Larisa Butnariu

Larisa Butnariu este, fără îndoială, una dintre victimele sistemului „românesc”, în primul rând. Adoptată la trei ani, aceasta ajunge la o vârstă destul de fragedă să cunoască răutatea umană, în cea mai „pură” formă a sa. Nereguli în sistem, lipsa de reacție a autorităților atunci când un copil cere ajutorul și părinți adoptivi care nu-și merită statutul. O „poveste” dură, desprinsă din realitate. O „poveste” care, în mod tragic dar cert, o trăiesc mult prea multe tinere din România. Rareori se vorbește deschis despre. De teamă, de rușine, ori din dorința de a lăsa în trecut povești care au creat răni adânci.

Larisa are acum 24 ani și, de ceva vreme, are curajul să vorbească deschis despre traumele ei, cu o sinceritate dureros de reală. Ba mai mult decât atât, fata își dedică o bună parte din viața actuală activismului, timp în care, de asemenea, încearcă să se regăsească. Cu toate că face asta de una singură, găsește, cumva, puterea să fie sinceră cu ea și cu cei din jurul ei.

Interviul conține detalii care vă pot afecta emoțional.

Larisa Butnariu a acordat un interviu în exclusivitate Ziarului de Investigații

Traficul uman, poveste de film pentru unii, realitate pentru Larisa

Ziarul de Investigații: Care este „povestea” ta? Spune-le cititorilor Ziarului de Investigații cine ești tu și, pe larg, cum ai ajuns o victimă a abuzului și a traficului uman?

Larisa Butnariu: Viața mea nu e tocmai o poveste, cu toate că aș prefera să pot vorbi despre inorogi și fantezii, eu sunt obligată de tot ce am trăit să povestesc despre atrocitățile pe care le pot face unii oameni, de dragul banilor. Sincer, făcând comparație cu alte adopții, viața mea a fost un abuz constant, inclusiv din partea autorităților.

Putreziciunile unui sistem, primul pas spre abuzuri

„Sistemul adopțiilor din România este putred, ca multe alte sisteme, de altfel”

Cel puțin în cazul meu, în momentul în care actele au fost în totalitate semnate, niciunul dintre angajații DGASPC Iași nu m-a mai căutat, măcar să vadă dacă mai trăiesc. În momentul în care am aflat că sunt adoptată, am mers cu mama adoptivă la una dintre șefele de pe acolo, cerându-mi dreptul de a-mi cunoaște mama naturală, tatăl, bunica, soră, frații, etc. Mi-a tăiat-o doamna aia scurt cu „Ce vrei, domnișoară, să ajungi c*rvă, ca m*-ta? De ce crezi că te-a dat? Nu te voia!”. Replicile alea și astăzi, la mai bine de 12 ani de atunci, încă îmi răsună în cap când trec pe lângă sediul acela.

Bună parte din viață, până pe la 14 ani, am fost olimpică. Eram un copil competitiv, atunci când venea vorba de școală. Îmi plăcea să merg la olimpiade și să-mi fac profesorii să zâmbească după afișarea rezultatelor. Toate astea însă s-au oprit odată cu arestarea tatălui adoptiv, cu 5 zile înainte să împlinesc 14 ani. În momentul acela, toți colegii mei au devenit rigizi în ceea ce mă privește, adresându-mi cuvinte injurioase. Ceva, acolo, s-a rupt odată cu arestarea tatălui și nici astăzi nu îmi dau seamă ce anume. Marea majoritate dintre colegi veniseră la mine acasă înainte, făcusem teme cu o parte dintre ei la mine acasă, învățasem împreună ani de zile, dar dintr-o dată toate astea s-au rupt în mii de bucăți.

„După o săptămână, nici virginitatea nu o mai aveam!”

Am terminat clasă a VII-a, cu chiu, cu vai pentru că abia aveam puterea necesară să mă dau jos din pat, dimineața. Era să ratez teza la mate, pentru că îmi era rău mai mereu. Diriginta, într-un final, după o tentativă suicidară, i-a recomandat mamei să mă ducă la un psiholog. Da’… de unde? Am ajuns la psihiatru, în spitalul de nebuni, legată de pat, drogată cu pastile și cu pampers pe mine. După vreo săptămâna, la externare, nici măcar virginitatea nu o mai aveam, dar nu vreau să discut taman despre asta pentru că sistemul m-ar îngropa iar. Abia am înviat și nu vreau să intru iar. Cine are curiozități de genul, poate merge la un centru de plasament și să discute cu fetele care au avut internări pe la spitalele astea și se va convinge că nu vorbesc din pom.

Apoi mi-au dat drumul acasă, însă la scurt timp a urmat o altă internare pentru că îmi era groaznic de rău de la pastile. Tratamentul se schimbă doar cu acordul și supravegherea medicului, nu știu care medic, pentru că eu l-am văzut doar de două ori la internări și o data la externare!

„Au urmat nenumărate tentative de suicid”

Dacă aș fi stat numai cu mama, astăzi mi-ați fi citit o scrisoare de adio, dar bunica, ca un înger ce este, avea mereu grijă la cuțite, la șireturile de la pantofi, la trusele de pescuit, la șnururi, băgase toată ața de cusut într-o cutie cu lacăt și cheie, nu ieșeam niciodată singură din casă. Cu toate că bunica a încercat să discute cu mama pe temă asta, faptul că mama devenise alcoolică între timp, îngreuna situația.

Ieșirea tatălui din pușcărie, începutul abuzurilor

A trecut anul cum a trecut, și a ieșit tata din pușcărie, iar atunci a început coșmarul meu.

