions League, clubul a cheltuit 4,2 milioane de euro. Pentru restul cheltuielilor, care sunt duble faţă de cele înregistrate în 2010, am cerut explicaţii, dar nu mi-au fost date”, a spus Ion Ungureanu. După conferinţa de presă a lui Ungureanu, Marius Stan a declarat pentru presa locală că primele acordate jucătorilor pentru câştigarea campionatului au fost de 2,3 milioane de euro. În acest condiţii, sunt mari suspiciuni în legătură cu modul în care au fost cheltuite aproximativ şase milioane de euro.

Audit Deloitte &Touche

În ultimele luni, la Oţelul au fost efectuate două audituri. Primul dintre ele a fost efectuat de o firmă din Brăila. În acest audit, realizat pe activitatea din 2011, apare în mod surprinzător, la rubrica „alte datorii”, suma de 11,4 milioane de lei. Adică 2,7 milioane de euro. Ioan Ungureanu spune că în acel audit, realizat după tipicul românesc, nu sunt date detalii despre ce ar putea însemna acele datorii. Între timp, la cererea trustului ArcelorMittal, a fost realizat şi un al doilea audit, de către o firmă internaţională specializată. „Întrucât conducerea ArcelorMittal a hotărât ca începând din acest an să nu mai finanţeze clubul prin sponsorizare, o firmă internaţională are în derulare un audit şi, din ultimele informaţii pe care le am, raportul a ajuns la domnul Ionel Borş, preşedintele CA. Eu nu am văzut acel raport, ca să ne dăm seama cum s-au cheltuit aceşti bani, care au fost sectoarele în care s-a cheltuit excedentar, să comparăm cheltuielile pe anumite sectoare, în 2011 compararativ cu 2010, pentru a trage concluzii vizavi de necesitatea, oportunitatea şi rigoarea în achiziţiile de servicii şi bunuri care au dus la aceste cheltuieli”, spune Ungureanu. Deşi Ungureanu a refuzat să spună ce firmă a realizat acest audit, pe surse am aflat că ar fi vorba de redutabila companie Deloitte &Touche.

Prevăzătorul Lakshmi Mittal

Auditul comandat de ArcelorMittal la Deloitte &Touche dovedeşte că sponsorul principal al Oţelului este foarte supărat pe ceea ce se întâmplă la club. De-a lungul celor zece ani în care trustul a sponsorizat Oţelul cu aproximativ 30 milioane de euro, miliardarul Lakhsmi Mittal a încercat să îşi ia toate măsurile de prevedere pentru ca la clubul pe care îl finanţează să fie totul corect din punct de vedere financiar. Ioan Ungureanu a clarificat şi cum a devenit acţionar la Oţelul. În martie 2005, a fost înfiinţată SC FC Oţelul SA Galaţi. Patronul ArcelorMittal a pus condiţia ca acţionarii clubului la care acordă sponsorizările să fie directori din combinat, care să administreze clubul şi să nu ceară dividende. Aşa au devenit acţionari ai Oţelului country managerul Ionel Borş şi directorii Radu Nicu, Aurelian Mocanu, Mirela Gătin şi Mihai Ungureanu, care au câte 19,95% din acţiuni, restul fiind deţinut la acea vreme de Asociaţia Clubul de Fotbal Oţelul. „Sunt acţionar conform Legii 31, sunt banii mei, cei 178 milioane de lei pe care i-am depus ca vărsământ pentru capitalul social. Am devenit acţionar întrucât, datorită funcţiei executive pe care am deţinut-o aproape zece ani, mi s-a impus de către patronul Mittal să devin acţionar. Asta pentru că patronul care a finanţat în toţi aceşti an activitatea sportivă a spus că doreşte ca în acţionariat să aibă oameni de încredere, care nu au nevoie de dividende. Şi i-am promis patronului că nu o să cer niciodată dividende şi am mai promis că noi, cei cinci acţionari, vom face tot ce depinde de noi pentru a sprijini sportul gălăţean, fotbalul gălăţean”, a mai precizat Ioan Ungureanu.

Investiţii de 1,5 milioane euro la Baza „Ancora”

Suspiciunile membrilor AGA şi CA în legătură cu modul în care sunt cheltuiţi banii la Oţelul au apărut în vara trecută. Pe surse am aflat că nemulţumirile sunt legate de faptul că Marius Stan ar fi cheltuit, fără aprobarea CA, o sumă de aproximativ 1,5 milioane de euro pe modernizările Bazei Sportive „Ancora”, situată în zona triajului Gării Galaţi. Marius Stan declara că acolo va fi amenajată baza de copii a clubului Oţelul. Numai că baza respectivă nu este în proprietatea clubului Oţelul. Potrivit primarului Dumitru Nicolae, directorul Oţelului a fost intermediarul tranzacţiei dintre Şantierul Naval, care era proprietarul bazei sportive din anii 80, şi un om de afaceri. „A cumpărat-o un privat de la Şantierul Naval Damen, pe supravegherea şi cu concursul lui Marius Stan”, ne-a declarat primarul Dumitru Nicolae. Totuşi, în 2010 Marius Stan se lăuda cu modernizările la Baza Ancora. „Mai e puţin şi o să vă invităm la inaugurarea Complexului Sportiv de la Ancora. Terenul arată senzaţional. Este mai bun ca terenul de la Stadionul Oţelul. Mai sunt câteva lucrări de încheiat în ceea ce priveşte tribunele şi alte dotări”, spunea Stan. Am spune că dacă aşa stau lucrurile, e normal ca acţionarilor, membrilor AGA şi CA, să nu le convină ca 1-1,5 milioane de euro din fondurile clubului să fie tocate pe modernizarea unei baze care nu este în proprietatea Oţelului. Deocamdată nu am reuşit să verificăm unul din zvonurile care circulă la Galaţi, conform căruia cumpărătorul misterios al Bazei Ancora, tranzacţia intermediată de Marius Stan, este proprietarului unui lanţ de malluri din România. Marius Stan, candidat al USL pentru Primăria Galaţi, se laudă că, odată ales primar, lângă stadionul Dunărea va fi construit un mall. Evident, unul din reţeaua respectivă.

Stan ameninţă cu procesul

Marius Stan a evitat să răspundă la telefon, oferind explicaţii doar cotidianului local „Viaţa Liberă”. A respins acuzaţiile, ameninţând cu un proces de calomnie:. „Atunci când obţii performanţe la un nivel foarte înalt, nu poţi evita să nu ai şi cheltuieli pe măsură. Ca să câştige campionatul, echipa a avut un număr mult mai mare de victorii faţă de anul precedent, asta înseamnă mult mai multe prime de victorie, deci cheltuieli în plus. Un capitol important l-au reprezentat şi primele pentru câştigarea campionatului, performanţa trebuia răsplătită. Numai cine nu ştie fotbal deloc nu poate înţelege asta. Au fost şi cheltuieli importante cu organizarea meciurilor din Liga Campionilor, dar şi venituri pe măsură. Toate aceste acuzaţii sunt doar aberaţii, nu sunt decât atacuri electorale, unii nu ştiu să-şi facă campanie altfel. O să intentez un proces pentru calomnie”.

Ziua Z

Miercuri ar putea fi ziua marilor clarificări la Oţelul. Este programată o şedinţă a CA. În ultimele zile nu a putut fi convocată o şedinţă a CA, pentru că cel care este preşedintele CA la Oţelul, Ionel Borş, este şi country managerul ArcelorMittal România, iar în aceste zile a fost în vizită la Bruxelles. Întoarcerea sa în ţară deblochează întrunirea CA. Este foarte posibil ca Marius Stan să nu se prezinte, pentru că joi, după ce Ioan Ungureanu i-a cerut lămuriri în legătură cu cheltuielile de la Oţelul, a anunţat că a intrat în concediu. Ungureanu a clarificat însă că preşedintele CA nu a aprobat cererea de concediu a lui Stan.
36.378 de euro, şi 2011. În condiţiile încasării de la UEFA a primelor 6,5 milioane de euro, 2011 a fost un an cu un profit „subţire”, de 326.000 euro.

