Un tulcean, singurul beneficiar al fondurilor europene pentru pescuit

Autor

4 martie 2013

Cei şase ani de implementare a fondurilor europene pentru modernizarea navelor de pescuit româneşti nu a ajutat cu nimic comunităţile pescăreşti şi nici societăţile din domeniu. Măsura 1.3, aşa cum este denumit programul „Investiţii la bordul navelor de pescuit şi selectivitate” în terminologia Autorităţii de Management pentru Programul Operaţional de Pescuit, a fost închisă dezastruos pentru statul român- din fondurile de două milioane de euro alocate pescadoarelor româneşti a fost cheltuită o suă infimă: puţin peste 100.000 euro, reprezentând o singură cerere de finanţare, şi aceasta onorată după un an de aşteptări. Jurnal de Investigaţii l-a găsit pe singurul beneficiar al fondurilor europene destinate pescuitului: omul de afaceri tulcean Dan Buhai.

2013, ultimul an pentru implementarea Programului Operaţional pentru Pescuit, încheie dezastruos sesiunea alocării fondurilor europene din actualul exerciţiu finaciar, aşa cum a relatat Jurnal de Investigaţii în numărul precedent..
O singură navă de pescuit a beneficiat de fonduri europene în cei ciinci ani de derulare a POP. Este vorba de „Flamingo 4”, care aparţine societăţii Miadmar Fishing SRL din Tulcea şi este un trauler construit în 1996 la Şantierul Naval Tulcea. Până în 2004, pescadorul a purtat numele de „Chefalu 17”. Firma tulceană a primit, prin contractul 173/21.11.2012, suma de 502.656 de lei pentru dotarea navei cu un sistem modern de preparare a gheţei din apa de mare şi modernizarea punţii de lucru. În prezent, traulerul este singura navă de pescuit modernizată potrivit normelor europene care are şanse de a supravieţui perioadei negre prin care trece acum pescuitul românesc la Marea Neagră.
Dan Buhai, acţionarul societăţii tulcene, îşi aminteşte calvarul obţinerii banilor europeni: „Am depus dosarul şi exact când s- a împlinit un am m-au chemat să semnez. Am semnat contractul în noiembrie anul trecut şi până în prezent nu am primit nici un ban”. În opinia sa, unul din principalele dezavantaje ale programului de investiţii finanţat din fondurile europene este faptul că nu se acordă finanţări pentru modernizarea sau schimbarea motoarelor navelor. „Te obligă să reduci cu 20% puterea motoarelor şi îţi dau doar 20% din valoarea investiţiei. Motoarele la o navă constituie o economie importantă. Este descurajant din toate punctele de vedere”, a explicat Dan Buhai.

Nu există porturi pescăreşti

Reprezentantul Miadmar a precizat că în prezent nu există pe tot litoralul românesc un port specializat pentru operarea navelor de pescuit iar statul este total dezinteresat de rezolvarea problemelor pescarilor.
„Nu există port pescăresc la Marea Neagră. Nu au amenajat un chei pentru pescadoare. Spre exemplu, bulgarii au cinci porturi pescăreşti”, a spus Buhai. La rândul lor, pescarii constănţeni susţin înfiinţarea unui port specializat, însă statul nu a mişcat un deget. „Nu se vrea. Pe noi ne dărămâ pe unde apucă”, a declarat Piu Iordache, secretarul general al Asociaţiei de Pescuit Sportiv şi Agremet Delfinul din Eforie Sud. Reprezentantul pescarilor a făcut referire la episodul din 2008, atunci când întreg satul pescăresc unde funcţiona asociaţia a fost demolat de către Primăria Tulzla, pe a cărei rază administrativă se afla comunitatea de pescari. O acţiune similară a avut loc în 2000, când Primăria Constanţa a băgat buldozere în portul turistic Tomis, pentru a demola satul de pescari care funţiona acolo. În ambele cazuri, autorităţile locale au demolat cabanele pescarilor pentru a face loc caselor de vacanţă. Potrivit lui Puiu Iordache, existenţa unui port pescăresc la Marea Neagră ar facilita considerabil controlul statului asupra pescuitului. „La noi nu există o lege care să acopere pescuitul. Totul este considerat braconaj. Un port pescăresc ar putea fi amenajat la Eforie sau Midia. Există spaţii şi necesită investiţii minime: instalaţii de chei şi un depozit”, a mai spus liderul pescarilor.

Bani pentru a renunţa

AMPOP stă mult mai bine în ceea ce priveşte implementarea Măsurii 1.1 „Încetarea permanentă a activităţii de pescuit”, respectiv ajutorul financiar european alocat firmelor şi persoanelor fizice din domeniul pescuitului care renunţă la această activitate.
Potrivit instituţiei, în cei şase ani de fonduri europene au fost depuse 44 de cereri de finanţare, din care 13 au fost selectate ca eligibile şi au intrat la plată, beneficiarii primind aproximativ 10 milioane de lei, respectiv 2,2 milioane de euro, dintr- un buget total alocat pentru această măsură de 3,5 milioane de euro. Şase firme care deţineau tot atâtea nave de pescuit, precum şi 13 pescari care au activat la bordul acestor nave, dar şi la bordul altor ambarcaţiuni pescăreşti scoase din uz, au beneficiat de sume cuprinse între două milioane de lei şi câteva zeci de mii de lei pentru încetarea pescuitului.
Din păcate pentru comunităţile pescăreşti, acest raport extrem de pozitiv, dacă îl privim prin prisma gradului de absorbţie de 62, 89%, este unul dezastruos pentru viitorul acestei activităţi. Fără să fie completată cu investiţii în modernizarea navelor de pescuit şi achitiţia de noi ambarcaţiuni, această măsură a falimentat practic pescuitul maritim românesc prin trimiterea la fier vechi a şase pescadoare, precum şi scoaterea din uz a mai multor ambarcaţiuni de mici dimensiuni. Conform normativelor UE, România ar fi trebuit să- şi adapteze urgent flota de pescuit astfel încât să existe un echilibru durabil între capacitatea de pescuit şi resursa accesibilă şi disponibilă. În concordanţă cu Politica Comună de Pescuit, statul român trebuia să menţină un nivel minim al numărului de nave (minimum vitalis), care ar fi estimat la 12-13 vehicule moderne şi performante.
În ceea ce priveşte pescuitul la scară mică, este necesară modernizarea ambarcaţiunilor în scopul îmbunătăţirii siguranţei navigaţiei şi a condiţiilor de păstrare a capturilor la bord. Potrivit POP, în intervalul 2007- 2010 cel puţin jumătate dintre navele mari de pescuit trebuia să fie modernizate, o cincime din motoarele vechi şi poluante dela bordul acestor nave trebuia schimbate cu unele mai mici ca putere, dar mai ecologice, iar 300 de pescari să fie instruiţi în domeniul pescuitului ecologic. Flota de pescuit românească ar fi trebui să fie formată în 2013 dintr- un procent minim de 80% din nave modernizate, 60% din motoarele navelor să fie ecologice şi 600 de pescari şcoliţi. De asemenea, cel puţin 15% dintre activităţile de producţie ar trebui să fie prietenoase cu mediul, iar România ar trebui să deţină trei porturi pescăreşti la standardele UE.
Aceste procente nu au nici o valoare, din simplul motiv că nu mai există flotă de pescuit. Cantităţile de peşte au scăzut considerabil în ultimii ani, la fel şi industria autohtonă a produselor din peşte. Aceasta în condiţiile în care cele cinci axe de finanţare POP totalizează nu mai puţin de 307,6 milioane de euro, bani care ar fi trebuit să fie consumaţi până în acest an pentru relansarea pescuitului.

Jaful de la IPO

Statul român a fost, până în 1989, o adevărată forţă în pescuitul mondial. În 1989, Întreprinderea de Pescuit Oceanic deţinea un număr de 50 de nave, din care 38 erau pescadoare și 12 nave frigorifice de transport (Polar), deservite de 5.125 de salariați. După 1990, activitatea IPO s- a redus considerabil, întreprinderea ajungându să deţină în 1997 numai 16 nave, majoritatea defecte, şi 843 de salariați. În 1998 întreprinderea a intrat ofical în faliment, iar în 2005 mai avea un singur angajat şi doar trei pescadoare inactive. Un singur pescador din flota fostei Intreprinderi de Pescuit Oceanic a supravieţuit. „Someş” este un pescador din clasa Atlantic 2, construit în 1971 la şantierul naval VEB Volkswerft Stralsund din fosta Republică Democrată Germană. Lansat pe mare un an mai târziu, pescadorul a activat până în 1989 în zona Mauritaniei şi Atlantic. Cu o lungime de 82 de metri, „Someş” avea o capacitate de 57 de vagoane de peşte. Echipajul era alcătuit din aproximativ 80 de oameni, care lucrau non stop la prinderea, prepararea şi ambalarea peştelui. Din uzina plutitoare nu a mai rămas decât corpul. Vasul a fost transformat în navă de cercetare, i s-a schimbat numele în „Mare Nigrum” şi este operat de Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Geologie şi Geoecologie Marină GeoEcoMar. Pe vas lucrează 25 de cercetători şi tot ataţia marinari.

Băieţii deştepţi din shipping, scăpaţi basma curată de AVAS

Autor

Dănilă Chirovici

1 martie 2013

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului închide ochii la o megaescrocherie în care au fost implicaţi funcţionari din Ministerul Transporturilor, companiile de navigaţie de stat, Bancorex şi câteva zeci de societăţi cu răspundere limitată. În loc să recupereze prejudiciul de peste 75 milioane de dolari de la debitorii Bancorex, AVAS a aşteptat ca firmele datornice să intre rând pe rând în faliment, iar în prezent sunt şanse zero ca statul să-şi mai poată lua banii înapoi. Printre cei implicaţi, un partener de afaceri al senatorului PC (fost PDL) Mircea Banias

La peste un deceniu de la preluarea creditelor neperformante de la Banca Română de Comerţ Exterior, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului le-a dat o nesperată mână de ajutori „băieţilor deştepţi” din transporturile navale.
Sub pretextul că nu are bani pentru derularea procedurilor judiciare, corespondenţă şi timbre, AVAS a tărăganat executarea datirnicilor fix cât timp aveau nevoie firmele cu pricina pentru a scăpa de rigorile legii. Pe lista datornicilor Bancorex figurează câteva zeci de firme cu activitate în shipping, primele zece dintre acestea totalizând, alături de defunctele companii maritime de stat Navrom şi Rompline, o sumă totală de 75,14 milioane de dolari, monedă în care au fost făcute împrumuturile la acea vreme. Interesant este faptul că toate aceste firme datornice sunt, în prezent, radiate sau în procedura falimentului, astfel încât statul român, prin AVAS, nu mai are nici o şansă să recupereze restanţele.
Alături de firmele de apartament, printre clienţii Bancorex figurează şi companiile de navigaţie de stat, care au accesat şi ele credite pentru a acoperi găurile lăsate de firmele cu răspundere limitată. Oficial, împrumuturile au fost făcute pentru retehnologizarea navelor, însă în realitatea banii au ajuns în buzunarele „băieţilor deştepţi”.

