Fără căldură pe un munte de huilă. Pe litoral bate crivăţul în buzunare

Autor

29 martie 2012

Înapoi cu 100 de ani, la sobă şi godin. La nivel naţional, sistemul de încălzire centralizată este în colaps. Jurnal de Investigaţii prezintă două studii de caz – judeţul Hunedoara, care stă pe un munte de huilă, şi litoralul, zona cu cele mai ridicate temperaturi anuale. Societățile de termoficare, atât din Valea Jiului, cât și din nordul județului Hunedoara, au datorii de milioane de lei și riscă să intre în faliment. Unele s-au și desființat deja de ani buni, iar centralele termice au fost vândute la fier vechi. La 600 km spre sud-est, locuitorii din mediul urban al judeţului Constanţa plătesc cele mai mari facturi de încălzire din ţară. În topul naţional al scumpirilor gigacaloriei, primele locuri sunt ocupate de Mangalia, Constanţa şi Eforie.

Pe lângă datoriile pe care societățile de termoficare le au către stat ori către furnizori, tot mai puțini oameni au rămas branșați la sistemele centralizate de termoficare, din cauza pierderilor pe rețea, costurilor ridicate ale gigacaloriei, ori din dorința de a avea căldură cât mai multă, după bunul plac și buzunar.

Păcura şi greva foamei

În municipiul Brad (judeţul Hunedoara), la începutul acestei ierni, furnizarea agentului termic pentru cele aproximativ 3.000 de apartamente a ridicat probleme, cu toate investițiile din ultimii ani: societatea de termoficare nu avea păcură suficientă, motiv pentru care primarul Florin Cazacu a făcut greva foamei timp de șase zile. Până când statul i-a acordat un milion de lei pentru termoficare.

”Este nevoie de aproximativ 2.500 de tone de păcură pentru această iarnă, iar suma repartizată nu este de ajuns. Banii asigură păcura pentru o perioadă, dar să nu uităm că iarna este abia la început. Dacă va fi alocată o cantitate de 2.500 de tone de păcură din rezerva de stat, atunci s-ar asigura căldură pentru toată iarna, fără nicio problemă”, susținea la acea vreme Cazacu.

Problema de la Brad s-a transformat însă în meci politic, președintele PDL Hunedoara, Dorin Gligor, acuzându-l pe Cazacu de incompetență. ”În perioada 2007-2011, sprijinul acordat de la nivelul central al statului pentru susținerea sistemului centralizat de alimentare cu energie termică furnizată în municipiul Brad se ridică la suma de 7.686.000 de lei”, a declarat Gligor. El a amintit faptul că s-a mai propus ca operarea, administrarea și exploatarea sistemului de furnizare a energiei termice să fie transferată, în urma unei proceduri concurențiale, unei companii private de tip ESCO, care să realizeze investițiile necesare pentru îmbunătățirea serviciului, urmând să-și recupereze cheltuielile de la utilizatorii finali, cu reducerea garantată a facturii de energie.

„Reamintesc că alimentarea cu energie termică a populației reprezintă un serviciu public în sarcina autorității administrației publice locale, care are obligația de a identifica și implementa cele mai bune măsuri, astfel încât să nu fie afectată sănătatea populației și calitatea vieții”, a concluzionat Gligor. În ciuda contrelor politice, cifrele sunt de necontestat: brădenii plătesc 831 de lei\Gcal, tariful fiind cel mai ridicat din țară.

În municipiul Hunedoara nu mai există societate de termoficare din anul 2003, iar în Deva mai sunt racordate aproximativ 10.000 de apartamente.

Mulţi au fost, puţini au rămas

În Valea Jiului, Termocentrala Paroșeni este cea care mai asigură căldură în Petroșani, Vulcan și Lupeni. În municipiul Petroșani, mai sunt branșate 1.773 de apartamente individuale și câteva asociații de locatari. ”În prezent mai sunt branșate la rețeaua de termoficare aproximativ 2.900 de apartamente”, spune primarul Petroșaniului, Tiberiu Iacob-Ridzi.

La Vulcan, căldura ajunge în apartamentele a 30% din populația încă branșată cu ajutorul societății Pregoterm SA, societate care s-a născut în anul 2009, în urma insolvenței Edil Therma SA, care era plină de datorii.

Nici Pregoterm nu a scăpat de datorii, pentru că, spune primarul Gheorghe Ile, oamenii nu-și plătesc ce consumă. ”Datoriile oamenilor sunt de peste 830.000 de lei, iar aceste datorii generează alte datorii ale Pregoterm către furnizori. La ora actuală, mai sunt aproximativ 30% din apartamente, plus instituțiile publice”, a declarat Ile.

La doi ani de la înființare, datoria Pregoterm se ridică la aproape 16 miliarde de lei. ”La Pregoterm e o situație complicată, acolo nu se prezintă cheltuielile defalcat, pentru energie termică și pentru gunoiul menajer, sunt amestecate. În doi ani a reușit să aibă datorii de 16 miliarde de lei vechi, cât a avut fosta societate de termoficare în 20 de ani. Le-am cerut o situație a pierderilor la energie termică și a pierderilor la deșeurile menajere. Nu am primit-o”, spune Dorel Șchiopu, consilier local din partea PRM.

20 milioane de lei, datorie la Lupeni

Cea mai dramatică situație însă se înregistrează la Lupeni, unde societatea de termoficare are datorii de peste 200 de miliarde de lei vechi, bani adunați de ani buni. Chiar dacă mai beneficiază de căldură aproximativ 1.000 de familii, pierderile pe rețea sunt mari.

”Universal Edil are peste 20 milioane de lei datorie. Este foarte mult, dar s-a ajuns la această situație și din cauza Guvernului, care nu a dat subvențiile și atunci toate aceste datorii s-au adunat. Investiții am tot încercat să facem, dar pierderi pe rețea tot sunt. Mai sunt și situații jenante în care vin oameni și fură țevile, să le ducă la fier vechi, acele țevi trebuie înlocuite. E o situație fără ieșire, dar nici nu putem să-i lăsăm pe oameni fără căldură”, spune primarul municipiului Lupeni, Cornel Resmeriță.

În orașele Uricani, Petrila și Aninoasa lucrurile sunt mult mai simple. Fiecare locuitor se încălzește cu ce poate, întrucât societățile de termoficare au fost desființate de peste cinci ani, iar centralele termice au fost vândute la centrele de fier vechi. În aceste localități, cei mai mulţi oameni se încălzesc cu lemne şi cărbuni. Cine și-a permis și-a cumpărat centrală pe gaz.

„Se încălzesc cu gaz, cărbune, lemn sau energie electrică. Peste 80% din populaţie este racordată la reţeaua de gaz metan, dar mulţi nu şi-au montat încă centrale termice. Cea mai mare parte se încălzeşte cu lemn sau cărbune, pentru că blocurile sunt prevăzute din construcţie în acest mod”, a declarat Dănuț Buhăescu, primarul orașului Uricani.

La Petrila avem de-a face cu o situaţie similară. ”Nici la Petrila nu mai avem centrale termice de cartier pe bază de cărbune. Erau prea poluante și nu erau rentabile. Cei de la blocuri au, în general, centrale proprii, pe gaz, iar la case se încălzesc cu lemne sau cărbune. Acesta este specificul zonei, nu avem ce face”, spune Dorin Curtean, city-managerul Petrilei.

Trei salarii, o lună de căldură

Mergem acum la malul mării, unde de peste două luni locuitorii Mangaliei îngheaţă de frig în apartamente din cauza conflictului dintre Consiliul Local Mangalia şi producătorul de agent termic, Callatis Therm SA.

Scandalul a culminat cu reţinerea, în noaptea de 16 februarie, a patronului firmei de termoficare, Simion Nikitas, sub acuzaţiile de abuz în serviciu şi şantaj contra autorităţii locale. Viceprimarul municipiului a anunţat în dimineaţa următoare rezilierea contractului cu SC Callatis Therm SA şi preluarea serviciului de alimentare cu energie termică de către Consiliul Local Municipal, punând sigilii la centralele termice din oraş.

Când toate lucrurile păreau că reintră, cât de cât, în normal, în sensul că, beneficiind de sprijinul autorităţii locale, cetăţenii vor primi căldură, consilierii locali din Mangalia au aprobat pe 21 februarie încă o majorare a tarifelor la căldură, astfel că gigacaloria a ajuns la un preţ record de 667 lei, situaţie în care preţul încălzirii pentru o lună depăşeşte în cazul apartamentelor cu trei camere, 1.500 sau chiar 2.000 de lei.

Salariul minim pe economie în acest an a fost fixat la 700 de lei. Reiese deci că locuitorii blocurilor din Mangalia vor plăti pentru căldura în case câte trei salarii minime pe lună. Callatis Therm a refuzat să furnizeze căldura în tot acest răstimp pe motiv că municipalitatea îi datorează peste şase milioane lei, restanţe acumulate la nivelul lui 2011, în timp ce administraţia locală susţine că singura datorie este subvenţia neonorată de Guvern.

Scandalul gigacalorie a izbucnit în vara anului trecut la Mangalia, atunci când furnizorul de agent termic a solicitat un preţ de 677 lei pentru o gigacalorie, tarif ce a fost refuzat de Consiliul Local. Au urmat procese în instanţă şi alte majorări, astfel că Mangalia a ajuns în octombrie 2011, printre cele mai scumpe oraşe din ţată în ceea ce priveşte tariful gigacaloriei- 567,9 lei. SC Callatis Therm SA a preluat distribuţia agentului termic în Mangalia în luna ianuarie 2011 de la SC Rominservices Therm, ocazie cu care afacerea căldurii a încăput pe mâinile unor consilieri şi politicieni locali.

Constanţa: scamatoria RADET

Doar unul din trei constănţeni a beneficiat de ajutor la încălzire în această iarnă. Celor 35.000 de cereri de subvenţii depuse pentru Regia Autonomă de Distribuţie a Agentului Termic Constanţa le corespund aproximativ 100.000 de persoane.

Restul de 200.000 de locuitori ai municipiului au fost nevoiţi să bage adânc mâna în buzurare pentru a se putea încălzi. La un preţ de 185,9 lei gigacaloria produsă de CET Constanţa, RADET o vinde aproape dublu ca preţ: 338 de lei. Astfel, căldura pentru un apartament cu trei camere depăşeşte frecvent 700 de lei. Ca o ironie a sorţii, constănţenii care locuiesc în blocurile ANL şi se încălzesc cu gaze prin intermediul centralelor de bloc administrate de RADET, plătesc cel mai mult facturile la întreţinere, respectiv 1.000 de lei pentru două camere.

