Redevenţa, „esenţa câştigului” OMV

Autor

-

16 ianuarie 2013

În ultima vreme, atât la Palatul Victoria cât şi mai la nord, în Petrom City, cartierul general al companiei petroliere, se fac calcule. Deocamdată, autorităţile au mâinile legate, însă din 2014 nivelul redevenţelor pentru exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze va putea fi modificat. Actualul sistem de taxare a companiilor petroliere este unul dintre cele mai permisive din lume, adică redevenţe scăzute, impozit pe profit de numai 16% şi suprataxare inexistentă. Datorită (sau din cauza!?) sistemului fiscal, profitul operaţional al OMV Petrom la tona de ţiţei este de 5,6 ori mai mare decât în cazul petrolului de import

Compania OMV Petrom şi Executivul se află de mai multe luni în discuţii pe tema redevenţelor pentru petrol şi gaze, având în vedere că din 2014 expiră actualul sistem, stabilit prin contractul de privatizare a companiei.
Actualul nivel al redevenţelor pentru exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze naturale a fost stabilit în 2004, prin contractul de privatizare a companiei Petrom cu grupul austriac OMV, şi este valabil până în decembrie 2014.
Potrivit articolului 15 din Legea nr. 555/2004 privind unele măsuri pentru privatizarea Societăţii Naţionale a Petrolului Petrom SA Bucureşti, „pe o perioadă de 10 ani de la data finalizării vor fi menţinute nivelul procentual, baza şi modalitatea de calcul al redevenţelor datorate de societate conform contractelor individuale de concesiune încheiate de aceasta, aplicabile la data intrării în vigoare a prezentei legi“.
Premierul Victor Ponta declara recent că Executivul vrea ca aceste redevenţe să se situeze în zona mediei europene. Potrivit unui proiect de ordonanţă de urgenţă elaborat anul trecut de către Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM), de altfel şi singurul document public existent la această oră, nivelul redevenţelor ar urma să crească cu 92%, în cazul OMV Petrom, şi cu 1,05% pentru restul companiilor. Potrivit simulărilor ANRM, astfel s-ar ajunge la încasarea de către stat a unei sume de 1,9 miliarde de lei anual, faţă de numai 782,9 milioane, cât a intrat în vistierie anul trecut.
Datele raportate de OMV Petrom indică faptul că în 2010 compania a plătit redevenţe de 600 milioane de lei, în condiţiile realizării unui profit record de 2,19 miliarde. Anul trecut, compania a înregistrat un profit şi mai mare, în creştere cu 72% faţă de anul precedent, la 3,759 miliarde de lei (887 milioane de euro), cel mai mare câştig consemnat vreodată de o companie din România.

Profit operaţional de invidiat

De fapt, obţinerea acestor profituri imense nu ar trebui să ne mire, dacă avem în vedere că cea mai mare parte din carburanţii comercializaţi de OMV Petrom provine din ţiţeiul românesc, care este obţinut cu costuri foarte mici.
În Rusia, de exemplu, petrolului exportat i se aplică un impozit de 149 dolari/tonă pentru folosirea resurselor naturale, plus un impozit de export în valoare de 418,9 dolari/tonă La preţul actual al ţiţeiului, de 110 dolari/baril sau 803 dolari/tonă (110X7,3), cota de impozit se ridică la 70,7%. Practic, companiilor ruseşti le revin, pentru acoperirea cheltuielilor de extracţie, operaţionale şi de transport numai 29,3%, sau 232 dolari/tonă. OMV Petrom plăteşte redevenţe cuprinse între 50 şi 80 dolari/tonă, ceea ce corespunde unui preţ al ţiţeiului, fără impozit, de 720-750 dolari/tonă. Luăm în consideraţie că în Rusia costurile de extracţie sunt de 5 dolari/baril, iar în România de 12-15 dolari, că se înregistrează costuri cu transportul de 50-60 dolari/tonă în Rusia şi de 20 dolari/tonă la noi. La toate acestea se adaugă cheltuieli operaţionale de aproximativ 30-40 dolari/tonă, astfel că putem calcula profitul operaţional per tona de ţiţei. În cazul ţiţeiului importat din Rusia, valoarea este de 98,6 dolari (803-149-418,9-36,5(5X7,3)-60-40).
În ceea ce priveşte petrolul extras din România, profitul operaţional per tonă creşte de 5,6 ori, ajungând la 553,5 dolari (803-80-109,5-20-40). Revenind la momentul privatizării, să ne aducem aminte că România dispunea de rezerve de ţiţei estimate la 80-120 milioane de tone. Având în vedere evoluţia cotaţiei barilului, ajungem la concluzia că statul român a donat companiei austriece 25-35 miliarde de dolari.

Mai puţin ca-n SUA şi Rusia

În România, redevenţele pentru ţiţei sunt stabilite la o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase, astfel:
*3,5% pentru zăcăminte care produc sub 10 mii tone/trimestru;
*5% pentru zăcăminte care produc între 10 mii şi 20 mii tone/trimestru;
*7% pentru zăcăminte care produc între 20 mii şi 100 mii tone/trimestru;
*13,5% pentru zăcăminte care produc peste 100 mii tone/trimestru.
SUA percep o redevenţă de 17%, care vine în completarea unui impozit pe venit de 40%. În Brazilia, statul încasează o redevenţă de 10%, la care se adaugă un impozit pe venit de 24% şi o aşa-numită “taxă pe supraprofit”, în cuantum de 10%.
În Rusia, redevenţa este de 22%, companiile petroliere fiind obligate să plătească şi un impozit pe venit de 20%, başca taxe pe exporturi care pot ajunge şi până la 65%.

Taxe pe supraprofit

În ceea ce priveşte gazele naturale, în România redevenţa se stabileşte ca o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase, astfel:
*3,5% pentru zăcăminte care produc sub 10 mil. metri cubi (mc)/trimestru;
*7,5% pentru zăcăminte care produc între 10 mil. şi 50 mil. mc/trimestru;
*9% pentru zăcăminte care produc între 50 mil. şi 200 mil. mc/trimestru;
*13% pentru zăcăminte care produc peste 200 mil. mc/trimestru.
În unele state europene, cum ar fi Cipru, Danemarca, Irlanda, Malta, Regatul Unit, Norvegia şi Spania, nu se plătesc redevenţe nici pentru producţia on-shore, nici pentru cea off-shore de ţiţei sau de gaze. În Franţa şi Olanda nu există redevenţe pentru producţia de ţiţei sau de gaze off-shore, iar în Portugalia nu sunt redevenţe pentru gaze.
Un nivel fix al redevenţelor atât pentru producţia de ţiţei, cât şi pentru cea de gaze se practică în Polonia (11,15 USD pe tona de ţiţei şi 1,88 USD pentru 1.000 mc de gaz). Sunt şi cazuri în care redevenţele sunt stabilite sub formă de cotă fixă, în funcţie de valoarea producţiei: Albania (10%), Croaţia (2,6%), Germania (10%), Suedia (0,2%).
Chiar dacă nivelul procentual al redevenţelor poate părea mic în comparaţie cu cel din România, în aceste ţări pentru companiile petroliere se percep taxe pe supraprofit. Astfel, în Norvegia această taxă este de 50%, care se adaugă la un impozit pe venit de 28%. În Regatul Unit, taxa pe supraprofit este de 20%, venind în completarea unui impozit de 30%. Şi în Irlanda a stabilit o suprataxă pe profit, care se adaugă la impozitul de 25%, calculată după următorul algoritm:
-pentru o rată a profitului mai mică de 1,5% nu se percepe suprataxă
– pentru o rată a profitului între 1,5 – 3% suprataxa este de 5%;
-pentru o rată a profitului între 3 – 4,5%, suprataxa este de 10%;
-pentru o rată a profitului peste 4,5%, suprataxa este de 15%.
Aceasta este situaţia din Europa, însă în ţări bogate în petrol nivelul taxării este mult mai ridicat. Companiile care extrag petrol din Irak plătesc statului o redevenţă de 90% din costul final, cele din Arabia Saudită 85%, iar în Libia 80%.

Apa de ploaie a Concurenţei

Deocamdată autorităţile române, prin Consiliul Concurenţei (CC), nu au făcut nimic pentru a vedea cât de oportune au fost în ultimii ani scumpirile agresive pe care le-a practicat Petrom.
Singura măsură luată de CC, după mai bine de şase ani de investigaţii, a fost amendarea tuturor jucătorilor mari de pe piaţă pentru un fapt banal, în esenţă, şi anume retragerea unui sortiment de benzină care oricum nu acoperea decît 2% din piaţa de combustibil. Oricum, în urma acestei înţelegeri de a retrage acest sortiment de pe piaţă OMV Petrom (la data respectivă opera benzinăriile Petrom şi Petrom V) s-a ales cu o amendă de 366.530.965 lei, OMV Petrom Marketing (opera benzinăriile OMV) cu 137.288.031 lei, Lukoil România cu 136.894.846 lei, Rompetrol Downstream cu 159.553.612 lei, Mol Romania Petroleum Products cu 80.267.746 lei, şi ENI Romania SRL (operează benzinăriile AGIP) cu 11.194.766 lei. Toate cele şase companii au cerut în instanţă suspendarea amenzilor, dar au pierdut la Curtea de Apel.

Gaze ieftine la export, scumpe din import

Autor

Dănilă Chirovici

-

16 ianuarie 2013

Avem la dispoziţie o imensă rezervă de gaze naturale în Marea Neagră, estimarea indicând o cantitate de 42 până la 84 miliarde de metri cubi. Cu toate acestea, România riscă să ajungă în situaţia în care gazele extrase din platforma continentală să fie exportate ieftin pe pieţele vest-europene şi să importe scump din Federaţia Rusă. Culmea, avertismentele privind lipsa de viziune în domeniul energetic a autorităţilor de la Bucureşti vin tocmai din partea Kremlinului, care ar trebui să deschidă şampania, pentru că poate obţine profituri substanţiale pe seama incompetenţei românilor

Vom exporta sau nu gaze naturale? O întrebare la care, cel puţin până acum, oficialii companiei OMV Petrom nu au dat un răspuns clar. Sau mai bine zis răspunsurile s-au schimbat de la o lună la alta.
Şi, slavă Domnului, în viitorul apropiat vom avea ce exporta. Directorul general al grupului austriac OMV, Gerhard Roiss, declara că grupul a identificat în Marea Neagră „o rezervă gigantică de petrol şi gaz, o descoperire de importanţă mondială”.
De la superlative la cifre concrete, situaţia zăcământului din platforma continentală a fost lămurită, în emisiunea „După 20 de ani” de la PRO TV, de directorul general al OMV Petrom, Mariana Gheorghe: „Această descoperire pe care o numim noi sonda Domino 1 este o estimare de acumulare de gaze de circa 42 de miliarde până la 84 miliarde de metri cubi de gaz. Producţia ar putea începe pe la sfârşitul decenului acesta, undeva spre anii 2018”. Pentru ca să ne facem o idee asupra a ce înseamnă această cantitate, este suficient să spunem că ea echivalează cu de trei până la de şase ori consumul anual al României.
Şi totuşi, această pungă imensă de gaze va fi utilă României, astfel încât să devină independentă din punct de vedere energetic, sau va lua drumul exportului pe pieţele vest-europene?
În ultima sa intervenţie publică, Mariana Gheorghe a ţinut să liniştească apele, dând asigurări că gazele extrase din Marea Neagră vor rămâne în ţară: „Dacă se dovedeşte că această exploatare este comercială şi de succes, atunci avem şansele să fim independenţi energetic, din punctul de vedere al necesarului de gaze în România”.

