Jürgen Habermas este un filozof și sociolog german, care a devenit cunoscut mai ales datorită lucrărilor sale de filosofie socială. A conceput teoria activității comunicative în 1981, în care analizează adâncirea crizei de legitimare a societăților capitaliste avansate.
Asociat cu Școala de la Frankfurt, Jürgen Habermas are o operă uriașă, atât ca dimensiuni, cât și ca influență în teoriile sociale și ale comunicării, fiind considerat de multă lume ca fiind cel mai renumit intelectual german în viață, ideile prezentate în operele sale stând la baza principiilor fondatoare ale Uniunii Europene.
O voce extrem de respectată în lumea academică din Occident, Jürgen Habermas a lansat în februarie 2023 o pledoarie publică pentru oprirea războiului militar din Ucraina, care produce adevărate orori pe linia frontului, ce nu pot fi acceptate de o societate care se presupune a fi civilizată.
El pariază pe lansarea unor negocieri între Occident și Federația Rusă, ca modalitate de încheiere a agresiunii Moscovei în Ucraina.
Oricât de improbabile pot apărea acum aceste negocieri, dacă regimul lui Vladimir Putin nu este forțat într-un colț fără cale de ieșire și de răspuns, calea dialogului între SUA și Uniunea Europeană pe de o parte și Federația Rusă, de cealaltă parte, se poate dovedi mai ușor de parcurs decât cred unii.
În momentul în care Occidentul trimite arme Ucrainei în acest război, nu poate lăsa întreaga responsabilitate a negocierilor în spatele Kievului, argumentează filosoful și teoreticianul geman, care avertizează că depășirea iresponsabilă a unor linii roșii ar putea arunca omenirea în primul război mondial nuclear din istorie, cu consecințe pe măsură.
Apelul filosofului german a avut ecouri extrem de limitate în mass media și în opinia publică din România, prin urmare Ziarul de Investigații îl publică integral, cu traducere direct din limba germană:
de Jürgen Habermas
12 Februarie, Süddeutsche Zeitung
Traducere: Alexandra Bellea-Noury
Occidentul furnizează arme Ucrainei din motive întemeiate, ceea ce îi dă o parte din responsabilitate pentru desfășurarea războiului.
Decizia de a furniza tancuri Leopard abia fusese lăudată drept „istorică”, că știrea era deja supralicitată și relativizată de cererile vehemente de avioane de luptă, rachete cu rază lungă de acțiune, nave de război și submarine. Strigătele de ajutor, pe cât de dramatice, pe atât de ușor de înțeles, din partea unei Ucraine invadate prin încălcarea dreptului internațional, și-au găsit în Occident ecoul așteptat. Noutatea era doar accelerarea jocului bine-cunoscut al cererilor cu valențe de indignare morală de arme mai puternice și de reevaluare a tipurilor de arme promise, acceptată mereu în ciuda ezitărilor.
Până și în rândurile SPD (Partidul Social-Democrat german) se auzea că nu ar exista „linii roșii”. Exceptând cancelarul și anturajul său, guvernul, partidele și presa făceau aproape front comun și luau în serios cuvintele ca o implorare ale ministrului lituanian de externe: „Trebuie să depășim teama de dorința de a învinge Rusia”. Din perspectiva vagă a unei „victorii”, care poate însemna orice, se vrea închiderea oricărei alte discuții despre obiectivul asistenței noastre militare – și despre modul de a-l atinge. Astfel, procesul de înarmare pare să intre într-o dinamică proprie, impulsionat de insistența, ușor de înțeles, a guvernului ucrainean, dar promovat la noi în țară de corul belicos al unei opinii publice uniformizate, în care ezitarea și reflecția a jumătate din populația germană nu au drept la replică. Sau poate că nu întru totul?
Între timp, apar voci chibzuite care nu numai că apără poziția cancelarului, ci și îndeamnă la o reflecție publică privind calea dificilă a negocierilor. Dacă mă alătur acestor voci, fac acest lucru tocmai pentru că este corect să spunem: Ucraina nu trebuie să piardă războiul! Miza este, după părerea mea, caracterul preventiv al unor negocieri făcute în timp util, care să împiedice ca un război îndelungat să facă și mai multe victime și distrugeri umane și să ne pună, în cele din urmă, în fața unei alegeri fără nicio cale de ieșire: fie să intervenim activ în război, fie, pentru a nu declanșa primul război mondial purtat între puteri înarmate nuclear, să lăsăm Ucraina în voia sorții.