Spre comparaţie, posesorii centralelor proprii deapartament nu scot din buzunar mai mult de 200 sau 300 de lei pentru încălzire în fiecare lună. Potrivit RADET, locatarii din blocurile ANL risipesc căldura. „Aceste preţuri se justifică, cel mai probabil, prin faptul că cei cărora li se furnizeaza energie termică de la RADET, folosind ca sursă de producere gazele, deschid ferestrele dacă le este foarte cald şi nu fac în niciun fel economie”, a spus Liviu Popa, directorul de producţie al regiei de termoficare.

Batjocură la Eforie Nord

Locatarii blocurilor din Eforie Nord s-au debranşat în masă de la reţeaua orăşenească de agent termic. „Apă caldă nu mai avem din noiembrie. Ne spălăm la rude. Acum ne dau căldură câte două ore dimineaţa, la prânz şi seara. Mulţi dintre locatari sunt pensionari şi au preferat să se debranşeze. În blocul în care locuiesc mai suntem doar patru familii care primesc căldură. Factura în fiecare lună este între 900 şi 1.200 lei pentru fiecare apartament” a precizat Puiu Iordache, locatarul unui bloc situat în centrul oraşului.

Potrivit Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, preţul de facturare a energiei termice la populaţie era, la sfârşitul anului trecut, de 319 lei pentru o gigacalorie la Eforie Nord, respectiv locul al treilea la nivel naţional. Blocurile din Eforie sunt racordate la două puncte termice autonome pe care autoritatea locală le-a dat în administrarea Ecotherm Energy SRL, înfiinţată în 2009 şi care, în 2010, figura în evidenţe cu cinci angajaţi.

Desfiinţarea spitalelor, un fel de extracţie fără anestezie

Autor

Dănilă Chirovici

28 martie 2012

La aproape un an de zile de la desfiinţarea a 67 de spitale din toată ţara, clădirile stau cu lacătul pus pe uşă. În afara unor cazuri izolate, nimeni nu a mişcat niciun deget pentru ca în locul spitalelor să apară azile de bătrâni sau „centre multifuncţionale”. (Uau, aceste cuvinte ne doare.) La Bucureşti, clădirea spitalului Caritas este dezafectată. Reprezentanţii fundaţiei evreieşti care deţine imobilul sunt dispuşi să-l pună la dispoziţia autorităţilor. Până acum, nu i-a căutat nimeni.

Sistemul de sănătate – pe vremea lui Ceauşescu era mai puţină bătaie de cap. Gratuitatea serviciilor medicale era plătită cu plicul, cafeaua, Kent-ul şi uneori cu viaţa. De când cu capitalismul, afacerea s-a complicat grozav.

Au intervenit asigurările, contribuţiile individuale, în fine, un întreg mecanism economico-financiar din care, însă, “simplul cetăţean cu drept de vot” rămâne cu imaginea/spectru a spitalului şi a unei, Doamne fereşte!, internări.

România a moştenit de la comunism 473 de spitale. Multe dintre ele, o ştie aproape toată lumea, ineficiente sau, cazuri deloc singulare, insalubre.

Reţeaua spitalicească a reprezentat din 1990 încoace un cartof fierbinte pentru toate guvernările. Nimeni, până anul trecut, nu a avut curajul să se atingă de halatele albe din sistemul sanitar, de teamă să nu-şi viruseze imaginea publică.

„Lichidatorul” Cseke

Este o reacţie umană firească aceea de a te simţi mai în siguranţă ştiind că ai în apropiere un spital.

Aşa că toţi miniştrii care au preluat portofoliul Sănătăţii au preferat să lucreze la inginerii financiare, dar să păstreze reţeaua spitalelor intactă. Toţi, până la Cseke Attila. Care, dintr-o singură semnătură, a decimat numărul numărul spitalelor. Astăzi sunt 273.

Oficialii Ministerului Sănătăţii declară că în felul acesta s-a făcut o economie la bugetul de stat de 175 milioane lei. Pe de-o parte este vorba despre cheltuielile de întreţinere a clădirilor.

Pe de altă parte au fost desfiinţate 330 de posturi de manager plus alte încă 230 similare, ca remuneraţie, acestora. S-a încercat marea cu degetul, adică păstrarea cadrelor medicale specializate în sistem. Rezultatul: aproximativ patru mii de şomeri în plus.

Reducerea numărului de spitale s-a făcut pe două paliere de acţiune: desfiinţarea propriu-zisă şi comasarea, adică transformarea unor spitale în secţii ale unor alte unităţi de profil. 67 de clădiri, cu terenurile aferente, şi-au schimbat destinaţia, urmând să fie transformate, la solicitarea autorităţilor locale, în cămine de bătrâni sau centre multifuncţionale.

Cele mai spectaculoase şi mai mediatizate cazuri de comasări au avut loc, bineînţeles, în Capitală. Spitalele C.C.Iliescu (renumit în tratamentul afecţiunilor cardio-vasculare) şi Marius Nasta (Institutul National de Pneumologie) au devenit secţii ale spitalelor Fundeni şi Matei Balş.

Paradoxuri mioritice

În România este un număr foarte mare de internări la suta de mii de locuitori, ceea ce denotă ineficienţa reţelei medicale, care ar trebui să poată fi în măsură a prescrie tratamente ambulatorii.

Mai există şi celălalt punct de vedere: cvasimajoritatea medicilor este de părere că românii nu au o cultură a propriei sănătăţi şi ajung la medic în stadii foarte avansate ale bolilor. Statisticile Eurostat arată următoarele: România are 21.513 internări la suta de mii de locuitori, Bulgaria e umăr la umăr cu 21.437 în timp ce Belgia – una dintre ţările cu cel mai perfomant sistem de sănătate – e pa! Doar 15.866.

Cu toate astea, adică în ciuda faptului că paturile din unităţile spitaliceşti de la noi sunt printre cele mai solicitate din Uniunea Europeană, Cseke Attila le-a dat la fier vechi. Pentru că, da, investigaţiile întreprinse la Ministerul Sănătăţii au condus la această concluzie: covârşitoarea majoritate a paturilor de spital a fost vândută ca fier vechi, afacere profitabilă pentru firmele care au acest profil de activitate. Aparatura medicală este pierdută în ceaţă.

Teoretic, ea a fost redistribuită, însă nu există statistici exacte în acest sens, pentru că multe dintre procedurile de predare/primire s-au desfăşurat la nivel local ca urmare a statutului juridic al spitalelor. Înapoi la Eurostat: România cheltuieşte pentru servicii medicale 203,66 euro pe cap de locuitor, Bulgaria 237,07, în timp ce statul belgian cotizează cu 3.100 şi Franţa, cu 3.140. Carevasăzică, situaţia se prezintă în felul următor: prima fază – România cheltuieşte foarte puţini bani pentru că e la stadiul în care cazează, înghesuiţi în paturi, bolnavi pe care-i tratează cu ce mai găseşte prin dulapul cu medicamente; faza a doua – decimează numărul de paturi. Tare, nu?!

Bâlbâieli, încurcături

Ce se întâmplă cu clădirile dezafectate ale fostelor spitale? Iată întrebarea! Unde-s căminele de bătrâni, unde-s centrele multifuncţionale? Căminele de bătrâni sunt la Ministerul Muncii. Celălalte au rămas în curtea Ministerului Sănătăţii. Însă responsabilitatea e toată pe capul autorităţilor locale, care trebuie să facă proiecte pentru a trasforma o ditamai hăndrălaia din beton în cămin pentru bătrâni sau într-un fel de SPA. Numai cele eligibile o să fie finanţate!, anunţă, solemn, autorităţile.

Un criteriu de bază pe care au fost desfiinţate spitalele a fost lipsa liniilor de gardă permanente. Deci n-avea cine să te ia în primire dacă te apuca amocu’ după orele de program. Asta înseamnă că zonele în care funcţionau respectivele unităţi nu reprezintă chiar o culme a civilizaţiei.

Cum să faci un cămin de bătrâni (sau un centru multifuncţional?!) în locul spitalului comunal Mociu, sau în locul spitalului orăşenesc Ştei?! Adică, îl poţi face, dar nu are niciun rost. Aşezămintele de genul ăsta, e o regulă, se adresează marilor aglomerări urbane. Un cămin de bătrâni “la ţară” este un nonsens pe care îl argumentează toate studiile sociologice. Publicul ţintă al acestor azile nu sunt bătrânii, ci tinerii activi, care au venituri peste medie.

Dar nu are rost să dezvoltăm subiectul pentru că deocamdată nu se mişcă nimic pe direcţia asta. O transformare ca cea preconizată presupune renovări, eventual o reconfigurare a spaţiilor interioare, dotări cu mobilier, personal de specialitate, lucruri care nu se pot face de azi pe mâine, pot dura ani de zile, pentru că sunt necesare finanţări, explică oficialii Ministerului Muncii şi cei ai Ministerului Sănătăţii.

Alta e problema: ce se întâmplă cu fondurile europene pe care le accesaseră unele dintre spitalele împuşcate în ceafă? Aici nu există un răspuns. Desigur, în afara celui evident, de bun-simţ pentru orice contribuabil: bani pierduţi. Spitalul TBC din Brăila, de exemplu, obţinuse o linie de finanţare de 4 milioane euro.

La Caritas e pus lacătul

„O tempora, o mores!”, o exclamaţie care are nişte ecouri ciudate pe holurile acum pustii ale fostului spital. Acum desfiinţat. Este singurul în situaţia asta din Bucureşti. Spitalul Caritas poate fi considerat, pe bună dreptate, un simbol al sistemului medical din România.

A fost construit în 1880. Dar de la înfiinţare a funcţionat, vreme de peste zece ani, mai mult ca adăpost pentru femeile şi copiii din familiile sărace. Abia din 1891 a fost dotat cu toate specialităţile medicale, devenind aşezământ de binefacere în ambulatoriu. În 1933 comunitatea evreilor din Bucureşti inaugurează “Noua Maternitate”. În 1941 devine spital de război, în 1948 e naţionalizat, între 1977 – 1979 este dotat cu secţii performante de cardiologie, medicină internă, terapie intensivă şi neonatologie.