Escrocherie la puterea a treia

Mecanismul escrocheriilor a fost foarte bine pus la punct, după un sistem asemănător cu cel din binecunoscutul dosar Flota, numai că de această dată banii nu au intrat în conturile unor firme înmatriculate în paradisuri fiscale, ci chiar în România.
„Au luat bani de la stat cu navele statului. Au luat credite de la Bancorex să le repare (n.r. – navele preluate în contracte de bareboat) dar numai reparaţii nu au fost. În afară de vreo două companii, nimeni nu a mai dat banii înapoi”, îşi aminteşte Adrian Mihălcioiu, reprezentantul ITF România, de perioada de „glorie” a tunurilor din shipping, 1996- 2000. „Au rămas datorii de multe milioane de dolari. S-au reţinut navele în porturi”, a precizat oficialul ITF, care a explicat că până la urmă datoriile companiilor maritime de stat rezultate ca urmare a închirierii navelor către societăţi cu răspundere limitată au fost acoperite tot de la bugetul de stat.
Schema escrocheriilor era următoarea: nou-înfiinţata SRL prelua în sistem bareboat, respectiv un contract de închiriere în urma căruia firma dobândea drept de proprietate asupra navei pe perioadă determinată, unul sau mai multe vapoare comerciale, cu obligaţia de a asigura întreţinerea acestora şi plata diurnei către echipaj. Marinarii primeau, la acea vreme, atât diurna de la armatorul navei, cât şi salariu pe cartea de muncă la compania de stat unde erau încadraţi până la închirierea navelor.
Firma, în calitate de armator al vaporului, a contractat un credit pentru retehnologizarea navei, pe care l-a garantat cu bunul care face obiectul contractului, adică vaporul. Cum din baza de date a Bancorex reiese clar că firmele respective nu au mai restituit împrumuturile, navele ar fi trebuit sechestrate. Însă multe dintre aceste vapoare fuseseră în prealabil arestate în porturile străine, pentru neachitarea taxelor portuare de către societăţile care la agenturau, situaţie în care datoriile revin în sarcina navei şi, implict, a proprietarului de drept, companiile de stat. Astfel statul a fost ţepuit de două ori: odată cu creditele bancare şi a doua oară cu datoriile pe care navele le-au acumulat prin porturi.
A treia escrocherie a fost reprezentată de faptul că aceste companii de stat au fost nevoite să facă la rândul său împrumuturi pentru achitarea datoriilor navelor şi repatrierea echipajelor. Asta cu toate că firmele de stat nu au încasat un leu, sau în cel mai bun caz au primit sume modice, din exploatarea navelor. Mai mult, furia personalului navigant s-a îndreptat tot spre companiile-mamă, ori de câte ori marinarii au rămas neplătiţi.
Cele două companii de stat Navrom şi Romline deţineau împreună aproape 200 de nave specializate în transportul de măfuri generale. Conform unui raport al Ministerului Transporturilor privind „Organizarea, starea tehnică şi exploatarea flotei maritime în perioada 1990-1996″, la 1 ianuarie 1990 flota de transport a României avea 288 de nave cu un tonaj de 5,6 milioane tdw. Dintre acestea, 188 erau cargouri de mărfuri generale, reprezentând 25,6l % din flotă, 12 tancuri petroliere (19,5 %), 70 de mineraliere (53,2 %) şi 18 nave specializate (1,7 %).

Tunurile date la Bancorex

Prima pe lista neagră a Bancorex este CNM Navrom Constanţa, cu un sold de peste 22,6 milioane de dolari, urmată de Romline, cu 9,4 milioane de dolari.
Poziţia a treia este ocupată de Self Invest Maritime SRL Eforie (firmă implicată într-o afacere cu şapte cargouri care s-a sfârşti extrem de prost pentru stat şi în care a fost vehiculat numele lui Sever Mureşan), care are o datorie de peste 7,6 milioane de dolari la Bancorex. O sumă asemănătoare a împrumutat şi N.I. Johnson CO SRL Constanţa- 7,12 milioane de dolari, urmată de Şantierele Navale Rascala – 3,8 milioane de dolari, Pontus Shipping SRL – 3,3 milioane, Oscar Maritime SRL – 2,8 milioane. Urmează în topul datornicilor Conav J&T Shipping SRL, prima firmă privată de navigaţie de după 1989, deschisă de omul de afaceri Ion Jercan împreună cu un fost deputat FSN în vremea primului mandat al lui Traian Băsecu la şefia Ministerului Transporturilor, firmă care a ţepuit statul cu 2,6 milioane de dolari.
Mai adăugăm Euro Ship Management and Trading SRL – 2,2 milioane de dolari, First Shipping SRL Constanţa – 2,17 milioane de dolari, High Sea Services SRL – 2,16 milioane, Carta Shipping SRL – 1,8 milioane, Donau Sea Link SA Constanţa – 1,3 milioane, iar Duplex Maritime Company SRL Constanţa închide, cu o „gaură” de 1,002 milioane de dolari, seria ţepelor de peste un milion de dolari date statului român. Restul, până la 32 de firme de shipping, au contractat credite sub aceată valoare. Majoritatea acestor firme aveau sediul social în câte un apartament de bloc.
Interesant este că doar una dintre aceste firme mai este activă în prezent, respectiv Donau Sea Link SA, firmă care îl are ca asociat pe unul dintre partenerii de afaceri ai senatorului Mircea Banias, fost pedelist, actual conservator şi cercetat de DNA în dosarul „Vama Constanţa”.

De ce a stat AVAS cu mâinile-n sân

AVAS s-a justificat într- un mod de-a dreptul pueril nepăsarea cu care atratat problema Bancorex. „Activitatea de valorificare a creanţelor din portofoliul AVAS a fost afectată de o serie de greutăţi provenite din cauze externe, care exced atribuţiilor şi competenţelor AVAS, dintre care exemplificăm: lipsa fondurilor pentru efectuarea deplasărilor în teritoriu pentru identificarea bunurilor debitorilor, instituirii de sechestre, afişări de titluri executorii şi lipsa sumelor necesare transmiterii corespondenţei în termen (comunicări de titluri executorii, ordine de poprire, corespondenţă specifică desfăşurării licitaţiilor publice), ceea ce poate atrage prescrierea titlurilor executorii, anularea licitaţiilor publice şi răspunderea materială, penală şi civilă a executorilor”, a arătat instituţia într-un document pus la dispoziţia Guvernului.
Cu alte cuvinte, s-au zgârcit la timbre şi diurne, dar au pierdut sume de ordinul milioanelor de dolari.

Expertiză în cazul terenurilor pentru care deputatul Mircia Muntean a fost trimis în instanţă

Autor

Dănilă Chirovici

14 februarie 2013

Magistraţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă dosarul în care este implicat fostul primar al Devei, deputatul Mircia Muntean, au admis proba solicitată de Ministerul Public.

La ultimul termen de judecată, Ministerul Public a solicitat efectuarea unei expertize tehnice a terenurilor despre care este vorba în acest dosar, iar marţi magistraţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au pronunţat în sensul admiterii acestei probe.
Fostul primar al Devei este judecat pentru abuz în serviciu în forma calificată, păgubiţi fiind Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, dar şi Autoritatea Naţională a Vămilor. Vorbim despre un dosar extrem de longeviv, ajuns pe rolul instanţei din Bucureşti în februarie 2005. Cunoscut sub numele de „trafic cu maşini de lux”, dosarul se află de mai bine de opt ani pe rolul instanţelor de judecată. Procurorii au încheiat cercetările în anul 2003, iar lucrarea penală a intrat pe rolul instanţei de judecată un an mai târziu. În februarie 2005 a fost reluat, sub un alt număr de înregistrare, la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi a suferit mai multe amânări şi prea puţine termene de judecată reale, iar după ce Mircia Muntean a ajuns deputat prin redistribuire din partea PDL, cauza s-a mutat la instanţa supremă.

La sfârşitul anului 2003, primarul Devei, Mircia Muntean, a fost trimis în judecată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru că ar fi încheiat tranzacţii ilegale de terenuri cu o persoană acuzată de trafic cu maşini furate, Iosif Man, care între timp a decedat. Împreună cu Mircia Muntean şi Iosif Man, în instanţă au mai fost trimise încă patru persoane. Cinci dintre inculpaţi erau acuzaţi că se ocupau cu traficul internaţional de autoturisme furate din străinătate, în timp ce ex-primarul Devei era acuzat de tranzacţii ilegale de terenuri. Conform rechizitoriului dat publicităţii la vremea respectivă, Mircia Muntean ar fi încălcat cu bună ştiinţă atribuţiile de serviciu şi legislaţia în vigoare „(…) Inculpatul Mircia Muntean, uzând de calitatea sa de primar al municipiului Deva şi de preşedinte al comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, cu concursul învinuitului Man Iosif i-a împroprietărit pe acesta şi numiţii Panduru Carol şi Pop Aurel cu un teren în suprafaţă de 5.838 metri pătraţi situat în Deva, în zona gării. Terenul a fost trecut în proprietatea publică a statului român prin Decretul de expropriere pentru cauză de utilitate publică nr. 113 din 24.03.1982 şi se afla în administrarea Ministerului Apărării Naţionale”, se arată în rechizitoriu. Suprafaţa de teren astfel dobândită a fost mai apoi înstrăinată de cei trei, iar prejudiciul vehiculat a fost de aproximativ de 360.000 de dolari.

Denunţ Penal pentru şefa OMV

Autor

Catalin Antohe

14 februarie 2013

Echipa „Jurnal de Investigaţii” formulează un denunţ penal la adresa Marianei Gheorghe şi a altor membri din staff-ul OMV Petrom SA. Astfel, le cerem procurorilor să se pronunţe dacă Mariana Gheorghe s-a substituit autorităţilor statului român când a dispus asupra Muzeului Naţional al Petrolului, despre care avem cunoştinţă că este instituţie publică. În situaţia de mai sus, Mariana Gheorghe va trebui să explice de ce OMV continuă să administreze muzeul (cu o valoare imobiliară deosebită), deşi odată cu privatizarea şi-a pierdut dreptul de administrare.

La sfârşitul anului 2001, urmaşii proprietarului unei case impunătoare, monument istoric, cu zece camere, din centrul Ploieştiului (plus un teren de aproape 2.000 de metri pătraţi), au făcut o solicitare de restituire a imobilului. Proprietarul fusese expropriat în 1960, urmare a unor decrete şi acte abuzive ale statului comunist, iar clădirea a fost transformată, un an mai târziu, în Muzeul Republican al Petrolului.

Substituire de calitate

După zece ani în care solicitarea a strâns praful prin sertare sau s-a plimbat între instituţii, cererea lui Andrei-Grigore Alexandrescu şi a altor doi moştenitori ai fostului proprietar Ioan Constantin a primit un răspuns neaşteptat, de la OMV!
Pe 5 august 2010 au primit o decizie de respingere a notificării, dar nu din partea Primăriei Ploieşti, căreia i se adresaseră cu cererea de revendicare, nici măcar a Consiliului Judeţean Prahova, ci a … SC OMV Petrom SA. Deşi bulversaţi de antetul de pe scrisoarea expeditorului, mai ales că nimeni nu îi înştinţase vreodată, cum spune legea, despre „traseul” cererii de revendicare, oamenii au trecut peste nedumeriri şi au dat în judecată, la Tribunalul Bucureşti, compania austriacă. Nouă însă ni s-a părut ciudat faptul că tocmai OMV a răspuns la solicitare şi am căutat să desluşim mecanismele prin care a ajuns compania austriacă să dispună de clădirea care găzduieşte, de mai bine de 50 de ani, Muzeul Naţional al Petrolului. Decizia de respingere a notificării, semnată chiar de Mariana Gheorghe, managerul general al Petrom, dar şi de directorul serviciului juridic, nu conţine referiri asupra dreptului OMV de a dispune asupra Muzeului. Aici, Mariana Gheorghe menţionează doar ordonanţa de urgenţă prin care s-a înfiinţat SNP Petrom şi hotărârea judecătorească prin care s-a aprobat schimbarea denumirii în SC OMV Petrom SA. Astfel de acte nu dovedesc nici proprietatea, nici dreptul de folosinţă!

Muzeul este instituţie publică

Potrivit documentelor oficiale ale statului român, Muzeul Naţional al Petrolului este instituţie publică. Îl regăsim astfel în Legea 62/1992 pentru rectificarea bugetului de stat pe 1992 – „VENITURILE, SUBVENŢIILE ŞI CHELTUIELILE INSTITUŢIILOR PUBLICE – finanţate din veniturile extrabugetare şi subvenţii de la buget – (…) Cap.53.I «Cultură şi artă» – Muzeul Petrolului”.
Reapare, un an mai târziu, într-o ordonanţă de urgenţă (2/1993), tot ca instituţie publică, cu precizarea suplimentară „Începând cu data de 1 decembrie 1993, Muzeul Petrolului va fi finanţat din veniturile Regiei Autonome a Petrolului «Petrom» – Bucureşti”. Din 1993 încoace, statutul Muzeului nu se mai putea modifica decât prin Hotărâre de Guvern. Dacă nu există o astfel de HG, atunci Muzeul a rămas o instituţie publică”, ne-au confirmat surse din Ministerul Industriilor. Într-adevăr, nicio Hotărâre de Guvern şi nici un alt act normativ nu a mai schimbat statutul de instituţie publică, astfel încât edificiul care-l găzduieşte este domeniu public al statului.