Termocentrala Mintia se pregătește să tragă obloanele

Autor

Anamaria Nedelcoff

-

25 mai 2012

Județul Hunedoara riscă să rămână fără o importantă sursă de energie: Termocentrala Mintia. Din cauza nerespectării angajamentelor de mediu, grupurile termocentralei se vor închide rând pe rând, în anii viitori. Pierderile unității au ajuns și ele la o valoare impresionantă, de 170 milioane de lei. Costurile de producție sunt exorbitante, de 300 de lei\MW, în condițiile în care prețul de vânzare pe piața energiei, reglementat de ANRE, este de 235 de lei\MW. La acestea se mai adaugă neînțelegerile din ultima perioadă cu reprezentanții Companiei Naționale a Huilei, care vor mai mulți bani pe tona de cărbune

Prețul de producție al Termocentralei Mintia este în unele luni chiar mai mare de 300 de lei\MW, ceea ce reprezintă un record european, potrivit informațiilor obținute de Jurnal de Investigaţii.

”Acest preț ține foarte mult de management, dar și de performanțele grupurilor energetice, care la ora aceasta sunt foarte coborâte. Dau randament de 28-33%, în vreme ce în Uniunea Europeană se lucrează cu randamente de 42% și mai nou de peste 50%.”, declară persoane autorizate din cadrul termocentralei. Un alt factor de care depinde prețul de producție este calitatea și prețul combustibilului, grupurile fiind proiectate pentru un cărbune energetic de 4.200 kcal\t, iar cel livrat acum are în jur de 3.300 kcal\t și mai are 50% piatră”, susțin sursele din Mintia.

Instalații distruse

Piatra aflată în huilă distruge instalaţiile a căror întreţinere costă milioane de euro anual. Fiecare grup are două cazane, care reprezintă ”plămânii” grupului.

Preîncălzitoarele de aer ale acestora sunt înfundate cu zgură pietrificată și nu le curăță nimeni. Mai contribuie și vârsta, au fost construite în 1970, respectiv 1971. Ar trebui să producă 210 MW\grup. Dar, de exemplu, Grupul 4 nu poate produce mai mult de 123 MW\oră încărcat la maximum, deși turbina e bună, dar preîncălzitorii sunt înfundați.

Huila de Valea Jiului are cenușă 40% și 50% piatră. „Cât bagi în foc atâta scoți. Se distrug morile când se macină piatră în loc de cărbune, iar cenușa trebuie s-o pui undeva, împreună cu zgura. Alți bani și aici, plus că se mai duc alţi bani şi pe transport când cari 50% steril și piatră. Dacă ar fi fost separat fizic, cărbunele din Vale ar fi avut 5.400 kcal\t”, declară Cristian Vladu, fost director al Termocentralei Mintia.

Huila prea bună strică

Compania Naţională a Huilei livrează materie primă zilnic, dar fără contract. Și asta pentru că CNH e nemulțumită de prețul pe care-l oferă Mintia pe cărbune, 65 de lei\Gcal.

Paradoxal – termocentrala din capitala județului preferă importurile, oferind 85 de lei\Gcal, dar huila din import e ”prea bună” și strică, la rândul ei, instalațiile de ardere, care sunt proiectate pe calitatea cărbunelui din Valea Jiului.

Sindicaliștii din minerit consideră și ei că prețul de cumpărare a huilei din Vale e discriminatoriu. ”Contractul pe care îl avem cu Mintia face referire la puterea calorică. Acceptă minimum 3.300 kcal pe tonă. Ceea ce aduc din import are puterea calorică peste 5.000 kcal și nu-l pot arde. CNH primește 65 de lei\Gcal, pe când celor din import le dau 85 de lei. Este un lucru cu care noi nu suntem de acord. Piața energiei nu este liberalizată”, a declarat Petre Nica, președintele Sindicatului Muntele.

Oficialii CNH spun însă că, dacă cei de la Mintia nu ar fi mulțumiți, ar trebui să nu accepte cărbunele, dar, din punctul lor de vedere, ”huila răspunde pretențiilor beneficiarului”. Oana Stoicuţa, purtător de cuvânt al CNH declară : ”calitatea huilei livrate de CNH către Termocentrala Mintia este de 3.357 Gcal\t și răspunde pretențiilor beneficiarului. Precizăm faptul că huila livrată este recepționată cantitativ și calitativ de către reprezentanți ai Electrocentrale Deva-Mintia. În situația în care huila nu corespunde din punct de vedere calitativ, livrarea poate fi refuzată de aceștia”.

Reprezentanții CNH recunosc faptul că încă nu s-a ajuns la un contract între ei și Mintia, din cauză că nu s-au înțeles la preț. „Cantitatea de huilă programată a se livra în acest an către Mintia este de 1,29 milioane tone la preţul de 65 de lei pe Gcal”, precizează Oana Stoicuța.

Guvernul și Mintia acuză CNH

Totuși, situația din prezent este una bună, dacă se ia în calcul producția scăzută ce va urma după ce se vor închide minele declarate neviabile.

În perioada care va urma după intrarea în program de închidere a minelor EM Petrila, EM Paroșeni și EM Uricani, producția CNH va intra pe un trend descendent, fapt care va influența implicit și situatia livrărilor către beneficiari.Menționăm că, pentru anul 2012, producția aferentă celor trei exploatări este de 695 mii tone. „Producția CNH poate fi revitalizată doar în condițiile implementării unui program de retehnologizare cu accent pe creșterea productivității muncii”, explică oficialii CNH.

Mintia încă are pierderi, iar oficialii Guvernului spun că ar fi și din cauza prețului mai mare pe care îl cere CNH. ”Cărbunele din Valea Jiului pe care de câteva luni îl cumpără cu 72-73 de lei pe Gcal duce și acesta la pierderi, fiindcă prețul e prea mare. Când ai un consum foarte mare și capacitățile de producție sunt limitate”, a declarat, Caroly Borbely, secretar de stat în Ministerul Economiei.

Tiberiu Borca, actualul director al Termocentralei Mintia, nu a dorit să dea prea multe explicații în legătură cu pierderile de sute de milioane ale unității pe care o conduce. În opinia lui, singurul vinovat de pierderile de la Mintia este CNH, care a îndrăznit să ceară un preț mai mare pe Gcal. ”Întrebați-i pe cei din CNH de ce înregistrăm pierderi. Acestea sunt din cauză că prețul la materia primă a crescut corelat cu produsul finit”, a declarat, sec, Borca.

Probleme de mediu

La toate problemele enumerate se adaugă și cele legate de neîndeplinirea angajamentelor de mediu impuse de Uniunea Europeană. Astfel, în acest an, Mintia mai poate funcționa cu grupurile 2, 3, 4, 5, 6.

Dar grupul 2 mai are circa 2.500 de ore de funcționare. În anul 2013, Mintia trebuie să oprească grupurile 2, 3 și 4 pentru lipsa desulfurării, deci va mai produce doar cu grupurile 5 și 6. Începând cu 1 ianuarie 2014, Mintia se va opri complet, pentru că nici tehnic și nici fizic nu se mai pot executa lucrările de desulfurare, care durează minimum doi ani și nici nu au sursa de finanțare. „Ar fi putut să facă proiectele și să le depună pe Ministerul Economiei și al Mediului, dar nu le-au depus și nu au nici finanțare”, a declarat Bogdan Țîmpău, deputat PNL de Hunedoara.
Caroly Borbely spune însă că nu numai Mintia are probleme cu angajamentele de mediu, ci toate termocentralele din țară. ”Toți directorii au fost anchetaţi, cazul de la Mintia nu este singular. Sursele de finanțare sunt greu de găsit, iar acum suntem pe ultima sută de metri privind înființarea Complexului Energetic Hunedoara. Există o întârziere foarte mare cu aceste proiecte pe mediu, dar nu pot scrie eu proiecte în locul directorului. Până la urmă se vor găsi soluții”, precizează Borbely.