În contemporaneitatea proximă ajunge să aibă una dintre cele mai performante secţii de obstetrică-ginecologie din ţară. În 2005 este retrocedat fundaţiei evreieşti Caritatea, cu sediul la New York. Peste şase ani spitalul este desfiinţat. Personalul, în majoritatea lui, de la medici la infirmiere şi brancardieri, este transferat la spitalele Malaxa, Panait Sârbu, Filantropia şi Colţea. Aurel Vainea, preşedinte onorific al fundaţiei Caritatea, a declarat că încă nu ştie ce destinaţie i se va da fostei unităţi sanitare. “Punem la dispoziţie clădirea şi terenul, însă alte proiecte nu există. Nu suntem dispuşi să investim”, a declarat el pentru Jurnal de Investigaţii.

Fostul director al fostului spital, Bogdan Jensen, despre transformarea acestuia în cămin de bătrâni: “cu bani şi puţină fantezie se poate transforma”. Da’ o să dureze cel puţin trei ani. Asta “off the record”. Acum şuieră vântu’ şi latră câinii acolo unde Mihai Eminescu a fost internat în 1883 şi unde Titu Maiorescu se ducea pentru a participa la demonstraţiile de hipnoză făcute de medicii evrei.

Consiliul Gangsterilor Municipiului Bucureşti

Autor

Catalin Antohe

27 martie 2012

Suntem în pericol să plătim sute de milioane de euro din cauza corupţiei şi a incompetenţei consilierilor generali ai Capitalei. Mulţi dintre beneficiarii Planurilor de Urbanism Zonal rămase neaprobate după 1 februarie 2012 se pregătesc să ceară în instanţă despăgubiri de milioane de euro pentru fiecare PUZ în parte. Pentru bucureşteni nu mai este nicio speranţă – chiar şi cei cu PUZ–urile „strâmbe” vor putea obţine despăgubirile, pentru că niciunul dintre acestea nu a fost respins legal de Consiliul General al Municipiului Bucureşti (CGMB). Majoritatea au rămas neaprobate printr-o metodă originală a consilierilor de a sabota toate proiectele pentru care nu s-a plătit, probabil, „taxa de vot”: dispariţia din sala de şedinţă. Metoda, altfel transpartinică, este pe cât de laşă pe atît de inutilă. Rezultatul este acelaşi – daune de sute de euro pe cap de bucureştean.

Oricine cumpără un bun imobil, în România ori în oricare altă ţară în care domneşte legea are dreptul de a-l folosi şi a dispune de el, în limitele stabilite de lege. Dacă bunul cumpărat este un teren intravilan, proprietarul îşi poate construi pe acesta o casă, un garaj, un spital, hotel sau clădire de birouri, orice îi permite legea, potrivit planurilor de dezvoltare ale localităţii. Dacă doreşte să ridice construcţii complexe, care se întind pe o suprafaţă mare, proprietarul terenului trebuie să întocmească un plan de urbanism zonal (PUZ) care trebuie aprobat de consilierii locali, reprezentanţi ai comunităţii. După ce aceştia îl aprobă, PUZ-ul devine lege a oraşului pentru dezvoltarea zonei respective.

Cum se coace un plan de urbanism

Până la a ajunge la votul consilierilor, primul pas este ca arhitectul şef al localităţii să elibereze un aviz de oportunitate prin care să se constate dacă proiectul este necesar comunităţii şi cum trebuie să arate viitoarele construcţii pentru a se încadra în planul de dezvoltare a localităţii. După primirea acestui aviz se întocmeşte proiectul, este verificat de Comisia de urbanism şi amenajarea teritoriului, apoi Direcţia coordonată de arhitectul şef emite avizul de urbanism. După acesta, trebuie obţinute alte avize, tot obligatorii, de la Ministerul Dezvoltării Regionale, de la Mediu, de la Circulaţie sau de la Reţele edilitare (canalizare, comunicaţii, gaze, electricitate etc). Importanţa acestora este lesne de sesizat. După ce sunt obţinute toate acestea, PUZ-ul ajunge la comisiile de urbanism şi la cea juridică din Consiliul local (Parlamentul localităţii). Acestea întocmesc raport, la care se adaugă raportul de specialitate al arhitectului şef, iar primarul semnează expunerea de motive pentru aprobarea PUZ. Nu înainte de a se face şi o dezbatere publică, în care cetăţenii să îşi poată spune punctul de vedere sau să se manifeste, eventual, împotriva proiectului.

Consilieri mafioţi

Consiliile locale sunt Parlamente ale fiecărei localităţi şi au ca principală atribuţie votarea legilor acesteia. Legea permite oricărui locuitor să devină consilier local şi nu prevede nici ca acesta să aibă o anumită pregătire minimă, teoretică sau profesională. Datoria fiecărui consilier în parte este să apere interesele comunităţii care l-a ales în funcţie. În capitala României, lucrurile stau taman pe dos. Consilierii generali ai Municipiului Bucureşti nu mai reprezintă comunitatea, ei au ajuns duşmanii acesteia şi ai fiecărui bucureştean în parte.

Consilierii generali sunt organizaţi în prezent mai mult ca un sindicat de tip mafiot. La fel ca în filmele cu gangsterii anilor 30, unde niciun proprietar nu-şi putea încărca vaporul decât cu angajaţii sindicatului, nici în Bucureştiul zilelor noastre nu mai trece niciun PUZ sau altfel de plan dacă unul sau altul dintre „consiliegri” nu dă semnalul votului în timp ce-şi zornăie arginţii din buzunare.

Metoda „Fuga de la vot”

Voi descrie, în continuare, mecanismul infernal şi infracţional prin care consilierii generali, fără excepţie, încalcă legile ţării, modul în care o fac şi cât de mult le pasă că bucureştenii vor suporta cu toţii rezultatul activităţii lor de infracţionalitate organizată.

Pentru ca un PUZ să treacă de votul consilierilor generali, trebuie să primească cel puţin 28 de voturi favorabile. Evident, în acest context, că în sală trebuie să se afle măcar 28 de consilieri din totalul de 55 votaţi de bucureşteni. Treaba lor este să verifice dacă toată documentaţia este completă, să semnaleze celorlalţi consilieri eventualele vicii şi apoi să voteze proiectul, dar nu după bunul lor plac.

Consilierii au găsit însă o metodă, cât se poate de originală, de a se asigura că un PUZ nu se aprobă, dacă nu „se doreşte” acest lucru. Dar nu şi legală. Consilierii ies, pur şi simplu din sală, sau nu votează în niciun fel. Prin această metodă, se ajunge la situaţia în care votează mai puţin de 27 de consilieri, care, evident, nu pot da 28 de voturi favorabile. „În repetate rânduri, colegi de-ai mei au preferat să iasă din sală, în grup, iar PUZ-ul a fost respins din lipsă de cvorum”, ne-a confirmat, sub rezerva anonimatului, unul dintre consilierii generali. Iar aici nu este vorba de o ieşire la ţigară sau la toaletă, ci de un „sport” organizat, care să aibă drept consecinţă „respingerea” proiectelor „nedorite” (neşpăguite?) chiar dacă acestea îndeplinesc toate condiţiile legale.

O apă şi-un pământ

În mod normal, metoda nu ar trebui să aibă niciun rezultat. Regulamentul de organizare şi funcţionare a CGMB spune: „dacă în sala de şedinţe nu este întrunit cvorumul legal, preşedintele de şedinţă amână votarea până la întrunirea acestuia”. Altfel spus, niciodată nu va putea rămâne nevotat un proiect de hotărâre prin lipsă de cvorum deoarece preşedintele constată că nu sunt 28 de voturi în total, deci nu e cvorum. Dacă, Doamne Fereşte, preşedintele „nu observă”, îl trage de mânecă secretarul consiliului, persoana Desemnată să verifice respectarea legii. Dacă şi acesta este lovit de orbul găinilor, atunci mai poate îndrepta anomalia când întocmeşte şi semnează procesul verbal al şedinţei. Nimic din toate acestea nu se întâmplă. Oficialii consiliului, dar şi stenogramele şedinţelor arată că au fost multe astfel de cazuri în care numărul consilierilor prezenţi a „scăzut” iar hotărârile au fost respinse din cauza absenţei acestora din sală.

Grupul infracţional în acţiune

Un exemplu elocvent al metodei organizate de încălcare a legii este şedinţa din 17 decembrie 2010 (vezi grafic). La punctul 10 de pe ordinea de zi, „Aprobarea depunerii candidaturii Bucureştiului pentru Jocurile Olimpice din 2020”, au votat 39 de consilieri. Numărul votanţilor a rămas aproape acelaşi şi la punctul 17 de pe ordinea de zi – „Constituirea Comisiei speciale pentru întocmirea listei bunurilor care alcătuiesc domeniul public”, pentru care au ridicat mâna 38 de consilieri. Peste câteva minute, când s-a cerut vot nominal, la un PUZ de la numărul 30 de pe ordinea de zi, au răspuns „prezent” 42 de consilieri, pentru ca la votul imediat următor să participe la vot doar 23 dintre aceştia. După încă câteva minute, a venit şi punctul culminant, votarea Planului Urbanistic Zonal „Splaiul Unirii 92 – 96”. Spun punctul culminant, deoarece aici au votat doar 14 consilieri (unul „pentru” şi 13 abţineri). Oare cât de greu i-a fost lui Călin Murg, preşedintele de şedinţă, să constate că trebuia să întrerupă şedinţa cât timp în sală erau 14 consilieri din minimul de 28? Dar secretarului consiliului? Manevra şi complicităţile ar putea fi demontată poate, de procurorii care să constate că erau suficienţi consilieri dar nu au votat, cdeoarece la votul de la primul punct de pe ordinea suplimentară (numărul 46 în grafic) au votat 33 de consilieri.