Expertiza întăreşte că e domeniu public

Expertiza tehnică făcută în dosarul Alexandrescu împotriva OMV vine să confirme acest fapt, chiar dacă indirect.
Dorel Avram, autorul raportului de expertiză din dosar, a trecut şi el „ca gâsca prin apă” peste problema proprietarului, dar a făcut referire, în câteva rânduri, la faptul că OMV are drept de administrare a clădirii. Afirmaţia întăreşte faptul că muzeul este proprietate publică, deoarece „dreptul de administrare vizează numai bunurile din proprietatea publică, care potrivit art 135 alin (5) din Constituţie, pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, excluzându-se din categoria titularilor dreptului de administrare persoanele juridice cu capital privat”, ne-au declarat specialişti în drept. Aceasta înseamnă că OMV Petrom, societate cu capital majoritar privat, nu are niciun drept de administrare asupra Muzeului Naţional al Petrolului, instituţie publică.
Angajaţii muzeului ne-au confirmat că OMV nu deţine acte în regulă asupra clădirii. „Nici nu ştiţi cât de greu ne este să obţinem, din lipsa actelor, un certificat de urbanism sau o autorizaţie de construire. Ştim sigur doar că imobilul este revendicat, dar OMV nu este proprietar şi nici prea multe acte nu sunt”, ne-a spus un salariat al muzeului, sub rezerva confidenţialităţii.

Transparenţă numai în reclame

„Jurnal de Investigaţii” a solicitat OMV Petrom să răspundă în ce calitate îşi arogă dreptul să refuze sau să accepte o revendicare pentru instituţia publică „Muzeul Naţional al Petrolului”.
Am întrebat-o, oficial, pe Mariana Gheorghe, dacă deţine vreun titlu de proprietate asupra clădirii şi terenului, dacă OMV deţine vreun act sau document legal prin care să se fi schimbat statul de „instituţie publică a muzeului” şi dacă este titularul unui drept de administrare asupra muzeului, dar întrebările au rămas fără răspuns.. Refuzul de a răspunde la câteva întrebări precise, chiar dacă incomode, de către o companie multinaţională care afirmă că militează pentru transparenţă, normalitate şi legalitate, înseamnă, de obicei, că are ceva de ascuns. Este adevărat, într-un fel este să vorbeşti de transparenţă atunci când promovezi, pe bani grei, reclamele prin care dai lecţii, zice-se, cu „ţara lui Andrei” şi altfel este să manifeşti transparenţă atunci când trebuie să răspunzi unor întrebări reale ale presei.
Ca urmare, echipa „Jurnalului de Investigaţii” formulează un denunţ penal împotriva Marianei Gheorghe, managerul general al OMV Petrom, şi a celorlalţi oficiali ai companiei care s-au manifestat ca stăpâni sau arendaşi (au emis acte de dispoziţie) ai Muzeului Naţional al Petrolului, instituţie publică a României. Le cerem procurorilor să verifice, la rândul lor, caracterul de „instituţie publică” a Muzeului Naţional al Petrolului, caz în care să stabilească dacă staff-ul OMV Petrom a acţionat abuziv, şi să stabilească în ce măsură se fac aceştia vinovaţi de înşelăciune, atunci când au dispus asupra muzeului, faptă prevăzută de art. 215 Cod Penal („Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani). Le vom mai cere procurorilor să verifice dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de fals şi de uz de fals sau pentru alte fapte de natură penală.

Muzeul, gestionat pe sponci

Muzeul a fost înfiinţat în 1961, la un an după alungarea, de către comunişti a proprietarilor casei. Înfiinţarea muzeului a fost motivată de sărbătorirea centenarului industriei petroliere româneşti în 1957. Clădirea muzeului este monument istoric de importanţă zonală. Patrimoniul a crescut de la 800 de piese în 1961, la peste 8.000 în 1994. Muzeul valorifică documente privind istoria petrolului din ţara noastră şi aspecte legate de geologia zăcămintelor şi de petrochimie: unelte şi lămpi de miner din secolul al XIX-lea; felinare cu petrol din Bucureşti – primul oraş din lume iluminat cu petrol, în 1859; utilaje de foraj din lemn sau metalice din secolul al XIX-lea; utilaje de foraj rotativ; machete de distilerii şi rafinării (prima distilerie românească, din 1859, de la Ploieşti, a lui Teodor Mehedinţeanu); panouri exemplificând sistemul de solventare selectivă cu dioxid de sulf inventat de Lazăr Edeleanu şi aplicat în întreaga lume; istoricul fabricării parafinei, uleiului, benzinelor; hărţi geologice, mostre mineralogice, produse finite din petrochimie, diplome, medalii, fotografii. Deţine bunuri culturale clasate în Tezaurul patrimoniului cultural naţional. O parte dintre acestea sunt expuse în curtea muzeului, supuse intemperiilor, riscul degradării acestora fiind deosebit de ridicat. Aviz Ministerului Culturii!

11 milioane de euro au naufragiat în pescuitul maritim

Autor

Darius Martinescu

30 ianuarie 2013

După şase ani de implementare a fondurilor europene în comunităţile pescăreşti, pescuitul la Marea Neagră se face ca în epoca de piatră. La sfârşitul lui 2012, penultimul an în care România mai beneficiază de fondurile UE, Programul Operaţional de Pescuit este un dezastru: doar 8% este rata de absorbţie pe axa destinată modernizării flotei de pescuit şi o singură cerere de finanţare depusă în acest an

România va rata singura şansă de resuscitare a pescuitului maritim. Structurile Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, responsabile cu implementarea fondurilor europene, au reuşit ca, în cei şase ani de când au fost deschise liniile de finanţare ale UE în domeniul pescuitului, să torpileze complet Axa prioritară 1- „Măsuri de adaptare a flotei de pescuit comunitare”.
La Marea Neagră nu a fost cumpărată nici măcar o singură ambarcaţiune de pescuit industrial. Potrivit raportărilor AMPOP, valoarea totală iniţială a fondurilor pe Axa 1 se ridica la 13,3 milioane de euro, din care, până în prezent, s-au consumat doar 2,1 milioane.

Flota costieră, trei traulere

Potrivit Agenţei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, anul acesta trei pescadoare mai activează în Marea Neagră: „În anul 2012, ANPA a emis 93 de autorizaţii de pescuit comercial la Marea
Neagră şi 72 de autorizaţii speciale de pescuit calcan. Dintre acestea, trei autorizaţii sunt emise pentru pescadoare”.
Deşi comparativ cu anul trecut situaţia s-a ameliorat, în sensul triplării capturilor de peşte, viaţa pescarilor este departe de standardardele prevăzute de UE pentru comunităţile pescăreşti. Programul Operaţional pentru Pescuit 2007- 2013 prevede atingerea unor standarde minime în ceea ce priveşte capacităţile flotei de pescuit sub pavilion românesc şi alinierea activităţilor de pescuit la practicile europene. Potrivit POP, care citează Fişierul Navelor şi Ambarcaţiunilor de Pescuit, capacitatea teoretică de pescuit a României la Marea Neagră este de 439 de nave şi ambarcaţiuni, din care 22 cu lungimi de peste 12 metri (considerate pescadoare) şi 417 cu lungimi mai mici de 12 metri, totalizând 2.604,86 tone şi o putere de 8.691,79 kilowaţi.
Dintre cele 22 de pescadoare care figurează pe hârtie, majoritatea au fost inactive în ultimii ani. Doar patru au navigat în 2009, în 2010 nici unul dintre proprietarii de pescadoare nu a solicitat autorizaţie de pescuit, iar situaţia a rămas la fel de critică în 2011- o singură autorizaţie – pentru ca în 2012 numărul acestora să se ridice la trei. Potrivit POP, pescadoarele costiere sunt de acelaşi tip, cu o lungime de aproximativ 25 m şi au fost construite în perioada anilor ’80.
Vasele de pescuit la Marea Neagră au echipamente şi instalaţii învechite şi nu oferă siguranţă în exploatare. În concordanţă cu Politica Comună de Pescuit, statul român trebuie să menţină un nivel minim de 12-13 nave moderne şi performante. Potrivit POP, în intervalul 2007-2010 cel puţin jumătate dintre navele mari de pescuit trebuia modernizate, o cincime din motoarele vechi şi poluante care propulsează pescadoarele trebuia schimbate cu unele ecologice, iar 300 de pescari instruiţi în domeniul pescuitului ecologic.
Anul viitor 80% dintre navele de pescuit ar fi trebuit modernizate iar 60% dintre motoarele acestora să fie schimbate. De asemenea, cel puţin 15% dintre activităţile de producţie ar trebui să fie prietenoase cu mediul iar România. Ei bine, nici unul dintre aceste obiective nu a fost atins, iar de acum înainte şansele scand drastic, atât din punct de vedere al fondurilor nerambursabile, care, dacă se va decide prelungirea programului, vor fi mult mai mici, cât şi ca posibilităţi financiare ale pescarilor.

Sărăcie lucie în satele pescăreşti

Deşi pescarii s-ar putea asocia în vedere achiziţiei şi exploatării unei ambarcaţiuni de pescuit conform standardelor UE, realitatea la faţa locului este alta: „Noi trăim din mila mării. Majoritatea pescarilor sunt pensionari care nu au altă sursă de venit decât pescuitul. Nu sunt bani”, spune Nelu Iordache, secretarul Asociaţiei de Pescuit Sportiv şi Agrement Delfinul din Eforie Sud.
Potrivit acestuia, pescarii nu au bani pentru achiziţia unei simple bărci, darămite să cumpere pescadoare. Cel mai ieftin pescador la mâna a doua costă 100.000 de euro, în timp ce un pescador nou costă aproximativ un milion de euro, situaţie în care nu mai poate fi vorba nici măcar de achiziţia prin fonduri europene.
De altfel, această realitate se reflectă perfect în raportul POP pe acest an. Pentru Măsura 1.3. „Investiţii la bordul navelor de pescuit şi selectivitate” nu a fost depusă decât o singură cerere, cu o valoare totală eligibilă de 278.109 euro, cerere care se află în etapa finală de selecţie. Din cauza indolenţei autorităţilor, pescarii se zbat în sărăcie iar AMPOP nu are cui să dea cele peste 300 milioane de euro disponibile prin Fondul European de Pescuit.
Totalul celor cinci axe de acţiune se ridică la nu mai puţin de 307,6 milioane de euro, din care statul român ar fi trebui să asigure aproape 77 de milioane de euro. Alocaţia era prevăzută să crească anual şi gradual, de la 15,1 milioane de euro în 2007, la un nivel de 36, 3 milioane de euro şi până la 45,3 milioane de euro în ultimul an de aplicare a stategiei, 2013, însă statul român, în loc să crescă sumele, le-a scăzut. În primul semestru al acestui an POP a fost modificat prin dezangajarea unor sume de bani, astfel că alocaţia finală a scăzut.

POP, ucis în faşă

Coaliţia „ONG-uri pentru Fonduri Structurale” reclamă situaţia inacceptabilă creată de AM POP prin plafonarea la 1% a fondurilor de salarii destinate proiectelor ce pot fi depuse în cadrul cererilor lansate în ultima vreme.
Coaliția consideră că acest plafon nu este unul echitabil pentru niște specialiști care ajută statul să-și îndeplinească angajamentele prin implementarea unor programe de importanță strategică, cu impact larg asupra societății. „Dacă un beneficiar ar accesa un proiect de 1.000.000 de euro, cu o întindere de doi ani, bugetul de salarii ar fi de 10.000 de euro per proiect, respectiv 416 euro/lună. Acest lucru înseamnă că suma netă ar ajunge la aproximativ 250 euro pe lună pentru toată echipa de management al proiectului… Bunele practici în domeniu stabilesc praguri de 15-20 % din valoarea eligibilă a proiectului destinate fondului de salarii, mergând până la procente mai mari în cazul proiectelor mai mici. Înşişi reprezentanţii Comisiei Europene au sesizat faptul că această prevedere va avea consecinţe negative asupra capacităţii de a gestiona fondurile”, a precizat asociaţia.
„Un proiect de un milion euro este un proiect complex care are nevoie de un nivel superior de management. Având în vedere plafonul de 1% instituit de AM POP, rezultă că persoanele implicate în managementul proiectului pot primi în medie 63 de euro net/persoană/lună, situaţie absurdă”, a arătat coaliţia de ONG.