Producție scumpă și proastă

Cristian Vladu, fostul director al Termocentralei Mintia, explică faptul că nimeni în această țară nu cumpără energia produsă cu asemenea costuri pe piețele de energie care funcționează astăzi. Drept urmare, Guvernul, prin ANRE, reglementează niște prețuri pentru cei care produc scump și prost. ”Dar nu este vorba de orice prețuri. Acestea au un fundament științific, iar anul trecut prețul reglementat a fost de 235 de lei\MW. Soluția ar fi ca Mintia să-și micșoreze costurile până la pragul de rentabilitate, adică măcar până la concurența cu 235 de lei\MW. Statul știe de pierderile acestea și nu ia nicio măsură pentru simplul motiv că o mână o spală pe alta, afaceri, piese de schimb la suprapreț, certificate de noxe vândute sub prețul lor real și multe asemenea”, precizează Cristian Vladu.

PNL – un OZN electoral

Autor

Dănilă Chirovici

-

23 mai 2012

Liberalii au constituit întotdeauna o castă. Chiar dacă după 1989 se putea specula o stare de spirit „antisistem”, cei care au făcut-o au fost ţărăniştii. Ei au fost cei care s-au constiuit într-o mişcare/partid de masă. Cu consecinţele electorale vizibile în ziua de azi, dar ăsta este un alt subiect. Liberalii, nu! De la bun început au fost atomizaţi prin tot felul de „cluburi”. Până în 2000 au acţionat într-un fel de semiclandestinitate. Alegerile au fost pentru ei, până mai ieri, un fel de „ambâţ”.

Liberalii au avut de unde învârti bani. Tot felul de întreprinzători riverani, la care s-au adăugat investitorii strategici din marea familie europeană a liberalismului, au cotizat la o cauză comună. Care, fiind românească, fireşte, era spartă-n şaişpe! Până la urmă au reuşit să se adune împreună, să se lipească unii cu alţii. Ce a ieşit, vede astăzi oricine se uită la televizor sau citeşte presa. (Hai, că trebuie să vă simţiţi flataţi. Glumesc.)

Haos, Cataramă, Citroen etc

PNL nu a participat, propriu-zis, la alegerile de la începutul anilor nouăzeci. Nici măcar anul 1996 nu poate fi categorisit, pentru liberali, în registrul marilor combatanţi.

Atunci ei s-au lăsat purtaţi de valul imens de simpatie şi compasiune pe care l-a reprezentat CDR, lăsat moştenire de către seniorul Corneliu Coposu. Dar au ştiut să se menţină vii în atenţia opiniei publice. Au contribuit, masiv, la asta, Viorel Cataramă şi Călin Popescu Tăriceanu.

La un moment dat, cine îşi mai aminteşte, bravo!, Poşta Română se dădea pe roţi doar cu Citroen, timp în care Sorin Pantiş…. Altă poveste. Vorba e că ani de zile au existat şapte mii de feluri de liberali. Chiar şi după congresul din 1993, de la Braşov, tot au fâlfâit pe scena politică românească felurite aripi care încercau să ne facă să respirăm aerul liberalismului.

N-a fost să fie până în anul 2000. Cu toate că în 1996 PNL a participat la guvernare. Dar nu a reuşit să aibă o campanie de imagine la nivel naţional. PNL nu avea o firmă de consultanţă angajată (vorbesc despre o strategie comună, nu despre interesele fiecărui barosan în parte, şi gândul nu trebuie să ţi se fixeze pe Dinu Patriciu) şi nu avea nici măcar un Octav Cozmâncă. Adică o autoritate incontestabilă în domeniul organizării.

Problema majoră a liberalilor a fost, şi este până în ziua de astăzi, că nu au o bază de resurse umane. La capitolul ăsta sunt zero. Au cea mai slabă organizaţie de tineret, culmea!, şi cea mai slabă organizaţie de femei. Dacă ar fi să-i compari cu PSD ar fi ca şi cum ai compara Marte cu Venus si dacă i-ai compara cu PDL ar fi ca şi cum ai sta indecis între a alege să conduci un Ferrari sau o Dacia, nu Duster, de aia, Super Nova sau cum îi zicea.

Liberalii, ăia mulţi, câţi erau, se bazau pe o stare de entuziasm şi pe o gaşcă de ziarişti. Toţi erau adunaţi în cluburi, şi la propriu, şi la figurat. Remember, Sorin Roşca Stănescu, Petru Berteanu, ce vremuri!

Saatchi & Saatchi & Raluca Turcan

Din anul 2000 s-au schimbat aşezămintele. PNL avea deja la activ o perioadă de clocit banul public. Drept urmare s-au cumpărat profesionişti.

Raluca Turcan, Tătăran pe vremea aia, a fost artizana relaţiei cu firma Sachi & Sachi şi ulterior cu Ogilvy. Nişte copii faţă-n faţă cu armata pesedistă. Dar nota de plată a fost achitată şi experţii şi-au spus cuvântul. Lucru care s-a văzut în anii care au urmat.

PNL a devenit dintr-un partid politic, o formaţiune politică. O entitate care păstrează cadenţa atunci când defilează prin faţa publicului spectator. Cei patru milioane de euro despre care se vorbeşte (vreo trei sferturi plătiţi de Dinu Patriciu) n-au fost bani aruncaţi în vânt. PNL a pierdut totuşi alegrile din acel an. Nici nu se putea altfel, având în faţă un PSD sub ordinele lui Octav Coszmâncă şi un electorat predispus la mişto faţă preşedintele României, Emil Constantinescu.

Anul 2000 a însemnat însă pentru liberali o schimbare profundă de optică în privinţa abordării campaniilor electorale. Clasarea în spatele Partidului România Mare a fost un duş rece care i-a trezit la realitate pe cei mai mulţi dintre liberali. Epoca romantismului trecuse şi răsărea perioada pragmatică. Simboluri ale liberalismului interbelic, precum Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu Quintus ori Dan Amadeo Lăzărescu făceau un pas înapoi dinaintea sponsorilor partidului.

În peisaj a apărut Felix Tătaru. Acel Felix Tătaru care i-a asigurat lui Traian Băsescu victoria la Primăria Bucureştilor în anul 2000. Într-o competiţie în care actualul preşedinte al României pornise din poziţia de „favorit la înfrângere” în competiţia cu, daaaaaa!, Sorin Oprescu.

Şi-a făcut treaba Felix Tătaru şi cu PNL, care, în 2004, desigur, în alianţa D.A, s-a mai urcat o dată pe nişte fotolii ministeriale. Au avut un aport important la această evoluţie Adriana Săftoiu şi Dorel Şandor. Despre acesta din urmă câteva cuvinte: a apărut şi a crescut sub umbra lui Petre Roman, a făcut un stagiu de vreo patru ani şi la PSD, e „un bărbat foarte bine”, politolog cu acte-n regulă, despre care n-a auzit foarte multă lume, dar cei care au auzit au aflat că are şi niscaiva atestate şi pe la fosta Securitate, nu că asta ar mai însemna ceva în ziua de azi!

Tot în aceeaşi perioadă celebrul GUVR – Grupul un Viitor pentru România – care fusese profund ataşat cauzei lui Ion Iliescu la începutul anilor nouăzeci, s-a sucit brusc şi abrupt şi a cuplat la garnitura liberală.

Tot Silberstein, tot Filkenstein

Campania din 2008 s-a vrut a fi abordată în forţă. Drept urmare s-a apelat, la cine altcineva?, decât la atât de familiarii, casnici politicii româneşti, Tal Silberstein şi Arthur Finkelstein.