Deși, inițial, tata m-a educat mereu să fiu independentă și m-a invățat că nimeni nu are dreptul să spună sau să facă ceva împotriva dorinței mele, după ce a ieșit din închisoare a început să mă abuzeze sexual chiar el, tata. De aici și până la trafic a fost un singur pas.

Îmi era greață de mine, îmi era frică de tata, îmi era frică de ce va spune mama când îi voi povesti. Am încercat să strâng probe, să îl reclam, numai că polițistul era bun prieten cu tata, iar după ce m-a scos din secție a sunat la mine acasă spunând cu subiect și predicat că am vrut să depun plângere pentru viol și că am avut și probe. Pe astea le-am aflat ani mai târziu, când, traficată fiind, am ajuns la un coleg al acelui domn polițist.

Într-o seară m-au dus la Banderas. Nu știu dacă tata îl cunoștea din penitenciar, dar cert este că mama nu credea niciun cuvânt despre niciun viol, așa că Banderas a fost singură lui posibilitate să mă reducă la tăcere. Banderas a văzut în mine un sac de bani mergător și, sub amenințarea că o va ucide pe bunica, mi-a postat un anunț pe un site conform căruia eu îmi ofeream serviciile sexuale domnilor generoși.
Asta ar fi fost nimic dacă timp de aproape un an jumate, adică până pe la 16 jumate, nu ar fi trebuit, pe lângă zecile de clienți zilnici, să mă culc și cu Banderas și cu tata.

„Am avut clienți polițiști, chiar și procurori”

Nu i-a păsat nimănui că eu îl acuz pe Banderas că mă trimite la produs, că mă bate. Nici mamei, nici polițiștilor. Am încercat cu plângeri, cu sesizări, nimic!

Am aflat apoi că o soartă asemănătoare o aveau și copilele din centrele de plasament. Erau duse la Socola, apoi, la externare, le așteptau traficanții. Dar asta e altă poveste.

Eram un copil orfan și adoptat, căsătorit cu forța cu un traficant de carne vie care îmi manipulase mama și îmi amenințase cu moartea bunica. Scăpare nu vedeam și nici nu o aveam, așa că la o zi după ce am împlinit 18 ani am fost luată pe sus de un nene și un băiețaș de vreo 20 de ani și am ajuns în Germania într-unul dintre cele mai renumite bordeluri din Nürnberg. În mai puțin de un an am făcut ocolul rețelelor de trafic de carne vie, culmea, ajungând de două ori și înapoi în România, în 2014. La vamă? Nici nu îmi amintesc să fi văzut vreun frontierist în cele două ieșiri ale mele în afară.

Ziarul de Investigații: Cât timp au durat aceste abuzuri? Ce atitudine au avut organele de poliție atunci când ai semnalat cazul? A existat o investigație, eventual o acuzație?

Larisa Butnariu: Cam până în 2018. În 2015, teoretic, tot coșmarul trebuia să se termine pentru că am intrat că parte vătămată într-un dosar de trafic de minori instituționalizați. Cum am ajuns eu acolo? Fetele care erau traficate de anumite rețele îl aveau în comun pe Banderas.

Ziarul de Investigații: În urma morții interopului Emi Pian și a „intervenției” forțelor de ordine în cadrul priveghiului acestuia unde au participat zeci de persoane, fără a se ține cont de distanțare socială, opinia publică a sărit în aer. Ulterior, MAI a ieșit la înaintare cu un set de declarații menite să redea cetățenilor încrederea în autorități. Din perspectiva unui om care a avut de-a face atât cu interlopii, cât și cu poliția, cum comentezi toate acestea?

Larisa Butnariu: Ce au facut autoritățile, să folosească efective întregi la un priveghi a interlopului Emi Pian, mi se pare josnic, sincer. Nu vreau să comentez prea mult, dar atât timp cât pe pagina domnului Vela „plouă” cu felicitări, nimic nu se va schimba! MAI trebuie să se schimbe, de la cel mai mic, la cel mai mare. Altfel, interlopii mai mici sau mai mari vor continua să existe.

Ziarul de Investigații: Cum se desfășoară viața ta acum?

Larisa Butnariu: Acum sunt în clasa a a X-a, aștept să înceapă școala. Între timp, încerc să ajut oamenii străzii cum și cu ce pot, încerc să mă refac și eu. Vreau să ajut, îmi place să ajut, vreau să termin liceul și să dau la Psihologie și la Drept, ca mai apoi să încerc să repar ce e greșit în general, fie că vorbim de legi sau de modul de acționare al autorităților.

Ziarul de Investigații: Un sfat pentru adolescentele care ar putea trece prin ce ai trecut tu?

„Îi rog pe părinți să nu-și mai expună copiii inutil pe social media!”

Larisa Butnariu: Nu sunt eu în măsură să dau sfaturi, dar sincer, îi rog pe părinți să nu-și mai expună copiii inutil pe social media!
Rog copiii să nu mai facă live-uri pe Facebook în grupurile cu zeci de mii de conturi dubioase! Rog adolescenții să nu mai fie răutăcioși cu ceilalți adolescenți sau cu cei mai mici! Și cred că cel mai important, le rog pe mame să fie mame și să nu își mai alunge fetele de acasă dacă se dezvirginează voit sau sunt violate, ori dacă rămân însărcinate!

Ziarul de Investigații

Articolul precedentBudăi, cu ochii pe Guvern, ca președinte al Comisiei de anchetă privind achizițiile și gestionarea stării de urgență
Articolul următorÎn Sectorul 1 s-au făcut planurile pentru începerea anului școlar. Ce spune primarul Tudorache
Jurnalist full-time, fotograf part-time, graphic designer sfert-time. În timpul liber îmi slujesc pisica, mă plimb cu bicicleta și dezvolt obsesii legate de Star Trek.