Cu 50 de ani înapoi

În 2013, ultimul an de fonduri europene, România se va întoarce în timp cu 50 de ani. 1964 a fost ultimul an în care România socialistă s-a limitat la pescuitul în Marea Neagră, după care a început expansiunea oceanică.
În perioada 1964-1965 au fost comandate şantierelor navale din Japonia primele traulere oceanice de mare capacitate, „Constanţa” şi „Galaţi”, care realizau împreună o medie anuală de 6.620 tone de peşte oceanic. Flota de pescuit a fost extinsă în 1973 la 20 de traulere şi trei nave frigorifere de transport.
În 1972, producţia medie anuală pe navă activă era de de 2.864 de tone, cu o medie zilnică de 19,4 tone. În anii 1970-1989, Intreprinderea de Pescuit Oceanic ajunsese la un număr de 60 de nave şi 5.125 de salariaţi. La acea dată, flota oceanică a României era considerată numărul unu în Europa. Navele IPO pescuiau în Oceanul Atlantic, îndeosebi în vestul Africii. Din păcate pentru România, la aproape 50 de ani distanţă de momentele de glorie ale pescuitului oceanic, ţara noastră nu mai deţine nici măcar flota de traulere din Marea Neagră.

“Fisiune” de un milion de dolari pentru “britanicul” Teodor Chirica

Autor

Dănilă Chirovici

30 ianuarie 2013

Societatea Națională Nuclearelectrica s-a dovedit în ultimii ani extrem de darnică atunci când a venit vorba despre atribuirea unor contracte fără licitație. Atâta vreme cât a fost director general al companiei, Teodor Chirica a apelat din plin la „negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare”, practică justificată prin faptul că “serviciile pot fi oferite de un singur ofertant”. După ce a trecut în domeniul privat, Chirica a devenit el “unic ofertant”, obţinând fără licitaţie un contract în valoare de un milion de dolari.

După ce s-a aflat aproape patru ani la conducerea Companiei Naționale Nuclearelectrica, Teodor Chirica a decis la începutul anului 2009 să plece de la stat și să-și încerce norocul în mediul privat.
Îl regăsim în funcția de director general al companiei Amec Nuclear Ro SRL din București, reprezentanța companiei britanice Amec Nuclear UK Limited, care la rândul său este membră a concernului Amec. Din această poziție, Chirica a reușit să obțină, luna trecută, din partea celor de la Nuclearelectrica un contract fără licitație, în valoare de 3.380.475 lei, fără TVA, pentru servicii de actualizare a Raportului Final de Securitate Nucleară al CNE Cernavodă, Unitatea 1.
Interesant este că deși în anunțul de licitație se scria la capitolul criteriii de atribuire –prețul cel mai scăzut, s-a primit o singura ofertă și la un preț mai mare decât cel estimat în anunțul de licitație, care era de 3.195.000 lei. Anul 2012 pare să fie unul foarte bun pentru cei de la Amec Nuclear, având în vedere că, tot fără licitație, au reușit să câștige în luna aprilie a acestui an din partea societății EnergoNuclear (cea care construieste reactoarele 3 și 4) un contract de 322.085 lei pentru studii de amplasament.
De altfel, interesul pentru Nuclearelectrica al firmei mamă din Anglia, Amec Nuclear UK Limited, este mai vechi, aceasta reușind la sfârșitul anului 2008 să obțină, prin negociere directă, un contract de aproape 3,3 milioane euro pentru “servicii privind aplicarea programului de revizuire periodic sistematică a securității nucleare (PSR)”.
Un contract obținut pe vrea când conducerea companiei Nuclearelectrica era asigurată de Teodor Chirica, cel pe care la puțin timp îl regăsim în conducerea filialei românești a celor de la Amec. Simple coincidențe.

Practică brevetată

Compania Nuclearlelectrica a încheiat în vara acestui an un contract în valoare de 2,89 milioane lei, fără TVA, cu Sucursala Cercetări Nucleare Pitești pentru servicii de analiză și consultanță tehnică.
Mai concret, potrivit contractului, sucursala de la Pitești oferă servicii de arhitectură, servicii integrate de inginerie, servicii de amenajare urbană și servicii de arhitectură peisagistică, servicii conexe de consultanță științifică și tehnică, servicii de testare și analiză tehnică. Contractul a fost atribuit prin negociere directă, cu un singur ofertant, fără anunț de participare. Evident, Nuclearelectrica justifica la vremea respectivă alegerea acestei proceduri prin faptul că „lucrările/produsele/serviciile pot fi furnizate numai de un anumit ofertant, din motive tehnice”.
Un contract mult mai gras a reușit să prindă, în luna noiembrie a acestui an, compania americană QualTech NP, care, în schimbul furnizării unor “garnituri gonflabile pentru ecluze”, încasează peste 200.000 de dolari, fără TVA. Invocând aceeași clauză, contractul s-a negociat cu un singur ofertant. Deși anunțul de licitație conținea o clauză cel puțin hilară în condițiile în care nu exista decât o ofertă, specificându-se că la atribuirea contractului se va lua în calcul prețul cel mai mic, semnarea lui s-a făcut totuși la un preț puțin mai mare decât cel estimat inițial.
La începutul acestui an, Nuclearelectrica a decis să plătească 21,72 milioane de lei, fără TVA, pentru servicii suplimentare de inginerie și analiză tehnică privind stabilirea și implementarea măsurilor necesare pentru siguranța centralei în situația apariției unor evenimente în afara bazelor de proiectare, inclusiv furnizare de echipamente. Contractul a fost atribuit companiei Candu Energy INC prin negociere, fără anunț de participare, pe data de 6 ianuarie 2012. Ca și în cazul altor licitații, Nuclearelectrica a justificat alegerea acestei proceduri prin faptul că lucrările, produsele și serviciile pot fi furnizate numai de un anumit ofertant, din motive tehnice.

Paza, tot fără licitaţie

Metoda atribuirii contractelor fără o licitaţie prealabilă este o practică brevetată la Nuclearelectrica.
Nu de puține ori, până şi contractele pentru serviciile de pază au fost atribuite prin negociere directă. Este cazul firmei de pază Davi Comfire SRL din București, care a reușit în acest an să obțină, fără licitație, două contracte a căror valoare depășește un milion de euro. Astfel, la sfârșitul lunii februarie a acestui an firma de pază Davi Comfire este cadorisită cu un contract în valoare de 1.097.006 lei, fără TVA, pentru a furniza „servicii de pompieri pentru desfășurarea activităților de prevenire și stingerea incendiilor și a activităților suport de limitare și/sau înlăturare a urmărilor situațiilor de urgență la obiectivele CNE”.
Durata contractului a fost de numai trei luni, acoperind intervalul 1 martie 2012-31 mai 2012. Probabil că fiind extrem de mulțumiți de activitatea agenților de la Davi Comfire, șefii de la Nuclearelectrica decid pe data de 31 mai să mai ofere firmei un contract, tot fără licitație. De această dată valoarea contractului a fost de 3,6 milioane de lei, fără TVA. Pe lista băieților deștepți mai putem trece și firma Energo Securent, care numai într-un an a reușit să obțină patru contracte de pază în valoare de aproape opt milioane de lei, fără TVA.

Curtea de Conturi deschide ușa DNA

La un moment dat, acest gen de contracte cu dedicație a intrat și în atenția inspectorilor Curții de Conturi.
Pe baza rapoartelor întocmite de aceștia, procurorii anticorupție au început o serie de anchete care s-au soldat cu trimiterea în judecată, anul trecut, a unuia dintre foștii directori generali ai Companiei Naționale Nuclearelectrica, Ion Rotaru. Numai în cazul unei singure firme abonate la contracte, societatea Tess Conex, procurorii au reținut un prejudiciu în dauna bugetului statului de trei milioane de euro, în condițiile în care aceasta a obținut, fără licitație, nu mai puțin de 23 de contracte.
Pentru acordarea acestor contracte, cei de la Nuclearelectrica au invocat de fiecare dată faptul că s-a apelat la această procedură de „negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare” prin faptul că “serviciile pot fi oferite de un singur ofertant”.
În raportul Curții de Conturi de la acea vreme scria negru pe alb: „Din verificări a rezultat că nu Tess Conex SA a importat aceste produse, ci societatea Sinergic Grup Steel Import Export Bacău. Tess Conex a folosit un intermediar, după care a refacturat produsele la preţuri de speculă”.
O gaură și mai mare au descoperit inspectorii Curții de Conturi în cazul unui alt fost director general al Nuclearelectrica, Teodor Chirica. La mijloc este vorba despre aceleași licitații cu un singur ofertat și încredințare directă despre care rapoartele Curții de Conturi spun că au fost făcute prin fals, uz de fals în acte publice, abuz și neglijență în serviciu.
În total, se vorbește în acest caz de un prejudiciu de 10 milioane de euro. Verificările făcute la această companie de-a lungul anilor de către Curtea de Conturi au scos la iveală lucruri greu de imaginat în ceea ce privește atribuirea contractelor pentru achiziționarea de servicii și echipamente. Un exemplu elocvent este cel al companiei canadiene Laker Energy Products Ltd. (cu sediul în Ontario). Aceasta a reușit în urmă cu câțiva ani să obțină de la Nuclearelectrica nu mai puțin de 94 de contracte de achiziție în valoare de peste șase milioane de euro, din care 29 de contracte au fost obținute prin încredințare directă.

Băneasa, un aeroport de business fără muşterii

Autor

Adrian Bărbulescu

23 ianuarie 2013

Arăta, într-adevăr, ca autogara Militari, aşa cum s-a exprimat fostul ministru al Transporturilor, Anca Boagiu, dar producea precum găina cu ouăle de aur. La zece luni de zile de când cursele low-cost au fost mutate la Otopeni, Aeroportul Băneasa a devenit o gaură neagră din punct de vedere financiar. Prin mini-terminalul de business, dotat cu mobilier de lux nu pot fi văzuţi decât angajaţii aeroportului, şi aceia puţini. In rest, culoarele, sălile de conferinţă şi restaurantul sunt pustii.

Dintr-o mină de aur, ce-i drept deloc făţoasă, a devenit o gaură neagră, dar cu ştaif. ~nchis în primăvara acestui, Aeroportul Aurel Vlaicu Băneasa este acum departe de furnicarul care-l caracteriza până nu demult.
La presiunea crescândă a proprietarilor de vile ridicate în buza pistei, fostul ministru al Transporturilor a mutat zborurile low-cost pe Otopeni în luna martie a acestui an. La vremea respectivă, demnitarul spunea că Băneasa va deveni un aeroport de business, pentru avioane uşoare.
Acum, corpul central al clădirii a fost închis, pentru reparaţii, iar în dreapta acestuia a fost amenjat un terminal pentru aviaţie generală. Nimic de zis – mobilier de lux, amenajat cu gust, săli de conferinţe, ba chiar şi un minirestaurant cu trei mese. Ce-şi poate dori mai mult un om de afaceri care aşteaptă să decoleze cu private jet-ul?
Numai că lipsesc muşteriii. Pe culoarele terminalului pot fi zăriţi din când în când doar angajaţii aeroportului, şi aceştia cu o mină plictisită, de om care trage mâţa de coadă opt ore pe zi, jucându-se Solitaire.