Cei care, pe lângă faptul că au făcut consultanţă politică pentru Ronald Reagan, Richard Nixon şi au creat personajul primarului New York-ului, Rudy Giulani, au mai pus umărul şi la campania PSD şi astăzi contribuie cu experienţa lor, aud?!, da, corect!!!, la efortul electoral al PDL.

Succesele lor în campaniile româneşti pot fi cuantificate statistic. La fel ca şi PSD, în 1996, şi PNL, în 2008, a pierdut alegerile generale. Dar într-un mod onorabil. O contribuţie majoră în toată această afacere a avut Multimedia Political Communication, firmă deţinută de Dan Andronic, ziarist şi intelectual totodată. Care a avut relaţii intime şi cu campania electorală a PSD-ului lui Adrian Năstase, din anul 2004, na, c-am zis-o şi p-asta! Rămâne-ntre noi: Dan Mihalache, şeful departamentului de comunicare din PNL, consilier de bază al lui Crin Antonescu, a fost pesedist de mare notorietate.

În 2008 însă PNL se prezenta electoratului, pentru prima dată, ca o formaţiune politică grupată, oferind o unică variantă de Dreapta. Ceea ce în anii anteriori nu se întâmplase. În 2000 din cauza conflictelor interne create de către Valeriu Stoica, în 2004 pentru că au fost nevoiţi să-şi cupleze mesajul cu Partidul Democrat, la vremea cu pricina reprezentant fruntaş al României în Internaţionala Socialistă.

Manual de Identitate Vizuală

Şi-am ajuns în zilele noastre, când PNL este din nou într-o alianţă electorală cu un partid de Stânga. Se pare că asta este o carte câştigătoare. Dacă se face şi PSD membru în Partidul Popularilor Europeni, iar e greu pentru PNL.

Deocamdată însă toate sunt la locul lor. În sensul în care toată campania electorală de anul ăsta şade, temeinic priponită, pe umerii lui alde Liviu Dragnea & Co. Aleargă şi liberalii în spate,

mai ridicând de câte un colţ al sacului, când apucă, nimic de zis. Dar altminteri social-democraţii sunt ăia care trebuie să centreze, tot ei să dea şi cu capu’ şi dacă se poate să şi marcheze.

USL a scos un Manual de Indentitate Vizuală. Practic, documentul, broşura, aia, ce e ea, a fost servită PNL care nici măcar n-a cotizat, colea, ceva, la inaugurarea luminii tiparului, cum ar zice prietenii mei care au fost la botezu’ lu’ fiică-mea.

Crin Antonescu aplică tactica privirilor pe geam şi se mai ia de guler cu cine apucă. În afară de manualul abia pomenit, PNL nu are o strategie de campanie propriu-zisă. Sigur, la nivel de filiale există tot felul de combinaţii şi de scheme electorale. Pe plan naţional însă, PNL priveşte lucrurile în perspectivă. Anume, mult deasupra. Survolează realitatea din România precum un OZN.

Cantacuzino, un fel de Pasteur ratat

Autor

Dănilă Chirovici

-

22 mai 2012

Este vorba, bineînţeles, despre cele două institute. Când se vorbeşte despre Institulul Cantacuzino, românii reverberează puternic. Intră ntr-un fel de rezonanţă patriotică. Îşi aduc aminte că sunt geniali. Asociază institutul Cantacuzino cu un fel de scut românesc împotriva tuturor relelor, a viruşilor, ptiu, ptiu, ptiu!!!, cu care suntem bombardaţi dinafara ţării. Cu preţul mic pe un vaccin care-ţi asigură o imunitate, beton! Bine, într-un fel aşa este. La Institutul Cantacuzino lucrează experţi care şi-ar găsi locul în orice sistem similar din lume şi, cu siguranţă, ar fi mult mai bine plătiţi. Da, de acord, Institutul Cantacuzino se află cu adevărat în serviciul public. Dar Institutul Cantacuzino este în afara regulilor economiei de piaţă şi nu respectă nici măcar normele GMP – Good Manufacturing Practice.

Toate problemele acestui Institut sunt fundamental legate de management. Un management care, începând din 1990 încoace, a refuzat să aplice reţeta de succes şi arhicunoscută a Institului Pasteur. Despre care va fi vorba imediat. Surse avizate din domeniul medical au făcut pentru Jurnal de Investigaţii o radiografie a cauzelor eşecului acestui institut.

Deocamdată se impune o istorie a preşedinţilor Institutului Cantacuzino, care redă, în oglindă, imaginea României. Primul preşedinte postdecembrist al Institutului Cantacuzino a fost Andrei Combiescu. Domnia sa a durat până taman în 2003. A fost schimbat cu Marian Neguţ, moment din care au început să se facă simţite jocurile politice.

În 2005, acesta fiind plecat la o reuniune a institutelor Pasteur, a fost schimbat din funcţie de către ministrul Sănătăţii de la acea vreme, Mircea Cinteză. În locul său este numit Lucian Radu, la intervenţia directă a lui Virgil Păunescu, fost şi actual consilier pe probleme de sănătate al preşedintelui României, Traian Băsescu. În perioada august/ septembrie 2005, acesta organizează un concurs pentru ocuparea funcţiei de director al Institutului Cantacuzino pe care…îl câştigă!

Bon. Din 2009 devine director interimar Radu Iordăchel, pus în funcţie de episodicul ministru Ionuţ Bazac. Atunci a fost dată lovitura cu vaccinurile împotriva gripei porcine. Iniţial exista un contract pentru cinci milioane de doze. Se produseseră deja trei milioane de doze când, brusc, o decizie a Agenţiei Naţionale a Medicamentului, purtând girul lui Daniel Boda, a stopat producţia ca fiind necorespunzătoare.

Vine ministru Cseke Attila, îl pune director pe Gabriel Ionescu. Radu Iordăchel dă în judecată decizia de demitere a sa din funcţie şi câştigă în 2012, când este repus în funcţie de către fostul ministru al Sănătăţii, Ladislau Ritli, coleg de partid (UDMR) al lui Cseke Attila. Asta este istoria complicată, fără sens, a mangenetului unei istituţii care, altminteri, ar fi putut fi o unitate de referinţă în Europa.

Nu respectă normele GMP

Este vorba despre nişte „standarde de calitate”. Good Manufacturig Practice. Linia de producţie este la două sute de metri de cea de înfiolare, ceea ce nu corespunde literii cărţii.

Asta însă nu ar fi mare lucru. Problema mare este că Institutul Cantacuzino desfăşoară trei activităţi care nu au cum să fie corelate. Cea de cercetare, de producţie şi de reactivitate. Conform legislaţiei în vigoare, nu poţi avea obiect de activitate şi cercetarea şi producţia de masă. Dimensiunea asta, de business, ar putea fi preluată de către o firmă specializată, eventual aflată în proprietatea statului român. Există! (Antibiotice Iaşi.)

S-au făcut presiuni mari de către aproape toţi miniştrii Sănătăţii pentru revenirea Institutului Cantacuzino în parametrii economiei de piaţă, pentru că despre legalitate nu mai poate fi vorba. În sensul în care nimeni din România nu îşi permite să se gândească, măcar, la o cale de acţiune în Justiţie a Institului Cantacuzino. Dar s-au făcut împrumuturi de la Banca Mondială şi s-au

accesat fonduri PHARE. Banii s-au risipit aiurea. În primul rând, din cauză că actualul sediu, un monument istoric de altfel, nu permite retehnologizarea conform standardelor cerute de GMP. La ora actuală, Institutul Cantacuzino are datorii în valoare de un milion de euro şi în conturi bani cât să plătească salariile timp de o lună.

De cealaltă parte, Institutul Pasteur, care este modelul pe care l-a copiat Institutul Cantacuzino, şi-a externalizat producţia de masă a vaccinurilor. Aici stă întreaga problemă. Institutul Cantacuzino a vrut, şi a reuşit, ca începând din 1990 să impună un monopol şi pe piaţa cercetării şi pe cea a producţiei. Dar nu a reuşit să şi managerizeze acest succes.