Războiul se prelungește, numărul victimelor și amploarea distrugerilor cresc. Dinamica ajutorului nostru militar, oferit din motive întemeiate, trebuie oare să se debaraseze acum de caracterul defensiv, pe motiv că obiectivul nu poate fi decât victoria împotriva lui Putin? Washingtonul și guvernele celorlalte state membre ale NATO conveniseră de la bun început să se oprească înainte de point of no return, de intrarea în război.
Ezitările, vădit strategice și nu numai tehnice, pe care cancelarul Scholz le-a întâmpinat la președintele american, atunci când era deja în pragul livrării de tancuri, a confirmat din nou această precondiție a sprijinului occidental pentru Ucraina. Până acum, preocuparea Occidentului era că lăsase exclusiv în mâinile Rusiei definirea momentului în care amploarea și calitatea livrărilor de arme occidentale se consideră drept o intrare în război.
Dar, de când China a condamnat și ea folosirea armelor ABC (arme nucleare, biologice și chimice n.t.), această preocupare a trecut pe un plan secundar. Prin urmare, guvernele occidentale ar trebui să fie preocupate de tergiversarea acestei probleme. Din perspectiva unei victorii cu orice preț, sporirea calității livrărilor noastre de arme își dezvoltă o dinamică a ei proprie care ne-ar putea face să pășim, mai mult sau mai puțin imperceptibil, peste pragul unui al treilea război mondial. Iată de ce „nu ar trebui să ucidem în fașă orice dezbatere despre momentul când „a ține partea cuiva” se transformă în „a lua parte la ceva”, cu argumentul că printr-o astfel de dezbatere am face deja treaba Rusiei” (Kurt Kister, Süddeutsche Zeitung, 11/12 februarie 2023).
Doar Ucraina poate decide asupra posibilității unor negocieri? Acest lucru este inconsecvent și iresponsabil.
Somnambulismul pe marginea prăpastiei devine un pericol real tocmai pentru că alianța occidentală nu numai că susține Ucraina, dar o asigură neobosit că va sprijini guvernul ucrainean „atât timp cât va fi necesar” și că doar guvernul ucrainean poate decide asupra momentului și scopului unor eventuale negocieri. Aceste asigurări sunt menite să descurajeze adversarul, dar sunt incoerente și maschează divergențe care sar în ochi. Mai presus de toate, ele ne pot înșela pe noi înșine privind necesitatea propriilor noastre inițiative pentru negocieri.
Pe de o parte, este simplistă ideea că doar una dintre părțile implicate în război poate determina obiectivul urmărit și, eventual, calendarul negocierilor. Pe de altă parte, depinde și de sprijinul Occidentului cât timp va mai putea rezista Ucraina.
Occidentul are propriile sale interese legitime și propriile obligații. Astfel, guvernele occidentale operează într-o sferă geopolitică mai largă și trebuie să țină cont de alte interese decât Ucraina în acest război; au obligații legale față de nevoile de securitate ale propriilor cetățeni și poartă, indiferent de opiniile populației ucrainene, o parte din responsabilitatea morală pentru victimele și distrugerile cauzate de armele din Occident; prin urmare, ele nu pot arunca pe spinarea guvernului ucrainean responsabilitatea consecințelor brutale ale unei prelungiri a luptelor, posibilă doar datorită sprijinului lor militar.
Faptul că Occidentul trebuie să ia decizii importante și să fie el însuși responsabil pentru ele este demonstrat și de situația de care trebuie să se teamă cel mai mult – și anume situația menționată mai sus, în care superioritatea forțelor armate rusești l-ar pune în fața următoarei alternative: fie să cedeze fie să devină parte beligernată.
