În România, animalele se abandonează. Sunt vieți abandonate de unii, vieți salvate de alții și, pe principiul ”gunoiul unuia e comora altuia”, cel nedorit la noi poate avea șansa unei vieți de vis, în străinătate.
Asta pentru că românul nu adoptă. Câinii abandonați la noi ajung să fie adoptați în străinătate și-acolo au, în sfârșit, șansa de a fi fericiți.
Delia Botea e persoana din spatele Asociației Care for Dogs, din Brașov. A fondat-o în urmă cu 6 ani și, de atunci, viața ei a luat o altă turnură, schimbând vieți canine și mentalități umane. Corporatist ”de tradiție”, Delia a renunțat la 10 ani de multinațională pentru a se ocupa de ceea ce, acum, a devenit una dintre cele mai cunoscute Asociații din zonă.
Se axează, în principal, pe câini seniori, dar nu refuză niciun câine care îi este adus, pentru că preferă ca oamenii să sune, să-i ceară ajutorul, decât să-l abandoneze în câmp, sau pe stradă.
”De ce câini seniori?” am întrebat-o. Sunt mai greu de îngrijit, din punct de vedere financiar, e mai mult de muncă cu ei, pentru a-i face să își recapate încrederea în oameni, e mai greu să-i faci ”adoptabili”.
Pentru că, după o viață întreagă petrecută pe străzi, în lanț, înfometați, speriați, chinuiți, sunt cei care au nevoie cel mai mult ca, măcar în ultimii ani din viață, să afle cum e să fii iubit, îngrijit, dorit. Sunt, într-adevăr, puțin mai greu de adoptat, dar foarte multe persoane din străinătate sunt dispuse să le ofere viața pe care ar fi meritat-o de la bun început.
Când ajung în noua lor casă, au șansă să afle cum ar fi trebuit să fie, într-adevăr, o viață de câine. Primesc poze cu câini care au fost adoptați chiar de 5-6 ani, și se vede că sunt fericiți. Au condiții și o viață pe care eu, ca om, pot spune că o invidiez.
Românii sunt sceptici și nu au răbdare, preferă rasa și cumpărăturile de pe net, comerțul cu vieți
De ce în străinătate? Românii nu adoptă?
Românul preferă rasa. Preferă să cumpere de pe net, chit că nu știe exact în ce condiții sunt făcuți și crescuți câinii aceia, fără să aibă siguranța că vor primi rasa pură sau că nu vor primi un câine cu probleme de sănătate, decât să adopte. Preferă să susțină o ”fabrică de bani”, pentru ”pedigree”.
E sceptic să ia un câine matur, îi e teamă de cum va reacționa câinele, dacă nu-l cunoaște de mic, fără să ia în calcul că noi, înainte de a-i da spre adopție, îi învățăm să socializeze, îi observăm, știm exact cum va reacționa fiecare câine, într-o anumită situație.
Fiecare câine pe care-l dăm spre adopție are o descriere exactă. Știm exact ce-i place, ce nu-i place, cum trebuie să te comporți cu el și cum se va comporta el, cu tine.
Un câine pe care l-ai învățat că este iubit, că e în siguranță, trăiește în prezent. Te iubește în prezent. Dar românii nu au răbdare. Nici să se obișnuiască cu un câine matur, nici să învețe să adopte, nu să cumpere.
În 6 ani de activitate, am dat spre adopție undeva la 3000 de câini, în străinătate. În România, în aceeași perioadă, cred că am avut maximum 30 de adopții.
Cum a început totul? Ce te-a făcut să renunți la multinațională, la siguranța financiară, la confort și să o iei, practic, de la capăt? Nu e tocmai cea mai ușoară sarcină din lume
Am avut, la un moment dat, un labrador. Pe care l-am cumpărat, ca tot românul, de pe net. Ce nu am știut atunci, a fost că avea un defect genetic, cel mai probabil din cauza împerecherii defecte. A murit la un an și jumătate.
Asta m-a făcut să mă apuc de voluntariat, la adăposturi publice. Am văzut viața de acolo, am văzut că se moare, am cunoscut condițiile pe care acestea le ofereau. Nu e o imagine frumoasă. Deloc.