Verdictul TMB – dispariţie ilegală

Şmecheria fusese constatată şi de judecătorii de la Tribunalul Municipiului Bucureşti cu trei luni înainte. Pe 13 septembrie 2010, judecătorii s-au recunoscut nevoiţi să oblige CGMB să aprobe un PUZ în cartierul Primăverii apreciind că aleşii din CGMB au comis „exces de putere” când au „manevrat” să nu votezeze un PUZ cu toate actele în regulă, după metoda descrisă anterior. „Este de netăgăduit împrejurarea că instanţa de contencios administrativ nu se poate substitui dreptului de apreciere al autorităţii publice în general, principiu aplicabil şi în cazul reglementării în materie urbanistică însă în cauza de faţă nu este în discuţie un refuz motivat de soluţionare a unei cereri, pe considerente de legalitate sau oportunitate, rezultând din procesele verbale ale şedinţelor din 25 şi 29 septembrie 2009 că nesoluţionarea cererii reclamantei este urmarea refuzului unor consilieri din cadrul autorităţii pârâte de a participa la şedinţele C.G.M.B. în scopul eludării dispoziţiilor art. IV din O.G. nr.27/2008, făcând astfel imposibilă dezbaterea proiectului, ceea ce constituie evident un exces de putere (…) Exercitarea dreptului de apreciere presupunea votul pentru, împotrivă, sau abţinerea, urmând ca voinţa autorităţii publice deliberative (CGMB – n.n.) să fie reprezentată de votul exprimat”, au constatat judecătorii Tribunalului Municipiului Bucureşti. Dealtfel, după verificarea probelor, magistraţii au decis că documentaţia pe care „consiglieirii” nu au vrut să o voteze întrunea cerinţele legale, că manifestarea consilierilor generali este „exces de putere” şi a obligat CGMB să aprobe PUZ-ul.

Fără scăpare

Problemele gangsterilor din Consiliul General sunt însă cu mult mai grave iar consecinţele se răsfrâng asupra tuturor bucureştenilor. Sunt numeroase cazurile în care votează suficienţi consilieri, dar planurile de urbanism sunt respinse, chiar dacă au toate avizele. Pentru fiecare astfel de PUZ, care nu a trecut de votul CGMB, trebuia dată o hotărâre de respingere, care să poată fi atacată în contencios! Mai mult, hotărârea de respingere a PUZ trebuie să fie motivată, potrivit legii, acest fapt fiind de natură să nu permită nimănui să respingă o hotărâre după bunul plac.! Asta cer şi judecătorii şi legea – o hotărâre motivată, mai ales că, de regulă, toate PUZ-urile care intră la vot au toate avizele legale. Nu este legal să se respingă nicio hotărâre pentru că aşa este pohta vreunui consilier sau numai pentru că acesta nu vrea să voteze şi iese din sală! Or, la CGMB nu s-a emis NICIODATĂ măcar o hotărîre de respingere a unui PUZ! Repet, instantele cer deja CGMB aceste hotărâri, motivate, iar Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu le poate prezenta, pentru că acolo, nu s-a respectat legea niciodată. Din fericire, consiliile locale ale altor ora;e româneşti au ţinut mai mult să aplice legea decât s-o ocolească şi au emis hotărârile de respingere, aşa cum o cere legea.

Un singur PUZ – zece milioane de euro

Consecinţa indolenţei şi a intereselor consilierilor CGMB este catastrofală. Pe 1 Februarie 2012, mai rămăseseră circa 100 de PUZ-uri neaprobate şi fără vreo hotărâre de respingere. De la această dată nu mai pot fi adoptate decât PUZ-urile iniţiate de către autoritatea publică (ziua de 1 februarie a fost, potrivit OUG 7/2011, „dată de decădere”). Toţi cei care sunt beneficiarii celor 100 de PUZ-uri rămase neaprobate pot obţine bani frumoşi în instanţă drept despăgubiri. SC Profit SRL, firmă cu acţionari greci, al cărei PUZ a fost votat „la mişto”, de numai 14 consilieri, avea în plan construirea unui spital, a unui hotel şi a unor clădiri de birouri şi de locuinţe. Investitorii au anunţat deja că intenţionează să ceară daune în instanţă. Unele suse spun că suma solicitată ar putea depăşi, numai în acest caz, 10 milioane de euro. Banii urmează a fi plătiţi de bucureştenii care i-au votat pe consilierii care au âncălcat legea! Repet, sunt 100 de PUZ-uri de care administraţia locală şi-a bătut joc iar decontul, probabil de sute de milioane de euro, va fi achitat de către contribuabili.

Vinovaţi şi vinovăţii

Vinovaţi sunt, în egală măsură, toţi consilierii generali, sinistrele personaje de pe urma cărora va trebui să plătim despăgubiri de zeci de milioane de euro, pentru că nici nu au respectat legea, nici nu au cerut să fie respectată. O menţiune specială i se cuvine lui Tudor Toma, secretarul general al municipiului Bucureşti şi lui Călin Murg, preşedintele care ar fi capabil să conducă o şedinţă de consiliu chiar şi cu sala goală. În rest e treaba Parchetului să afle cine şi-a cumpărat un apartament la Monte Carlo sau în alte paradisuri, pe numele cui şi mai ales cu ce bani sau ce consilier are sediile firmelor chiar în locaţiile unde nu s-au mai aprobat PUZ-uri. E treaba ANI să afle cine. Un mic indiciu – i-am pronunţat deja numele. Sorin Oprescu, primarul Capitalei – este vinovat şi el în mare măsură! Banii câştigaţi în procese (unii cer sau vor cere chiar şi peste zece milioane de euro pentru un PUZ!) vor fi plătiţi din bugetul Municipiului Bucureşti. Oprescu, primarul general este ordonator principal de credite! El ştie de încălcările legii, dar tace. El a semnat expunerile de de motive, arhitectul şef Gheorghe (Puiu) Patraşcu a semnat sute de avize de oportunitate, iar Oprescu a fost în multe dintre şedinţele în care s-au întâmplat măgăriile, dar nu l-a interesat!!! Surse apropiate ne-au spus că doctorul plănuieşte să dea vina pe consiliul local şi pe PDL, atunci cînd vor veni sentinţele, în loc să fi demersurile necesare să rezolve situaţia!

Băieţii deştepţi aşteaptă privatizarea pe bucăţi a Electrica Serv

Autor

Dănilă Chirovici

26 martie 2012

Divizarea companiei Electrica Serv a reuşit să debuteze cu o ilegalitate. După ce, potrivit unei Hotărâri de Guvern, compania s-a spart, începând cu luna ianuarie, în opt entităţi, semnarea protocoalelor de divizare a fost întârziată excesiv din diverse motive. Între timp, directorii din cadrul Electrica Serv, dar şi cei din societatea-mamă Electrica îşi văd de afacerile personale, derulate pe spatele companiilor.

În urma procesului de divizare a companiei Electrica Serv, au apărut cinci societăţi comerciale de servicii energetice, de sine stătătoare, înregistrate la Registrul Comerţului. Alte trei sucursale au rămas în cadrul Electrica Serv.

Potrivit Hotărârii de Guvern privind divizarea, pentru cele cinci societăţi ar trebui stabilit consultantul până în la 31 martie 2012, iar până în luna iunie să fie privatizate. Totul a fost stabilit în conformitate cu memorandumul tehnic de înţelegere aferent celei de-a doua evaluări a Aranjamentului Stand-By de tip preventiv dintre România şi Fondul Monetar Internaţional. În cazul în care nu se vor găsi cumpărători, societăţiile vor fi lichidate.

De fapt, aceasta este şi marea miză a privatizării: societăţiile să fie cumpărate pe bani cât mai puţini, odată ajunse în faliment. Prin nesemnarea în timp util a protocoalelor de divizare, cele cinci noi societăţi de servicii energetice (SISE Banat, SISE Oltenia, SISE Moldova, SISE Muntenisa Sud şi SISE Dobrogea) au continuat să lucreze pe conturile bancare de la Electrica Serv, din structura societăţii Electrica, deşi ele figurează ca societăţi comerciale de sine stătătoare.

În plus, s-a urmărit ca toate datoriile fostei Electrica Serv să rămână în seama celor trei filiale care mai compun această companie. Surse din cadrul companiei Electrica susţin că, în acest mod, se vrea pasarea datoriilor, pentru ca ele să nu atârne ca un balastru la privatizare. Cele cinci SISE angajează cheltuieli, dar facturile vin la plată la Electrica Serv. Aşa se face că au început să apară facturi pe care unii directori de la Electrica Serv refuză să le mai semneze, pentru că nu mai există cadru legal.

Cu conturile blocate

O atitudine care a scăpat din planul celor care se află în spatele acestei privatizări. Oricum, filialele rămase în cadrul Electrica Serv (Transilvania Sud, Transilvania Nord si Muntenia Sud) sunt împinse rapid spre faliment. La începutul lunii februarie, ANAF a decis să blocheze conturile Electrica Serv.

Înglodată în datorii şi, mai nou, cu conturile blocate, Electrica Serv pare condamnată la faliment. Da, dar un faliment controlat, pentru că nimeni nu va dori să cumpere o astfel de societate în momentul când şi aceasta va fi scoasă la privatizare. Şi unde ar putea fi plasate, în final, aceste datorii decât în seama statului. „Băieţii deştepţi” care se prefigurează ştiu că Uniunea Europeană acceptă ştergerea datoriilor pentru o societate de stat doar dacă aceasta este scoasă la privatizare. Adică gaura neagră va fi plasată statului, iar cine trebuie va cumpăra o societate curată.

Dar de unde însă atâta interes pentru nişte societăţi de servicii energetice? De fapt nu este nici un interes pentru aşa ceva. Vizat este patrimoniul. La nivelul fiecăreia din cele opt unităţi există clădiri şi terenuri aflate în zona zero a oraşelor unde acestea îşi au sediul, la care se mai adaugă alte 300 de puncte de lucru la nivelul întregii ţări. Există apartamente de serviciu, case de vacanţă şi chiar un complex hotelier în zona Bacaăului, aflat, ce-i drept, în paragină. Căutând mai bine, am putea descoperi chiar şi câteva microhidrocentrale care, cu investiţii minime, le-ar putea aduce câştiguri foarte mari celor care le vor prelua.

Cumpărături pe ultima sută de metri

În mod normal, aflată în plin proces de divizare, Electrica Serv ar fi trebui să oprească unele achiziţii. Totuşi, la sfârştul anului trecut s-a făcut rapid o licitaţie pentru achiziţionarea unor programe de soft, de licenţe noi, de module SAP (Sistemul Aplicaţiilor şi Produselor – furnizarea de soluţii informatice pentru afaceri sub forma de module de lucru)în valoare de aproximativ trei milioane de euro.

Problema este că această achiziţie ar fi trebuit decisă de fiecare din unităţile desprinse din Electrica Serv, în funcţie de necesităţile fiecăreia. Mai mult, sistemul SAP este pentru toate cele opt filiale, iar odată cu separarea lor devine inoperabil. Licitaţia a intrat deja şi în atenţia organelor de cercetare, care au anumite dubii asupra corectitudinii ei.

Bani pentru cine trebuie

În ultimii ani, Electrica Serv s-a dovedit a fi extrem de profitabilă. Nu pentru stat, ci pentru cei care i-au condus destinele.