Venituri în picaj

Acestea sun simple presupuneri. Să vedem însă cifrele oficiale. ~nainte de mutarea curselor low-cost la Otopeni, în primele trei luni ale anului în curs, de la Băneasa decolau sau aterizau, în medie, 54 de aeronave pe zi. ~n lunile aprilie-septembrie 2012, traficul a fost de numai 28 mişcări de aeronave pe zi, au precizat pentru Jurnal de Investigaţii oficialii Companiei Naţionale Aeroporturi Bucureşti (CNAB).
Chiar dacă, la prima vedere, ar părea că veniturile aeroportului s-a redus la jumătate, din moment de s-a înjumătăţit numărul de decolări şi aterizări, de fapt scăderea este mult mai dramatică. „Unul dintre tarifele aeroportuare care are cea mai mare pondere în total este greutatea pe roată”, explică specialistul în aviaţie Sorin Stoicescu.
Or, în niciun caz nu se poate compara greutatea unui avion Boeing 737, de genul celor cu care se efectuau zborurile low-cost, cu cea a unei aeronave Cesna, cu două locuri, de exemplu. Mai mult, un trafic aeroportuar intens, cum era până în luna martie, generează şi venituri suplimentare pentru activităţile conexe celei de bază. „Este vorba, spre exemplu, de activităţile de handling (manevrarea bagejelor – n.red.) sau de degivrare. Acum, la aparatele de mici dimensiuni, pilotul dezgheaţă geamurile cu spray-ul, iar bagajele le cară în braţe”, a mai spus Stoicescu.
Si, într-adevăr, veniturile au scăzut dramatic. ~n perioada ianuarie – septembrie 2012, potrivit datelor oficiale puse la dispoziţie de CNAB, „pentru punctul de lucru Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa Aurel Vlaicu s-au înregistrat venituri din perceperea tarifelor aeroportuare în suma de 22.407.669,25 lei”. Extrapolând la nivelul întregului an 2012, rezultă venituri anuale estimate de aproape 30 milioane de lei. +i să nu uităm că în această valoare sunt incluse şi sumele colectate în primele trei luni ale anului, când la Băneasa n-aveai loc s-arunci un ac.
Dar să vedem, spre comparaţie, ce venituri înregistra aeroportul atunci când aici aviaţia „duduia”, pentru ca să-l citez pe fostul ministru de Finanţe Varujan Vosganian. ~n 2009, Aeroportul Băneasa a avut venituri de 95,58 milioane de lei, adică de mai bine de trei ori mai mari ca anul acesta.
Oficialii CNAB, au recunoscut indirect, în răspunsul trimis Jurnalului de Investigaţii, că sumele încasate la Băneasa, în condiţiile unui trafic de business scăzut, nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile: „Veniturile şi cheltuielile sunt analizate la nivel de companie, nu de aeroport”.

Studii peste studii

Si se mai pune o întrebare. Dacă tot se intenţiona ca la Băneasa să opereze doar aeronave de dimensiuni mici, de ce s-au mai investit 64 milioane de euro în modernizarea pistei, astfel încât ea să suporte aeronave Boeing sau Airbus? E drept, contractul iniţial cu constructorul, Romstrade, firmă deţinută de „regele asfaltului” Nelu Iordache, prevedea doar 18 milioane de euro.
Spuneam mai devreme că la Băneasa a fost amenajat un terminal VIP de 1.500 mp, investiţie care a scos din vistieria CNAB 2,4 milioane de euro, care s-au dus către compania UTI, a omului de afaceri Tiberiu Urdăreanu. Ce s-a întâmplat însă cu restul aerogării, cu partea de sub cupola centrală, cu care eram obişnuiţi?
Ei bine, mai nimic. Intrarea a fost închisă cu un gard metalic, dincolo de care nu se desfăşoară nicio activitate. O recunosc şi aficialii CNAB: „In ceea ce priveşte strategia de dezvoltare pe termen mediu/lung a Aeroportului Internaţional Bucureşti Băneasa Aurel Vlaicu, a fost demarată procedura de licitaţie publică având ca obiect elaborarea studiilor de prefezabilitate şi fezabilitate şi a fundamentării economic-financiare aferente direcţiei de dezvoltare a punctului de lucru Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa Aurel Vlaicu”.
Cu alte cuvinte, întâi s-a luat decizia politică de a închide aeroportul şi apoi s-a gândit cineva că trebuie făcute ceva investiţii. Abia pe 5 iulie a fost semnat contractul pentru aceste studii, cu compania multinaţională Louis Berger. Apoi, au venit şi primele rezultate: „Prima documentaţie conform prevederilor contractului, respectiv studiul de prefezabilitate care va asigura fundamentarea necesităţii şi oportunităţii investiţiilor aferente strategiei de dezvoltare a AIBB – AV, a fost elaborată de către presator, fiind în analiza CNAB, în vederea efectuării recepţiei preliminare”.

De la studii şi până la mistrie e însă cale lungă…
La Băneasa, interese imobiliare au fost dintotdeauna, însă ele s-au acutizat începând cu anul 2000, când în capătul pistei aeroportului au început să răsară vilele. Cu toate că era zonă de servitute aeriană, iar regimul de înălţime era limitat, la acea vreme Autoritatea Aeronautică Civilă a acordat numeroase dispense. Unul dintre „performerii” în domeniu a fost Jenică Poenaru, director general al AACR pe vremea când Ministerul Transporturilor era condus de Miron Mitrea. El era fratele antrenorului Cătălin Poenaru de la FC Bacău, echipă deţinută de pe atunci influentul Dumitru Sechelariu. Cum fratele acestuia, Sergiu Sechelariu, era secretar de stat în minister, cercul se închide.
Printre cei care deţin terenuri/vile în apropierea aeroportului se numără Puiu Popoviciu, Gigi Becali, Ion Tiriac, Dan Ioan Popp (patronul Impact), dar şi Mugur Mihăescu (Garcea) de la Vacanţa Mare. Cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă (pomenit recent de premierul Victor Ponta), fostul primi ministru Mihai Răzvan Ungureanu.

Caii din Letea, la mâna Guvernului

Autor

Anamaria Nedelcoff

23 ianuarie 2013

În timp ce autoritățile din județul Tulcea, de-a dreptul incompetente și nepăsătoare, se gândesc cum să le vină de petrecanie și azi celor peste 1.000 de cai din grindul Letea, o mână de oameni, membri ai organizației nonguvernamentale Vier Pfoten, se chinuie să le redea superbelor animale dreptul la viață. La a trăi liberi, sălbatici, așa cum își doresc și au învățat după ce omul, lacom, i-a abandonat. Acum, aceiași oameni, care habar nu au că există o lege care protejează animalele, se dau proprietari ai urmașilor cailor pe care i-au avut, sperând că pot face bani din vânzarea lor către abatoare. O vreme, au și reușit…

Povestea cailor de la Letea le spune tuturor turiștilor din întreaga lume care vin să-i admire, să-i privească, să-i fotografieze, ce tragic este să fii cal sălbatic într-o Românie ce nu știe să-și aprecieze comorile.
Este o istorie urâtă, tristă, iar iubitorii de animale nu au uitat cum, în vara anului trecut, aproape 50 de cai din Delta Dunării au fost hăituiți, prinși, bătuți, înfometați, răniți, umpluți de sânge și încărcați în camioane, unii peste alții, pentru a fi transformați în salam pentru mesele italienilor. Nu s-au dat uitării acele imagini în care iepele erau despărțite de mânjii lor, încărcate în camion, iar dincolo de închisoarea de fier se auzeau gemetele de durere și de groază ale animalelor.
Toate acestea, sub privirile îngăduitoare ale Direcției Sanitar Veterinare Tulcea, a cărei șefă, Marinela Tertiș, a explicat cu un cinism evident, că oricum ”calul este un animal de măcelărie” și că ”oricât ne-ar plăcea acest animal, este comestibil”. Dacă ar sonda mai mult în trecutul oamenilor, Marinela Tertiș ar afla că, într-o vreme, și unii oameni erau adevărate delicatese culinare pentru alții…

ANSVSA vrea moarte

Agerpres 5246368 Kuki Barbuceanu — Kuki Barbuceanu

Kuki Bărbuceanu, președintele Vier Pfoten, a declarat, pentru Jurnal de Investigații, că în prezent se lucrează la un program de control al reproducerii cailor de la Letea, pentru a stopa înmulțirea lor peste măsură.
”Noi vom încerca acum un program de control al reproducerii și sper că acești cai vor intra în curând sub jurisdicția Ministerului Mediului. Este nevoie de controlul reproducerii, pentru că în câțiva ani vor fi din nou foarte mulți și iarăși vor vrea cei de la Tulcea să-i împuște sau să-i ducă la abator”, spune Kuki Bărbuceanu.
Însă, în timp ce organizaţia non-guvernamentală se străduiește să rezolve într-un fel situația cailor de la Letea, autoritățile i-ar vrea morți pe toți. Cum? O pot face și legal: îi declară bolnavi de anemie infecțioasă ecvină, iar legislația românească prevede ca animalele cu această boală să fie eutanasiate. De preferință, la abator, ca să mai capete și stăpânul ceva bani de pe urma lui.
Conform publicațiilor de specialitate, ”anemia infecțioasă ecvină (AIE) este o boală contagioasă, virală, ce afectează ecvinele având o lungă durată evolutivă, uneori cu faze acute, dar cel mai adesea rămâne inaparentă pe toată durata vieții animalului. Cei mai receptivi la infecția naturală sunt caii, indiferent de rasă sau de vârstă, și în mai mică măsură celelalte solipede (măgarul, bardoul și catârul)”.
Poate trăi un cal cu anemie infecțioasă? Atât medicii veterinari, cât și președintele Vier Pfoten spun că da. Exemple clare găsim în fermele din Italia, Canada și Statele Unite ale Americii, unde cai cu această boală sunt folosiți chiar și la echitație sau în turism.
Mihai Țurcanu, președinte al Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA), precizează că el ar cam vrea să-i măcelărească pe caii din Letea, ca să respecte legea. Însă unul dintre motivele care-l împiedică să treacă la acțiune este reacția opiniei publice, iar al doilea este că… nu prea ai cu cine să prinzi caii, fiind cunoscută criza de personal din instituțiile publice. Iar un localnic cere pe zi, pentru prinderea cailor, 70 de lei.
”Conform legislației în vigoare, nu ne permitem să-i ținem. Cazul cailor din Letea este o speță destul de sensibilă, dar noi știm ce să facem din punct de vedere al legislației. În primă fază, trebuie să vedem cine sunt proprietarii lor. Ei, teoretic, ar avea avea niște proprietari, de asta i-am și analizat. Nu există cai sălbatici în România. La Letea caii provin din gospodării populate care i-au eliberat și, cu timpul, aceștia s-au sălbăticit”, explică Țurcanu, evident frustrat că nu poate pune în aplicare o lege șchioapă.

Soluția supraviețuirii: carantina

Miv 0235 — Singurii cai liberi din Europa

Și, în timp ce autoritățile, de la Tulcea până la București, îl iau pe ”nu” în brațe și se dau de ceasul morții că nu știu ce să facă, arătându-și incompetența și prostia, Vier Pfoten a găsit soluția. Un act legislativ prin care caii din Letea să fie declarați semi-sălbatici, iar zona respectivă să fie declarată ca fiind în carantină. Așa vor fi lăsați în pace să-și ducă traiul, liberi și protejați de răutatea oamenilor
”Le-am propus să declare grindul Letea zonă de carantină, mai ales că am arătat că în Italia chiar se face agrement cu astfel de cai. Peste câțiva ani, România va intra în vizorul Uniunii Europene, pentru că nu a reușit să eradicheze această boală. Dar dacă o declarăm zonă de carantină și dacă îi declarăm semi-sălbatici, vor fi în siguranță”, spune Kuki Bărbuceanu.
Dacă parlamentarii vor aproba proiectul de act normativ, nimeni ”nu va mai avea voie să le atingă măcar un fir de păr”, susține Bărbuceanu, care speră ca proiectul să fie aprobat cât mai repede: ”Cred că vor fi de acord în proporție de 90%. Caii sunt ai nimănui acum, este o lacună legislativă. Conform hotărârii, dacă cineva va încerca să le facă ceva fără autorizație, constituie infracțiune iar sancțiunea va fi de la amendă penală până la confiscarea mijlocului de transport, mașină sau barjă. Dacă i-ai confiscat unuia barja, l-ai omorât”.
Cât despre localnicii care susțin că acei cai ar fi ai lor, și aceștia ar putea s-o încurce, fiindcă ei și-au abandonat animalele, iar abandonul reprezintă infracțiune. ”Ești infractor dacă ai abandonat un animal. Legea există, aplicarea ei este o problemă”, precizează Bărbuceanu.
În expunerea de motive necesară elaborării actului normativ care legiferează statutul și managementul cailor semi-sălbatici care trăiesc liberi în Delta Dunării, Vier Pfoten arată care sunt avantajele unei asemenea legi.
”Facem apel, în spiritul ocrotirii naturii, la valorificarea unicității fenomenului de semisălbăticie a cabalinelor din Delta Dunării care poate aduce un plus de valoare Rezervației Biosferei Delta Dunării. Ecoturismul și turismul iubitorilor de natură sunt alternativa la dezvoltarea populației locale, astfel scăzând presiunea asupra resursei piscicole, care în prezent constituie principala ocupație a locuitorilor zonei. Alături de turism, existența acestor populații de cai semi-sălbatici constituie un tezaur de gene valoroase unicat, care și în momentul de față, se autoperfecționează prin selecție naturală în mediul deltaic. La nevoie, poate servi ca un punct de referință pentru cercetarea fenomenului de semisălbăticie, adaptabilitate la mediu/parazitologie/patologie, atât la nivel național, cât și internațional”, se arată în documentul menționat.