La un moment dat, în apropiere de Sinaia, am găsit un câine pe marginea drumului. Cel mai probabil era de-abia abandonat, pentru că arăta bine, nu era rănit, doar stătea și aștepta. L-am luat, i-am căutat foster, am reușit să-l dau spre adopție. Au urmat alții. Mulți alții.
”Am făcut ceea ce s-a transformat, mai târziu, în Care for Dog de azi: cu un împrumut la bancă și cu ce bani mai aveam, am cumpărat un teren, am început să construiesc țarcuri, am mutat câinii, am făcut Asociația”
Lucram în continuare la multinațională, am închiriat o hală, am construit țarcuri, am continuat să salvez și să dau spre adopție câini. Până în momentul în care proprietarul halei m-a anunțat că o vinde. Aveam 70 de câini în momentul acela.
Așa că am făcut ceea ce s-a transformat, mai târziu, în Care for Dog de azi: cu un împrumut la bancă și cu ce bani mai aveam, am cumpărat un teren, am început să construiesc țarcuri, am mutat câinii, am făcut Asociația.
Am renunțat la job și nu regret. Satisfacția pe care o am acum, când văd cum un câine salvat de noi își revine, își recapătă încrederea, redevine iubitor, își găsește o familie, e infinit mai mare decât orice realizare pe care aș fi avut-o în corporație. Acum am satisfacția de a ști că, efectiv, salvez vieți; dau șansa la viață.
Mereu există o soluție mai bună decât abandonul
Se implică românii? Ajută? Cum te descurci, în condițiile în care mulți abandonează, constant?
În primul rând, de asta am făcut Asociația. Singurul beneficiu, efectiv, din partea Statului, e faptul că putem aduna acele formulare 230. Dar, pe de altă parte, lumea e sceptică să te ajute, dacă ești persoană fizică. Asociația îți dă credibilitate și lumea e mai probabil să se implice, dacă știe și vede ce faci.
În momentul de față, avem 4 angajați permanenți, 6 voluntari constanți și aproximativ 300 de câini. Partea bună e că avem flux constant de adopție. Nu refuz nicio persoană care spune că a găsit sau că vrea să renunțe la un câine, pentru că prefer să învețe că ne pot suna, se pot baza pe noi, decât să-i abandoneze, pur și simplu, în câmp. E și ăsta un soi de educație.
Poate că nu-l putem prelua în ziua în care suntem sunați. Poate nu avem locuri disponibile, în acel moment. Dar vorbesc cu omul. Îl asigur că vom găsi o soluție. Și, de fiecare dată, găsim. Pe asta am construit totul: fac ceea ce promit.
Cât despre românii care se implică… Sunt persoane care vin să ne ajute, efectiv, când au timp. Unii donează, alții ne ajută cu campaniile, avem oameni care iau câini în foster, pentru a-i pregăti pentru o viitoare adopție. Da, lumea se implică, dacă are vizibilitate. Dacă află că pot ajuta sau că pot fi ajutați.
În plus, am avut parte și de colaborarea Primăriei. Nu m-au refuzat niciodată, când am avut nevoie de ajutor în a face campanii de infomare sau de sterilizare. Pentru că noi avem multe campanii de sterilizări gratuite. Problema abandonului apare, în primul rând, pentru că oamenii refuză să-și sterilizeze animalele.
De ce nu sterilizează lumea? De ce preferă să abandoneze, în loc să sterilizeze, gratuit?
Pentru că nu sunt informați. Unii merg, în continuare, pe principiul că ”trebuie să fete o dată, înainte de sterilizare” (idee care încă mai e propagată și de anumiți medici veterinari), alții au impresia că le fac un rău, sterilizându-i. Dar, per total, totul se reduce la lipsa de informare.
De asta principala acțiune pe care o desfășurăm e aceea de informare. Îi informăm de ce e bine să sterilizeze, că e gratuit, că avem campanii. Mergem inclusiv prin satele din jurul Brașovului, pentru a informa lumea. Am ajuns, în prezent, la 400-500 de sterilizări pe lună.