Este şi cazul fostului director general Nicolae Şerban. Adus de la Târgu Jiu pe filiala de partid a PDL, el a fost instalat în fruntea acestei companii fără a se fi remarcat prin ceva în activitatea sa anterioară, poate doar prin afacerile sale derulate prin firma Electroutil General Petroşani, care are ca obiect de activitate confecţiile metalice, montajul de instalaţii electrice şi automatizări, producerea de stâlpi pentru reţeaua electrică şi aşa mai departe.

Văzând această paletă de activităţi nu ai cum să nu nu te întrebi dacă la mijloc nu poate fi vorba şi de un anumit conflict de interese. Poate tocmai de accea Nicolae Şerbans-a retras, în martie 2009, din acţionariatul firmei Electroutil, dar a continuat să aibă „colaborări” cu aceasta. A vândut către această firmă două case şi i-a acordat chiar şi un împrumut în nume personal, în valoare de 220.000 de euro. Oricum, soţia sa continuă să fie angajata acestei firme.

Un alt „punct forte” al activităţii sale la această companie a fost şi încheierea a nu mai puţin de 31 de contracte de consultanţă pe diverse teme, pentru care s-au cheltuit câteva milioane de euro. Probabil pentru toate aceste merite manageriale a fost numit acum în funcţia de director general la Termoelectrica.

Folescu, ocupat cu propriile firme

Surprinzătoarea este tăcerea conducerii Electrica faţă de situaţia de la Electrica Serv, deşi este direct afectată. Directorul general Ioan Folescu pare mult prea ocupat cu afacerile personale pentru că, după cum susţin surse din interiorul companiei, acesta trece pe la serviciu doar când are Consiliu de Administraţie.

În rest, îşi vede de afacerile sale de la Târgovişte, afaceri care, în treacăt fie spus, se derulează şi în domeniul serviciilor energetice. Adică un fel de concurenţă la Electrica Serv. Ar trebui amintit că nici Ioan Folescu nu este un oarecare director al unei companii de stat. El este, de ani de zile, şi un prosper om de afaceri din judetul Dâmboviţa. Membru de marcă al PDL Dâmboviţa şi un apropiat al preşedintelui Consiliului Judeţean, Florin Popescu, Folescu a fost în trecut acuzat de afaceri ilegale cu terenurile firmei Compan SA, al cărei şef a fost o perioadă.

De asemenea, el a mai fost şi acţionarul majoritar al firmei de piscicultură Sizo Agrement Carpicus SRL din Valea Voievozilor, dar şi acţionar unic şi administrator unic al firmei de construcţii Potenţial Cons SRL. Tot el este şi acţionar majoritar al firmei DGM Agregate SRL, de extragere a pietrişului şi nisipului. Unul dintre fiii săi, Adrian Folescu, deţine firma de construcţii Elprest SRL din Târgovişte, iar un alt băiat, Lucian Folescu, compania construcţii Tehnoelectric SRL.

Un om extrem de ocupat, după cum se vede. Tocmai de aceea, locul său la Electrica este ţinut de cele mai multe ori, cu delegare, de directorul de dezvoltare al societăţii, Ioan Silivaş. Pentru orice eventualitate, în funcţia de director economic Folescu a numit-o pe Silvia Preda, o apropiată a sa de la Târgovişte. Apropiată poate este prea puţin spus, din moment ce îi este chiar fină. Şi cum la o aşa relaţie trebuia găsit ceva şi pentru soţul doamnei, acesta a fost numit într-o funcţie de director la Electrica Muntenia Nord. Din această calitate, el a primit mandat din partea Consiliului de Administraţie de la Electrica să facă o deplasare în Statele Unite pentru a discuta acolo despre privatizarea Electrica şi Electrica Serv.

Revoluţia la Galaţi, un tun imobiliar de 251 de hectare

Autor

Dănilă Chirovici

21 martie 2012

Printre revoluţionarii din Galaţi s-au infiltrat aproape două sute de profitori, de la foşti activişti PCR sau colaboratori ai Securităţii, la politicieni, ziarişti şi militari. Miza oportunismului constă în avantajele conferite de certificatul de revoluţionar: un hectar de extravilan, case, spaţii comerciale şi indemnizaţii lunare de 20 milioane de lei vechi. La Galaţi nu ar trebui să fie mai mult de 50-60 de revoluţionari autentici, cu tot cu urmaşi. Şi totuşi au primit hectarul de extravilan 251 de persoane. Pe lista celor care încasau indemnizaţiile de revoluţionar, suspendate temporar, se află şi 14 personaje care nici măcar nu au certificate.

La Galaţi, revoluţia a început pe 22 decembrie 1989, la 12 şi 10 minute, la un minut după ce Ceauşeştii au fugit cu elicopterul.

TVR fusese ocupată de revoluţionarii din Bucureşti iar Armata devenise componentă a noii puteri. În oraşul Galaţi nu au fost confruntări între demonstranţi şi trupe de represiune, dar nouă gălăţeni au fost ucişi şi alţi 15 răniţi în confruntările de la Metrou şi de la Televiziune. Potrivit legii, pot fi încadraţi la categoria de luptător remarcat şi cei care între 17 şi 25 decembrie au condus mulţimi sau au ocupat instituţii importante pentru rezistenţa fostului regim comunist.

S-au adăugat la lista revoluţionarilor şi membrii comitetelor provizorii de la nivel judeţean şi municipal. În aceste condiţii, ar fi trebuit ca la Galaţi să fie 50-60 de revoluţionari, cu tot cu răniţi şi urmaşi. Dar s-au adăugat fostele secretare ale activiştilor de la „Judeţeana” PCR Galaţi, care au întors armele şi nu au mai făcut cafele pentru activişti, ci pentru revoluţionari. Două dintre secretarele „revoluţionare” sunt Victoria Arhip şi Cecilia Mafteiu. Apoi, fenomenul a scăpat de sub control.

Legea lui Bebe

În perioada 1990-1997, şi-au luat certificate de revoluţionar 328 de gălăţeni. Mulţi şi-au cumpărat certificatele prin filiera Bebe Ivanovici, la tariful de 2.000 de dolari.

Fabricarea certificatelor a fost încurajată prin normele metodologice ale Legii Recunoştinţei, Legea 42/1990. Ca să devină „remarcat” un personaj trebuie să depună la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor (SSPR) un dosar care să cuprindă copie după buletin, o declaraţie proprie despre faptele sale deosebite, declaraţiile a trei martori care să îi confirme povestea şi o dovadă de recunoaştere a sa de către una din asociaţiile de revoluţionari.

Practic, patru indivizi îşi pot da unii altora declaraţii de martor, devenind toţi patru luptători „remarcaţi” pentru o poveste inventată. Aşa s-a ajuns la inflaţia de revoluţionari. Prin Legea 341/2004, s-a încercat reconfirmarea calităţii de revoluţionar, redepunerea dosarelor şi eliberarea noilor certificate. Operaţiunea a eşuat, pentru că au fost păstrate aceleaşi norme metodologice, cu regula celor trei martori. Aşa s-a ajuns ca şi după marea curăţenie, din 21.234 de revoluţionari, 2.226 să fie răniţi şi 2.059 urmaşi ai eroilor martiri, iar 16.012, adică 75,3%, să fie revoluţionari „remarcaţi”.

103 „artilerişti” în imobiliare

La Galaţi, au primit 1 ha de teren extravilan 251 de revoluţionari. La nivel naţional li s-au dat revoluţionarilor 4.830 ha de extravilan şi 157 ha de intravilan, care au costat statul 1.230.113.900 de euro.

După reconfirmarea în baza Legii 341/2004, 95 dintre revoluţionarii gălăţeni împroprietăriţi cu teren extravilan nu au mai primit certificate de revoluţionar, dar au rămas cu hectarul. Alţi opt revoluţionari sunt foşti colaboratori ai Securităţii şi pentru asta ar trebui să fie decăzuţi din drepturi. Aşadar, cel puţin 103 ha s-au dat nemeritat. Mulţi revoluţionari descurcăreţi şi-au luat terenul în zona de agrement de la Lacul Zătun, unde 1 ha valorează cel puţin 90.000 euro.

Alţii şi-au luat hectarele în zona platformei Sidex, iar prin 2003-2004, cu ajutorul Comisiei de Fond Funciar din Prefectura Galaţi, şi-au transferat hectarul în zona rezidenţială Cartierul Arcaşilor, l-au împărţit în vetre de casă şi l-au vândut pe sute de mii de euro.

Activiştii PCR, revoluţionari

Printre revoluţionari se remarcă plutonul foştilor activişti PCR. Unul din ei e Nicolae Beuran, care în decembrie 1989 era secretar al Comitetului Judeţean PCR Galaţi.

Fusese adus de la Cluj prin „rotaţia cadrelor”. Iniţial fusese posesorul certificatului nr 13.156. La reînscrierea prin Legea 341/2004, SSPR i-a reconfirmat fostului secretar PCR calitatea de revoluţionar. Acum deţine certificatul LRM-B-1735 şi face parte din Asociaţia „23 Decembrie 1989 Metrou” Bucureşti.

Beuran a fost prefect PDSR şi în 13 iunie 1990 a trimis la Bucureşti un tren cu siderurgişti de la Sidex, pentru ca să ajute minerii să-i ciomăgească pe bucureşteni. Şi Benone Puşcă, cel care în 1989 era secretar al Comitetului Municipal PCR Galaţi e la poziţia 190 în tabelul revoluţionarilor care au primit 1 ha. Benone Puşcă a avut certificatul de revoluţionar nr 13.656, fiind membru al Asociaţiei Ecoforum – Clubul Tinerilor Eroi. După 2004 nu a mai fost confirmat ca revoluţionar, dar a rămas cu hectarul.

De la CC, ţup la Revoluţie

Alt activist PCR „revoluţionar” e fostul primar al „oraşului roşu”, Eugen Durbacă, un politruc trecut prin 10 partide.

În 1989, Durbacă era director la Întreprinderea de Utilaj Greu Galaţi şi membru supleant al Comitetului Central al PCR. Pe 22 decembrie a fost salvat de armată cu TAB-ul de muncitorii furioşi pentru că le oprea bani din salarii. În zilele revoluţiei, a stat ascuns în comuna Jorăşti, în beciul casei bunicii prietenei fiului său.