Epopeea directorilor este sugestivă. Postul de şef al Institutului Cantacuzino depinde de două ministere: cel al Cercetării şi cel al Sănătăţii. Până acum nu s-a putut pune în practică o politică de eficientizare a activităţii şi asta este rezultatul şi al bramburelii de la nivelul conducerii.

Tehnologii din anii 70 – 80

Cu toate că s-au făcut împrumuri substanţiale de la Banca Mondială şi s-au accesat fonduri PHARE medicii şi cercetătorii de la Institutul Cantacuzino lucrează pe aparaturi din secolul trecut.

Cea mare parte din vină o poartă, fireşte, conducerea intitutului. Pe de altă parte şi sindicaliştii s-au complăcut într-o stare de fapt care până la urmă s-a întors împotriva lor. Un fel de „ca pe vremea lu’ Ceauşescu” a condus la lipsa de eficienţă a Institului Cantacuzino, care acum stă cu mâna întinsă, în loc să producă veniturile pe care le-ar putea genera, beneficiind de renumele şi profesioniştii pe care îi are.

Au fost obţinute repetate derobări de la împrumuturile contractate în numele Institutului Cantacuzino. În privinţa vaccinurilor pe care le produce, majoritatea sunt reţete clasice. Nici nu s-ar putea altfel. Preţul scăzut al acestora este o variabilă care depinde de faptul că, practic, există un monopol de piaţă deţinut de Institutul Cantacuzino. Revenind la activitatea angajaţilor/sindicalişti. Aceştia s-au opus constant separării activităţilor de cercetare faţă de cele de producţie.

Singura soluţie, externalizarea

Cele relatate ar putea să semene cu o acuză adusă unui prestigios institut. Nu este aşa. Este ceea ce se întâmplă de fapt.

Cantacuzino a intrat într-un „modus vivendi”, într-un fel de a fi care îi asigură, cum-necum, o existenţă decentă. Starea asta de fapt trebuie schimbată. Ceea ce se întâmplă acum nu este nicidecum o rea-voinţă din partea autorităţilor. Nu are statul, cu atât mai puţin cetăţenii, nimic împotriva Institutului Cantacuzino.

Nu este vorba despre nicio conspiraţie mondială împotriva românilor. Nu încearcă nimeni să ne inoculeze viruşi sau să ne lase dezarmaţi împotriva acestora. Nu e vorba nici despre vreo malversaţiune economică. Evident, vaccinurile din import sunt mai scumpe. Dar nimeni nu împinge Institutul Cantacuzino către faliment. Dimpotrivă, de-a lungul timpului a fost ajutat de multe ori. Soluţia este cea pe care o ştie multă lume şi ar trebui să fie evidentă şi pentru şefii Institutui Cantacuzino, câţi vor fi fiind ei – externalizarea serviciului de producţie. Pentru că în felul ăsta ar putea să fie şi sprijiniţi de către stat, ca fiind reprezentanţi, în mod exclusiv, ai unui institut de cercetare.

Jaf de 260 milioane euro în sistemul de irigaţii din Dobrogea

Autor

Darius Martinescu

-

21 mai 2012

14.300 kilometri de conducte, 793 de staţii de pompare, 49 de amenjări de irigaţii. Cea mai importantă infrastructură de îmbunătăţiri funciare din România, a cărei valoare de inventar este de ordinul sutelor de milioane de euro, îşi dă în acest an obştescul sfârşit, sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor statului. Conductele sunt dezgropate pe kilometri întregi, pompele, smulse cu macaraua, iar apeductele, sfărâmate. Întregul patrimoniu al ANIF Dobrogea a fost vândut la fier vechi.

În timp ce fermierii constănţeni aşteaptă de doi ani semnăturile pentru începerea primului proiect de îmbunătăţiri funciare finanţat din fonduri europene, ultimele componente ale sistemului de irigaţii din Dobrogea sunt devalizate de hoţii de fier vechi.

Anul 2012 a debutat cu o intensificare a fenomenului infracţional în irigaţii. Dacă până acum ţinta atacurilor hoţilor erau exclusiv componentele metalice, în prezent infractorii au pus la punct o nouă metodă de devalizare – jgheaburile din ciment din compunerea apeductelor sunt pur şi simplu sfărâmate cu barosul. Armătura metalică este vândută la centrele de colectare a fierului vechi iar piatra este utilizată ca material de construcţie. Dintr-un jgheab lung de şase metri şi greu de căteva sute de kilograme, hoţii nu se aleg decât cu două-trei kilograme de fier. Valoarea unui element de apeduct este de peste 600 de lei, iar kilogramul de fier vechi este cumpărat la centrele de profil cu un leu.

La furat cu macaraua

Ultima staţie de pompare funcţională din zona Agigea a fost devalizată la sfârşitul anului trecut, chiar de sărbători. „Au venit cu utilaje şi echipamente. Pompele au fost smulse din staţie cu macaraua. Nu a mai rămas nimic”, povesteşte Gheorghe Lămureanu, reprezentantul Asociaţiei Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii Agigea şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor Agricoli Privaţi de Cereale şi Plante Oleaginoase Constanţa.

Staţia a fost preluată de la Administraţia Naţională de Imbunătăţiri Funciare iar fermierii au cheltuit sume considerabile pentru menţinerea ei în stare de funcţionare. Nu este singurul caz de acest fel. Toate cele trei staţii de pompare utilizate de agricultorii din zonă au fost complet devalizate.

„Începând cu anul 2000, am preluat trei staţii de pompare. După ce am investit în reparaţia lor, pază şi refacerea reţelei de alimentare cu energie electrică, din 2004 nu le-am mai putut utiliza prentru că SNIF (n.r. actuala ANIF) nu le-a mai alimentat cu apă”, a explicat liderul fermierilor. El a adăugat că prejudiciul total produs prin devalizarea celor trei puncte de pompare se ridică la un milion de euro. Adică 330.000 euro pentru fiecare staţie de pompare şi reţelele aferente.

Şi cum pe tot parcursul anului trecut au fost irigate 2.300 de hectare dintr-un total de 450.000, cât este capacitatea teoretică a sistemului de irigaţii din judeţul Constanţa, rezultă că în 2011 ANIF a înregistrat o producţie de sub 0,5 %. Practic, s-a irigat doar în două zone de mici dimensiuni, restul sistemului fiind la discreţia hoţilor.

12.300 km de conducte, la fier vechi

Potrivit ultimului raport dat publicităţii de către ANIF Dobrogea, la nivelul anului 2008, Sucursala Teritorială Dobrogea, care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul judeţelor Tulcea şi Constanţa, are în administrare suprafeţe amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare ce totalizează peste 770.000 ha.

Ponderea în activitate este deţinută de lucrările de irigaţii (582.589 ha), desecare prin pompare pe alte 52.127 ha, lucrările de combatere a eroziunii solului se întind pe 91.651 ha iar apărarea împotriva inundaţiilor vizează 45.769 ha. Potrivit ANIF, lucrările de irigaţii sunt distribuite în 49 de amenajări de irigaţii care sunt alimentate de 793 staţii de pompare, din care: staţii de pompare de bază – 46, staţii de repompare – 116 şi staţii de punere sub presiune – 631, din care 68 s-au transferat la organizaţiile şi asociaţiile utilizatorilor de apă pentru irigaţii.

Apa este preluată de staţiile de pompare de bază şi transportată la punctele de livrare prin canale de aducţiune şi distribuţie cu o lungime totală de 2.000 km (din care a fost transferată la asociaţii o reţea de 33 km). Distribuţia apei către plante se realizează gravitaţional sau prin punere sub presiune prin reţeaua de conducte îngropate cu o lungime totală de 12.300 km (din care 128 km au fost predaţi la asociaţii). Dacă luăm în calcul prejudiciul produs de hoţi în cazul fermierilor de la Agigea şi numărul total al staţiilor de pompare din Dobrogea, rezultă că atacurile hoţilor asupra întregului sistem de irigaţii produc pagube de peste 260 milioane de euro. Asta fără să mai punem la socoteală miile de kilometri de conducte şi apeductele din câmp, care nu sunt păzite de nimeni.