Presiuni de la Bruxelles şi Washington

Şi totuşi, atât declaraţiile făcute anterior de şefii săi de la Viena cât şi presiunile Comisiei Europene şi ale Fondului Monetar Internaţional pentru liberalizarea exporturilor de gaze o contrazic pe Mariana Gheorghe.
Pentru moment, România nu poate exporta gaze naturale. Interdicţia, care a afectat direct OMV Petrom, a fost legiferată de autorităţile de la Bucureşti la finele anului trecut. Legea este însă şubredă, România fiind bombardată de atât de la Bruxelles cât şi de la Washington, de Comisia Europeană, respectiv FMI.
Legislaţia europeană obligă statele membre să asigure transportul de gaze prin conductele de interconectare în ambele direcţii, de import şi export, pentru sporirea securităţii aprovizionării. Şi, cum interdicţia decisă la Palatul Victoria nu este deloc în concordanţă cu aceste prevederi comunitare, pe 21 noiembrie Comisia Europeană a declanşat procedura de pre-infringement în cazul țării noastre.
În aceste condiţii, statul român are la dispoziție două luni pentru a răspunde acuzaţiilor de încălcare a legislației comunitare. În caz contrar, sau dacă oficialii de la Bruxelles consideră nesatisfăcător răspunsul, următoarea etapă este cea a avizului motivat, care conține cerința expresă a CE ca statul membru să ia măsurile necesare eliminării încalcării legislației UE. Dacă nci în această etapă țara respectivă, în speţă România nu răspunde avizului motivat în termen de două luni, CE poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene. De aici şi până la amenză şi penalităţi nu este decât un pas.
Alte săgeţi au venit de peste Ocean. Acțiunea de liberalizare a exporturilor de gaze și energie electrică, inclusă în politica de liberalizarea a pieței de energie din România, a fost cerută insistent de Fondul Monetar Internațional.

Ruşii ne arată incompetenţa

În acest context, România s-ar putea vedea pusă în situația de a exporta gaz ieftin pe piețele vest-europene și de a importa, la prețuri ridicate, gaz din Rusia. O spun chiar cei de la Vocea Rusiei, post de radio considerat ca fiind oficiosul Kremlinului.
“Evident, pentru orice persoană care cunoaște câtuși de puțin principiile de funcționare a economiei de piață este clar că o companie privată nu investește milioane de euro pentru a crea condiții tehnice de export fără să aibă intenția de a le folosi pentru obținerea de profit. Mai mult, există o serie întreagă de declarații și acțiuni ale reprezentanților OMV care arată că această companie își dorește să exporte gaz din România într-un viitor cât mai apropiat”, se arată în analiza realizată de jurnaliştii moscoviţi.
Aceştia nu se feresc să demaşte incompetenţa autorităţilor de la Bucureşti, care numai apărarea interesului naţional nu o au în vedere: “Se poate spune că oficialii Ministerului Economiei au demonstrat că nu ştiu pe ce planetă trăiesc. Dacă un secretar de stat nu ştie despre pregătirea capacităţilor tehnice pentru exportul de gaz şi declară că această ştire este o dezinformare, este dificil de presupus că Guvernul este preocupat în vreun fel de această problemă. Îmbucurător este faptul că oficialul guvernamental a recunoscut clar că nu există impedimente legale pentru exportul gazului ieftin din România. Totodată, acest incident oferă noi argumente <gurilor rele>, care afirmă <pe surse> că toate ordinele ministeriale din domeniul energetic sunt scrise de reprezentanţii unei anume companii energetice, iar miniştrii (indiferent de coloratura politică) le semnează ca primarii”.

“Colonia” România

Şi analiştii postului de radio subordonat Kremlinului continuă, criticând fără rezerve inclusiv decizia de a vinde pachetul majoritar de acţiuni al companiei petroliere naţionale către grupul austriac OMV. “O ţară în care cea mai mare companie energetică este vândută unei companii-pitic la un preţ egal cu 4% din valoarea reală de dragul <plăţii biletului de intrare în clubul select al ţărilor europene> nu este altceva decât o colonie. Am văzut jurnalişti şi politicieni care-şi manifestă public speranţa la o renegociere a redevenţelor plătite de OMV, dând dovadă fie de o naivitate crasă, fie de prezenţa numelor domniilor lor pe ştatele de plată ale unor companii de relaţii publice”, spun analiştii de la Vocea Rusiei, care se îndoiesc de capacitatea actualei clase politice din România de a aduce situaţia redevenţelor într-o notă de normalitate.
“Nici Traian Băsescu, nici Victor Ponta şi nici ipoteticul şi improbabilul premier de la ARD nu vor avea vreodată curajul şi puterea să crească nivelul redevenţelor măcar la nivelul celor din Tanzania (35% + taxe). Mai mult, nu se va găsi nici măcar vreun politician capabil să desecretizeze clauzele referitoare la redevenţe. Am văzut jurnalişti şi politicieni şocaţi de insistenţa şi brutalitatea cu care unii lideri europeni au intervenit în disputele politice de la Bucureşti în contextul crizei din această vară. Aceste intervenţii vor fi o joacă de copii în comparaţie cu furtuna care se va dezlănţui pe plan internaţional dacă Guvernul va încerca să majoreze substanţial redevenţele plătite de OMV sau să-i blocheze posibilitatea de a scoate gaz ieftin din România”, se mai arată în analiza citată.

Ponta nu are soluţii

Indirect, premierul Victor Ponta recunoaşte existenţa riscului ca România să ajungă în situaţia în care să exporte ieftin gazele autohtone şi să importe mai scump de la ruşi, însă atunci când vine vorba de soluţii răspunsul şefului Executivului este mai mult decât evaziv.
„Ideea e că exportăm gaze românești şi importăm gaze rusești la un pret triplu. Sigur că avem o problemă cu legislația europeană, care spune ca să lăsăm, să exportăm. O să găsim o soluție. Altfel însă, pe romanește, asta înseamnă să exportăm gazele românești, alea ieftine, și să importăm de-alea scumpe. Însă, sigur, ține și de o strategie pe termen lung”, a declarat recent primul ministru în funcţie.

OMV, în proces cu statul român la Curtea de Arbitraj de la Paris

Autor

Andrei Sidorov

-

14 ianuarie 2013

Acţionarul majoritar al OMV Petrom, grupul OMV, este în proces cu statul român la Curtea Internaţională de Arbitraj de la Paris, dosarul fiind deschis în decembrie 2011. Mai exact, austriecii cer României, cu dezinvoltură, 91,6 milioane de lei pentru lucrări de ecologizare la Combinatul Doljchim şi la Rafinăria Petrobrazi. Asta după ce OMV a plătit pentru preluarea Petrom un preţ cu mult subevaluat. Contractul de privatizare, extrem de păgubos pentru România, prevede ca statul român să le mai plătească austriecilor cheltuieli de ecologizare în valoare de 600 milioane de euro. Adică peste trei sferturi din preţul încasat de stat la privatizarea companiei.

Supărarea austriecilor de la OMV a venit de la refuzul Guvernului de a le rambursa contravaloarea lucrărilor de ecologizare făcute în perioada 2009-2010. În noiembrie 2011, Ministerul Mediului respinsese pretenţiile OMV Petrom, considerând că statul român nu poate fi tras la răspundere pentru sumele notificate, deoarece “nu sunt îndeplinite condiţiile de acordare a despăgubirilor pentru pierderile de mediu suferite de societate, prevăzute în contractul de privatizare a Petrom”.
OMV a dat lovitura prin preluarea Petrom, România angajându-se, prin contract, să le returneze austriecilor pe obligaţii de mediu banii pe care i-a primit în urma privatizării. Adică statul nu s-a ales cu nimic. Astfel, obligaţiile de mediu, considerate iniţial răul cel mai mic din contractul de privatizare a Petrom, au ajuns să coste bugetul statului preţul de vânzare a companiei.
Statul român a reacţionat cu destulă greutate la cererile de despăgubire ale OMV Petrom. Deşi notificările au fost transmise în noiembrie 2009, respectiv, martie 2010, abia la începutul lui 2011 ministrul Mediului de la acea vreme, Laszlo Borbely, a dispus constituirea la nivelul ministerului a unui comitet care să analizeze pretenţiile OMV.
„În cadrul Ministerului s-a constituit prin Ordinul 97/18.01.2011, completat prin Ordinul 978/28.02.2011, Comitetul de avizare/aprobare pentru probleme de mediu Petrom, pentru punerea în aplicare a prevederii art. 20, alin (6) din Legea nr. 555/2004 privind unele măsuri pentru privatizarea SNP Petrom SA, organism specializat care funcţionează pe lângă Ministerul Mediului şi Pădurilor, ce a preluat îndatoririle Vânzătorului cu privire la problemele de mediu prevăzute în Contractul de privatizare nr. 5/2004 a SNP Petrom SA“, se menţionează într-un comunicat al ministerului.

820.000 de lei pentru judecată

Următorul pas al autorităţilor a fost alocarea fondurilor necesare pentru achitarea cuantumului ce-i revine României din onorariul celor trei arbitri ai Curţii de la Paris, desemnaţi să se ocupe de litigiul dintre OMV şi statul român.
În aprilie 2012, bugetul Ministerului Mediului a fost suplimentat, printr-o Hotărâre de Guvern, cu 820.000 lei (185.000 de euro), banii alocaţi din Fondul de rezervă bugetară. În cauza aflată pe rolul Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Paris, Ministerul Mediului şi Pădurilor l-a desemnat pe profesorul Xavier Boucobza drept co-arbitru care să reprezinte interesele părţii române. Ceilalţi doi arbitri sunt Ibrahim Fadlallah, desemnat de OMV, şi Francisco Ramos Mendez, arbitru neutru, delegat de Curtea de Arbitraj.
Xavier Boucobza este profesor de drept la Universitatea Sceaux Paris-Sud 11. De asemenea, Boucobza este director al Institutului pentru Dreptul Afacerilor Internaţionale din cadrul Universităţii Panthéon-Sorbonne.
În nota de fundamentare a Hotărârii de Guvern prin care au fost alocate fonduri pentru proces, se explică şi motivul pentru care statul român nu poate onora pretenţiile grupului OMV. Ministerul Mediului a considerat că “răspunderea statului român nu poate fi angajată în ceea ce priveşte plata sumelor notificate, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile de acordare a despăgubirilor pentru pierderile de mediu suferite de societate prevăzute în contractul de privatizare a Petrom”.
Conform Anexei P din contractul de privatizare a SNP Petrom, statul român îşi asumă responsabilitatea doar pentru răspunderi de mediu petrecute înaintea privatizării şi care la data transferului de proprietate nu erau cunoscute şi nu erau cuantificate şi numai în măsura în care vor genera în viitor cereri de despăgubire sau cheltuieli de remediere pentru Petrom. Angajamentul de despăgubire privind mediul, acordat de stat, se referă numai la răspunderile potenţiale necunoscute sau necuantificabile. Toate răspunderile cunoscute şi cuantificabile sunt şi vor fi în sarcina Petrom şi nu vor face obiectul despăgubirii.
Or, situaţia depozitelor pentru deşeuri din activitatea de rafinare şi din industria chimică – 13 halde şi batale cu reziduuri rezultate din activităţile desfăşurate la Arpechim Piteşti, Doljchim Craiova şi Petrobrazi Ploieşti – nu este acoperită de aceste prevederi.

