Pe la începutul anilor ’90, lumea întreagă fredona la unison o cunoscută melodie a lui Freddy Mercury, „Living On My Own”, în timp ce în România, melomanii necunoscători de engleză mormăiau ceva ce semăna cu „Viorele, Viorele”. Revenind în 2020, mă gândesc că acest refren „care te prinde” ar putea fi transformat cu foarte mare ușurință în „Păcănele, Păcănele”. Nu de alta, însă din păcate, cam asta pare prioritatea numărul unu, atunci când vorbim despre redresarea economică a țării.
E drept, jocurile de noroc și videochatul sunt, de departe, unele dintre cele mai profitabile industrii ale momentului actual. Cel puțin la noi în țară. Chiar și-așa, în timp ce videochatul a prosperat și-n vremuri pandemice, nu același lucru se poate spune și despre „păcănele”. Și-a stat Guvernul, s-a gândit și s-a întrebat: „Care-o fi acea industrie care are nevoie de ajutor? A, da, „păcănelele”!”. Restul e cancan. Discutat și arhidiscutat.
Cu toate că subiectul „păcănelelor” pare unul destul de amuzant la o primă vedere, aflați că realitatea e cu totul alta. Încă de la apariția lor, „consumatorii” au reușit să facă rost de un nou tip de dependență: cea a jocurilor de noroc. O poate confirma, de altfel, și fostul primar al Capitalei, Viorel Lis. Iar dacă tot discutăm despre drame, la capitolul ăsta ar putea să vă lămurească Oana, soția acestuia.
Anual, în România, mii de tineri cad pradă jocurilor de noroc. Familii destrămate, destine distruse, bani cheltuiți. Poate uneori ultimii bani, cei pentru pâine. Nu îi pot învinovăți. La fel ca în cazul drogurilor de mare risc sau ca în cazul alcoolului, jocurile de noroc de tipul „păcănelelor” reușesc să-ți întunece mintea și rațiunea, transformându-te în cu totul alt om.
Mai mult decât atât, statisticile spun că vârsta celor cu adicție pentru jocurile de noroc a început să scadă vertiginos.
Mai rămâne o singură întrebare pe ordinea de zi: de ce Guvernul pune atâta emfază pe „bunăstarea” proprietarilor de săli de jocuri de noroc?