Faptul că diferența dintre „a nu pierde” și „a câștiga” nu este clarificată din punct de vedere conceptual este fatal
Timpul ne presează la negocieri și din motive ușor de înțeles, cum ar fi epuizarea personalului și a resurselor materiale necesare pentru război. Factorul timp joacă, în egală măsură, un rol în convingerile și dispoziția populației occidentale. Prin urmare, ar fi prea ușor să reducem dezbaterea privind chestiunea controversată a momentului negocierilor la simpla opoziție între morală și interes egoist. Mai presus de toate, motivele morale sunt cele care ne îndeamnă să punem capăt războiului.
Astfel, durata desfășurării războiului influențează perspectiva din care populația percepe evenimentele. Cu cât un război durează mai mult, cu atât percepția violenței care explodează, îndeosebi în războaiele moderne, se impune și determină viziunea asupra relației dintre război și pace. Aceste percepții mă preocupă din perspectiva dezbaterii care se instaurează treptat în Germania privind sensul și posiblitatea unor negocieri de pace.
Încă de la începutul războiului din Ucraina s-au exprimat la noi două moduri de a percepe și analiza războaiele, prin intermediul disputei între două moduri de a exprima scopul războiului, vagi dar concurente : urmărim prin livrările noastre de arme ca Ucraina să „nu piardă” războiul sau mai degrabă urmărim o „victorie” asupra Rusiei?
Această diferență neclară din punct de vedere conceptual are puțin de-a face cu alegerea pro sau contra pacifismului. Chiar dacă mișcarea pacifistă apărută la sfârșitul secolului XIX a politizat extinderea violenței în războaie, miza nu era pentru ea depășirea treptată a războaielor ca mijloc de soluționare a conflictelor internaționale, ci era refuzul de a mânui arme. Prin urmare, pacifismul nu joacă niciun rol în cele două perspective care se diferențiază în urma considerării numărului de victime sacrificate de război.
Acest lucru este important, pentru că nuanțarea retorică între cele două expresii – a „nu pierde războiul ” sau „a-l câștiga” – nu-i diferențiază pe pacifiști de non-pacifiști. Ea caracterizează astăzi mai degrabă antagonismele din interiorul acelei tabere care consideră că alianța occidentală are obligația politică de a susține Ucraina prin livrări de arme și sprijin logistic în lupta ei curajoasă împotriva atacului la adresa existenței și independenței unui stat suveran, atac contrar dreptului internațional și chiar criminal.
Frontul este înghețat de luni de zile. Aceasta amintește de Frontul de Vest din 1916
Această susținere este legată de simpatia față de soarta dificilă a unei populații care, după multe secole de dominație străină poloneză și rusă, dar și austriacă, și-a câștigat independența statală doar odată cu căderea Uniunii Sovietice. Dintre națiunile europene constituite tărziu, Ucraina este ultima. Este încă o națiune în devenire.
Totuși, chiar și în tabăra largă a susținătorilor Ucrainei părerile sunt actualmente împărțite în ceea ce privește momentul potrivit pentru negocieri de pace. O parte este de acord cu cererea guvernului ucrainean de sprijin militar, mereu sporit, pentru a învinge Rusia și a restabili astfel integritatea teritorială a țării, inclusiv Crimeea. Cealaltă parte dorește dublarea eforturilor pentru tentative de a obține o încertare a focului și negocieri care, măcar prin restabilirea a statu quo de dinainte de 23 februarie 2022, ar evita o posibilă înfrângere. În aceste poziții pro și contra se reflectă trecutul istoric.
Nu este o coincidență faptul că acest conflict mocnit cere acum clarificări. Frontul a înghețat de câteva luni de zile. Sub titlul „Războiul de uzură favorizează Rusia” FAZ (Fankfurter Allgemeine Zeitung) relatează, de exemplu, războiul de poziții de la Bahmut, din Nordul Donbasului și citează mărturia cutremurătoare a unui înalt funcționar NATO: „Acolo arată ca la Verdun.”