Pretenţii absurde, acceptate de stat

Prin Legea 555/2004 privind privatizarea SNP Petrom, statul român s-a angajat să despăgubească societatea pentru poluarea istorică de dinainte de privatizare.
Lucrările pentru care OMV Petrom a cerut de la statul român, la Curtea de Arbitraj, 91,6 milioane de lei au fost derulate în perioada 2009-2010. Acestea au vizat decontaminarea unor terenuri de la combinatul chimic Doljchim şi la rafinăria Petrobrazi, ambele unităţi fiind preluate de OMV la privatizarea Petrom. Notificările transmise către Ministerul Mediului şi Pădurilor, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie au fost făcute în baza “art. 2.1 din Anexa P la Contractul de privatizare nr. 5/2004”.
Este vorba de notificarea pretenţiei nr. 971/20.11.2009 pentru obiectivul “Închiderea celor două batale de slamuri fosfo-amoniacale de pe platforma Combinatului Doljchim Craiova”, în valoare de 30.252.175,84 lei (fără TVA), echivalentul a 7,2 milioane de euro, şi Notificarea pretenţiei nr. 118/26.03.2010, pentru obiectivul “Ecologizarea celor două batale interioare din cadrul Rafinăriei Petrobrazi”, în valoare de 61.431.494,04 lei (fărăTVA), echivalentul a 15,3 milioane de euro.
La începutul anului 2008, OMV Petrom a evaluat cheltuielile de mediu pe care urma să le recupereze de la stat la circa 600 milioane de euro, ceea ce reprezintă peste trei sferturi din preţul încasat de stat la privatizarea companiei. O parte din aceste fonduri trebuie rambursată până în 2019, iar altă parte până în 2034. Potrivit Ministerului Mediului, sunt două categorii de cheltuieli. Unele sunt pentru poluări istorice, iar altele pentru sondele abandonate.
Grupul austriac OMV a achiziţionat participaţia majoritară la Petrom în anul 2004. Guvernul Năstase a ales pentru privatizarea celei mai profitabile companii româneşti soluţia vânzării unui pachet de acţiuni, dublate de majorarea capitalului social. Astfel, pentru 33,34% din acţiunile Petrom, OMV a plătit statului român suma de 668 milioane de euro. Ulterior, a majorat capitalul social cu încă 832 milioane de euro, bani care n-au mai intrat în buzunarul statului, ci în conturile austriece. OMV a ajuns astfel să deţină 51% din acţiuni, iar valoarea Petrom a depăşit 1,5 miliarde de euro. Prin acelaşi contract păgubos, statul român i-a concesionat firmei austriece şi rezervele de petrol şi gaze pentru o perioadă de 35 de ani.

Cum se soluţionează litigiile

Conform contractului de privatizare nr. 5/2004, disputele intervenite între statul român şi OMV Petrom pot fi rezolvate doar de către Curtea Internaţională de Arbitraj şi numai după ce eşuează soluţionarea lor pe cale amiabilă.
„Orice dispută sau neînţelegere care ia naştere din sau în legătură cu prezentul contract (…), care nu poate fi soluţionată pe cale amiabilă în termen de 180 de zile calendaristice de la notificarea transmisă de oricare dintre părţi privind potenţiala dispută, va fi soluţionată definitiv de către Curtea Internaţională de Arbitraj CIC, conform Regulilor de Arbitraj CIC”, se menţionează în contractual de privatizare a Petrom. Potrivit documentului, partea care cere iniţierea procedurii arbitrale îi va transmite celeilalte părţi o notificare scrisă cu privire la iniţierea procedurii.
Arbitrajul se desfăşoară la Paris, în limba engleză, iar tribunalul arbitral este format din trei arbitri numiţi în conformitate cu Regulile CIC.

Samsarul mall-urilor din Băneasa

Autor

Dănilă Chirovici

-

7 ianuarie 2013

Afacerea Băneasa, cel mai mare tun imobiliar dat vreodată în România, a fost „legiferată” cu largul şi nemijlocitul concurs al primarului general al Capitalei, Traian Băsescu. El a propus spre aprobarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, la data de 13 septembrie 2001, o hotărâre de urbanism care încalcă sau permitea încălcarea mai multor legil, hotărî de Guvern, ordine de ministru şi ultima pe listă, a Constituţiei României. În urma demersului lui Băsescu, susţinut de CGMB, pe cele 220 de hectare luate cu japca ulterior de la staţiunea didactică a Universităţii de Agronomie (USAMV) au răsărit mall-uri, clădiri de birouri şi vile de lux. Vom dovedi, în cele ce urmează, cu documente incontestabile, că Traian Băsescu este, deşi a negat-o în mod repetat, primul „oficial” care şi-a pus semnătură pe documentele care au permis jaful imobiliar din Băneasa. El este cel care a semnat, în calitate de primar general, expunerea de motive prin care i-a convins pe consilierii capitalei să voteze construirea ilegală de hipermarketuri, mall-uri şi vile de lux în folosul SC Băneasa Investments, firma controlată de Gabriel Popoviciu, pe terenul agricol cu care fusese impropietarita, în scop didactic, Universitatea de Agronomie.

Expunerea de motive nu este un act oarecare, ci are o importanţă deosebită, deoarece acolo le explică primarul, consilierilor, care sunt motivele care l-au determinat să le supună la vot proiectul de hotărâre, pe care aceştia urmează să îl voteze. Probabil că se vor găsi destui care să spună că de fapt consilierii sunt principalii vinovaii, deoarece ei sunt cei care votează hotărârea. Într-adevăr, spunem noi, este şi vina consilierilor, dar cum ar mai fi putut greşi aceştia dacă primarul refuza să promoveze PUZ-ul din cauza numeroaselor ilegalităţi?

DNA nu vede pădurea din spatele copacilor?

Potrivit legii, planurile urbanistice zonale (PUZ), precum cel propus de Traian Băsescu pentru afacerea Băneasa, au caracter de reglementare, adică devin, după aprobarea de către consiliile locale, legi de urbanism pentru zonele pentru care au fost aprobate. Toate construcţiile ce urmează a se ridica în acea zonă pot fi realizate numai potrivit PUZ-ului în cauză. Tocmai de aceea legea prevede că acestea nu pot fi iniiiate decât de către proprietarul terenurilor sau de către chiriaş sau concesionar, bineînţeles, cu acordul proprietarului. Este evident pentru oricine – Băsescu trebuia să ştie, la momentul la care a propus PUZ-ul spre aprobare că proprietarul terenului era Universitatea Agronomică şi că aceasta ar trebui să fie şi beneficiarul PUZ. Or, după cum puteţi vedea în acordul de mediu, beneficiarul PUZ este societatea Trination SA (firma care face parte din grupul controlat de Gabriel Popoviciu). În mod normal, din momentul în care vedea acest lucru, că beneficiarul PUZ-ului era o societate care nu avea niciun drept real asupra terenului Universităţii, primarul general era îndreptăţit să refuze să-l mai înainteze spre aprobarea CGMB şi era dator să ceară verificarea documentelor care au stat la baza elaborării acestuia. Verificările ar fi dat la iveală, mai mult ca sigur, că PUZ-ul nu a fost întocmit în baza unui certificat de urbanism (nulitate absolută) şi mai ales că nu conţine nici avizele obligatorii cerute de lege, ceea ce ducea din nou la nulitatea absolută a PUZ-ului.
Primarul de atunci al Capitalei nu a făcut nimic pentru a se respecta legea: a ignorat cu desăvârşire faptul că Trination SĂ nu era proprietarul celor 220 de hectare de teren din Băneasa, ba mai mult, a „uitat” să le spună consilierilor cine este proprietarul terenului; nu a cerut verificarea existenţei certificatului de urbanism şi nici a avizelor obligatorii prevăzute în Legea 350/2001 (privind amenajarea teritoriului şi urbanismului). Cel mai important dintre acestea, cel final, trebuia dat de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei. Or, Traian Băsescu fusese ministru la Transporturi, chiar de două ori, deci ştia că fără acest aviz obligatoriu nu avea dreptul nici măcar să pună în discuţie PUZ-ul lui TriNation SĂ. Oare procurorii DNA care anchetează cazul Băneasa chiar nu au văzut niciuna dintre acestea, că prea sar în ochi?

Patalama de la un judecător strâmb

În continuare, este demn de remarcat că terenul la care se face referire în planul urbanistic intrase în proprietatea Universităţii cu doar trei luni tnainte, la data de 6 iunie 2001. Specialiştii în domeniul urbanismului, pe care i-am consultat, ne-au declarat că este practic imposibil să se parcurgă toate fazele legale ale unui PUZ (de la stabilirea principiilor acestuia şi până la votul în consiliu sunt o grămadă de etape de parcurs). Într-adevăr trebuie să remarcăm că multe dintre avize au fost obţinute tnainte de data la care Universitatea a primit titlul de proprietate, (majoritatea erau date în luna februarie). La acea dată, terenul era încă în domeniul public, orice „intervenţie” cu scop comercial asupra acestuia fiind interzisă de Constituţie.
Cei de la Băneasa Investment ar putea argumenta aici că nu este nicidecum adevărat că terenul era în domeniul public al statului şi că Universitatea era deja proprietarul celor 220 de hectare. Într-adevăr, USAMV a obţinut, la data de 25 aprilie 2000, o incheire de la Cartea Funciara a sectorului 1, prin care un „judecător strâmb”, pe nume Gheorghe Cuzuc, dispunea intabularea dreptului de proprietate al USAMV cu titlu de „drept de împroprietărire”. Juriştii pe care i-am consultat califica termenul drept un nonsens juridic, spunându-ne că la fel de legal era să se treacă, de pildă „drept de fericire” sau „drept de sănătate”.

Manevrele pentru a obţine o asemenea intabulare au fost, la rândul lor, mai mult decât jenante. Cererea de intabulare nu a fost introdusă de Universitate (prin reprezentant sau mandatar, cum este legal), ci de Andrei Mihai Bejenaru, avocatul şi ulterior preşedintele CĂ la ”Băneasa Investments”. Intabularea puscariabila făcută de Cuzuc menţiona că temei legea prin care regele Mihai împroprietărise Universitatea în 1929, lege care nu dădea dreptul nicidecum să se desfăşoare activităţi imobiliare precum cele dorite de Popoviciu şi asociaţii săi. Mai mult decât atât, legea era abrogata şi nu putea fi folosită ca temei de drept, cum a făcut-o judecătorul arestabil Gheorghe Cuzuc. De unde este cât se poate de evident că terenul a fost într-adevăr, până tn 2001, proprietatea publică a municipiului Bucureşti oricât şi-ar fi dorit altfel Popoviciu, rectorul USAMV Ioan Alecu sau primarul general Traian Băsescu.

Aberaţiile primarului

„Scăpările” hotărârii iniţiate de Băsescu nu se opresc aici: planul propune realizarea de investiţii publice (centru comercial, birouri, servicii) şi private (locuinţe, centru comunitar). Toate acestea sunt însă de tip privat, cu caracter comercial, în scopul obţinerii de profit, niciuna neavând caracter de investiţie publică. Mai mult decât atât, textul hotărârii menţionează documente care erau anulate sau înlocuite, fapt remarcat şi în mass media centrală: acordul de mediu 405/15 august 2001, invocat în hotărâre, fusese anulat şi înlocuit cu un altul, la data de 23 august 2001, iar avizul comisiei de urbanism a CGMB, trecut ca fiind obţinut în iulie 2001, a fost obţinut (înlocuit?) la 28 august 2001 şi aprobă un raport al arhitectului şef fără număr şi data.