Lupul, paznic la conducte

Din păcate pentru agricultorii constănţeni, hoţii scapă de fiecare dată basma curată. Liderul fermierilor spune că lucrează în agricultură din 1974 dar nu a văzut o asemenea nepăsare din partea statului.

„Am fost în instanţă. Hoţii nu au fost condamnaţi pentru că noi nu ne putem constitui parte în proces, întrucât nu suntem proprietarii de drept ai staţiilor de pompare, iar ANIF le-a scos deja de pe inventar, pentru că sunt foarte vechi”, îşi varsă oful Gheorghe Lămureanu. „31 de ani au fost pe câmp călare sau cu şareta, nu cu maşina, cum se face acum. Este revoltător. Ei (n.r. guvernanţii) nu vor ca noi să mai producem”.

Mai mult decât atât, în urma cercetării unor cazuri de furturi de conducte în zona Topraisar, poliţiştii au descoperit în acest an o reţea infracţională care cunoştea cu exactitate amplasamentul conductelor ANIF din câmp, ceea ce înseamnă că hoţii merg mână în mână cu unii salariaţi ai administraţiei. „Hoţii au săpat exact deasupra conductelor. Nu aveau cum să cunoscă traseul subteran al ţevilor decât dacă ar fi fost îndrumaţi de către cineva care ştie acest lucru”, au precizat surse din cadrul Poliţiei.

Un caz asemănător cu cele prezentate mai sus a fost descoperit de poliţiştii constănţeni în cursul lunii noiembrie. Hoţii au devalizat un întreg sistem de pompare care se întinde pe kilometri întregi în apropierea Dunării. Infractorii au săpat, cu ajutorul unor utilaje, la doi metri adâncime în pămănt pe distanţe de câteva sute de metri pentru decopertatea unor conducte magistrale cu diamentru de un metru, pe care apoi le-au tăiat şi vândut la fier vechi. Operaţiunea s-a desfăşurat numai noaptea, timp de mai multe săptămâni. Potrivit oamenilor legii, nu trece zi fără să fie semnalate atacuri la reţeaua de irigaţii din Dobrogea.

Apa, la concurenţă cu motorina

În consecinţă, pentru acest an se preconizează un dezastru în irigaţii. „Nici vorbă să fie udate mai mult de 2.000 ha în 2012. Două udări te costă 2.000 de lei pentru fiecare hectar”, a explicat Gheorghe Lămureanu.

Cu această suprafaţă irigată, judeţul Constanţa s-a întors în timp cu 50 de ani, atunci când la Constanţa au fost puse bazele actualului sistem de irigaţii şi când agricultorii udau câmpul cu

sacaua. Potenţiali beneficiari ai celui mai complex sistem de îmbunătăţiri funciare din ţara noastră, agricultorii constănţeni sunt nevoiţi să achite unele dintre cele mai mari tarife la irigaţii. Pentru ca apa să ajungă în toate colţurile judeţului, litoralul dispune de trei trepte de pompare, care transportă apa până la o diferenţă de nivel de 130 de metri.

Tarifele sunt pe măsură. Potrivit centralizatoarelor de tarife ale ANIF, cel mai mare preţ pentru apă îl vor plăti în acest an cultivatorii din zona Galeşu, respectiv 914,47 de lei pentru mia de metri cubi. Anul trecut, recordul în materie de preţ a fost înregistrat în zona localităţilor Nicolae Bălcescu şi Mircea Vodă, alimentate din sistemul Carasu, unde agricultorii au cumpărat apă cu 989,79 lei mia de metri cubi, preţ la punctul de livrare. În 2010 fuseseră înregistrate tarife record, de 3.511,75 lei la pentru mia de metri cubi la punctele de livrare din zona localităţii Lanurile, alimentate din sistemul Carasu Sud. Rezultă un preţ maxim de 3,5 lei pentru fiecare metru pătrat irigat, respectiv jumătate din preţul unui litru de motorină utilizat în agricultură.

Livada din „Afganistan”

Pentru că tot am amintit mai sus de anii 60, atunci când fermierii constănţeni utilizau metode rudimentare, la Agigea, pe malul canalul Dunăre- Marea Neagră, unul din principalii furnizori de apă pentru irigaţii din Dobrogea, pe o suprafaţă de cinci hectare creşte o livadă de pomi fructiferi udată numai cu cisterna.

„Lucrătorii îi spun Afganistan, pentru că aici nu avem nici apă potabilă şi nici apă pentru udat. Aici apa pentru irigaţii ne-ar costa 2.700 lei mia de metri cubi, în condiţiile în care la o sută de metri de livadă este canalul”, a explicat preşedintele Asociaţiei Producătorilor Agricoli Privaţi de Cereale şi Plante Oleaginoase.

Biserica Evanghelică restaurează de mântuială monumente UNESCO

Autor

Dănilă Chirovici

-

21 mai 2012

Pe bani europeni, Biserica Evanghelică din România restaurează de mântuială nouă lăcaşe de cult, clădiri de patrimoniu. Ţigle de plastic, pereţi tencuiţi necorespunzător, mortar cu o compoziţie îndoielnică – acestea sunt numai câteva dintre aspectele semnalate în mai multe rapoarte întocmite de specialişti în restaurare şi care sunt prezentate în exclusivitate de Jurnal de Investigaţii. Calitatea lucrărilor a fost criticată şi de cel care a restaurat Palatul Buckingham, Sir Hendry Rumbold, dar şi de reprezentantul Fundaţiei Prinţului Charles în România, John Munro.

Peste cinci milioane de euro au fost aruncate de Biserica Evanghelică din România în cea mai mare operaţiune de reabilitare şi restaurare a Bisericilor fortificate din Transilvania, unele declarate monumente UNESCO, proiect început la mijlocul anului trecut.

Deşi lucrările trebuie derulate numai de specialişti, astfel încât orice intervenţie să păstreze patina timpului, şantierele sunt populate de muncitori necalificaţi, nemonitorizaţi, care aruncă din mistrie şi cancioc cu var “Made in Turkey” şi chiar ciment “îndoit” pe alocuri cu pământ galben. Primele rezultate se văd cu ochiul liber în cazul Bisericilor de la Criţ şi de la Mesendorf, din judeţul Braşov, unde unele ţigle vechi de sute de ani au fost sparte şi înlocuite cu unele nou-nouţe, din plastic.

Se lucrează la nouă biserici

Proiectul, denumit „Tezaure Fortificate Redescoperite – Dezvoltare Durabilă a Regiunii Centru prin punerea în valoare a potenţialului turistic al reţelei de biserici fortificate săseşti din Transilvania”, dispune de finanţare europeană de aproximativ patru milioane de euro şi de cofinanţare a statului român de un milion de euro.

Potrivit paginii de prezentare, proiectul se desfăşoară în judeţele Sibiu, Alba, Mureş şi Braşov, beneficiarul direct fiind Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România, care a hotărât ca, într-o primă fază, din 18 biserici, la nouă să înceapă lucrările.

Bisericile fortificate care au intrat în reabilitare sunt Biserica Evanghelică Fortificată Archita, comuna Vânători, judeţul Mureş; Biserica Evanghelică Fortificată Apold, comuna Apold, judeţul Sibiu; Biserica Evanghelică Cloaşterf, comuna Saschiz, judeţul Mureş; Biserica Fortificată Buneşti, comuna Buneşti, judeţul Braşov, Biserica Evanghelică Fortificată Mesendorf, comuna Buneşti, judeţul Braşov, Biserica Evanghelică Fortificată Criţ, comuna Buneşti, judeţul Braşov; Biserica Evanghelică Fortificată Dealu Frumos, Comuna Merghindeal, judeţul Sibiu; Biserica Evanghelică Fortificată Netuş, comuna Iacobeni, judeţul Sibiu şi Biserica Evanghelică Fortificată Stejăriş, Comuna Iacobeni, judeţul Sibiu.

