Cu pâine și sare sunt întâmpinate, și acum, oficialitățile. Primele mărturii despre acest obicei datează, însă, încă din perioada precreștină și era un semn acceptare faţă de cel care venea în casa sau în ţinutul cuiva.
În prezent e un ritual cumva simbolic, dar folosit, în continuare, pentru persoane de rang înalt.
Joe Biden a fost întâmpinat, la Kiev, cu pâine și sare. Papa Francisc, când a venit în România. Diverși ambasadori, în diferite ocazii. Președinții de stat. Persoane foarte oficiale, în funcții foarte oficiale.
Cel mai recent oficial întâmpinat cu pâine și sare
Directorul general al Companiei Naționale Poșta Română SA – Horia Grigorescu. Mă rog, funcția lui e una publică. Dar parcă nu atât de publică pentru a justifica pâinea și sarea. Și, în nici un caz, și covorul roșu.
”Și care a fost evenimentul măreț la care a participat cu fast și pompă?” poate vă întrebați.
Evenimentul… Evenimentul a fost unul fenomenal, nemaipomenit, de neimaginat și atât de inedit, încât chiar se cerea tot fastul și pompa. Vă țineți bine de scaun? Aveți și sărurile alături, în caz că leșinați de emoție?
Un oficiu poștal din Târgu Mureș, renovat și modernizat timp de trei luni!
Ei, nu-i așa că merita tot deranjul?
Dar stați, asta nu e tot!
Pâine și sare, covor roșu, prezența directorului general al Poștei Române, ce poate să facă acest unic și irepetabil eveniment mai strălucitor?
Cum adică ce? UN SOBOR DE PREOȚI!
N-ai cum, dom`le, să inaugurezi ceva și fără busuioc, rochițe și cântări bizantine. Dacă nu mai ajung scrisorile la timp? Dacă se rătăcesc coletele? Dacă începe, Doamne ferește, să dea Poșta Română rateuri?
Mai bine ne luăm toate măsurile de precauție, laice și religioase, în așa fel încât Oficiul Poștal nr. 9 Târgu Mureș să nu întâmpine nicio greutate în îndeplinirea misiunilor sacre de distribuitor de corespondență.
Trista realitate românească
Cât suntem de săraci, încât facem, dintr-o renovare normală, un eveniment demn de Oscar.
Cât suntem de neobișnuiți cu proceduri banale, care ar trebui să fie constante, încât creăm fastul, acolo unde nu-și are locul.
Cât de ancorați suntem în ideea de ”funcție”, încât un director capătă puteri magice. De asta încă mai există fenomenul ăla, de deschis ușa cu spinarea aplecată și mâna pe clanță, oriunde ai merge.
Cât de tare ne lipsește ideea că lucrurile trebuie să se schimbe, să se modernizeze, să meargă bine. Atât de tare, încât normalitatea e privită drept excepțională.
Cât de mult timp trebuie să mai treacă, până să înțelegem că nu noi suntem în slujba statului, ci el în slujba noastră?