Minutul 91

Altfel vehement cu marii moguli, preşedintele Traian Băsescu nu i-a reproşat nimic omului de afaceri Gabriel Popoviciu, nici când acesta a fost reţinut de procurorii DNA. Mai mult, i-a luat apărarea în plină anchetă, când s-a întrebat în direct, retoric, care este vina unui om (Popoviciu n.n.) care a investit un miliard de euro. Preşedintele nu s-a sinchisit atunci de acuzele presei (tot mogulii, fireşte!) că declaraţia sa ar fi o imixtiune în actul de justiţie, precizând doar că l-a cunoscut pe Puiu Popoviciu la Primărie, când acesta i-a prezentat programul de investiţii în nord (Băneasa – n.n.). De fapt ce calitate avea Popoviciu când v-a prezentat planul de investiţii, domnule preşedinte: fals proprietar, asociat cu domeniul public său viitor împroprietărit prin neglijenţă (?) primarului Capitalei

Guvernul, scăpat de ”VIP”-urile udemeriste

Autor

Anamaria Nedelcoff

-

12 decembrie 2012

De 20 de ani, într-un fel sau altul, agățându-se când de stânga, când de dreapta, sunt la guvernare. Și nu oricum. Cu voturile pe care promit să le dăruiască guvernelor își cumpără de toate, iar rezultatele se văd: mii de hectare defrișate în județele care-i interesează și milioane de euro date apropiaților, pentru a-i vota pe mai departe. Istoria din ultimii 20 de ani arată că, deși sunt în minoritate, fac legea în guvern, iar românii, o dată la patru ani, votează pentru ca UDMR să conducă destinele țării.

Iar UDMR nu stă cu mîinile în sân. Știe ce, când și cum să ceară. Ai nevoie în guvern de voturile lor pentru a trece o moțiune? Perfect! UDMR își dă girul, dar numai dacă – de exemplu – ești de acord tu, guvernul, să înființezi o secție de predare în limba maghiară la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu-Mureș, chiar dacă atât studenții, cât și profesorii respectivei instituții nu sunt de acord. Iar tu, guvern, care ai o nevoie disperată să-ți treacă un anumit proiect, te îndoi de spinare și-i dai ce vrea. Care sunt consecințele unor înțelegeri atât de drăcești vom vedea peste ani.
Zilele acestea a fost mare tărăboi pe seama UDMR-ului, pe care premierul Victor Ponta îl dorea la guvernare din rațiuni numai de el știute, în timp ce național-liberalii, împreună cu milioane de români, spumegau de furie că ar putea deține frâiele țării aceiași oameni care au votat pentru tăierea salariilor, pensiilor, la pachet cu eutanasierea maidanezilor, făcând front comun cu Traian Băsescu.

”VIP”-urile UDMR, implicate în afaceri penale

Iar Kelemen Hunor, fost ministru al Culturii și actual lider al UDMR, a dat tot felul de declarații care de care mai amețitoare, uitând că, chiar dacă îi reprezintă pe maghiari, este totuși parlamentar în România, nu în Ungaria. Și, deși atâția ani a votat pentru măsurile drastice impuse de guvernele PDL, vrea din nou, cu nerușinare, ministere importante, pe care UDMR le-a mai avut.
„Participarea la guvernare alături de USL înseamnă ministru, nu secretar de stat şi directori şi şefi de agenţii. Şi acestea sunt importante, dar de aici să pornim, o colaborare cu miniştri. Altă opţiune este opoziţia, dar din opoziţie nu va exista dialog şi nu putem implementa proiectele noastre. A treia opţiune nu o văd – sprijinirea USL în Parlament cu voturile noastre -, pentru că ei nu au nevoie de voturile noastre. Trebuie să decidem dacă vrem să avem un cuvânt de spus, să fim prezenţi acolo unde se iau decizii, deşi matematic nu este nevoie de voturile noastre, să ne hotărâm astfel încât cuvântul nostru să se facă auzit. Trebuie să vedem ce este mai bine pentru UDMR şi pentru maghiarii din Transilvania, să luăm o decizie responsabilă, bazată pe înţelepciune”, a spus Kelemen, care a mai adăugat că nu vrea să stea ”departe de locul în care se iau decizii”.
Iar locul din care se iau decizii este unul important, mai ales pentru Kelemen Hunor. În numărul de decembrie-ianuarie al ”Jurnalului de Investigații” puteți citi cum, pe vremea cât a fost ministru al Culturii, milioane de euro au fost drenate, total întâmplător, în conturile consilierei personale Csilla Hegedus și ale tatălui acesteia, care a beneficiat de lucrări importante din bani publici.
Un alt personaj de poveste, care a profitat din plin de funcția deținută în Parlamentul României este Attila Verestoy, al cărui nume a fost asociat cu defrișările din mai multe județe. Nu degeaba Verestoy este numit ”drujba lui Dumnezeu”, întrucât mii de hectare de pădure au fost de-a dreptul puse la pământ de acoliții lui. Iar cine ar fi trebuit să se autosesizeze nu a auzit și nici nu a văzut nimic.
Un alt reprezentant de seamă al UDMR, Laszlo Borbely, se află în atenția procurorilor anticorupție, fiind acuzat că ar fi tras sforile pentru ca o societate din Negrești Oaș să obțină contracte bănoase cu Administrația Națională ”Apele Române”. Totul, pentru un mizilic: amenajarea gratuită a propriei locuințe. În același dosar a fost începută urmărirea penală împotriva lui Szabolcs Szepessy, consilier personal al fostului ministru Laszlo Borbely, care a fost acuzat de cumpărare de influență.
Dar acum UDMR nu va face parte din viitorul guvern. A anunțat-o răspicat premierul Victor Ponta, care a precizat că, din punctul lui de vedere, necooptarea maghiarilor la guvernare reprezintă un ”eșec personal”, însă nu este singur la conducerea USL. Astfel, este a doua oară când UDMR nu face parte din guvern, prima dată când s-a izbit de un refuz categoric în acest sens fiind în perioada 1992-1996.

OMV „arde” banii României

Autor

Catalin Antohe

-

11 decembrie 2012

„Jurnal de Investigaţii” a efectuat o anchetă jurnalistică de amploare, privind modul în care OMV Petrom înţelege să repecte legea şi proprietatea privată în România. Reporterii noştri au descoperit, la Sărata Monteoru, că multe dintre sondele austriecilor de la OMV Petrom scot ţiţeiul românesc din străfundul pământului fără ca, la suprafaţă să respecte nici legea, nici instituţiile statului, nici proprietatea privată a cetăţenilor români.

Pădurea al cărei pământ musteşte de petrol

Chiar înainte de intrarea în Monteoru, cum vi dinspre Buzău, se face un drum la dreapta semnalizat prin indicatorul rutier care te îndrumă spre faimoasa „mină de petrol”, unică în Europa.
Aici, extracţia ţiţeiului se face prin puţuri şi galerii adânci de 240-320 m, prin care ţiţeiul se scurge liber până într-un puţ principal, de unde este pompat către suprafaţă. Trecem de mină şi urcăm pe deal, în pădurea unde speram să putem respira aer de munte. Pădurea este însă îmbibată şi ea de miros de ţiţei, motivul fiind sondele, rezervoarele şi conductele de care te împiedici, efectiv, la tot pasul. Societatea modernă preţuieşte mai mult aurul negru decât pe cel verde, iar pădurea de aici plăteşte tributul bogăţiei subsolului – defrişări pentru a face loc sondelor, defrişări pentru amenajarea de drumuri de acces către sonde, defrişări pentru amplasarea reţelelor de înaltă tensiune care pun sondele la treabă, alunecări de teren din cauza defrişărilor.

„Iobagii” lui OMV

În orice ţară din lumea civilizată, cei care extrag ţiţeiul din astfel de zone plătesc bani grei proprietarului pădurii pentru folosirea acesteia şi pentru dezastrul ecologic.
OMV nu mai plăteşte nimic pentru pădurea din Monteoru! Aici, sondele austriecilor extrag ţiţeiul exact ca în Vestul Sălbatic, după legea celui mai puternic. Din 2008 încoace, de când pădurea nu mai este deţinută de stat, ci proprietate privată, austriecii refuză să încheie orice fel de contract cu proprietarii privaţi ai pădurii, cărora le contestă în instanţă titlurile de proprietate date de autorităţile statului român. Timp în care petrolul românesc produce profituri pentru OMV, fără ca aceştia să plătească chirie pentru zecile de hectare de teren afectate de exploataţie. Comportamentul magnaţilor OMV este taman ca acela al exploatatorilor cu care ne speriau comuniştii în manualele de dinainte de 1989. Oare la fel se fac afacerile şi în Austria sau oriunde în Europa, cu japca? Parafrazând unul dintre cunoscutele sloganuri ale OMV, România, „ţara lui Andrei”, este „ţara nimănui”.

Teren ocupat ilegal

Pe data de 14 martie 2007, SC OMV Petrom SA a încheiat, cu Direcţia Silvică Buzău, un contract de închiriere (nr. 841) pentru folosirea unor terenuri forestiere ocupate cu sonde (obiective petroliere) pe raza Ocolului Silvic Buzău, la Monteoru.
Potrivit anexei, era vorba de 12 sonde, pe o suprafaţă de 5,88 hectare. Contractul prevedea ca, în cazul în care suprafaţa de teren forestier pe care se afla amplasamentul va face obiectul retrocedării, Direcţia Silvică Buzău va anunţa în scris OMV Petrom SA, iar chiria se va modifica în consecinţă. Clauza nu era întâmplătoare. Cu un an înainte, Direcţia Silvică îi anunţase pe viitorii proprietari privaţi că li s-a aprobat reconstituirea suprafeţei de teren confiscate de comunişti pe amplasamentul care făcea obiectul contractului dintre OMV şi Direcţia Silvică. La patru luni de la semnarea contractului, pe 18 şi 19 iulie 2007, terenul pe care se aflau sondele a intrat în proprietatea urmaşilor lui Monteoru.
De la acea dată, Petrom a mai făcut plăţi pentru chirie către Romsilva, inclusiv pentru 2010, potrivit răspunsului lui Adam Crăciunescu, directorul general al Romsilva, către „Jurnal de Investigaţii”. De menţionat că plata este necuvenită, deoarece chiria se putea plăti către Romsilva numai în baza autorizaţiei de ocupare temporară a terenului şi numai dacă terenul era proprietatea privată a statului, adminnistrat de Romsilva. Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic a confirmat, în scris, că OMV Petrom nu mai are aprobare de ocupare temporară a terenurilor încă din 1 ianuarie 2009.

Proprietatea privată, „sfântă” doar în Austria

Potrivit legilor româneşti în vigoare, Petrom trebuia să semneze cu noii proprietari un contract care să le permită să folosească terenurile afectate în mod direct de exploatările petroliere (articolul 6 din Legea petrolului – 238/2004). De regulă contractul este unul de închiriere, dar poate fi şi de vânzare-cumpărare, concesiune, asociere sau schimb de terenuri. L-am întrebat pe proprietarul terenului dacă a negociat vreodată cu OMV Petrom vreun astfel de contract. „M-au chemat la negocieri în 2008, dar nu pentru ca să îmi facă vreo propunere financiară şi să încheiem vreun contract, ci doar să îmi spună că nu-mi recunosc dreptul de proprietate, atestat prin documentele emise de autorităţile române”, ne-a declarat Mihail Istrate, pe 30 noiembrie, cu ocazia viziitei făcute în pădurea cu pricina. În fapt, OMV Petrom a ales să nu recunoască dreptul de proprietate.

„Esenţa” profitului

Autorităţile statului, care i-au pus în posesie pe urmaşii lui Monteoru, nu au contestat niciodată în instanţă titlurile de proprietate ale acestora ba, mai mult, au încheiat şi contracte de pază a pădurii cu noii proprietari. Mai mult, chiar Petrom a cerut şi a folosit avizul proprietarului (sfârşitul anului 2007) atât pentru ridicarea unei noi sonde (nr. 677), iar ulterior şi pentru diverse operaţiuni de toaletare forestieră, în zona reţelei electrice.
Când a venit însă vorba despre încheierea contractului care să-i dea OMV dreptul de folosinţă a terenului, reprezentanţii colosului austriac au hotărât să nu plătească niciun ban pentru dreptul de a folosi sondele şi au cerut în instanţă nulitatea titlurilor de proprietate ale cetăţenilor români. Judecătorii trebuie acum să hotărască asupra lipsei calităţii procesuale active a OMV, deoarece românii au reclamat că austriecii nu au dreptul să conteste aceste titluri.

