Neîndoielnic: faţa României, pictată cândva de Constantin Daniel Rosenthal, este astăzi brăzdată de cicatrice. Tânăra „revoluţionară”, cu figura luminoasă, ni se înfăţişează acum ca o arătare ciudată, urâtă. Peste ceea ce i-a dat natura este fardată grotesc, este schimonosită de tot felul de intervenţii brutale pe ceea ce odată era un ten curat, frumos, întreţinut cu eleganţă şi stil.
Din punct de vedere arhitectonic România este la pământ. Nu cred că
există vreun om, înzestrat cât de cât cu un simţ al frumosului, sau
măcar cu o aplecare către studiul armoniei, care să nu constate, la tot
pasul în Bucureşti, aproape oriunde în ţară, grozăvii ale imaginaţiei
unora, care s-au simţit în stare să înalţe spaţii de locuit ori pentru
alte activităţi.
Ceauşescu a mutilat Bucureştiul, pălăria aia de
Teatru Naţional este deja de pomină, a distrus tradiţii arhitectonice, a
intrat cu buldozerele în clădiri care se profilau ca materializarea
visurilor unor oameni de excepţie. În schimb ne-a blagoslovit cu nişte
cuburi gri. Libertatea haotică de după 89 n-a întârziat să scoată la
iveală gotescul care zăcea în mintea unora.
Obligatoriu: doi ani de sclavie
O concluzie este fără drept de apel – România are nevoie de arhitecţi
ca de aer. De profesionişti talentaţi şi dedicaţi misiunii de a gândi
clădiri. Şi spaţii de tot felul. Se presupune că cineva care s-a înhămat
la şase ani de studiu pe brânci, cineva care, în plus faţă de noi,
ceilalţi, are de la Dumnezeu talentul desenului şi al vederii în
perspectivă are şi dorul de meseria asta. Da, numai că ceea ce pare
simplu şi evident capătă forme stranii în lumina care izvorăşte din
interesele obscure ale unora. Ordinul Arhitecţilor din România le face
viaţa grea absolvenţilor de facultate şi,
culmea!, chiar şi celor care au perseverat, obţinând unul sau mai multe
masterate. Mă refer aici la un caz documentat. Absolvent al Institului
Ion Mincu (6 ani!), aflat la al doilea masterat în domeniul arhitecturii
nu are drept de semnătură. Carevasăzică 8 ani de studiu, urmează încă
doi, nu reprezintă nimic, sau oricum, sunt ceva nesemnificativ pentru
OAR.
Ce se întâmplă? Pentru a avea drept de semnătură trebuie să dai
un examen la OAR. Dar pentru ca să ajungi la această etapă trebuie să
ai la activ doi ani de stagiu într-o firmă de proiectare ori într-un
Birou Individual de Arhitectură, cu normă întreagă şi carte de muncă! La
rândul lui, angajatorul e musai să aibă printre salariaţi un arhitect
îndrumător, tot cu carte de muncă şi normă întreagă. Deci, gata! Bre,
cine te angajează pe tine, proaspăt absolvent, mai ales într-o perioadă
de criză ca asta?
În consecinţă, ce să faci? Te apuci de
postuniversitare. Bine, apucă-te da’ nu se pune, decretează OAR.
Adică???!!! Adicătelea, iote aşa. Bagă tu masterate,
fără-număr-fără-număr, geaba nene, nu ne interesează, nu se contorizează
ca vechime, ca experienţă, vax, zero, masteratul în arhitectură este
pentru uz personal, nu slujeşte interesele comunităţii, şi cu atât mai
puţin pe cele ale OAR. Până în noiembrie 2010 absolvenţii de masterat nu
aveau nevoie decât de un an de stagiu. O circulară internă a OAR, care
practic încalcă legea!, aruncă la gunoi anii pe care cineva îi petrece
aprofundând ştiinţa/arta arhitecturii.
Imposibila iubire
Fără doar şi poate, un arhitect poartă o mare responsabilitate,
comparabilă cu cea a unui medic sau a unui farmacist. Care, la rândul
lor, trebuie să facă stagii de pregătire.
Numai că riscul ca un
arhitect, care a făcut şase ani de facultate şi eventual are un master,
să-ţi facă o casă care să-ţi cadă în cap este exponenţial mai mic decât
acela ca un medic să-ţi pună un diagnostic greşit, sau un farmacist
să-ţi dea pilule expirate ori cu dozaj necorespunzător. În plus medicii
şi farmaciştii (mai ales aceştia din urmă) îşi găsesc destul de uşor un
loc de muncă, dacă n-au pretenţii deosebite.
Dar care arhitect cu
drept de semnătură îşi angajează, CU CARTE DE MUNCĂ ŞI NORMĂ ÎNTREAGĂ,
un stagiar???!!! Soluţia este să-ţi plăteşti singur cartea de muncă şi
să lucrezi pe degeaba, ori pe bani de nimic, în general comisioane la
proiect. Oricum ai lua-o, OAR, prin această prevedere, pune un obstacol
extrem de greu de trecut în calea celor care vor să se dedice esteticii
comunitare. O casă, un spaţiu de birouri, ori o clădire de interes
public nu fac obiectul de interes exclusiv al beneficiarilor, ar trebui
să reprezinte un moment de plăcere şi pentru trecătorul care o priveşte.