Lucrări necorespunzătoare

Probleme privind calitatea lucrărilor din proiect s-au identificat încă din luna iulie 2011 la bisericile fortificate din comunele Mesendorf şi Criţ, din judeţul Braşov.

Ele au fost semnalate într-un raport oficial, semnat de arhitecta proiectului din Mesendorf, Letiţia Cosnean, dar şi de Karl Helwig, reprezentantul beneficiarului, şi de Olimpiu Precup, inginer

constructor specializat în monumente. În cadrul inspecţiei de şantier s-a constatat execuţia foarte proastă a rostuirii, adică a tencuirii dintre pietre sau a cărămizilor din zidărie, a structurii de lemn a acoperişului cu aspect de provizorat, dar şi distrugerea unui număr mare de bucăţi de ţiglă veche de pe acoperişuri şi înlocuirea lor cu ţiglă nouă. Comisia a făcut recomandări precise către echipele de lucru, arătând cum trebuie să procedeze în continuare, astfel încât deficienţele să fie înlăturate, însă multe probleme nu au fost rezolvate nici până în ziua de astăzi.

Potrivit raportului, comisia a verificat rostuirea executată pe porţiuni de zidărie de piatră (zidurile de incintă), convenindu-se următoarele aspecte: “Este necesară o rostuire mai atentă, care să nu depăşească sau să înglobeze suprafata pietrelor; pentru porţiunile deja executate se va realiza curăţarea pietrelor şi evidenţierea clară a muchiilor prin metode care să nu deterioreze faţa vizibilă a pietrei. Compoziţia şi constituţia mortarului de rostuit este mult diferită faţă de original. La pipăire, mortarul folosit avea o duritate mare, iar culoarea deschisă contrasta cu zidul original”. Autorii raportului au mai constatat că pe unele porţiuni zidul istoric era clădit exclusiv cu pământ galben sau cu un procentaj dominant al acestuia în compoziţia mortarului.

„În lipsa unor studii de fundamentare de specialitate (analize de laborator) la etapa proiectului tehnic pentru stabilirea compoziţiei precise a mortarelor/tencuielilor s-a propus testarea pe teren a unor eşantioane de mortar cu compoziţie diferită (ex.: procent mai mare de pământ galben sau var etc.) care să se apropie atât în duritate, cât şi în cromatică cu mortarul original”, se mai arată în raport.

De asemenea, arhitecţii au atras atenţia asupra aspectului de clădire nouă pe care îl creează învelitoarele realizate exclusiv din ţiglă nouă, în cazul bisericii Saschiz, sau a anexelor bisericii de la Criţ. “S-a discutat pe marginea aspectului dorit de acoperiş cu patina originală şi, cu acest prilej, am redefinit conceptul de intervenţie minimală al proiectului, cu accent pus pe reparaţie, dar şi pe dorinţa unor intervenţii minim invazive vizual asupra ansamblului. Se doreşte din partea arhitecţilor găsirea unei modalităţi optime pentru realizarea unui acoperiş trainic, dar care să păstreze patina monumentului istoric”, se menţionează în documentul citat.

Specialiştii precizează că este de preferat utilizarea ţiglelor cu neregularităţi şi culori diferite, care contribuie la farmecul monumentului. „Astfel, se doreşte mai degrabă o garanţie a intervenţiei mai mică de 30 de ani, cât ar asigura realizarea unui acoperiş integral din ţigle noi de tip solzi, performante ca sistem de prindere şi etanşeitate, dar cu un aspect industrial şi se preferă realizarea unei combinaţii între elementele vechi şi noi cu necesitatea unei întreţineri constante minime în viitor”, se precizează în raport.

„Urecheaţi” de Buckingham

Felul în care sunt reabilitate bisericile-cetăţi din România a ajuns şi la urechile specialiştilor în restaurare de la Palatul Buckingham.

Sir Hendry Rumbold, cel care a primit titlul din partea Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, după ce a depus o muncă de restaurare de peste 25 de ani a Palatului Buckingham, a întocmit, alături de colaboratorul său John Munro, nimeni altul decât reprezentantul Fundaţiei Prinţului Charles în România, un raport extrem de critic, principala concluzie extrasă fiind aceea că bisericile sunt realmente într-un mare pericol. „Am văzut în experienţa mea profesională multe cazuri de restaurări inadecvate ale unor clădiri istorice, dar niciuna dintre acestea nu m-a şocat aşa cum a reuşit lucrarea de reabilitare a bisericii de la Criţ. Sunt extrem de îngrijorat că procesul de pseudorestaurare poate duce la afectarea valorii istorice a monumentelor. Din vasta mea experienţă, pot spune clar că materialele care sunt folosite în aceste proceduri nu ajută la procesul de restaurare, ci din contră, le accelerează degradarea”, a concluzionat restauratorul John Munro.

Metehne româneşti

Unul dintre specialiştii care au lucrat cu Sir Hendry Rumbold, Monica Popovici, ne-a precizat faptul că ceea ce se întâmplă în România în acest proiect se învaţă la cursurile de începători în ale restaurării, la capitolul „aşa nu”.

Ea a precizat că la începutul proiectului din România s-a oferit ca, prin intermediul Fundaţiei Prinţului Charles din România, Mihai Eminescu Trust, să monitorizeze buna derulare a operaţiunilor de la bisericile fortificate, ofertă declinată însă de conducerea Bisericii Evanghelice.

La fel a procedat conducerea Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice şi faţă de intervenţia noastră, instituţia nedorind să aducă nicio precizare faţă de situaţia relatată. Consistoriul a rămas insensibil şi la alte solicitări. „Am cerut Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice în repetate rânduri să-mi răspundă la întrebări privind neregulile – ceea ce nu au făcut. Printre nereguli am menţionat şi conflictul de interese în care se afla reprezentantul bisericii de pe şantierele Mesendorf şi Criţ, dl. Karl Hellwig, care, printr-o firmă sau fundaţie proprie, are personal angajat pe şantiere, cu toate că ar trebui să supervizeze în acelaşi timp lucrările. În paralel cu acele lucrări, Hellwig îşi renovează casa proprietate personală din comuna Criţ”, ne-a declarat Hans Hedrich, preşedintele organizaţiei Sighişoara Durabilă, implicată în monitorizarea proiectului derulat de Biserica Evanghelică. Agenţia de Dezvoltare Regională a refuzat să ne pună la dispoziţie documentaţia proiectului, invocând o clauză de confidenţialitate.

Romstrade îşi bagă în faliment propriii parteneri

Autor

Dănilă Chirovici

-

21 mai 2012

Nu mai puţin de 25 de subcontractori ai companiei Romstrade cer în instanţă insolvenţa firmei giurgiuvene patronate de „regele asfaltului” Nelu Iordache. Deşi dispune de bani în conturile firmei, acesta refuză să plătească facturile. Între timp, liberal convins fiind, Iordache semnează pe bandă rulantă contracte cu primăriile controlate de PNL, dar şi cu CNADNR, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor.

Una dintre cele mai mari firme care activează în domeniul infrastructurii, respectiv în construcţia şi reabilitarea de drumuri, Romstrade, patronată de omul de afaceri Nelu Iordache, a înregistrat anul trecut şi anul acesta împotriva sa nu mai puţin de 23 de dosare, iniţiate de un număr de 25 de societăţi creditoare, având drept obiect cererea de declanşare a procedurii de intrare în insolvenţă a firmei.