În 1999, când era primar PDSR, a profitat de filiera lui Bebe Ivanovici şi şi-a luat certificatul de revoluţionar nr. 13.162. La dosarul său de revoluţionar era anexată şi „Fişa Luptătorului”, în care erau declaraţiile altui membru al CC al PCR, Dan Dulamă, director al Centralei Industriei Siderurgice, precum şi declaraţiile a doi colegi de partid, deputatul PDSR Sandu Florentin şi senatorul PDSR Ilie Plătică Vidovici.

Scandalul de presă l-a determinat în 2000 pe Eugen Durbacă să renunţe la certificat. Alt director activist e Traian Mândru. Apare la nr 135 în lista cu hectare. El a fost director al fabricii de armare de la Şantierul Naval. Ca şi Durbacă, în zilele revoluţiei a fost izgonit din şantier de ingineri şi muncitori. El a fost reconfirmat de SSPR şi pe Lega 341, acum deţinând certificatul LRM-M-1198. Pe lista revoluţionarilor recompensaţi este o liotă de foşti directori PCR şi activişti de duzină.

Deontologii de partid

Pe listele revoluţionarilor recompensaţi cu terenuri şi indemnizaţii se află şi trei jurnalişti de la fostul ziar PCR „Viaţa Nouă”, Radu Macovei, Grigore Lazarovici şi Katia Nanu.

După 12 ore de la fuga lui Ceauşescu, ei au întors armele împotriva PCR şi au schimbat numele ziarului în „Viaţa Liberă”, devenind director general , director economic şi respectiv redactor şef. Au dat dovadă de un „oportunism exemplar”. Chiar în ziua de 22 decembrie, „revoluţionarul” Radu Macovei semna în „Viaţa Nouă” articolul „De neclintit în jurul partidului şi al secretarului său general”, condamnând ce se întâmpla la Timişoara şi Bucureşti.

Grigore Lazarovici fusese şi el activist la UTC iar Katia Nanu, preşedintele Organizaţiei Judeţene de Pionieri. Insurecţia de carton le-a adus milioane de euro. Radu Macovei şi Grigore Lazarovici, împreună cu alt revoluţionar, Marian Băilă, devenit acum noul patron al ziarului în baza unei tranzacţii de trei milioane euro, nu au primit hectarul în extravilan, ci în intravilan, la ieşirea din Galaţi spre Brăila.

Potrivit unuia dintre revoluţionarii gălăţeni, în 1999, primăria condusă de Eugen Durbacă a cumpărat terenul de la Romsilva, cu 5,9 miliarde, şi după ce l-a trecut în intravilan le-a dat hectarele celor trei revoluţionari, care le-au vândut lanţurilor de magazine Selgros şi Real, câştigul fiind între 10 şi 20 milioane de euro.

Cătălin Chelu are certificat

În listele revoluţionarilor răsplătiţi cu terenuri este o lume pestriţă: ţepari, interlopi, politicieni de duzină. Printre aceştia, Cătălin Chelu, un „revoluţionar” al ingineriilor financiare şi omul cu mita de 1 milion de euro pentru Fătuloiu.

Alt revoluţionar cu hectar e Andrei Lişinschi, patronul Grupului Profiland, care în anii 80 a primit două condamnări penale pentru furt din avutul privat şi bişniţă. Pe listă mai e şi Tănase Bălan, fost patron al Băncii Stabilitatea, care a ţepuit 7.000 de depunători cu 22 miliarde şi e autorul unui tun imobiliar de proporţii, cumpărând de la Fundaţia pentru Tineret, cu 2,8 miliarde de lei vechi, Casa de Cultură a Tineretului şi Hotelul Tineretului, ce valorau 64 de miliarde.

Casa de Cultură şi Hotelul au ajuns la omul de afaceri Maricel Păcuraru. Mai e pe listă şi colonelul în rezervă Constantin Ene, care în zilele revoluţiei era ofiţer în garnizoana Brăila. Un ofiţer de armată nu avea cum să fie revoluţionar, pentru că se supunea ordinelor superiorilor săi. De altfel, a şi existat o interdicţie impusă în 1992 de Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA), dar abandonată în 1997.

Colonelul Ene a fost reconfirmat ca revoluţionar, a primit apartament în blocul A8 de pe strada Traian şi un 1 ha de extravilan, plus funcţii de şef la Poligonul Mălina şi ISU. Pe listă mai apare fostul şef al lumii interlope din Galaţi, Marian Ivan, ucis într-o reglare de conturi din iunie 2008.

Opt turnători la Secu

Pe lista revoluţionarilor recompensaţi apar şi opt foşti turnători ai Securităţii, majoritatea reconfirmaţi pe Legea 341: Vlad Vasiliu, director al Teatrului Dramatic, Florin Melinte, director al Teatrului Muzical, Eugen Stoleriu, reprezentantul CORD 89 în Primăria Galaţi, jurnalistul Gelu Ciorici, Ion Garofa, fost şef al Casei de Pensii Tecuci, omul de afaceri Andrei Lişinschi, Marcel Popa, patron de restaurant şi însuşi secretarul general al SSPR, Dumitru Stelianide.

În cazul acestora a şi al celorlalţi 149 de revoluţionari-turnători dovediţi de CNSAS se pune o singură întrebare: de ce parte a baricadei erau pe 22 decembrie, de partea a revoluţionarilor autentici sau a Securităţii?

„Legea Recunoştinţei” e aplicată haotic şi în privinţa indemnizaţiilor de revoluţionar, de 2.000 de lei, achitate lunar prin CJPAS. Plata a fost suspendată temporar, dar la presiunea protestelor din aceste zile doi reprezentanţi ai PDL, Micea Toader şi Ion Oltean, au încheiat un protocol prin care e garantată reluarea plăţilor dacă revoluţionarii se retrag din stradă (vezi foto).

Legea prevede că primesc indemnizaţii doar cei care au un venit mai mic decât salariul mediu brut, de 2.022 lei. Procedura e ca revoluţionarul să meargă la CJPAS la fiecare şase luni şi să declare pe propria răspundere că nu are venituri de 2022 lei. În baza acestei declaraţii încasează lunar cei 2.000 de lei.

Pe statele de plată ale CJPAS sunt multe VIP-uri cu venituri mari: fostul director, prefect şi senator Traian Mândru, Radu Macovei, Grigore Lazarovici şi Katia Nanu, care, ca şefi de ziar, încasau lunar 17.000 lei primul şi 10.000 lei ultimii doi. „Indemnizat” e şi fostul baron al comerţului cu tablă de la Sidex, ex-senatorul PDSR Ilie Plătică Vidovici, care are două pensii, de senator (1.414 lei) şi pensia militară de fost maior.

Pe listă e şi Comşa Ciupercă Virgil Pompiliu, fost ziarist la oficiosul PCR “Dobrogea Nouă” Constanţa, care a pe 20.01.1990 a fost liderul celor 5.000 de mineri care au luat cu asalt Bucureştiul. Sunt pe lista indemnizaţilor şi trei dintre revoluţionarii-turnători, Vlad Vasiliu, Eugen Stoleriu şi Ion Garofa, cărora SSPR ar trebui să le retragă drepturile. Aberante sunt cazurile a 14 persoane de pe lista celor 168 care încasează indemnizaţia, deşi nu mai sunt revoluţionari, pentru că SSPR nu i-a mai reconfirmat pe Legea 341. Printre aceştia, fostul activist UTC Grigore Lazarovici şi Pompiliu Comşa, liderul primei mineriade.

Jaf cu siturile Natura 2000 la Techirghiol

Autor

Darius Martinescu

15 martie 2012

Se face anul de când Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a devenit custodele ariei protejate Lacul Techirghiol. Deşi a fost inclusă în reţeaua Natura 2000, rezervaţia Techirghiol nu are nici până în ziua de azi un plan de management care să o protejeze împotriva rechinilor imobiliari.

Rezervaţia de pe lacul Techirghiol este una dintre cele mai importante din ţară. Pe lângă speciile rare de păsări, lacul deţine o adevărată comoară: nămolul sapropelic, unic în Europa de Est, foarte căutat pe piaţa externă şi care aduce anual profituri de milioane de euro în sectorul balneoclimateric. Tocmai de aceea rezervaţia a fost inclusă pe lista ariilor protejate la nivel european. Peste 3.035 hectare de teren şi apă figurează cu codul Narura 2000 ROSPA0061 în registrul comunitar al ariilor protejate. Din păcate, cel puţin până în prezent, rezervaţia nu a beneficiat de nici o măsură reală de protecţie. Custodele sitului, Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, nu a elaborat niciun plan de management şi este procupată mai mult de achiziţia de autoturisme de teren decât de protecţia mediului.

Cei patru muşchetari

Prezentată în prima parte a lunii martie 2011 cu mare pompă drept o reuşită, asocierea dintre Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, Consiliul Local al oraşului Techirghiol, Societatea Ornitologica din România şi Asociaţia Demos s-a dovedit a fi un fiasco în încercarea de a câştiga licitaţia pentru lac. Deşi pe 12 martie consorţiul a obţinut 94,87 puncte, cel mai mare punctaj din ţară, la sesiunea a treia de depunere a dosarelor cei patru parteneri s-au limitat la semnarea documentelor, preluarea rezervaţiei şi cam atât. Poate şi pentru faptul că, în afară de Societatea Ornitologică din România, celelate părţi au avut prea puţin de-a face cu managementul ariilor protejate prin programul „Natura 2000”.

Proiect UE, făcut praf

Una dintre cele mai active organizaţii ecologiste de pe litoral, Mare Nostrum, a fost la un pas să câştige un proiect finanţat din fonduri europene pentru întocmirea studiilor şi elaborarea procedurilor din planul de management al rezervaţiei Techirghiol.

„Am avut discuţii cu ABADL şi ceilalţi asociaţi. Toată lumea a fost de acord. Prin acest proiect finanţat de Uniunea Europeană urmau să fie identificate speciile, întocmite studiile privind apa şi nămolul, cartografierea rezervaţiei şi toate celelalte proceduri pentru planul de management. Cu trei zile înaintea termenului limită pentru depunerea dosarului de finanţare (31 martie – n.red.), ne- au anunţat că nu mai vor să acceseze fondurile. Am pierdut finanţarea”, a precizat Mihaela Cândea, directorul executiv al Mare Nostrum.