Lumea trebuie să înțeleagă că acei maidanezi pe care îi văd ei pe străzi nu au ajuns acolo din propria lor dorință. Au ajuns pentru că omul nu a făcut nimic în această privință. Modalitatea cea mai sigură de a diminua numărul de animale abandonate e să sterilizăm. Să informăm și să sterilizăm.
La fel cum avem campaniile naționale, cele care-ți spun că, ”pentru o viață sănătoasă trebuie să bei 2 litri de apă pe zi”, tot așa ar trebui să avem și informare națională despre sterilizare. Dacă generațiile tinere au șansa de a se informa din multiple surse, și-au început să sterilizeze, problema e cu generațiile mai în vârstă, sau cu populația de la sate, unde informația ajunge exclusiv prin intermediul televizorului. Acolo ar trebui să ajungem și acum e momentul ca Statul să se implice, și în acest domeniu.
Abandon egoist, adoptat egoist: vieți cu care se jonglează și vieți condamnate la moarte sigură
Rata de abandon a crescut pe timp de pandemie. Ați avut 500 de câini abandonați, doar anul trecut. De ce?
Au fost, într-adevăr, vreo 3 luni în care lumea a abandonat. De frică. Au fost acele informații, cum că animalele ar transmite Covid. Și-atunci lumea s-a speriat, și-a început să dea afară din casă tot ce însemna animal de companie. Câini, pisici, n-a contat.
Apoi a venit starea de urgență, când puteai ieși din casă, dacă aveai de plimbat câinele. Și-au început să curgă cererile de adopție. N-am aprobat nici una dintre ele, în perioada aceea. Le-am spus că, dacă vor vrea în continuare să adopte și după ce trece starea de urgență, îi aștept, cu cea mai mare plăcere. Dar nu voi da spre adopție un câine, ca să fie abandonat din nou, câteva luni mai târziu.
În momentul de față, avem oameni care ne sună, înainte de a abandona. Să ne ceară ajutorul. Avem și oameni care ne lasă, în continuare, animale în fața porții. Avem grijă de toți, fără excepție.
Dar lumea trebuie să înțeleagă un fapt simplu: abandonul oriunde e condamnare directă la moarte. Cel mai ”civilizat” mod de a renunța la un animal (dacă se poate numi așa, pentru că ”civilizat” ar fi să nu îl abandonezi, odată ce l-ai luat) e să îi cauți un alt stăpân. Dacă toate încercările eșuează, adu-l la o asociație. Dar nu-l abandona în mijlocul pustiețății. Dă-i măcar o șansă la viață.
Schimbarea începe cu noi
Delia Botea are 6 ani de când s-a dedicat, exclusiv, salvării de vieți. Pentru că orice viață contează. E un job non-stop job-ul ei, spre deosebire de momentul în care știa că, atunci când au trecut cele 9 ore corporatiste, închide calculatorul și-și vede de viață. Scopul ei e, acum, să ofere o viață fericită celor care nu pot spune în vorbe că sunt fericiți, sau că suferă.
Ce și-ar dori?
Ca oamenii să înțeleagă că fiecare dintre noi este, până la urmă, membru al unei comunități. Fiecare dintre noi poate face ceva, pentru a ajuta, fiecare dintre noi are un rol de îndeplinit. Să adoptăm, să luăm în foster, să sterilizăm, să donăm.
Nu putem face nici unul dintre aceste lucruri? Și un simplu ”share” contează și ajută. E și acela un mod de a ajuta. Cu toții avem ceva de oferit, chit că conștientizăm, sau nu. Și, dacă facem cu toții tot ceea ce ne stă în putință pentru a fi și a ne fi mai bine, nu mâine, nu poimâine, poate nu într-un an, dar peste 10 ani de acum înainte, nu vom mai vedea câini abandonați.
Nu vom mai vedea vieți abandonate și nefericire la orice colț de stradă.
Cu cât devenim mai apropiați, cu cât ne implicăm mai mult, cu atât reușim să transformăm, în bine, lumea în care trăim. Lumea în care suntem cu toții informați, educați, umani.