Sonde redeschise „pe tăcute”

În consecinţă, de mai bine de doi ani, OMV Petrom SA nu mai plăteşte niciun sfanţ pentru ţiţeiul pe care-l scoate, la foc continuu, din subsolul dealului de la Monteoru. Neavând niciun contract cu proprietarii (închiriere, concesiune, asociere etc), nu are nici drept folosinţă a sondelor de pe terenul acestuia – aşa prevede legea. În plus, de la 31 decembrie 2008 OMV Petrom SA nu mai avea nicio aprobare legală de ocupare temporară a terenului. Aceasta nu i-a împiedicat pe cei de la OMV să nesocotească prevederile legale de mai sus. Pe 30 noiembrie 2011, reporterii „Jurnalui de Investigaţii” au putut constata, la faţa locului, că OMV pusese de curând în funcţiune sonde care până atunci fuseseră închise! Dacă austriecii şi subalternii lor români îşi închipuie, poate, că a cere în instanţă nulitatea unor titluri de proprietate îţi dă dreptul să te comporţi ca şi cum acelea nu există (?!) cum rămîne cu încălcarea Codului Silvic prin ocuparea temporară a terenului fără autorizaţie de la Inspectoratul Silvic, timp de patru (4) ani?
Faptul că unele dintre sonde erau puse recent în funcţiune ne-a fost confirmat de către proprietar. Două dintre sonde (noi le-am identificat pe hartă ca fiind 671 şi 669), aveau schela proapăt vopsită la faţa locului, pe iarbă fiind încă numeroase pete de la vopseaua albastră folosită pentru schelă.

Jurnal de Investigaţii a trimis OMV Petrom un set de întrebări, pentru a obţine un punct de vedere avizat al oficialilor societăţii. Dat fiind că aceştia nu au dat curs solicitării noastre, prezentăm aceste întrebări care dovedesc seriozitatea demersului nostru jurnalistic şi lipsa de transparenţă a oficialilor companiei.

Mai mult, în ediţia tipărită

În numărul din decembrie 2012-ianuarie 2013 al revistei „Jurnal de investigaţii”, care va apărea cât de curând la chioşcurile de presă, veţi putea citi mai multe detalii legate despre acest caz de încălcare a legii de către OMV Petrom. În plus, o serie de articole care demonstrează mecanismul prin care compania austriacă obţine în România profituri fabuloase, procesele cu statul român, dar şi despre iminenta vânzare la export a gazelor româneşti, în vreme ce noi suntem dependenţi de importurile din Federaţia Rusă.

O zi din viaţa lui Radu Mazăre: 13 contracte fără licitaţie

Autor

Adrian Bărbulescu

-

10 decembrie 2012

Simţindu-se mai pe val ca oricând, parlamentarii PSD de Constanţa au încercat marea cu degetul şi au depus la registratura forului legislativ un proiect de lege care poate avea consecinţe dezastrouase pentru banul public. Concret, ei propun trecerea Portului Constanţa din subordinea Ministerului Transporturilor în cea a Primăriei conduse de Radu Mazăre. Se creează astfel posibilitatea ca în cel mai mare port de la Marea Neagră contracte de sute de milioane de euro să fie încredinţate prin atribuire directă, fără licitaţie, clientelei de partid. Jurnal de Investigaţii vă prezintă o mostră din felul cum Mazăre înţelege să cheltuiască banii contribuabililor.

Joi, 7 mai 2009 a fost o zi ca oricare alta pentru majoritatea românilor. N-au avut loc alegeri, nici locale, nici parlamentare şi nici prezidenţiale, minivacanţa de 1 Mai se încheiase, iar litoralul era aproape pustiu.
Şi totuşi, la malul mării se întâmplau lucruri importante atât pentru primarul Constanţei, Radu Mazăre, cât şi pentru locuitorii oraşului, din al cărui buget se pregăteau să iasă milioane de euro, care urmau să umple conturile unor firme alese pe sprânceană. Nu mai puţin de 13 contracte de finanţare nerambursabilă au fost încredinţate în acea zi.
Elementul comun al acestor proceduri de atribuire este acela că toate au fost lipsite de suspans pentru firmele participante. Aceasta deoarece s-a respectat cu stricteţe principiul „firma şi procedura”. Cu alte cuvinte, de fiecare dată a fost un singurt ofertant, care, evident, şi-a adjudecat contractul de finanţare nerambursabilă. Contracte care au fost semnate câteva zile mai târziu, majoritatea pe 11 mai, celelalte pe 20 mai.
Dar să vedem despre ce este vorba. Toate contractele vizau organizarea de evenimente, la Mamaia, pe parcursul sezonului estival care se pregătea să înceapă. Un prim contract, în valoare de 675.000 de lei, avea ca obiect organizarea evenimentului „World Music Mamaia 2009”. Şi l-a adjudecat singurul ofertant, Asociaţia Dynamic Art din Bucureşti, reprezentată de Saviana Diamandi.

60.000 euro pentru o oră şi jumătate

Că la Mamaia e mai „tare” ca la Nisa ştiam. Însă şi una dintre capitalele europene ale modei s-a mutat, în urmă cu trei ani de zile, în staţiunea păstorită de Radu Mazăre. Aici a avut loc un „program cultural-artistic” denumit „Mamaia Milano Night 2009”, pe baza unui contract de finanţare nerambursabilă atribuit tot în urma unei proceduri derulate pe 7 mai. Şi la această procedură a fost un singur participant, firma X-Alter Event SRL din Constanţa, în ale cărei conturi a intrat suma de 270.000 de lei.
Adică peste 60.000 de euro pentru o singură noapte, mai exact o oră şi jumătate, dacă este să dăm crezare celor stipulate în contractul de finanţare nerambursabilă nr. 71269 din 11.05.2009: „Evenimentul se va derula în data de 18.07.2009, începând cu orele 20,30, având o durată de aproximativ 90 de minute”.
Şi, după evenimente nocturne, precum concerte şi prezentări de modă, mai trebuie şi ceva activitate sportivă, aşa că, în acel an, s-a organizat şi un turneu profesionist de tenis, denumit „Challenger Mamaia 2009”. Cu această ocazie, Asociaţia Tenis Club Alin din Braşov a încasat de la Primăria Municipiuului Constanţa, cu titlu de finanţare nerambursabilă, suma de 180.000 de lei.
Cam puţin, având în vedere că turneul s-a desfăşurat pe parcursul unei săptămâni, iar pentru o oră şi jumătate de prezentări de modă s-a dat o sumă mai mare. Deh, obrazul subţire cu cheltuială se ţine. Inutil să mai menţionez că şi la această procedură de atribuire asociaţia braşoveană a fost singurul ofertant.

Soti Neptun, punctaj maxim

Şi, în acea zi, procedurile de atribuire s-au derulat în continuare pe bandă rulantă. Asociaţia Română de Salsa a câştigat contractul pentru organizarea evenimentului „Mamaia Salsa Festival 2009”. Din nou evenimente sportive. O altă finanţare nerambursabilă a fost acordată Clubului Sportiv Volei 2004 Tomis Constanţa pentru „Participarea în anul 2009 la competiţiile sportive de ramură interne şi internaţionale”.
Şi revenim la spectacole, caz în care partea leului şi-a adjudecat-o chiar firma primarului Radu Mazăre, Soti Cable Neptun SRL. Aceasta a fost singura ofertantă pentru contractul de finanţare din fonduri nerambursabile care viza „susţinerea spectacolelor ce vor fi organizate cu ocazia <Sezonului estival 2009 în perioada 01.07 – 27.08.2009>”. Soti Cable Neptun a obţinut punctajul maxim de 100 de puncte, excelând la toate criteriile, de la experienţă la anvergura proiectului.
În 2009, la Mamaia s-au adunat şi cei mai puternici oameni din ţară. Clubul Sportiv Power Marine a primit sarcina de a organiza evenimentele “Strongman Champions League” şi “Strongman Mamaia”. La acesta din urmă, pe locul doi s-a clasat chiar bodygardul lui Radu Mazăre, Vladimir Mitea. Ciudată coincidenţă…
Tot în acea vară, la Mamaia a fost organizat şi “Festivalul sporturilor extreme”. Organizator – firma Createc Services SRL, câştigătoarea procedurii de atribuire nr. 69673, derulată în aceeaşi zi de 7 mai.
În continuare, Asociaţia Regională pentru Promovarea Aviaţiei s-a ocupat de “Mamaia World Elite Acrobatic Formula”. Din nou apare pe lista câştigătorilor Clubul Sportiv Power Marine, care s-a ocupat şi de organizarea evenimentului “Class One Romanian Grand Prix 2009”, dar şi de “Campionatul Naţional de Fotbal de Plajă”.
Poi, organizarea unui concurs cu o tematică ce-i merge la inimă primarului, “Mamaia Exotic Car” a fost lăsată în seama firmei Power Marine SA. În fine, o altă firmă agreată, Professional Training Center SRL, a obţinut contractul pentru organizarea în bune condiţiuni a evenimentului “Faleza Fanteziei”.
De menţionat că membrii comisiilor de evaluare pentru toate cele 13 proceduri de atribuire au avut mult de lucru în acea zi, având în vedere că a fost vorba de fix aceleaşi persoane, cu o pregătire profesională exhaustivă, din moment ce s-au pricipet şi la modă, şi la spectacole, şi la competiţii sportive din cele mai diverse. Şi tot ca o curiozitate – în afară de firma primarului, Soti Cable Neptun, şi de Clubul Sportiv Volei 2004 Tomis Constanţa, nicio altă societate comercială sau asociaţie nu a mai avut punctajul maxim de 100 de puncte, cei mai mulţi fiind notaţi cu 90 de puncte.

Nici Mitrea nu i-a dat portul
Dacă în acest mod, fără licitaţie şi cu proceduri la care se prezintă câte o singură firmă, se atribuie contractele la Primărie, nimeni nu vrea să-şi închipuie ce se va întâmpla în eventualitatea (nefericită) în care Radu Mazăre ar deveni stăpân peste Portul Constanţa.
Recent, parlamentarii PSD de Constanţa au depus la registratura forului legislativ un proiect de lege privind transferul gratuit al acţiunilor deţinute de Ministerul Transporturilor la Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime (CNAPMC) către autorităţile locale constănţene. Potrivit documentului, Consiliul Local Muncipal Constanţa va deveni acţionar majoritar cu 51% (20% fuseseră transferate în 2008), Consiliul Judeţean Constanţa va avea 15%, Consiliului Local Agigea îi vor reveni 4%, oraşului Năvodari 3% şi Consiliul Local Mangalia va obţine 2%.
O iniţiativă similară mai avusese primarul Radu Mazăre şi în timpul guvernării lui Adrian Năstase, însă la acea vreme s-a lovit de opoziţia ministrului Transporturilor, Miron Mitrea. Acum, se pare că vremurile sunt mai favorabile. Fratele primarului, senatorul Alexandru Mazăre, a declarat că „azi suntem în momentul acela prielnic din punct de vedere politic, când Constanţa are la Bucureşti un guvern prietenos, cu deschidere spre nevoile şi aspiraţiile cetăţenilor Constanţei. Este o decizie politică pe care premierul Ponta şi guvernul USL şi-o asumă”.
Chiar dacă nu va trece acum, proiectul are toate şansele să devină lege după alegeri, dacă este să-i dăm crezare senatorului: „După 9 decembrie, cu guvernare USL, şansele de izbândă ale proiectului de lege sunt de 100%. Chiar dacă preşedintele Traian Băsescu îl va respinge, legea va trece datorită majorităţii USL în parlamentul viitor şi va deveni aplicabilă în maxim un an”.