Decizia custodelui este cu atât mai inexplicabilă cu cât nici până în ziua de azi acest plan nu a fost întocmit. ABADL se află în prezent la stadiul de elaborare a regulamentului ariei protejate. „Până în prezent a fost elaborat Regulamentul ariei protejate, urmând să fie depus spre aprobare Ministerului Mediului şi Pădurilor. În conformitate cu legislaţia în vigoare, custodele trebuie să elaboreze şi să transmită spre aprobare, autorităţii publice centrale, planul de management al ariei naturale protejate. Implementarea planului de măsuri inclus în dosarul de candidatură, în care este curpinsă cartografierea ariei protejate, se va realiza în termen de cinci ani”, a precizat ABADL. Adică undeva, prin 2016, lacul Techirghiol ar putea avea în sfârşit un plan de management.

ONG de apartament

În timp ce ABADL a dat cu piciorul unui proiect european, ce ar fi putut fi realizat cu ajutorul unor ecologişti de notorietate (Mare Nostrum are la activ cele mai multe proiecte europene pe linie de protecţie a mediului de pe plan local, a câştigat în 2010 premiul „Cel mai activ ONG” iar 2011 a fost desemnată „Organizaţia Anului”), printre asociaţii săi în custodia lacului se numără o ilustră necunoscută, Asociaţia Demos.

Înfiinţată în octombrie 2010, cu doar câteva luni înaintea licitaţiei pentru custodia rezervaţiei Techirghiol, asociaţia aparţine unui anume Bogdan Voicu, persoană. „Demos” are sediul, potrivit actelor de înfiinţare, într-un bloc de pe Bulevardul Ferdinand din municipiul Constanţa şi, cel puţin până în prezent, nu a avut nicio iniţiativă pe linie de mediu.

Rezervaţia, protejată din birou

„Regulamentul nu este plan de management. Regulamentul se poate face dintr- un birou. Fără Planul de Management, teoretic oricine poate construi în aria protejată”, a precizat un specialist în domeniul protecţiei mediului.

Acesta a explicat că odată aprobat şi aplicat planul de management, activităţile de orice natură desfăşurate în aria protejată sunt strict delimitate. Acesta este şi motivul pentru care mai multe autorităţi locale şi judeţene din Constanţa şi Tulcea au protestat vehement faţă de programul Natura 2000. În zonele declarate situri Natura 2000, activităţile economice sunt blocate şi nu se pot face tranzacţii cu terenuri.

ABADL a organizat pe parcursul anului trecut mai multe licitaţii pentru concesionarea de terenuri în zona lacului Techirghiol. Preţul mediu pe metrul pătrat a fost de 0,22 lei/an, iar perioada de închiriere este de 10 ani. Dacă ne raportăm la situl „Natura 2000”, cele 3.035,3 hectare ale sitului european ar avea un preţ de aproape 6,7 milioane de lei, respectiv 1,5 milioane de euro. În prezent, ABADL are în curs de derulare o licitaţie în care sunt scoase la închiriat mai multe luciuri de apă, printre care şi patru porţiuni din lacul Techirghiol. Cu totul, peste 2,4 milioane de metri pătraţi.

După cum menţionează chiar instituţia în anunţul de licitaţie, „Lacul Techirghiol este situat la 15 km sud de oraşul Constanţa, reprezintă un ecosistem unic în Europa datorită calităţilor curative deosebite ale apei şi nămolului”. Dacă însă privim strict din punct de vedere imobiliar aria protejată, valoarea acesteia este mult mai mare.

Dacă ne raportăm la preţurile cuprinse între 20 şi 30 de euro metrul pătrat, cu care Primăria Techirghiol a vândut terenuri pe malul lacului, cele 3.035 de hectare au o valoare de piaţă de nu mai puţin de 910 milioane de euro.

Maşini de fiţe la ABADL

Dacă planul de management al ariei protejate Techirghiol poate să mai aştepte încă patru ani, ABADL s-a dovedit a fi extrem de operativă atunci când vine vorba despre confortul propriilor şefi. La sfârşitul anului trecut, administraţia apelor a făcut o achiziţie cel puţin ciudată.

Este vorba de patru maşini de teren, care au costat cu totul aproape 120.000 de euro. Potrivit caietului de sarcini postat pe site-ul de achiziţii publice, ABADL a solicitat ca maşinile să aibă computer de bord, scaunul şoferului să fie reglabil electric în înălţime şi cu suport lombar, trapă acţionată electric, scaune încălzite, suporţi pentru portbagaj exterior, porturi USB, AUX, I-Pod, sisteme audio de ultimă generaţie (CD, MP3, RDS). ABADL a plătit 500.678 lei pentru cele patru autoturisme de teren, respectiv aproape 29.500 de euro pe bucată. Conducerea instituţiei a motivat achiziţia prin faptul că este o compensare cu creanţele SC Oltchim Râmnicu Vâlcea către ABADL.

După cum a replicat chiar şeful instituţiei, Marian Mitrea, „ABADL gestionează toate cursurile de apă din judeţele Constanţa şi Tulcea, iar intervenţia se face, de regulă, cu dificultate din cauza terenului accidentat”. Mai exact, maşina de teren nu poate răzbi prin noroi dacă nu are scaune electrice, conexiuni internet la bord şi alte fiţe specifice maşinilor de lux. În fapt, câştigătoarea licitaţiei, Brodmi SRL, a obţinut tot anul trecut, pe lângă licitaţia de maşini de teren, o altă licitaţie privind furnizarea către ABADL a şase autovehicule pentru transport de marfă.

Primăria Năvodari, jaf ca-n codru prin pădurile Romsilva

Autor

Dănilă Chirovici

7 februarie 2012

La malul mării, pădurile statului sunt defrişate nu atât de firme private sau de infractori, cât mai ales de autorităţile locale. Primăria Năvodari a intrat cu buldozerul pe terenurile Romsilva din zona Hanul Piraţilor, a defrişat o pădurice de salcie şi şi-a însuşit terenul.

Devalizarea fondului forestier de pe raza şoselei Mamaia- Năvodari a început pe vremea când oraşul era administrat de fostul edil Tudorel Calapod. Primăria a vândut în anul 2006 unei persoane fizice peste 1000 mp de teren, în zona Hanului Piraţilor, teren care se afla în administrarea Direcţiei Silvice Constanţa.

După cinci ani de procese, pe 13 septembrie 2011 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea Direcţiei Silvice şi a anulat hotărârea Consiliului Local Năvodari 239/30.11.2006 referitoare la înstrăinarea acestui teren. În 2008 Tudorel Calapod a pierdut primăria, însă năravul a rămas.

Sub conducerea noului edil, Nicolae Matei, autoritatea locală a pus stăpânire pe două suprafeţe care însumează 2,1 hectare de teren, situate la marginea şoselei sus-amintite, tot prin decizia consilierilor locali din Năvodari. Sub pretextul modificării şi completării inventarului bunurilor care aparţin domeniului privat al oraşului Năvodari, terenul Romsilva a dispărut din acte. Mai exact, Direcţia Silvică Constanţa nu mai figurează cu teren la marginea şoselei. Acest lucru reiese din textul Hotărârii 259/23.08.2011 emisă de Consiliul Judeţean Constanţa privind aprobarea proiectului de lărgire a drumului comunal 86 Mamaia- Năvodari, drum devenit peste noapte bulevard şi lucrare de utilitate publică. Hotărârea CJC a fost aprobată în unanimitate şi conţine, pe lângă rapoarte, expertize şi alte acte, o listă întocmită de Primăria Năvodari cu proprietarii cărora, de bunăvoie sau nu, li se vor expropria (în virtutea utilităţii publice) porţiuni de teren unde urmează să fie lărgită şoseaua.

Hoţie… de utilitate publică

Potrivit expertizei tehnice, porţiunea de drum ce urmează a fi lărgită are o lungime de 6,3 km şi de-a lungul acesteia există 14 deţinători de terenuri care fac subiectul exproprierii.

Curios, Direcţia Silvică Constanţa nu figurează pe această listă, deşi pe 8 aprilie 2009 instituţia a primit o adresă chiar din partea Primăriei Năvodari prin care aceeaşi autoritate locală îi aduce la cunoştinţă că „în zona arboretului deţinut de Direcţia Silvică Constanţa (delimitată de drumul DC 86, pe latura de sud-est) Primăria Năvodari doreşte să promoveze un schimb de terenuri pentru dezvoltarea unui obiectiv social conform Planului Urbanistic de Detaliu – Supralărgire Drum DC 86”.

Mai mult, deşi în anexa deciziei CJC privind aprobarea proiectului de supralărgire se menţionează HCL Năvodari cu numărul 120/15.04.2009 privind „aprobarea Planului Urbanistic de Detaliu referitor la obiectivul de investiţii Supralărgire DC 86 Mamaia- Năvodari” şi expertiza tehnică a terenurilor, această hotărâre nu figurează în arhiva electronică publică a Primăriei Năvodari.

Indiferent care este motivul real al radierii Direcţiei Silvice din lista proprietarilor terenurilor de lângă şosea, un lucru este clar – din vânzarea suprafeţelor respective se scot bani frumoşi. Terenul din zona Hanul Piraţilor este foarte bine cotat pe piaţa imobiliară iar majoritatea investiţiilor în structuri de cazare turistică din ultimii ani pe litoral s-au concentrat în această zonă, situată la nord de staţiunea Mamaia. Un metru pătrat de teren în această zonă se vinde cu preţuri cuprinse între 80 şi 130 de euro. În aceste condiţii, terenul forestier în discuţie are o valoare de piaţă de aproximativ 2,1 milioane euro, asta fără să mai socotim majorările de preţ a acestor terenurilor după dare în folosinţă a viitorului bulevard Mamaia, care va lega staţiunea cu acelaşi nume de Năvodari.

Atentat la pădure

Primăria şi-a arătat adevăratele intenţii în toamna lui 2010, atunci când salariaţii Direcţiei Silvice s-au deplasat în zonă pentru efectuarea unor lucrări de sezon.

Echipaje ale Poliţiei Locale şi reprezentanţii primăriei Năvodari i-au împiedicat pe silvicultori să intre pe cele două parcele. Motivul? Terenul este domeniu privat al oraşului Năvodari. Pe una din cele două suprafeţe, Direcţia trebuia să pregătească terenul pentru plantarea unor puieţi de plop, potrivit procedurilor silvice, însă poliţiştii i-au ameninţat pe silvicultori cu aplicarea unor amenzi.

Culmea, unul dintre conducătorii utilajelor direcţiei silvice a fost chiar amendat de poliţişti pentru că a intrat cu tractorul pe spaţiul verde. „Am solicitat primăriei se ne întâlnim şi să confruntăm actele. Nici primarul, nici viceprimarul nu au vrut să discute cu noi. Refuză orice formă de dialog”, a precizat Valentin Neagu, directorul Direcţiei Silvice Constanţa.