Compania, înregistrată în comuna Adunaţii Copăceni, judeţul Giurgiu, nu şi-a achitat datoriile băneşti faţă de diverşi subcontractori care i-au furnizat produse, dar nu şi-au primit banii de cel puţin şase luni. Romstrade a primit de la stat, în ultima perioadă de timp, contracte care însumează peste 250 milioane de euro, pentru diverse lucrări de infrastructură, cum ar fi drumul Transalpina. Pentru Romstrade sumele datorate nu sunt mari, dar pentru firmele mai mici care au avut contracte cu firma lui Iordache neplata banilor de atâta amar de vreme poate însemna condamnarea la faliment.

Păgubitul, bun de plată

Una dintre firmele care au cerut intrarea în insolvenţă a Romstrade este Vesta Investment SRL, pentru o datorie de 455.000 de lei, contravaloarea mărfii livrate, plus 92.182 de lei reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, socotite până la data de 5 decembrie 2011.

Contractul între cele două firme a fost semnat la data de 2 decembrie 2010, având drept obiect livrarea unor produse. Vesta a livrat la timp şi în bune condiţii respectivele produse, neînregistrându-se din partea Romstrade nicio reclamaţie faţă de îndeplinirea condiţiilor contractuale. Cum nici până azi Nelu Iordache nu a plătit vreun leu din datorie, societatea sa a fost chemată în judecată la Tribunalul Giurgiu, pentru pronunţarea insolvenţei. Dar la tribunal, supriză ! Tot cel păgubit, adică Vesta, trebuie să dea bani, pentru ca să se judece procesul. Astfel, Tribunalul Giurgiu, unde este fieful de necontestat al lui Iordache, a cerut ca atât Vesta, cât şi celelalte firme păgubite să plătească o cauţiune de 5% din valoarea creanţei, respectiv, în cazul Vesta Investment, de 27.369 de lei.

Şi firma Stelian Media SRL are de încasat de la Romstrade 100.000 de lei, pentru un contract de furnizare de păcură. Acestea sunt doar două exemple din zecile de cazuri cu care se confruntă firma patronată de Nelu Iordache.

Unii patroni înşelaţi au declarat că, în bătaie de joc, li s-a arătat că Romstrade are destui bani în conturi, “dar ne-au spus că ne vor da banii atunci când vor vrea ei şi dacă vor vrea, aşa că să nu-i mai batem la cap. Tactica este să amâne plata până la Sfântu’ Aşteaptă, până chiar în momentul în care insolvenţa este gata să fie pronunţată. Abia atunci plătesc, dar pentru unele firme, care şi aşa au mari probleme, poate fi prea târziu “.

Nelu merge mai departe

Conform celor afirmate de juriştii consultaţi de Jurnal de Investigaţii, procedura de plată a unei cauţiuni este foarte rar folosită de instanţe, atunci când judecă cereri de intrare în insolvenţă.

“Absurdul situaţiei este evident – adică tot cel păgubit, pe româneşte tot cel ţepuit, să scoată bani din buzunar ? Unele firme mici, care nu şi-au primit banii pentru bunurile sau serviciile livrate şi care sunt practic şi ele în faliment, chiar nu au de unde să achite cauţiunea aceasta de 5 % din valoarea creanţei. Atunci, prin stabilirea unei astfel de obligaţii de plată, instanţa şi judecătorul sindic condamnă practic firma aceea la imposibilitatea de a-şi recupera banii şi de a i se face dreptate”, afirmă avocatul Ştefan Baranga, un specialist cu îndelungată practică în domeniul insolvenţei şi lichidării societăţilor comerciale.

Interesant este faptul că, folosind acest mod de lucru total incorect, care duce la falimentarea firmelor mai mici, totuşi Nelu Iordache, prietenul tuturor guvernelor (dar mai ales al liberalilor şi al fostului ministru al Transporturilor, Ludovic Orban) se descurcă în continuare, participă la licitaţii şi câştigă contracte dintre cele mai bănoase. Un astfel de exempul este cel încheiat cu Primăria Otopeni (fief liberal), la data de 12 septembrie 2011, având valoarea de 1.112.552.346 de lei fără TVA. Licitaţia deschisă, la care a existat un singur ofertant, a fost câştigată de asocierea SC Romstrade SRL şi SC Arcadia Engineering SRL, cu Romstrade drept lider. Contractul constă în lucrări de infrastructură în oraşul Otopeni, respectiv lucrări de drumuri, lucrări de alimentare cu apă, lucrări de canalizare, iluminat stradal şi servicii de proiectare tehnică pentru construcţia de lucrări publice. Conform Anunţului de atribuire a contractului din 1 februarie 2012, pot fi folosiţi subcontractori pentru realizarea obiectivului. Există astfel posibilitatea de a apărea alţi clienţi ai Romstrade (subcontractori pentru respectiva lucrare) care vor fi înşelaţi la plată şi care vor fi la rândul lor obligaţi să ceară intrarea în insolvenţă a firmei „regelui asfaltului”.

Asfalt şi asigurări

Dar nu numai cu primăriile liberale a reuşit Nelu Iordache să obţină contracte, ci şi cu companiile din subordinea ministerelor conduse de pedelişti. Şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România (CNADNR) i-a atribuit lui Iordache, în ianuarie 2011, un contract de reabilitare a DN 6 Alexandria – Craiova, în valoare de 137 milioane de lei, fără TVA.

Finanţarea proiectului este asigurată de Uniunea Europeană, prin Fondul European de Dezvoltare Regională. Tot CNADNR i-a mai atribuit un alt contract lui Iordache-Romstrade, în luna martie a anului trecut, pentru modernizarea DN5, între Bucureşti şi Adunaţii Copăceni, adică taman sub fereastra primului asfaltator al ţării. Contractul are valoarea de 80,2 milioane lei, fără TVA. Şi aici finanţarea este asigurată de Uniunea Europeană, prin Fondul European de Dezvoltare Regională.

Mai nou, Iordache a decis să intre şi pe piaţa asigurărilor. Astfel, compania Romstrade a achiziţionat un pachet reprezentând 98,5 % din acţiunile companiei ABC Asigurări, la o valoare de 4,5 euro per acţiune, adică o sumă totală de 6,7 milioane de euro. Cei care vor lua grosul banilor sunt Hidroconstrucţia Bucureşti, care are un pachet de 55 % din acţiunile ABC Asigurări, şi Iridex Group, cu 17,6% din capitalul social.

Şi ceva şi mai nou – Iordache vrea să construiască un nou aeroport la Adunaţii Copăceni, ca un concurent direct al Otopeniului. Investiţia este preconizată a se ridica la circa 200 milioane de euro. Averea estimată a lui Nelu Iordache este de circa 115 milioane de euro, ocupând locul 56 în ultimul Top 300 Capital.

Jurnal de Investigaţii a încercat, fără succes însă, să obţină un punct de vedere de la Nelu Iordache în privinţa celor prezentate mai sus.

Ziarul de Investigații

PAID intră oficial sub tutela familiei Adamescu

PDL – o hologramă electorală

În Ilfov, prosperă evazioniştii şi şefii Fiscului

Revoluţionarii Vasluiului: bodyguarzi şi alţi oportunişti

Fostul şef de cabinet al lui Blejnar, dat în urmărire internaţională

Management coroziv la Oţelul (II). Cum a tocat Marius Stan banii campioanei

Termocentrala Mintia se pregătește să tragă obloanele

PNL – un OZN electoral

Cantacuzino, un fel de Pasteur ratat

Jaf de 260 milioane euro în sistemul de irigaţii din Dobrogea

Biserica Evanghelică restaurează de mântuială monumente UNESCO

Romstrade îşi bagă în faliment propriii parteneri

Rămâi conectat

Ultimul articol

AUR depune moțiune de cenzură împotriva unui ministru PSD

Grevă la compania de transport public din Constanța

Fost ministru al Transporturilor, reținut; este acuzat că a încercat să-l mituiască pe directorul...