Animalele nu contează

Mai mult, această lege ar contrazice-o fără drept de apel pe Marinela Tertiș, care reclama anul trecut, în toiul scandalului cailor din Letea trimiși spre abatoare, că acei cai nu erau sălbatici, ci doar ”crescuți în libertate”. Și, cum nu scrie în vreo hârtie a Guvernului că vreun cal din România este sălbatic, chiar dacă a crescut în pădure, de unul singur, în opinia șefei de la DSV Tulcea ”nu există cai sălbatici, ei nu fac parte din fauna României, ci din gospodărie”. Şi totuşi, în documente europene se face referire la „caii salbatici din pădurea Letea”
Pe numele Marinelei Tertiș a fost făcută o plângere pentru abuz în serviciu, care nu s-a soluționat nici la mai bine de un an și jumătate.(Vom reveni numerele viitoare la acest subiect deloc de neglijat!) Pentru că, în România, animalele nu contează. Omul le poate măcelări când și cum vrea, cu tot cu legea ce există doar pe hârtie.
”Plângeri au fost nenumărate pentru abuzuri asupra animalelor sau omorârea lor. Dar, în afară de unul din Galați care a primit prin 2004 o amendă de 2.000 de lei pentru că a omorât mai mulți câini, nu am auzit de nicio condamnare, conform legii”, precizează Kuki Bărbuceanu.
Totuși, zilele acestea, la DSV Tulcea e liniște, mai ales după ce recent a avut loc o întâlnire între reprezentanții Vier Pfoten și ai instituției, pentru a discuta despre programul de control al reproducerii și declararea zonei Letea ca fiind ”în carantină”. Brusc, Marinela Tertiș e numai pe teren, fiind zile la rând ”în afara ariei de acoperire a rețelei de telefonie mobilă”, după cum a încercat să ne convingă secretara ei.

Documente senzaţionale în afacerea Rotherme – Hohenlohe

Autor

Dănilă Chirovici

22 ianuarie 2013

Acesta a fost titlul care a apărut sâmbătă, 14 ianuarie 1940, pe prima pagină a ziarului Universul. Aducerea în actualitate a acestui subiect are valenţe multiple. Una, şi poate cea mai evidentă, este aceea a profesionalismului cu care „se dădeau lovituri de presă” în urmă cu mai bine de şaptezeci de ani. O altă dimensiune a interesului public o reprezintă perspectiva istorică asupra mecanismului nazist de propagandă. Însă, dimpreună cu aflarea unor adevăruri într-adevăr senzaţionale, lectorul acestui material va avea de-a face cu o poveste captivantă: spioni, trafic de influenţă şi „şpăgi” de sute de mii de lire sterline date pentru apariţia unor materiale de propagandă în presă. În fine, foarte interesant poate fi şi faptul că România ocupă un loc aparte în toată această poveste cu iz de film, marca James Bond. Mai trebuie menţionat şi că am încercat să păstrăm, pe cât posibil, formulele de exprimare şi limbajul folosit de presa anului 1940, astfel încât să se transmită savoarea epocii, într-o manieră accesibilă cititorului contemporan.

Propaganda nazistă era pregătită să investească sume serioase pentru a câştiga dacă nu simpatia, măcar un oarecare sprijin din partea populaţiei ţărilor cu care urma să intre sau se afla deja în conflict armat.
Una dintre metode a fost mituirea ziariştilor. De fapt, aşa cum se va vedea, a marilor proprietari de presă. Unul dintre aceştia a fost lordul Rotherme, care deţinea Daily Mail, Weekly Dispatch precum şi 40% din acţiunile ziarului Daily Express. Cotidianul Times era deţinut de fratele său, Lordul Northcliff, cel al cărui nume a devenit emblematic pentru propaganda pro-germană. În „intimitatea” lordului Rotherme pătrunde celebra spioană germană Ştefania de Hohenlohe, principesă, care intermediază transferul a 300.000 de lire sterline, cu promisiunea încă unei tranşe de 600.000 către principele Ferdinand de Lichtenstein. Întreaga discuţie este purtată în jurul apariţiei unor articole care să pregătească opinia internaţională în legătură cu ocuparea de către cel de-al treilea Reich a coridorului polonez Danzig.

„Mogul” britanic în solda lui Hitler

Iată ce scria ziarul Universul: „În ziarele domnului Rotherme au apărut articole în acest sens (referitor la coridorul Danzig – n.red) Germania credea, fără îndoială, că va putea recupera aceşti bani într-un război în care ar fi ieşit învingătoare. Câteva ziare influente engleze o susţineau. O temută spioană, prinţesa de Hohenlohe, era intermediară. Prinţul de Lichtenstein era amestecat în această afacere.” (…) „Se înţeleg acuma atacurile lordului Rotherme contra tratatului de la Versailles şi celebra sa campanie în favoarea Ungariei. Totul a fost dat pe faţă de articolul pe care îl publicăm. Iată o telegramă adresată principesei Hohenlohe, datată 20 iunie 1927 (semnată cu pseudonimul MAILMAN – n.red): Am primit instrucţiuni de la vicontele Rotherme de a vă face cunoscut că un articol lăudând Ungaria, conform dorinţelor dvs., va apare mâine”.
În alte telegrame, date publicităţii de Universul, lordul îi scrie principesei „îmi lipseşte zâmbetul d-tale Girlie” şi „Aurul soseşte. Fii binecuvântată”.
Însă evenimentele spectaculoase le reprezintă publicarea unei ciorne, în care, e adevărat, protagoniştii nu sunt specificaţi, dar care are drept argument suprem o telegramă. Iată mai întâi ciorna: „Subsemnatul…recunosc obligaţia fără rezervă de a plăti suma de 300.000 de lire sterline lui…după ce va apare primul articol privitor la propaganda pro-germană Northcliff, în privinţa coridorului polon”.
Şi iată şi cu adevărat senzaţionala lovitură de presă. Telegrama: „Londra, 23 ianuarie 1931. Asum, prin prezenta, obligaţia de a plăti fără rezervă, suma de 300.000 de lire sterline prinţului de Lichtensteina doua zi după apariţia în Daily Mail a articolului inaugurând propaganda pro-germană Northcliff pentru redarea coridorului polonez. Dacă coridorul polonez va fi redat Germaniei după data de 30 de luni de la data acestei scrisori se va plăti o sumă de 600.000 de lire sterline aceleiaşi persoane şi la aceeaşi adresă”. Banii provin din fondurile de propagandă naziste pe filiera organizată cu minuţiozitate de principesa Hohenlohe. Unde urmau să ajungă e limpede, cristal.

Întâlnirea de la Timişoara

Iată alte dezvăluiri de mare impact ale aceluiaşi articol de presă: „Îndărătul principesei stau în umbră persoane ciudate. Mai întâi, şeful propagandei lordului Rotherme pentru socoteala Ungariei. Acesta a reuşit să obţină încrederea serviciilor noastre. El este acela care, în cursul iernii trecute, după ce a avut grijă să publice, anonim, ca alibi preventiv, un articol elogios despre regele Alexandru al Iugoslaviei, în „Revue de deux Mondes”, a uneltit, la Timişoara, întrevederea secretă între contele Bethlen şi regele Carol, pe care lordul Rotherme voia să-l lanseze pe o cale nespus de periculoasă: aceea a uniunii personale cu Ungaria”.
Cotidianul Universul afirma cu amărăciune: „Dovada e făcută că Germania a cheltuit cu nemiluita, ea care nu avea bani să plătească despăgubirile. (…) Câte ziare străine au fost cumpărate ca să-i apere politica şi ca să obţină sprijinul revendicărilor ei?”

Galaţiul a risipit 15 milioane de euro pe investiţii fantomă

Autor

Dănilă Chirovici

22 ianuarie 2013

În ultimii ani, Primăria Galaţi a plătit suma de 4.865.859 de lei, adică peste un milion de euro, pe două lucrări edilitare fantomă. În primul caz, o staţie de epurare care a costat 550.000 de euro a fost furată de hoţii de fier vechi înainte ca echipamentele să fie puse în funcţiune. Alţi 500.000 de euro au fost risipiţi pe o lucrare de canalizare care se rezumă la o ţeavă îngropată în pământ, fără nicio funcţionalitate, in cadrul proiectului de constructie a unui supermarket(foto). O gaură neagră e şi Parcul Industrial Galaţi, o investiţie de patru milioane de euro în care s-au pompat 14 milioane de euro.

În 2005, Primăria Galaţi a lansat investiţia de construire în credit furnizor a unei staţii de epurare pentru cele 15 blocuri ANL din Cartierul „Siret”.
Acesta este un cartier cu o situaţie ciudată. Prin HG 512/2002, Guvernul Năstase a transferat 1.000 ha situate în judeţul Brăila, pe malul Siretului, din proprietatea ADS în proprietatea Consiliului Municipal Galaţi. Scopul era construirea unui cartier care să unească Galaţiul cu Brăila. HG 512, elaborată de celebrul Octav Cozmâncă pe vremea când conducea Secretariatul General al Guvernului, nu a fost urmată şi de armonizarea organizării administrative, aşa că o adresă din noul cartier sună la modul următor: „strada X, nr Y, municipiul Galaţi, judeţul Brăila”.
„Furtul” celor 1.000 ha l-a înverşunat pe „politicianul nr 1” al Brăilei, preşedintele PSD şi al Consiliului Judeţean Brăila, Gh Bunea Stancu, care a blocat noul cartier prin neeliberarea autorizaţiilor de construcţie. Între timp, autorizaţiile au fost obţinute şi în blocurile ANL din Brăila locuiesc câteva sute de familii din Galaţi.

Revolta lui Bunea Stancu

Licitaţia pentru construirea noii staţii de epurare a fost câştigată de Unicom SA Galaţi. Între Primărie şi Unicom a fost încheiat contractul nr 69.728/05.07.2005, în valoare de 2.215.090 lei, fără TVA, plus 358.798 lei dobânzi aferente creditului furnizor.
Lucrările trebuia finalizate în 36 de luni, însă Primăria Galaţi, condusă până în iunie 2012 de Dumitru Nicolae (PSD), a pus la dispoziţia constructorului terenul abia pe 26.10.2006. Lucrările au început în martie 2007. A fost achiziţionat echipamentul staţiei de epurare, Adipur Denipho SAC5000, pentru care Primăria Galaţi a decontat Unicom SA 1.425.390 lei. În 2008 au intrat în scenă oamenii lui Bunea Stancu. Prin adresa nr 536/10.03.2008, Inspectoratul de Stat pentru Construcţii (ISC) Brăila a sistat lucrările până la obţinerea autorizaţiei de construcţie de la autorităţile din Brăila. Intrată la mijloc în războiul Galaţi-Brăila, firma a cerut prelungirea lucrărilor până în 2009, dar a trecut şi 2009 fără ca staţia să fie gata.
În 2006, amplasamentul staţiei de epurare fusese stabilit de fostul primar Dumitru Nicolae pe malul Siretului, într-o zonă inundabilă. În iunie 2010, apele au pus stăpânire şi pe zona viitoarei staţii de epurare. Unicom a anunţat Primăria că îşi retrage organizarea de şantier până la plata unei restanţe de 119.885 lei. După ce apele Siretului s-au retras, echipamentele montate la staţia de epurare au fost furate de hoţii de fier vechi.
Abia după un an, funcţionarii Primăriei şi-au adus aminte de staţia de epurare de pe malul Siretului, dar la faţa locului mai era doar ceea ce nu îi tentase pe hoţi: fundaţia de beton. Prin adresele 14.984/09.02.2011 şi 6.140/20.01.2012, Primăria Galaţi a cerut ca Unicom SA să ducă echipamentele achiziţionate în depozitul Primăriei, de pe strada Zimbrului. Dar nu prea mai era nimic de adus.