Comparațiile cu această bătălie îngrozitoare, cea mai lungă și mai sângeroasă din Primul Război Mondial, nu au decât puțin legătură cu războiul ucrainean și numai în măsura în care un război de poziții lung, fără evoluții majore ale frontului, ne face să măsurăm mai ales suferința victimelor în raport cu scopul politic „dătător de sens”. Reportajul de pe front, cutremurător, al Sonjei Zekri, care nu-și ascunde simpatiile dar nici nu mușamalizează nimic, amintește într-adevăr de scenele de groază de pe frontul de vest din 1916. Soldații își sar la gât, munți de morți și răniți, dărâmături de case, spitale și școli, adică stingerea oricărei forme de viață civilizată – așa arată esența distructivă a războiului, care pune totuși într-o altă lumină afirmația ministrei noastre de externe potrivit căreia „cu armele noastre salvăm vieți”.
Pe măsură ce victimele și distrugerile războiului își impun realitatea, apare în prim plan cealaltă latură a războiului – astfel, el încetează să fie doar un mijloc de apărare împotriva unui agresor lipsit de scrupule; atunci când este în plină desfășurare, războiul este trăit drept violența nimicitoare care trebuie să înceteze cât mai repede. Iar cu cât se deplasează cursorul de la un aspect la altul, cu atât mai clar se impune ideea că războiul nu ar trebui să existe. În războaie, dorința de a învinge inamicul a fost întotdeauna însoțită de dorința de a pune capăt distrugerii. Iar în măsura în care, odată cu creșterea puterii armelor au crescut și „ravagiile „, cursorul s-a deplasat și el de la un aspect la altul.
Nici Occidentul nu trebuie piardă din vedere câte sacrificii este capabil să accepte pentru un scop legitim
În urma barbariei celor două războaie mondiale și a tensiunii nervoase a războiului rece, în mintea populației afectate se produsese în secolul trecut o schimbare conceptuală latentă. Adesea în mod inconștient, oamenii trăseseră concluzia din experiențele lor că războaiele – până atunci un mod evident de desfășurare și rezolvare a conflictelor internaționale – sunt pur și simplu incompatibile cu standardele unei coexistențe civilizate.
Caracterul violent al răzbioului își pierduse într-o oarecare măsura aura de naturalețe. Această schimbare generalizată de conștiință și-a lăsat amprenta și în modificări juridice. Dreptul internațional umanitar fusese o încercare, nu foarte reușită, de a îmblânzi exercitarea violențe la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, însăși violența războiului urma să fie pacificată prin intermediul legii și înlocuită prin lege ca unică manieră de soluționare a conflictelor interstatale.
Intrată în vigoare la 24 octombrie 1945, Carta Națiunilor Unite împreună cu înfiiințarea Curții Internaționale de Justiție de la Haga au revoluționat dreptul internațional. Articolul 2 obligă toate statele să își rezolve diferendele internaționale prin mijloace pașnice. Șocul provocat de excesele de violență ale războiului este cel care a iscat acesată revoluție.
În stilul literar emoționant al preambulului se reflectă groaza în fața victimelor celui de-al Doilea Război Mondial. Fraza cheie este apelul „să ne unim forțele pentru… a institui metode care să garanteze că forța armată nu va fi folosită decât in interesul comun„, adică în interesul cetățenilor tuturor statelor și tuturor societăților din lumea aceasta, silabisit în dreptul internațional. Această preocupare pentru victimele războiului explică pe de-o parte abolirea ius ad bellum, adică a „dreptului” funest al unui stat suveran de a purta război după bunul plac, iar pe de cealaltă parte faptul că doctrina fundamentată etic a războiului just nu a fost nicidecum reînnoită, ci abolită, cu excepția dreptului la legitimă apărare al celui atacat. Feluritele măsuri menționate în capitolul VII împotriva actelor de agresiune se îndreaptă împotriva războiului în sine și sunt exprimate doar în temeni juridici. Aceasta pentru că este suficient conținutul moral inerent dreptului internațional modern.
În lumina acestui progres am interpretat eu afirmația că Ucraina „nu trebuie să piardă războiul„. În existența îndoielilor citesc avertizarea că Occidentul, care îi permite Ucrainei continuarea luptei împotriva unui agresor criminal, nu trebuie să uite nici numărul victimelor, nici riscurile la care sunt expuse victimele potențiale, nici amploarea distrugerilor efective și potențiale care trebuie luate în calcul cu strângere de inimă pentru atingerea scopului legitim. De analiza acestui raport nu este scutit nici cel mai altruist susținător.