Industria vasluiană, decapitată de judecătorul sindic Ioan Bocan

Autor

Dănilă Chirovici

-

10 decembrie 2012

Nu putea să tuşească industria românească, fără ca industria vasluiană nu să strănute. După 1989, aceasta a fost „pusă pe chituci” uşor-uşor, prin privatizări odioase şi inginerii financiare ciudate. Aşa s-a reuşit „performanţa” ca întreprinderi de prestigiu, care asigurau mii de locuri de muncă, să ajungă în insolvenţă. Dar şi mai grav este că, în loc să se permită o infuzie de capital care le-ar fi putut pune pe picioare, s-a preferat vânzarea lor către firme de aiurea, care nu urmăreau primordial decât eliminarea concurenţei. Iar aici a pus umărul judecătorul sindic Ioan Bocan, care, după ce a decapitat câteva întreprinderi vasluiene, obosit de atâta efort, s-a cerut la pensie. Şi, pentru ca să nu-şi piardă dexteritatea, s-a apucat de vânătoare

SC Movas SA Vaslui, fabrica de mobilă din Vaslui, parcă ar fi purtat o anatemă groaznică. Întreprinderea, care în anii 1990 asigura pâinea a peste o mie cinci sute de angajaţi, avea să încapă pe mâinile a tot felul de aventurieri economici, ultimul dintre aceştia fiind cehul Frantisek Priplata, vestit mai ales pentru comandarea asasinării lui Virgil Săhleanu, liderul de sindicat de la Tepro Iaşi.
După ce Movas a intrat în insolvenţă, la cumpărarea activelor s-au înscris, în prima fază, firmele a doi oameni puternici financiar, care ar fi putut reporni producţia: Viorel Cataramă, patronul Elvila, şi omul de afaceri Adrian Porumboiu, preşedintele grupului de firme Racova Grup Vaslui. Totuşi, din cauza condiţiilor aberante impuse de judecătorul sindic Ioan Bocan, aceştia doi aveau să se retragă din cursă.
Reprezentantul firmei Elva Cont SRL Piatra Neamt, lichidatorul judiciar al producătorului de mobilă Movas SA Vaslui, a solicitat la acea vreme judecătorului sindic vânzarea directă a societăţii către Adige SRL Secuieni, judeţul Neamţ. Oferta finală a firmei nemţene a fost de aproape 37 miliarde de lei vechi. Culmea e că judecătorul sindic a selectat firma nemţeană după negocieri la care au mai participat societăţile comerciale Afro Internaţional SRL din Târgu Ocna şi Cita Group din Olanda, neţinând cont de cîţiva factori esenţiali. Şi anume că Adige mai deţinea o fabrică de mobilă, mai mică decât Movas, în oraşul Hârlău, din judeţul Iaşi, iar la sfârşitul anului 2002, firma, înfiinţată în martie 2001, avea o cifră de afaceri de doar 13,7 milioane de lei vechi, pierderi de 33,4 milioane şi o datorie totală de 3,3 miliarde de lei vechi, după cum reieşea din datele oficiale înscrise pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice.
Toate speranţele foştilor salariati ai Movas că vor fi reangajaţi iar producţia de mobilă va continua la Vaslui s-au năruit: utilajele mai importante au fost mutate în alte spaţii de producţie ale firmei nemţene, iar fosta fabrică de mobilă vasluiană a rămas în paragină. Culmea, între timp Primăria Vaslui a amenajat, în apropierea fostei fabrici de mobilă, un parc de agrement.
„Dacă am fi cumpărat fabrica de mobilă, am fi repornit activitatea şi, în timp, am fi mărit capacitatea de producţie, asigurând şi alte locuri de muncă. Am văzut însă că ni se puneau beţe-n roate şi că erau alte interese, aşa că ne-am retras”, a precizat Adrian Porumboiu, preşedintele Racova Grup Vaslui, grup care cuprinde nouă societăţi implicate în agricultură, industrie alimentară şi servicii, ce totalizează o cifră de afaceri de peste 140 milioane de euro, având nu mai puţin de 2.100 de angajaţi..

În justiţie, ca la Nufărul

În urmă cu câţiva ani, procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie s-au descotorosit, într-o manieră lamentabilă, de un dosar penal, cu prejudiciu de circa 600.000 de lei, în care o serie de active ale fostului Agromec Bârlad fuseseră transferate fraudulos de propriii manageri, prin operaţiuni de tip „suveică”, derulate prin SRL ale aceloraşi manageri.
În cauză, firma „Merit Company” SRL din Bârlad a sesizat Parchetul Naţional Anticorupţie central, cu o plângere împotriva unor persoane, printre care şi judecătorul sindic Ioan Bocan de la Tribunalul Vaslui şi lichidatorul judiciar Cezar Munteanu, desemnat de primul să administreze Agromec Bârlad şi două SRL, aflate de asemenea în lichidare judiciară, aparţinând fostului primar al Bârladului, Ion Dumitru (fost director al Agromec). De la centru, plângerea a fost trimisă la Parchetul Naţional Anticorupţie Iaşi, care – fără să ţină cont că un judecător nu poate fi cercetat decât de parchetul unei curţi de apel – a declinat cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, adicăin fief-ul judecăorului vizat. „Merit Company” a făcut o nouă plângere, tot împotriva aceloraşi acuzaţi. Dar, ca în fimele cu proşti, procedura s-a repetat: din nou PNA central a trimis cauza la PNA Iaşi, care a trimis-o iarăşi la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, cu toate că acest parchet nu poate cerceta un magistrat. Un perpetuum mobile de prost gust.
Plângerile erau însă dirijate în mod intenţonat de PNA Iaşi către Vaslui, tocmai pentru ca să nu existe pericolul unei instrumentări a cauzei.

Falimente cu dedicaţie

Falimentarea unor societăţi viabile, dar care refuză colaborarea financiară cu mafiile locale, prin plata taxelor de protecţie, nu ar putea fi posibilă fără implicarea unor reţele formate din judecători sindici şi lichidatori judiciari.
Societăţile bârlădene Donaluci SRL şi Donaluci Company SRL au fost ţepuite cu 1,5 milioane euro, după ce o firmă din sistemul „mafiei grâului” a refuzat să-i mai livreze o mare cantitate de grâu (75.000 tone). În locul cerealelor, societăţile bârlădene au primit şase file cec, ca garanţie a „afacerii” cu grâu. Numai că respectivele cecuri au fost refuzate la plată, fiindcă mafia grâului utilizase în acest circuit comercial documente financiare fără acoperire. Astfel a rezultat o plângere penală pentru înşelăciune, tergiversată în soluţionare.
Firma Donaluci din Bârlad s-a împrumutat la o bancă pentru a achita valoarea grâului pe care nu l-a mai primit. Respectiva societate a ajuns într-o situaţie financiară dificilă, fapt speculat imediat de mafia lichidatorilor judiciari din judeţul Vaslui. Pentru a se redresa financiar, firma ţepuită a fost ajutată de o societate cu forţă financiară, cu care a încheiat contracte pe 10 ani. SC Donaluci, firma ţepuită, mai avea însă de încasat milioane de lei, drept creanţe, de la societăţile care puseseră la cale escrocheria cu file cec fără acoperire.
Deoarece firma jefuită a supravieţuit escrocheriei, „mafia grâului” a intrat iarăşi în acţiune. Împotriva SC Donaluci a fost imediat deschisă, la Tribunalul Vaslui, o abuzivă procedură de faliment, coordonată de lichidatorul Cezar Munteanu şi avizată de judecătorul sindic Ioan Bocan.
Reprezentanţii firmei ţepuite au sesizat CSM asupra abuzurilor comise de judecătorul sindic Ioan Bocan. Aceştia au semnalat că instanţa Tribunalului Vaslui, prezidată de judecătorul Bocan, a acceptat nenumăratele ilegalităţi descoperite în activitatea lichidatorului Cezar Munteanu. SC Donaluci a înaintat o plângere disciplinară la Uniunea Naţională a Lichidatorilor Judiciari, în care sunt denunţate incredibile ilegalităţi.
Ilegalităţi de care magistratul Ioan Bocan avea cunoştinţă, dar s-a făcut că plouă. Comportamenul abuziv al judecătorului Bocan i-a determinat pe administratorii SC Donaluci să ceară, la instanţa supremă (dosar 14383/1/2006), strămutarea acestui proces. În motivarea cererii de strămutare sunt descrise manevrele magistratului: „Am adus la cunoştinţa domnului judecător sindic lipsa de activitate legală şi obligatorie a lichidatorului Munteanu Cezar. Dar judecătorul nu numai că nu l-a sancţionat pe acest lichidator, ci a şi respins cererea de înlocuire a acestuia prin încheierea 169/ 26.09.2005, sentinţă care a fost însă casată de Curtea de Apel Iaşi”.

Ieri lichidator, azi vânător

Între timp, probabil obosit de râvna cu care a îngropat o parte din economia vasluiană – el având un mare „merit” şi în punerea pe butuci a Moldosin SA Vaslui – fostul judecător sindic s-a cerut la pensie. Vânător învederat, de curând el a acţionat în instanţă Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Vaslui, contestând deciziile adunării generale a AJVPS, asta mai mult de ciudă că n-a fost ales în comitetul director.
Am încercat să-l contactăm pe Ioan Bocan, pentru a-l ruga să ne povestească măcar câte ceva despre Movas, Donaluci, Moldosin şi altele. Dar nu l-am găsit. Se spune c-ar fi plecat la vânătoare. Teritoriu pe care nu riscăm să ne aventurăm.

Consiliul Concurenţei ia la puricat manevrele din Portul Constanţa

Autor

Adrian Bărbulescu

-

3 decembrie 2012

După ce Jurnal de Investigaţii a dezvăluit, prin intermediul a două anchete jurnalistice, poziţia de forţă pe care au adoptat-o oficialii Companiei Naţionale de Administrare a Porturilor Maritime SA Constanţa în privinţa criteriilor de acces pe pieţele serviciilor de pilotaj şi remorcaj, Consiliul Concurenţei s-a sesizat şi a declanşat o investigaţie.

Consiliul început investigaţia pe piaţa serviciilor de pilotaj şi remorcaj de manevră a navelor maritime derulate în porturile maritime, ca urmare a unor plângeri depuse de unii operatori portuari. În cadrul investigaţiei este analizat un posibil abuz de poziţie dominantă al CN APM, prin impunerea criteriilor de acces pe pieţele serviciilor de pilotaj şi remorcaj, dar si prin aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unui tratament discriminatoriu în privinţa condiţiilor de închiriere a terenurilor aferente infrastructurii portuare.

Pe de altă parte, investigaţia vizează şi două posibile înţelegeri. Prima se referă la o posibilă înţelegere între companiile ce pot face remorcaj de manevră al navelor maritime, prin crearea unei societăţi comune. Cea de a doua are în vedere împărţirea prestării serviciilor de pilotaj pe intervale de timp.

În cadrul acestei investigaţii, Consiliul Concurenţei a făcut descinderi la sediul Companiei Nationale de Administrare a Porturilor Maritime, dar şi la companiile active pe piaţa serviciilor de pilotaj şi remorcaj de manevră: SC Black Sea Services SRL, SC Black Sea Pilots, SC Maritime Pilot SRL, SRL SC Canal Sea Services SRL, SC Compania de Remorcare Maritima Coremar SA şi SC Logistic Remo Services SRL.

Ziarul de Investigaţii a fost prima publicaţie care a dezvăluit abuzurile din porturile maritime, prin două anchete jurnalistice, care pot fi citite integral aici şi aici .