Audit, explicaţii, acuzaţii

În iulie, noul edil al Galaţiului, Marius Stan, a constatat că Primăria plătise 2,3 milioane de lei pe o staţie de epurare care nu exista pe teren.
A ordonat un audit a cărui concluzie e uluitoare: „unul dintre containere a fost montat pe amplasament şi datorită inundaţiilor a fost avariat. Nu cunoaştem ce s-a întâmplat cu el după retragerea apelor”. Staţia nu figura ca fiind predată beneficiarului şi, în aceste condiţii, era încă în custodia constructorului. Primarul i-a cerut lămuriri administratorului Unicom SA, Doru Pârlătescu. Prin adresa 877/25.07.2012, acesta a răspuns că după sistarea lucrărilor de către ISC Brăila, în martie 2008, a retras lucrătorii şi în repetate rânduri a solicitat Primăriei Galaţi clarificarea situaţiei şi reluarea lucrărilor.
El mai spune că prin adresa 1.721/07.06.2010(facsimil), atunci când zona a fost inundată, a comunicat Primăriei Galaţi decizia „de a se retrage organizarea de şantier şi implicit paza”. Dar în adresa 1.721/07.06.2010 nu am întâlnit niciun cuvânt despre retragerea pazei.
Administratorul Unicom spune că nu poate fi considerat responsabil. Spune că la inundaţii firma trebuia să invoce „forţa majoră”, dar acuză şi Primăria, care trebuia să facă acest lucru: „Având în vedere că la producerea situaţiei pentru care se putea produce forţa majoră beneficiarul era înştiinţat de retragerea organizării de şantier (…) considerăm că şi beneficiarul este răspunzător pentru neinvocarea clauzelor referitoare la forţa majoră”.
În perioada octombrie 2007-decembrie 2009, Primăria Galaţi a plătit firmei Unicom SA suma de 2.397.719 lei, adică 540.000 de euro, dar din staţia de epurare nu există decât fundaţia.
Prin adresa 877/25.07.2012, Unicom SA a comunicat Primăriei Galaţi că din staţia de epurare de 500.000 de euro n-a mai rămas nimic: „La data prezentei, în gestiunea Unicom SA nu se mai găsesc (nici scriptic, nici faptic) majoritatea materialelor, utilajelor şi echipamentelor specifice pentru staţia de epurare. Urmează să identificăm din materialele aflate în stoc acele materiale care fac obiectul procesului verbal de recepţie a stadiilor fizice şi să vă comunicăm această situaţie”.
Din cele 540.000 euro plătiţi pe staţia de epurare, Primăria Galaţi s-ar putea alege cu câteva ţevi şi şuruburi. Dar pentru asta ar trebui să se înscrie la masa credală, pentru că între timp Unicom SA a intrat în lichidare.

Afacerea „Colectorul”

În aceeaşi perioadă, Primăria Galaţi a plătit alţi peste 2,4 milioane de lei pentru o lucrare la fel de fantomatică.
Pe 17.06.2005, Consiliul Municipal Galaţi a vândut către Terra Invest SRL Sibiu 11.989 mp în zona Inelului de Rocadă, la suma de 1.978.305 euro, pentru „realizarea de către cumpărător a investiţiei <<Supermarket cu parcare auto pe clădire>>”, un magazin Kaufland. Pe 18.01.2008, Terra Invest a vândut terenul către Kaufland Romania. Prin clauzele primului contract, Primăria Galaţi se obliga ca în trei luni să devieze un colector de drenare a apelor pluviale ce traversa terenul. În 2006, Terra Invest şi Primăria au convenit renunţarea la această clauză, dar fostul primar Dumitru Nicolae a continuat să facă lucrarea.
A încheiat cu IACMRS Galaţi contractul nr 11.144/09.02.2007, în valoare de 1.342.232 lei, contractul 2.230/19.05.2008, de 668.123 lei şi contractul 73.780/19.07.2011, de 49.955 lei, dar valoarea lucrărilor a fost mult mai mare. În perioada 2007-2011, Primăria Galaţi a achitat către IACMRS 2.468.140 lei. Cum nici în iulie 2012 nu fuseseră recepţionate lucrările, s-a făcut o expertiză la care au fost descoperite mari deficienţe: „Ca urmare a inspectării colectorului DN 1200 cu ajutorul robotului Rovver 900, inspectarea nu s-a realizat din cauză că tronsoanele prezintă depuneri de reziduuri şi pietre. De asemenea vechiul colector nu este cuplat la noul colector”, se spune în raport.

Investiţii cu iz penal

Pe baza rapoartelor de audit, primarul Marius Stan a înaintat două sesizări penale la Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi, pentru ambele cazuri: „În legătură cu cele două cazuri, tot ce pot să vă spun este că am sesizat instituţiile abilitate ale statului pentru a efectua cercetări, din cauză că din primele noastre constatări sunt situaţii care ar putea avea conotaţii penale. Nu pot eu să spun că sunt sau nu sunt fapte de natură penală. Asta o vor stabili procurorii”, ne-a declarat primarul.
Altă „gaură neagră” este Parcul Industrial Galaţi, investiţie în care fostul primar Dumitru Nicolae „pompa” bani din 2003. Licitaţia a avut loc trei ani mai târziu şi a fost câştigată de Vega 93 Galaţi, cu care primăria a încheiat contractul 98934/18.10.2006. Parcul are o suprafaţă de 21,8 ha şi pentru construcţia platformelor betonate, a unui gard, a reţelelor electrice, de apă şi canalizare, costurile iniţiale erau de patru milioane euro. După ce s-au cheltuit 10 milioane de euro, stadiul era următorul: aleile şi platformele erau realizate în procent de 32%, iar reţelele – 45%. După ce prin bugetul pe 2011 alocase 8,2 milioane lei, aproape două milioane de euro, pentru „finalizarea lucrărilor”, anul trecut fostul primar a mai alocat şapte milioane de lei, adică 1,5 milioane euro. Astfel, un parc industrial de patru milioane euro a ajuns să coste aproape 14 milioane euro.

Milioane de euro cu dedicaţie pentru consiliera lui Kelemen Hunor

Autor

Anamaria Nedelcoff

21 ianuarie 2013

De mai bine de 20 de ani, cei care înclină balanța în Parlamentul României, într-un fel sau altul, sunt cei de la UDMR. Foarte rar îi vezi în opoziție, trădându-și la nevoie colegii de alianță, pentru că interesele lor personale – și nu ale maghiarilor din România – primează. Jurnal de Investigaţii vă prezintă o parte din acţiunile la limita legii întreprinse de unul dintre exponenţii UDMR ajuns într-un post guvernamental important. Este vorba de fostul ministru al Culturii, Kelemen Hunor, care a drenat milioane de euro în contul consilierei sale personale, Csilla Hegedus(foto).

Cât timp a ocupat funcţia de ministru al Culturii, udemeristul Kelemen Hunor a tăiat și-a spânzurat, împărțind milioane de euro acolo unde trebuie, inclusiv consilierei personale, Csilla Hegedus.
Nu mai puțin de 1,5 milioane de euro a primit Csilla Hegedus pentru restaurarea castelului Banffy din comuna Bonțida, județul Cluj. Castelul în sine are o mare valoare istorică, însă modul în care s-au acordat acești bani este de-a dreptul deranjant. În vremea cât Hunor a fost ministru al Culturii, Csilla Hegedus a fost atât consiliera lui personală, cât și președinte al Transilvania Trust (asociația în administrarea căreia se află castelul Banffy), precum și președinte al Administrației Fondului Cultural Național. Instituția care a dat bani Transilvaniei Trust nu este nimeni alta decât Administrația Fondului Cultural Național.
În timp ce Csilla Hegedus își dădea singură bani publici, fonduri importante de la Ministerul Culturii primea și tatăl ei, Szabo Balint, pentru revistele și proiectele sale. Acesta este cunoscut și drept unul dintre experții în restaurarea de monumente.
Și, fix pentru că este foarte cunoscut în restaurarea de monumente, fostul ministru al Culturii, Kelemen Hunor, împreună cu consiliera sa foarte apropiată, Csilla Hegedus, i-au dat acestuia bani publici cu nemiluita.
Astfel, în 2009, Utilitas SRL, firma detinuta si administrata de Szabo Balint, a primit 209.866 lei pentru ”actualizarea documentației de elaborare analiză cost-beneficiu pentru consolidarea și modernizarea Corp A – Colegiul Național Andrei Mureșanu” din Bistriţa, iar în în 2010 a asigurat asistența din partea proiectantului pe perioada execuției lucrărilor la acelaşi liceu, pentru suma de 48.940 de lei.
Anul 2010 a adus o mană cerească pentru tatăl Csillei Hegeduș, care, datorită relațiilor foarte apropiate cu ministrul Culturii, a câștigat proiect după proiect, în defavoarea altor firme. Astfel, Utilitas a primit din nou bani frumoși, câștigând licitația pentru serviciile de proiectare pentru ansamblul Cetății Bathory din orașul Șimleul Silvaniei, județul Sălaj, însumând 990.143 de lei. Alți bani, 160.233 de lei s-au primit pentru servicii de asistență tehnică ”Circuitul târgurilor medievale din Transilvania de Nord – Castelul Karoly din Carei și Castelul din Ardud”, precum și 102.844 de lei, tot pentru asistență tehnică, dar în cadrul proiectului ”Restaurarea patrimoniului istoric și cultural al Consiliului Județean Sălaj”, care cuprindea clădirile Centrului Militar Județean, Muzeul Județean de Istorie și Artă și Galeriile de Artă.

Proiecte românești, respinse

Dar să revenim la Csilla Hegedus. Din funcția de președinte al Administrației Fondului Cultural Național, a respins toate proiectele majore pentru conservarea istoriei românilor, în timp ce apropiații maghiari au primit fonduri importante.
Nici tatăl ei nu a fost uitat, beneficiind și el de niște fonduri importante, în calitate de președinte al unei asociații numite Transsylvania Nostra, care cu ostentație afișează stema Transilvaniei cu ”șapte scaune”, aceeași stemă pe care o puteți regăsi și pe stema ”Ungariei Mari”.
Conform datelor AFCN, Uniunea Cercetașilor Maghiari din România a primit 53.753 de lei, pentru a organiza ”Zilele Castelului Banffy” (repetăm, administrat tot de Csilla Hegedus). În acelaşi timp, proiecte românești precum ce al Muzeului Național al Unirii Alba Iulia – ”Conservarea și valorificarea Documentelor Unirii de la 1 Decembrie 1918”, ”Dolia Dacica, Chipul dacic și arheologia experimentală” al Muzeului Județean Satu Mare ori ”Palatul guvernatorului Daciei romane de la Apulum” al Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei, au fost respinse de Csilla Hegedus.
Cum tatăl nu putea fi uitat, fundația lui a primit 20.426 de lei pentru organizarea conferinței internaționale ”Protecția structurilor portante istorice și societatea”. AFCN mai dă alți bani Transsylvaniei Nostra, în sumă de 18.900 de lei, în categoria ”Pentru carte”, cu lucrarea ”Intervenții la structuri portante istorice!”, iar la categoria ”Pentru reviste”, tatăl Csillei Hegedus mai este admis și pentru a publica două numere ale revistei ce nu putea purta alt nume decât ”Transsylvania Nostra”, fiindu-i aprobată suma de 23.375 de lei.
Aceasta în vreme ce Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului primește în acest an pentru publicarea a patru numere din ”Arhivele totalitarismului” numai 11.475 de lei.

De la Csilla, fără număr

Iar acum urmează proiecte aprobate de Csilla Hegedus doar pentru prietenii maghiari. Din banii tutor cetăţenilor români, bineînțeles:
42.506 lei pentru Asociația de Dans Bekecs – ”Dialog intercultural prin elemente de specificitate a spectacolului de dans teatral”; Asociația pentru Cultivarea Limbii Maghiare din Transilvania primește 6.590 lei pentru ”Variante regionale maghiare din Transilvania ale limbajului de contact interpersonal” și alți 6590 pentru ”Identitatea și limba vorbită în zona Târgu Secuiesc”; 6.278 de lei primește și Editura Didactică și Pedagogică RA pentru ”Limbajul ironiei în lirica maghiară din perioada interbelică”, iar editurii Pallas-Akademia i se alocă 10.511 lei pentru ”Simboluri rituale din cultura expresivă a maghiarilor secui”.
Fundația Jakabffy Elemer Alapitvany primește 31.835 de lei pentru proiectul ”Digitalizare pentru interculturalitate II”, în timp ce Fundația Free Press România beneficiază de 23.178 de lei pentru suplimentul cultural maghiar al portalului maszol.ro. ”Învățământul public maghiar”, proiect al Fundașueu Communitas primește 34.313 lei, iar Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Harghita – ”Poarta unică a patrimoniului cultural din județul Harghita”, 29.485 lei.
În acelaşi timp, Csilla Hegedus respinge șapte titluri ale Editurii Doxologia, aparținând Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, precum și proiectele Editurii Academiei Române: Mihail Eminescu. Poesii (toate edițiile comparate), Nicolae Georgescu; Nuvelistul Rebreanu, Constantin Cublesan.