OAR însă are o atitudine cel puţin bizară atunci când vine vorba
despre cei care ar putea să-şi aducă aportul la remodelarea, în bine, a
Capitalei. Şi în provincie se aplică aceleaşi normative, însă în
Bucureşti situaţia este dramatică. E vorba şi de numărul clădirilor şi
de importanţa strategică a oraşului. În condiţiile astea OAR îngrădeşte
fie dreptul la muncă, fie cel la educaţie. La muncă, pentru că nu-i dă
dreptul unui absolvent de facultate să-şi câştige pâinea, chiar şi
limitându-i dreptul de proiectare la coteţe şi garaje, sau la case fară
etaj la periferie sau la cine ştie ce.
La educaţie, pentru că îl
obligă la normă întreagă, situaţie în care este cvasiimposibil să-şi
continue studiile. Încă una pentru arhitecţii români. Specializarea
restaurări, numită în jargonul de specialitate „experţi”, este practic
desfiinţată. Un ordin semnat de fostul ministru al Culturii,
Răzvan Theodorescu, din 2001, spune că pentru a deveni expert ai nevoie
de 40 de puncte. Sună promiţător. Cum poţi strânge 40 de puncte, iată:
10 facultatea (obligatoriu), 5 masteratul, 20 doctoratul, sub 15 ani
vechime egal cu zero, între 15-20 de ani 10 puncte. Deci, tragem linie
şi adunăm. Ai terminat facultatea, ai masterat şi doctorat, eşti
p-aproape, îţi mai trebuie peste cinşpe ani experienţă. Unde, cum?
Asta-i greu de zis. Ucenic la vreunu. Ce eşti tu? Arhitect Doctor
Ucenic. Student în drept şi publicist.
Taxa ca bir
La înscierea în OAR trebuie să achiţi 600 de lei, reprezentând: 400
de lei taxa propriu-zisă de înscriere şi 200 de lei cotizaţia anuală
pentru cei doi ani de stagiu.
După terminarea acestuia, cotizaţia se
face de 720 de lei pe an. În OAR sunt circa 7.000 de arhitecţi. Ceea ce
înseamnă că OAR strânge aproximativ cinci milioane de lei pe an la
prima strigare. Trebuie specificat că există un mecanism de colectare
extraordinar de eficient. Când un arhitect vine cu un proiect este
verificat în computer şi dacă nu şi-a plătit cotizaţia nu i se dă dovada
OAR, în absenţa căreia nu poate obţine autorizaţia de la primărie.
De
unde şi până unde primăriile au nevoie de dovada OAR? Păi, probabil,
dintr-o super-cârdăşie. Adică dreptul de semnătură, respectiv ştamplia,
ar fi de ajuns pentru un primar , nu-i aşa? Că doar asta interesează
autorităţile locale, ca cineva să construiască trainic şi respectând
norme ale bunului-simţ şi esteticului. Apropo, am primit asigurări ferme
că niciunul dintre palatele ţigăneşti nu are aviz de construcţie, că
niciun arhitect nu ar proiecta aşa ceva.
În privinţa altor vile: te
duci la un arhitect, îi dai o mie de lei si-ţi însiră enşpe proiecte din
care să-ţi alegi. După ce obţii avizele, eventual, îţi construieşti
ce-ţi trece ţie prin cap. Dacă e s-o iei pe bune, în Bucureşti proiectul
se taxează între 10-20 euro pe metrul pătrat. (Ceea ce poate explica un
posibil interes al Ordinului de avea cât mai puţini arhitecţi cu drept
de semnătură). Revenind la banii OAR, fiecare membru, când dă proiectul
pentru dovadă dă şi 50 de lei. Dacă un arhitect are în medie zece
proiecte pe an, înmulţit cu 50 şi înmulţit cu 7.000 rezultă încă
3.500.000 de lei pe an.
Ce face OAR cu cei vreo 8.500.000 de lei
anual (2 milioane de euro)? În orice caz nu le oferă asistenţă
absolvenţilor Facultăţii de arhitectură deşi statutul obligă, la
articolul 10 alineatul 1, să pună la dispoziţie o listă cu societăţile
comerciale de profil care angajează arhitecţi stagiari şi numele
îndrumătorilor disponibili. În lipsa acestor informaţii, arhitecţii care
sunt în afara OAR, cam tot atâţia cât sunt cei dinăuntru, au format un
grup de prietenie cu cei care au drept de semnătură. Proiectează şi le
dau la parafat celor care au ştampilă. Citez: „asta înseamnă că ori
creşte preţul, ori las de la mine. Eu am trei lucrări anul ăsta făcute
gratis. Dacă n-ai familie să te ajute, nu faci nimic.”
Îndrumare, ioc
Am sunat la OAR Bucureşti. Cristian Dună mi-a spus că nu există nicio listă cu locurile unde se pot angaja arhitecţii stagiari şi că nici ce îndrumători sunt diponibili nu ştie. S-a interesat dacă există aşa ceva la centru. Nu. Ce se poate face? Păi, un CV şi o scrisoare de intenţie, le publică pe net, şi poate cei interesaţi…