”Regele asfaltului”, urmărit penal pentru deturnare de fonduri și spălare de bani

Autor

Anamaria Nedelcoff

-

30 noiembrie 2012

Nelu Iordache – supranumit și ”regele asfaltului” – este urmărit penal de procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție. Acesta este acuzat de deterunare de fonduri și de utilizarea ”cu rea credință a creditului societății și spălare de bani, toate în formă continuată”.
În rezoluția procuririlor se arată că există dovezi că Nelu Iordache, în calitate de administrator al firmei Romstrade SRL, a deturnat fonduri europene în valoare de 25.000.000 de lei, bani încasați pentru proiectarea și execuția lucrărilor la primul tronson al autostrăzii Nădlac-Arad, lucrarea fiind finanțată în proporție de 85% din fondul de coeziune al Uniunii Europene.
Cea mai mare parte, și anume 9.580.000 lei din suma destinată pentru construcția autostrăzii, a fost folosită la efectuarea de plăți către o companie de transport aerian controlată de învinuit, plăți făcute în baza unor contracte ce nu au legătură cu derularea contractului pentru autostradă. O altă parte din bani, și anume 9.861.000 lei, au fost retrași în numerar cu scopul declarat al achiziției de terenuri, în baza unor antecontracte de vânzare cumpărare.
Restul de bani au fost folosiți pentru fie la rambursarea de dobânzi și comisioane restante aferente unui contract de credit, fie au a fost cheltuiți cu titlu de onorariu notar public, taxă de carte funciară și impozit aferente achiziționării unui teren în comuna Adunații Copăceni, precum și pentru materiale, lucrări și servicii de consultanță și transport necesare proiectului de construcție, a unui complex în comuna Adunații Copăceni. Toate aceste plăți nu au legătură cu proiectul de construcție a autostrăzii.
Procurorii anticorupție mai precizează că, pentru a disimula adevărata proveniență a banilor utilizați pentru plățile sus menționate, învinuitul Nelu Iordache a trecut acești bani, pe baza unor facturi care atestau operațiuni fictive, prin firmele administrate de complicii săi. Apoi banii s-au întors cu explicația „plată eronată” sau „plată nedatorată” în contul SC Romstrade SRL deschis la o altă bancă decât cea prin care se derulau operațiunile de plăți aferente contractului pentru construirea autostrăzii.
Activitatea infracțională a fost desfășurată cu sprijinul unor administratori ai unor firme care, în baza unor înțelegeri cu Nelu Iordache, au emis facturi aferente proiectului de construire a autostrăzii, le-au stornat și au restituit, de regulă în aceeași zi, sumele de bani la SC Romstrade SRL, în alt cont, cu explicația de plată eronată sau necuvenită.
În cauză se efectuează cercetări și față de alte persoane.

12,6 milioane euro, îngropate odată cu dosarele Petromin

Autor

Darius Martinescu

-

28 noiembrie 2012

După ce s-a zbătut un an şi jumătate în procedura insolvenţei, ultima companie de navigaţie maritimă de stat, CNM Petromin, a intrat oficial în faliment în această toamnă. Petromin lasă în urmă datorii de peste 14 milioane de euro, un capital social fantomă de 12,6 milioane de euro şi arhiva „Flota”, mai exact documentele mega- excrocheriei prin care au fost înstrăinate mineralierele şi petroliere româneşti

Compania de Navigaţie Maritimă Petromin îşi va da ultima suflare pe 14 decembrie, atunci când la Tribunalul Constanţa va fi afişat tabelul definitiv consolidat al creanţelor.
Rezultatul a un an şi jumătate de insolvenţă, falimentul ultimei companii maritime de stat vine într-un moment avantajos pentru o parte a clasei policite româneşti – alegerile generale. Dincolo de lupta creditorilor pentru a prinde o ultimă bucată din hoitul Petromin, cel mai important lucru din întreaga procedură a falimentului este faptul că arhiva „Flota” va fi închisă, iar celebrele dosare ale vânzărilor de nave vor piese de muzeu.

Insolvenţa, ultimul jaf

Adrian Mihalcioiu Reprezentant Itf Rominia1

„Se putea salva. Petromin a avut o tentativă de privatizare când încă mai avea vapoare. Prin <metode specifice> s-a ales praful. Petromin a fost o companie bună, dar care s-a stins tot din cauza statului. Adunări Generale ale Acţionarilor făcute pe picior, nerespectarea legislaţiei de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. După parerea mea AVAS, în calitate de acţionar majoritar, este vinovată de tot ceea ce s-a întâmplat cu flota”, spune Adrian Mihălcioiu, reprezentantul ITF România şi liderul Sindicatului navigatorilor.
Potrivit acestuia, compania a fost intenţionat băgată însolvenţă pentru a fi desfiinţată. „Cea mai mare prostie a fost intrarea în insolvenţă”, a spus liderul navigatorilor, care a explicat că în prezent compania mai deţine staţii comerciale în municipiul Constanţa, un complex de vacanţă în sudul litoralului şi alte active. Pe 23 martie anul trecut societatea Dăscălescu & CO SRL, lichidatorul desemnat de AVAS pentru administrarea ultimei companii de navigaţie de stat şi care, cu totul întâmplător sau nu, s-a ocupat în trecut de închiderea companiei-soră cu Petromin, Romline, a anunţat piaţa de capital referitor la intrarea în insolvenţă a CNM Petromin.
Acelaşi lichidator a procedat la o informare similară pe 26 septembrie anul acesta, numai că de această dată acţionarii Petromin au fost informaţi despre deschiderea procedurii falimentului. „Termenul limită pentru verificarea creanţelor născute în cursul procedurii, întocmirea, afişarea şi comunicarea tabelului suplimentar al creanţelor este 16 noiembrie 2012. Termenul pentru întocmirea şi afişarea tabelului definitiv consolidat al creanţelor este 14 decembrie 2012”, se arată în raportul remis către Bursa de Valori Bucureşti.
AVAS deţine peste 70% din acţiunile companiei, SIF Transilvania are 23,8% din capitalul iar restul le revine micilor acţionari. Datoriile, conform tabelului preliminar al debitoarei Petromin, erau în momentul intrării în insolvenţă, de peste 63 milioane de lei, respectiv peste 14 milioane de euro, în condiţiile în care capitalul social al companiei este de numai 56,2 milioane de lei, adică 12,6 milioane euro.
Rămâne de văzut dacă tabloul creanţelor s-a modificat, în sensul scăderii valorii acestora, pentru că lichidatorul a vândut din proprietăţile companiei, sau dimpotrivă, creanţele au crescut. „Jurnal de Investigaţii”, a relatat amănunţit anul trecut jaful din spatele procedurii insolvenţei, impotenţa AVAS de a gestiona ultima companie maritimă de stat, dar şi suspiciunile privind reuşita programului insolvenţei, suspiciuni care s-au adeverit odată cu falimentarea oficială a CNM Petromin.

Reţeta privatizărilor ratate

Aşa cum am arătat mai sus, AVAS este acţionarul majoritar şi este considerată vinovata principală în dezastrul Petromin.
Numai dacă privim prin prisma încercărilor de privatizare eşuate lamentabil, fără să mai socotim şi traficul de influenţă şi nepotismele care s-a făcut la nivelul central al AVAS pentru diferite funcţii şi remuneraţii la Petromin, reiese fără echivoc faptul că această instituţie şi-a bătut joc de Petromin. În 2005 AVAS a organizat trei licitaţii pentru privatizarea Petromin, iar după aceea în fiecare an statul a încercat să scape de „fata bătrână” a navigaţiei maritime, până când a survenit insolvenţa iar epopeea privatizării s-a sfârşit.
Din punct de vedere al licitaţiilor ratate, AVAS a înregistrat un „vârf” negativ în 2009, atunci când instituţia a organizat nu mai puţin de cinci şedinţe de vânzare a pachetului de acţiuni deţinut la Petromin. În toată aceasta perioadă, compania maritimă acumula datorii peste datorii. Cea mai mică valoare a cifrei de afaceri a fost înregistrată de Petromin în anul 2004 – 632.475 de lei, însă cel mai nefast an din punct de vedere al afacerilor a fost 2008, atunci când cifra de afaceri a societăţii a scăzut cu 42,55%, faţă de anul precedent iar veniturile realizate de Petromin s-au diminuat cu 59,71 %, comparativ cu 2007.
Potrivit raportărilor contabile, Petromin a obţinut profit în anii 2000 şi 2004 şi a înregistrat pierderi în anii 1999, 2001, 2002, 2003, 2005, 2006 şi 2008. 2009 şi 2010 nu au fost luaţi în considerare, pentru că societatea nu a avut nicio activitate comercială. Datoriile Petromin erau la nivelul lui 2009 de 20, 9 milioane de lei.
Se pare că Petromin aduce ghinion pentru statul român, pentru că, alături de AVAS, Fiscul constănţean s-a acoperit de ruşine în încercarea de a vinde active sechestrate de la Petromin. Direcţia Generală de Finanţe Publice Constanţa avea de recuperat anul trecut aproape şase milioane de euro de la Petromin şi a organizat licitaţii peste licitaţii pentru vânzarea spaţiilor comerciale, însă fără succes. Fiscul a mai încercat anul trecut să valorifice şi unicul activ plutitor rămas la Petromin, împingătorul Pluton. Nava sechestrată de Fisc a fost scoasă de trei ori la vânzare, însă nimeni nu vrea să cumpere bunurile Petromin.

„Băieţii deştepţi”, basma curată

Dosarul „Flota”, în care a fost implicate zeci de persoane din Ministerul Transporturilor, companii de navigaţie de stat şi actualul preşedinte al României Traian Băsescu, va fi îngropat definitiv odată cu falimentul Petromin.
Dintre toate escrocheriile, cea mai păguboasă afacere a Petromin a fost asocierea “Petroklav”, care a provocat prejudicii imense statului român. Asocierea dintre Petromin şi Klaveness Norvegia a început în iulie 1991 şi a implicat în total 16 nave româneşti, care urmau să fie modernizate printr-un credit bancar internaţional. De aceea, în Liberia au fost înfiinţate Petromin Overseas Inc. şi Petroklav Management Inc., în care Petromin avea deţinea 100% din acţiuni.
Cele 16 nave au fost transformate în tot atâtea societăţi comerciale de tip offshore, iar transferul vapoarelor din patrimoniul Petromin către aceste companii s-a făcut la preţul de un dolar. Ce a urmat este binecunoscut opiniei publice. Petromin a pierdut toate navele, unele executate de banca creditoare, altele pur şi simplu vândute de către statul român pentru a acoperi găurile acestei afaceri păguboase. Ulterior, un număr record de 80 de inculpaţi, printre care Traian Băsescu şi Serban Mihăilescu, directorii companiilor de stat şi funcţionari, au fost cercetaţi pentru un prejudiciu de 11.000 miliarde de lei, echivalentul a 275 milioane de euro. Dosarul „Flota” a fost închis cu scandal în 2007, în urma unei expertize care i-a scăpat basma curată pe toţi inculpaţii. Petromin a pierdut într-un mod similar toate cele 12 tancuri petroliere şi 70 de mineraliere, pe care le deţinea în momentul divizării fostei întreprinderi de exploatare marimă Navrom.

Epitaf pentru flota de stat

La 1 ianuarie 1990 flota de transport a României avea 288 de nave cu un tonaj de 5,6 milioane tdw. Pe mările şi oceanele lumii navigau cu pavilion românesc 188 cargouri de mărfuri generale, reprezentând 25,6l% din flotă, 12 tancuri petroliere (19,5%), 70 de mineraliere (53,2 %) şi 18 nave specializate (1,7%). Dintre acestea, 54 de nave aveau o vechime de 20 de ani, 44 împliniseră 15 ani de exploatare, 91 de vapoare aveau o vârstă de 10 ani, 69 fuseseră construite între 1980 şi 1985, iar 30 erau nou-nouţe, fiind lansate la apă între anii 1985 şi 1990. În shipping durata medie de exploatare a unei nave este de peste 20 ani, situaţie în care „băieţii deştepţi” din transporturile navale au prăduit o flotă naţională din care cel puţin jumătate din vapoare ar fi putut fi menţinute şi acum în funcţiune. De altfel, o bună parte dintre aceste nave tranzitează şi în prezent portul Constanţa, sub alte pavilioane şi denumiri.