Declarație de avere cu iz penal

Foarte interesante sunt declarațiile de avere și interese ale Csillei Hegedus. Astfel, de la Fundația Trsnilvania Trust, consiliera personală a încasat un salariu de 36.021 lei, precum și drepturi intelectuale de 933 de lei, 12.000 de lei. De la societatea comercială Cazosa SRL, în timp ce lucra și-n minister, a primit 1.400 de lei (ea fiind administrator al acestei firme), iar de la Ministerul Culturii salariul a fost de 21.674 de lei. Desigur, a primit și drepturi intelectuale de la AFCN, pe care o conducea, în valoare de 1.350 de lei.
Tot din declarația de avere a Csillei Hegedus se poate vedea câți bani a câștigat în 2010 fundația pe care o conduce, în urma ”concursurilor de proiecte”. Astfel, de la Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile a primit suma de 290.000 de lei, respectiv 482.000 de lei, de la Consiliul Județean Cluj, 3.500 de lei, de la Bruxelles a încasat 80.000 de lei și de la AFCN București a încasat suma de 26.000 de lei. Tot Transilvania Trust a primit 90.000 de lei de la Guvernul Statelor Unite, 16.000 de lei de la Fondul Patria din Ungaria și alți 45.000 de lei de la Fondul Corvinul, din Ungaria.

Tocală, Carabulea şi Giugula, călăii arbitrajului din baschet

Autor

Dănilă Chirovici

21 ianuarie 2013

Numită la jumătatea acestui an, de premierul Victor Ponta, în fruntea sportului românesc, preşedintele Federaţiei Române de Baschet, Carmen Tocală, ascunde, cu discreţie, un mare scandal de arbitraj. Un arbitru a fost pur şi simplu mazilit, fără nicio explicaţie, pentru că nu a înţeles cine trebuie să câştige un meci. O poveste halucinantă, din care nu lipseşte Ilie Carabulea, unul dintre marii magnaţi ai României, ajuns între timp la puşcărie pentru trafic de influenţă. În scandal este prezent şi fostul consilier general PSD Doru Giugula.

Pentru simplul fapt că un arbitru nu a avut isteţime îndeajuns să îşi dea seama cine trebuie să câştige într-un banal joc de campionat, Ciprian Câmpeanu a fost, fără nici cea mai mică explicaţie, suspendat pe termen nelimitat.
Deşi abuzul a fost demonstrat în instanţele civile, unde s-a hotărât că acesta trebuie să fie repus în drepturi, Federaţia Română de Baschet se comportă ca un veritabil stat în stat, “fluieraşul” fiind, la mai bine de un an de la câştigarea dreptăţii, “persona non grata”. Mai mult, pentru faptul că a sesizat abuzul acestui caz, şeful arbitrilor din federaţie a fost destituit.
Noul şef, nimeni altul decât controversatul consilier local PSD, din cadrul Consiliului General al Capitalei, Doru Giugula era, cu casa sa de avocatură, în acelaşi timp, implicat, întâmplător sau nu, şi în dosarul de reprezentare a Federaţiei în procesul în care arbitrul suspendat îşi căuta dreptatea. Cu alte cuvinte, un mic sau mare conflict de interese, din moment ce şeful arbitilor ar fi trebuit, cel puţin teoretic, să apere interesele colegilor în faţa federalilor, şi nu să-i hărţuiască prin tribunale.
Ciprian Câmpeanu, primul arbitru de Divizia A din baschetul românesc care se bucură de acest statut încă de la vârsta de 19 ani, a fost exclus din lumea arbitrajului, pentru că nu s-a mulat sistemului corupt condus de Carmen Tocală, nimeni alta decât actualul preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Sport şi Tineret. Totul a început în 2008, în momentul în care acesta fost delegat să arbitreze meciul din campionatul naţional dintre echipele Elba Timişoara şi CSU Atlassib Sibiu. La vremea respectivă, Atlassib Sibiu se bucura de o mai mare influenţă la FRB, oficialul acesteia, Mircea Vulc, deţinând în acealaşi timp şi de statutul de vicepreşedinte al Federaţiei.
Echipa avea notorietate la acea vreme poate şi datorită puterii financiare de care dispunea, având în spate ca investitor principal compania de transport rutier de persoane Atlassib, deţinută de omul de afaceri sibian Ilie Carabulea, proprietar al băncii Carpatica, între timp condamnat la închisoare cu executare. Pentru simplul fapt că banalul meci din campionat a fost câştigat de echipa din Timişoara, arbitrul Ciprian Câmpeanu a fost socotit că este principalul vinovat. “La data de 05.11.2008 am fost delegat, împreună cu M. Udrica si I. Bertalan, la meciul de divizia A masculin Elba Timişoara – CSU Sibiu, terminat cu scorul de 83-82 în favoarea echipei timişorene. După terminarea jocului nu a existat nicio contestaţie din partea echipei din Sibiu la adresa arbitrajului, mai mult chiar, antrenorul echipei oaspete ne-a mulţumit”, rememorează Câmpeanu acele momente.
El povesteşte apoi că, în timp ce brigada de arbitri se îndrepta spre vestiar, au fost abordaţi de Mircea Vulc, care le-a reproşat o fază petrecută cu 2,23 minute înainte de terminarea meciului. În faza cu pricina, echipa din Sibiu nu fusese însă dezavantajată de deciziile arbitrilor. “Discuţia cu Mircea Vulc nu a durat foarte mult, dar s-a încheiat cu o replică a dumnealui la adresa colegului meu I. Bertalan, citez: <Eu sunt vicepreşedintele FRB şi am să-ţi arăt că nu ai să mai arbitrezi>”, povesteşte arbitrul.

Cartonaş roşu pentru corectitudine

Faptul că modalitatea de arbitraj a lui Ciprian Câmpeanu nu a fost una incorectă o dovedeşte şi faptul că, la sfârşitul jocului, reprezentantul Federaţiei, în rol de observator, a întocmit raportul de joc fără nici un reproş.
Asta nu a mai contat cu nimic în ochii boşilor de la FRB, pentru că, în scurtă vreme, arbitrul Câmpeanu nu a mai fost delegat să conducă jocuri din divizia A de baschet. Totul, fără nici cea mai mică explicaţie şi fără respectarea procedurilor care se impuneau în asemenea situaţii. “Am aflat pur şi simplu întâmplător că am fost suspendat când mă uitam pe site-ul federaţiei. Când am pus întrebări am primit, ca răspuns, tăcere. Aşa am decis să îmi caut dreptatea, acţionând în judecată, în luna februarie 2009, Federaţia Română de Baschet”, spune el, adăugând că i s-a dat de înţeles că, orice demers de al său, făcut în acest sens, se va solda cu un mare insucces, din moment ce înfruntă oameni cu mare influenţă.
“Cu alte cuvinte, din cauză că se simţeau atât de siguri, nici nu şi-au bătut capul cu un caz atât de mic ca al meu, ceea ce i-a împins la mari greşeli, lucru care făcut ca în final eu să-i înving final cu armele lor”, povesteşte arbitrul Ciprian Câmpeanu. Una dintre marile greşeli făcute în inerţia abuzului de forţă a fost că decizia de supendare a arbitrului a fost luată de Biroul federal al FRB, şi nu de Colegiul Central al Arbitrilor, singurul organ abilitat să ia hotărâri în ceea ce priveşte activitatea arbitrilor.
Iniţial, acest lucru a fost recunoscut chiar de Federaţie. În cadrul hotărârii Curţii de Apel Bucureşti se arată că “procedura de suspendare a reclamantului a fost încălcată”. Pentru această “neascultare de serviciu”, preşedintele Colegiului Central al Arbitrilor de la acea vreme, Ion Antonescu, s-a văzut în situaţia de a se pregăti să predea mai departe poziţia pe care o ocupa.

Incompatibilitate ignorată

Văzând că situaţia nu este chiar în favoarea Federaţiei, preşedintele acesteia, Carmen Tocală, a apelat la prieteni.
Aşa că a făcut tot posibilul ca în poziţia de şef al arbitrilor FRB să ajungă nimeni altul decât avocatul Doru Giugula, consilier PSD în cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, între timp cu mari probleme privind neconcordanţele din declaraţiile de avere, potrivit Agenţiei Naţionale de Integritate. Oficialul avea un rol extrem de important, chiar înainte de numirea sa în funcţie. Prin intermediul societăţii sale de avocatură, acesta reprezenta interesele FRB chiar în procesul deschis de arbitrul Ciprian Câmpeanu împotriva federalilor.
Astfel, conjunctura creată probabil cu scop precis a născut o situaţie de incompatibilitate, care, în mod normal ar fi trebuit să fie evitată tocmai de un avocat, bun cunoscător al sistemului legislativ. Procesul dintre arbitrul Ciprian Câmpeanu şi FRB a mai durat, cu toate etapele sale finale, până în 12.02 2010, dată la care Curtea de Apel Bucureşti, prin secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal, îi dă câştig de cauză “cavalerului fluierului” şi obligă FRB să îl repună în drepturi pe acesta, dar şi la plata a aproape 20.000 lei drept daune morale.
Deşi de la acel moment au trecut peste doi ani, Federaţia Română de Baschet, prin preşedintele Carmen Tocală, nu a catadicsit să pună în aplicare hotărârile din justiţie. “Nici până la această dată FRB nu m-a contactat să mă anunţe că mă deleagă la meciuri. Doamna preşedinte Tocală ştie binenţeles tot cazul, dar, odată ce a preluat funcţia de preşedinte al sportului românesc, aceasta nu doreşte ca FRB să intre în legalitate în raport cu mine. Sunt singurul arbitru care practic s-a răzvrătit împotriva unui sistem care nu a respectat şi probabil nici acum nu respectă litera regulamentelor şi a legii”, a declarat Câmpeanu pentru Jurnal de Investigaţii. El a ţinut să precizeze că ia în calcul posibilitatea de a se îndrepta cu cazul său către forurile superioare internaţionale.
În încercarea de a afla o poziţie oficială a Federaţiei Române de Baschet, toate demersurile noastre s-au lovit de zidul unui no comment sportiv. De asemenea, alte personae implicate în viaţa federaţiei, nu neaparat oficiali, au refuzat să comenteze cel mai mare scandal de abuz de putere din sânul FRB, dovedit ca atare şi sancţionat de instanţele româneşti.

Ziarul de Investigații

Un tulcean, singurul beneficiar al fondurilor europene pentru pescuit

Băieţii deştepţi din shipping, scăpaţi basma curată de AVAS

Expertiză în cazul terenurilor pentru care deputatul Mircia Muntean a fost trimis în instanţă

Denunţ Penal pentru şefa OMV

11 milioane de euro au naufragiat în pescuitul maritim

“Fisiune” de un milion de dolari pentru “britanicul” Teodor Chirica

Băneasa, un aeroport de business fără muşterii

Caii din Letea, la mâna Guvernului

Documente senzaţionale în afacerea Rotherme – Hohenlohe

Galaţiul a risipit 15 milioane de euro pe investiţii fantomă

Milioane de euro cu dedicaţie pentru consiliera lui Kelemen Hunor

Tocală, Carabulea şi Giugula, călăii arbitrajului din baschet

Rămâi conectat

Ultimul articol

Ciucu a găsit la Primăria Capitalei un „buget „mâncat” de subvenții”

Urmează o nouă demisie în Guvern? Daniel David: „Am tot amânat plecarea de foarte...

Nicușor Dan vrea referendum în Justiție; CSM avertizează că nu va tolera „nicio formă...