Formularea ezitantă „nu trebuie să piardă” pune sub semnul întrebării o perspectivă prieten-dusman care consideră, până și în secolul XXI, că soluționarea belicoasă a conflictelor ar fi naturală și lipsită de alternativă. Un război, cu atât mai mult cel pornit de Putin, este simptomul unui recul sub nivelul istoric al interancțiunii civilizate între puteri – mai ales între niște puteri care și-ar fi putut învăța lecția din cele două războaie mondiale. Atunci când izbucnirea de conflicte armate nu poate fi împiedicată prin sancțiuni dureroase chiar și pentru apărătorii drepului internațional încălcat, alternativa necesară – în locul continuării războiului cu tot mai multe victime – este căutarea unor compromisuri suportabile.
Greșeala alianței a fost să lăse de la început agresorul rus în ceață privind scopul final al sprijinului
Obiecțiile sunt evidente: nu există deocamdată niciun indiciu că Putin s-ar angaja în negocieri. Tocmai din această cauză, nu ar trebui el forțat să cedeze prin mijloace militare? Mai mult, a luat decizii care fac aproape imposibile niște negocieri promițătoare. Aceasta pentru că, odată cu anexarea regiunilor estice ale Ucrainei, a creat o stare de fapt și a cimentat niște pretenții care pentru Ucraina nu sunt acceptabile.
Pe de altă parte, această mutare a fost poate un răspuns, fie el cât de neînțelept, la greșeala alianței vestice de a lăsa Rusia în ceață încă de la început privind scopul sprijinului său militar. Acest lucru lăsa deschisă perspectiva unui regime change, fapt inacceptabil pentru Putin. Prin contrast, declararea obiectivului de a restabili statu quo de dinainte de 23 februarie 2022 ar fi ușurat calea spre negocieri ulterioare. Dar ambele părți voiau să se descurajeze reciproc, stabilind niște limite bine fixate și aparent inamovibile. Aceste premise nu sunt foarte promițătoare, dar nici lipsite de speranță.
Pe lângă viețile omenești pe care războiul le cere în fiecare zi, cresc costurile pentru resursele materiale care nu pot fi înlocuite la nesfârșit. Iar pentru administrația Biden timpul se scurge. Măcar acest gând ar trebui să ne sugereze să facem presiuni pentru demersuri energice în vederea inițierii de negocieri si pentru căutarea unei soluții de compromis care să nu-i acorde părții ruse un câștig teritorial dincolo de statu quo-ul de dinainte de război și totuși să-i permită să-și salveze onoarea.
Făcând abstracție de faptul că șefi de guvern occidentali, precum Scholz și Macron, mențin contactul telefonic cu Putin, guvernul american, aparent divizat pe această chestiune, nu poate păstra rolul formal de actor nepărtinitor. Un rezultat durabil al negocierilor nu poate fi implementat în contextul unor acorduri de amploare fără SUA. Ambele părți beligerante sunt interesate de acest lucru. Aceasta se aplică pentru garanțiile de securitate pe care Occidentul trebuie să le ofere Ucrainei, dar se aplică și principiului că răsturnarea unui regim autoritar este credibilă și stabilă numai în măsura în care ea decurge din propria-i populație, fiind purtată din interior.
În general, războiul a atras atenția asupra unei nevoi acute de reglementare în toată regiunea Europei Centrale și de Est, care să depășească obiectul litigiului părților beligerante. Expertul în Europa de Est Hans-Henning Schröder, fost director al Institutului german pentru afaceri internaționale și de securitate din Berlin, a atras atenția asupra acordurilor de dezarmare și condițiilor-cadru fără de care niciun acord stabil între părțile implicate direct nu este posibil. Simpla disponibilitate a SUA de a se angaja în astfel de negocieri de anvergură geopolitică i-ar da lui Putin posibilitatea de a-și aroga meritul pentru ele.
Tocmai deoarece conflictul implică multe interese întrepătrunse, nu se poate exclude din start posibilitatea ca, până și pentru revedicările momentan diametral opuse, să se poată găsi un compromis care să fie onorabil pentru ambele părți.