Haiducie pe stil nou la Ordinul Arhitecţilor

Autor

Dănilă Chirovici

-

28 noiembrie 2012

Neîndoielnic: faţa României, pictată cândva de Constantin Daniel Rosenthal, este astăzi brăzdată de cicatrice. Tânăra „revoluţionară”, cu figura luminoasă, ni se înfăţişează acum ca o arătare ciudată, urâtă. Peste ceea ce i-a dat natura este fardată grotesc, este schimonosită de tot felul de intervenţii brutale pe ceea ce odată era un ten curat, frumos, întreţinut cu eleganţă şi stil.

Din punct de vedere arhitectonic România este la pământ. Nu cred că există vreun om, înzestrat cât de cât cu un simţ al frumosului, sau măcar cu o aplecare către studiul armoniei, care să nu constate, la tot pasul în Bucureşti, aproape oriunde în ţară, grozăvii ale imaginaţiei unora, care s-au simţit în stare să înalţe spaţii de locuit ori pentru alte activităţi.
Ceauşescu a mutilat Bucureştiul, pălăria aia de Teatru Naţional este deja de pomină, a distrus tradiţii arhitectonice, a intrat cu buldozerele în clădiri care se profilau ca materializarea visurilor unor oameni de excepţie. În schimb ne-a blagoslovit cu nişte cuburi gri. Libertatea haotică de după 89 n-a întârziat să scoată la iveală gotescul care zăcea în mintea unora.

Obligatoriu: doi ani de sclavie

O concluzie este fără drept de apel – România are nevoie de arhitecţi ca de aer. De profesionişti talentaţi şi dedicaţi misiunii de a gândi clădiri. Şi spaţii de tot felul. Se presupune că cineva care s-a înhămat la şase ani de studiu pe brânci, cineva care, în plus faţă de noi, ceilalţi, are de la Dumnezeu talentul desenului şi al vederii în perspectivă are şi dorul de meseria asta. Da, numai că ceea ce pare simplu şi evident capătă forme stranii în lumina care izvorăşte din interesele obscure ale unora. Ordinul Arhitecţilor din România le face viaţa grea absolvenţilor de facultate şi, culmea!, chiar şi celor care au perseverat, obţinând unul sau mai multe masterate. Mă refer aici la un caz documentat. Absolvent al Institului Ion Mincu (6 ani!), aflat la al doilea masterat în domeniul arhitecturii nu are drept de semnătură. Carevasăzică 8 ani de studiu, urmează încă doi, nu reprezintă nimic, sau oricum, sunt ceva nesemnificativ pentru OAR.
Ce se întâmplă? Pentru a avea drept de semnătură trebuie să dai un examen la OAR. Dar pentru ca să ajungi la această etapă trebuie să ai la activ doi ani de stagiu într-o firmă de proiectare ori într-un Birou Individual de Arhitectură, cu normă întreagă şi carte de muncă! La rândul lui, angajatorul e musai să aibă printre salariaţi un arhitect îndrumător, tot cu carte de muncă şi normă întreagă. Deci, gata! Bre, cine te angajează pe tine, proaspăt absolvent, mai ales într-o perioadă de criză ca asta?
În consecinţă, ce să faci? Te apuci de postuniversitare. Bine, apucă-te da’ nu se pune, decretează OAR. Adică???!!! Adicătelea, iote aşa. Bagă tu masterate, fără-număr-fără-număr, geaba nene, nu ne interesează, nu se contorizează ca vechime, ca experienţă, vax, zero, masteratul în arhitectură este pentru uz personal, nu slujeşte interesele comunităţii, şi cu atât mai puţin pe cele ale OAR. Până în noiembrie 2010 absolvenţii de masterat nu aveau nevoie decât de un an de stagiu. O circulară internă a OAR, care practic încalcă legea!, aruncă la gunoi anii pe care cineva îi petrece aprofundând ştiinţa/arta arhitecturii.

Imposibila iubire

Fără doar şi poate, un arhitect poartă o mare responsabilitate, comparabilă cu cea a unui medic sau a unui farmacist. Care, la rândul lor, trebuie să facă stagii de pregătire.
Numai că riscul ca un arhitect, care a făcut şase ani de facultate şi eventual are un master, să-ţi facă o casă care să-ţi cadă în cap este exponenţial mai mic decât acela ca un medic să-ţi pună un diagnostic greşit, sau un farmacist să-ţi dea pilule expirate ori cu dozaj necorespunzător. În plus medicii şi farmaciştii (mai ales aceştia din urmă) îşi găsesc destul de uşor un loc de muncă, dacă n-au pretenţii deosebite.
Dar care arhitect cu drept de semnătură îşi angajează, CU CARTE DE MUNCĂ ŞI NORMĂ ÎNTREAGĂ, un stagiar???!!! Soluţia este să-ţi plăteşti singur cartea de muncă şi să lucrezi pe degeaba, ori pe bani de nimic, în general comisioane la proiect. Oricum ai lua-o, OAR, prin această prevedere, pune un obstacol extrem de greu de trecut în calea celor care vor să se dedice esteticii comunitare. O casă, un spaţiu de birouri, ori o clădire de interes public nu fac obiectul de interes exclusiv al beneficiarilor, ar trebui să reprezinte un moment de plăcere şi pentru trecătorul care o priveşte.
OAR însă are o atitudine cel puţin bizară atunci când vine vorba despre cei care ar putea să-şi aducă aportul la remodelarea, în bine, a Capitalei. Şi în provincie se aplică aceleaşi normative, însă în Bucureşti situaţia este dramatică. E vorba şi de numărul clădirilor şi de importanţa strategică a oraşului. În condiţiile astea OAR îngrădeşte fie dreptul la muncă, fie cel la educaţie. La muncă, pentru că nu-i dă dreptul unui absolvent de facultate să-şi câştige pâinea, chiar şi limitându-i dreptul de proiectare la coteţe şi garaje, sau la case fară etaj la periferie sau la cine ştie ce.
La educaţie, pentru că îl obligă la normă întreagă, situaţie în care este cvasiimposibil să-şi continue studiile. Încă una pentru arhitecţii români. Specializarea restaurări, numită în jargonul de specialitate „experţi”, este practic desfiinţată. Un ordin semnat de fostul ministru al Culturii, Răzvan Theodorescu, din 2001, spune că pentru a deveni expert ai nevoie de 40 de puncte. Sună promiţător. Cum poţi strânge 40 de puncte, iată: 10 facultatea (obligatoriu), 5 masteratul, 20 doctoratul, sub 15 ani vechime egal cu zero, între 15-20 de ani 10 puncte. Deci, tragem linie şi adunăm. Ai terminat facultatea, ai masterat şi doctorat, eşti p-aproape, îţi mai trebuie peste cinşpe ani experienţă. Unde, cum? Asta-i greu de zis. Ucenic la vreunu. Ce eşti tu? Arhitect Doctor Ucenic. Student în drept şi publicist.

Taxa ca bir

La înscierea în OAR trebuie să achiţi 600 de lei, reprezentând: 400 de lei taxa propriu-zisă de înscriere şi 200 de lei cotizaţia anuală pentru cei doi ani de stagiu.
După terminarea acestuia, cotizaţia se face de 720 de lei pe an. În OAR sunt circa 7.000 de arhitecţi. Ceea ce înseamnă că OAR strânge aproximativ cinci milioane de lei pe an la prima strigare. Trebuie specificat că există un mecanism de colectare extraordinar de eficient. Când un arhitect vine cu un proiect este verificat în computer şi dacă nu şi-a plătit cotizaţia nu i se dă dovada OAR, în absenţa căreia nu poate obţine autorizaţia de la primărie.
De unde şi până unde primăriile au nevoie de dovada OAR? Păi, probabil, dintr-o super-cârdăşie. Adică dreptul de semnătură, respectiv ştamplia, ar fi de ajuns pentru un primar , nu-i aşa? Că doar asta interesează autorităţile locale, ca cineva să construiască trainic şi respectând norme ale bunului-simţ şi esteticului. Apropo, am primit asigurări ferme că niciunul dintre palatele ţigăneşti nu are aviz de construcţie, că niciun arhitect nu ar proiecta aşa ceva.
În privinţa altor vile: te duci la un arhitect, îi dai o mie de lei si-ţi însiră enşpe proiecte din care să-ţi alegi. După ce obţii avizele, eventual, îţi construieşti ce-ţi trece ţie prin cap. Dacă e s-o iei pe bune, în Bucureşti proiectul se taxează între 10-20 euro pe metrul pătrat. (Ceea ce poate explica un posibil interes al Ordinului de avea cât mai puţini arhitecţi cu drept de semnătură). Revenind la banii OAR, fiecare membru, când dă proiectul pentru dovadă dă şi 50 de lei. Dacă un arhitect are în medie zece proiecte pe an, înmulţit cu 50 şi înmulţit cu 7.000 rezultă încă 3.500.000 de lei pe an.
Ce face OAR cu cei vreo 8.500.000 de lei anual (2 milioane de euro)? În orice caz nu le oferă asistenţă absolvenţilor Facultăţii de arhitectură deşi statutul obligă, la articolul 10 alineatul 1, să pună la dispoziţie o listă cu societăţile comerciale de profil care angajează arhitecţi stagiari şi numele îndrumătorilor disponibili. În lipsa acestor informaţii, arhitecţii care sunt în afara OAR, cam tot atâţia cât sunt cei dinăuntru, au format un grup de prietenie cu cei care au drept de semnătură. Proiectează şi le dau la parafat celor care au ştampilă. Citez: „asta înseamnă că ori creşte preţul, ori las de la mine. Eu am trei lucrări anul ăsta făcute gratis. Dacă n-ai familie să te ajute, nu faci nimic.”

Îndrumare, ioc

Am sunat la OAR Bucureşti. Cristian Dună mi-a spus că nu există nicio listă cu locurile unde se pot angaja arhitecţii stagiari şi că nici ce îndrumători sunt diponibili nu ştie. S-a interesat dacă există aşa ceva la centru. Nu. Ce se poate face? Păi, un CV şi o scrisoare de intenţie, le publică pe net, şi poate cei interesaţi…

Ziarul de Investigații

Redevenţa, „esenţa câştigului” OMV

Gaze ieftine la export, scumpe din import

OMV, în proces cu statul român la Curtea de Arbitraj de la Paris

Samsarul mall-urilor din Băneasa

Guvernul, scăpat de ”VIP”-urile udemeriste

OMV „arde” banii României

Pădurea al cărei pământ musteşte de petrol

„Iobagii” lui OMV

Teren ocupat ilegal

Proprietatea privată, „sfântă” doar în Austria

„Esenţa” profitului

Sonde redeschise „pe tăcute”

Mai mult, în ediţia tipărită

O zi din viaţa lui Radu Mazăre: 13 contracte fără licitaţie

Industria vasluiană, decapitată de judecătorul sindic Ioan Bocan

Consiliul Concurenţei ia la puricat manevrele din Portul Constanţa

”Regele asfaltului”, urmărit penal pentru deturnare de fonduri și spălare de bani

12,6 milioane euro, îngropate odată cu dosarele Petromin

Haiducie pe stil nou la Ordinul Arhitecţilor

Rămâi conectat

Ultimul articol

Ciucu a găsit la Primăria Capitalei un „buget „mâncat” de subvenții”

Urmează o nouă demisie în Guvern? Daniel David: „Am tot amânat plecarea de foarte...

Nicușor Dan vrea referendum în Justiție; CSM avertizează că nu va tolera „nicio formă...