Acesta susţine că hotărârea consiliului local Năvodari prin care acest teren a intrat în proprietatea privată a oraşului este ilegală. În primăvara acestui an, situaţia a degenerat. Primăria a trecut la defrişarea celei de-a doua suprafeţe aparţinând Romsilva, de 1,1 hectare, pe care creşteau sălcioară şi ulm. Arborii au fost pur şi simplu făcuţi una cu pământul, la operaţiune fiind prezenţi primarul şi viceprimarul.

Copacii tăiaţi au fost încărcaţi în utilaje şi duşi la groapa de gunoi. În urma acestor evenimente, Direcţia Silvică Constanţa a înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa două plângeri penale în care arată că deţine terenul şi solicită reinstalarea vegetaţiei forestiere, precum şi suportarea de către cei vinovaţia a prejudiciului produs prin distrugerea copacilor.

„Suntem de acord cu dezvoltarea întregii comunităţi, chiar dacă acest lucru afectează fondul forestier, dar numai cu respectarea legislaţiei”, a precizat directorul Direcţiei Silvice Constanţa. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât, în zona învecinată Năvodariului, Romsilva mai deţine încă 100 ha de teren forestier care ar putea face obiectul unor acţiuni abuzive. Este vorba despre pepiniera Mamaia, cu o suprafaţă de 42 ha, şi o pădure situată în apropierea fostului combinat chimic Fertilchim Năvodari.

Calculat la preţul pieţei, tot fondul forestier al Direcţiei Silvice Constanţa, aflat pe raza Năvodariului, valorează peste 10 milioane de euro. „I-am înştiinţat pe cei de la Cartea Funciară despre terenurile care ne aparţin, pentru a bloca în acest mod o nouă tentativă de ocupare a terenurilor”, a explicat Neagu(foto).

Semnal de alarmă

Ecologiştii constănţeni nu văd cu ochi buni trecerea pădurilor în domeniul privat. „Pentru noi, ecologiştii, este un semnal de alarmă (n.r. transferul pădurii în domeniul privat)”, a declarat Mihaela Cândea, directorul executiv al Mare Nostrum, care a adăugat că, de obicei, după un astfel de transfer, copacii nu mai rămân mult timp în picioare.

Directorul Mare Nostrum a menţionat un caz asemănător, petrecut în urmă cu cinci ani, atunci când Primăria Mangalia a intenţionat să treacă o suprafaţă importantă din Pădurea Comorova în domeniul privat. În urma protestelor Mare Nostrum, transferul a fost stopat parţial. Potrivit legislaţiei în vigoare, în cazul domeniului public există o serie de reguli stricte privind protecţia mediului (autorizaţii, dezbateri publice etc), pe când în cazul domeniului privat, terenul se poate vinde oricând şi oricui, fără nicio restricţie.

Demolatorii de spaţii verzi

Năvodariul nu este singurul caz în care, cu concursul autorităţilor locale, zonele verzi au fost defrişate.

Fostul primar al localităţii constănţene Bărăganu, Constantin Benţea, aflat la primul mandat, a decis la scurt timp după investirea sa în această funcţie, în 2003, să radă o întreagă lizieră de nuci de la intrarea în localitate şi a vândut lemnul la o fabrică de mobilă. Interesant este că, la acea dată, reprezentanţii Gărzii de Mediu Constanţa i-au surprins pe tăietori în toiul acţiuni, l-au amendat pe loc pe primar, însă degeaba – liziera nu a fost refăcută. Şi pentru că tot am amintit mai sus de un caz Pădurii Comorova, scandalul s-a petrecut în timpul mandatului fostului primar al Mangaliei. Zanfir Iorguş.

Nici despre Radu Mazăre, primarul Constanţei, nu se poate spune că a fost un prieten al spaţiilor verzi. O bucată importantă din singurul parc al oraşului a devenit City Park Mall şi mai mult de zece benzinării au fost ridicate cu aprobarea sa, pe spaţiile verzi din municipiu. În cazul City Park Mall, în urma unor acţiuni de protest ecologiste şi a dezbaterilor publice care au fost în favoarea păstrării parcului Tăbăcărie, terenul respectiv a fost parcelat şi trecut din domeniul public în domeniul privat, după care investitorul străin a cumpărat terenul şi a început construcţia

Căile ferate române, modernizate pentru francezi şi nemţi

Autor

Adrian Bărbulescu

6 februarie 2012

De bine de rău, cu opinteli, România a reuşit să modernizeze 365 km de cale ferată, tronsoane pe care s-ar putea circula cu până la 160 km/oră. CFR Călători nu are însă locomotivele echipate pentru o asemenea viteză. În schimb, le au operatorii străini de transport feroviar. Societatea de stat nu are bani nici pentru achiziţia de vagoane noi, preferând să le „cârpească” pe cele existente.
Viteză de poştalion de pe la 1800 şi ceva. Cam aşa ar putea fi caracterizată deplasarea trenurilor pe majoritatea reţelei de cale ferată din România.
Şi totuşi, cu ani de zile după termenul estimat iniţial, constructorii au reuşit să dea în folosinţă două tronsoane de cale ferată modernizată. Este vorba de Bucureşti – Constanţa şi Câmpina – Predeal pe care, teoretic, s-ar putea ajunge la viteze de până la 160 km/oră. Însumate, tronsoanele de cale ferată modernizate ajung la 365 km, punând la socoteală şi sectorul Bucureşti – Câmpina (92 km), la care lucrările s-au încheiat în 2005.
Viteza de 160 km/oră va putea fi atinsă atunci când pe tronsoanele respective se vor instala două sisteme de control automat al macazurilor şi al celorlalte instalaţii de siguranţă feroviară: ETCS (European Train Control System) şi ERTMS (European Railway Traffic Management System).

SNCF aşteaptă momentul

Dacă aceste sisteme ar fi introduse acum, CFR Călători nu ar putea să circule decât cu maximum 140 km/oră, deoarece o singură locomotivă din parcul său de material rulant este dotată cu cititor ETCS. O altă locomotivă dotată cu un asemenea sistem este în patrimoniul CFR Marfă.
Dacă, cel puţin după cum stau lucrurile în momentul de faţă, companiile româneşti de transport feroviar nu vor putea beneficia de noile

sisteme, oare le va putea valorifica cineva ? Răspunsul afirmativ este dat de secretarul general al Asociaţiei Industriei Feroviare din România, Ştefan Roşeanu: „Deutsche Bahn şi OBB au toate locomotivele înzestrate cu cititoare ETCS. În plus, societatea franceză de căi ferate, SNCF se pregăteşte să opereze la nivel naţional în România”.
SNCF are deja licenţă eliberată de Autoritatea Feroviară Română (AFER), prin subsidiara sa Cap Train, care efectuează operaţiuni de manevră pentru societatea, tot franceză, Lafarge. Deutsche Bahn operează la noi prin societatea DB Schenker Rail România SRL, iar OBB (societatea feroviară austriacă), prin Rail Cargo Austria, divizia sa de mărfuri.

Cerc vicios

În ceea ce priveşte vagoanele, CFR Călători are destule apte să suporte viteze de până la 160 km/oră, însă dacă nu are cine să le tracteze, adică locomotiva… Şi dacă vorbim de vagoane, constatăm că sistemul feroviar românesc a intrat într-un cerc vicios.
Teoretic, CFR Călători poate să acceseze, prin intermediul proiectului „Reînnoire parc material rulant” din cadrul Programului Operaţional Sectorial Transport, fonduri europene nerambursabile în valoare de 230 milioane de euro. Cum însă România a întârziat nepermis de mult cu accesarea banilor europeni pentru infrastructură, deocamdată nu pot fi utilizaţi cei pentru material rulant. „Proiectul este blocat de Comisia Europeană, pentru că ei consideră că întâi trebuie să modernizăm liniile şi apoi să cumpărăm material rulant”, spune Roşeanu.
Abia în acest an au fost organizate primele licitaţii pentru lucrări de modernizare a unor sectoare de căi ferate de pe Coridorul IV paneuropean de transport, Constanţa – Curtici. În primăvara viitoare, vor începe şantierele pentru modernizarea a 211,8 kilometri, între Sighişoara şi Simeria şi de la Radna la Curtici (graniţa cu Ungaria). În total, valoarea lucrărilor a fost estimată la 1,611 miliarde de euro, bani care provin în proporţie de 85% de la Bruxelles. Finanţarea europeană era disponibilă încă din 2007, de la aderarea României la Uniunea Europeană, însă abia acum au fost deblocate proiectele.

Mai mult cârpeli

Dacă de la Bruxelles nu primim bani pentru vagoane, nici la Bucureşti bugetul statului nu este prea generos cu acest capitol. „În anul 2011, pentru programul de investiţii în material rulant a fost alocată, de la bugetul de stat, suma de 306.000 mii lei, în vederea realizării următoarelor obiective: achiziţia de vagoane noi şi a unei locomotive de construcţie nouă, modernizarea de vagoane şi locomotive şi achiziţia de automotoare modernizate şi a unei rame electrice noi”, au precizat pentru Jurnal de Investigaţii oficialii CFR Călători.
În total, peste 70 milioane de euro. Cum au fost însă utilizaţi aceşti bani, nu mulţi, ce-i drept ? Ne răspund tot oficialii societăţii feroviare de stat: „În anul 2011 au fost încheiate contracte de achiziţie, cu încadrarea în alocaţia bugetară aprobată, pentru 96 unităţi material rulant nou şi modernizat, în prezent fiind recepţionate 68 unităţi. Au fost modernizate 41 de vagoane de călători şi achiziţionate 17 vagoane noi de diferite tipuri”.
Cam mică proporţia vagoanelor noi, în comparaţie cu cele „reşapate”.

Grupul DNA de la Cluj

Cine a fost însă principalul câştigător al licitaţiilor organizate în ultimii ani de CFR Călători pentru repararea materialului rulant existent ?
Răspunsul este simplu: Remarul 16 februarie Cluj Napoca, firmă controlată de omul de afaceri Călin Mitică. La finele anului trecut, compania clujeană a câştigat o licitaţie în valoare de 295 de milioane de lei, pentru livrarea de automotoare diesel. De remarcat că, potrivit anunţului de atribuire, Remarul 16 februarie a fost singura societate care a depus o ofertă la licitaţia organizată de compania de stat.
Nimic ilegal pana la proba contrarie. Singura problema este insa că Remarul a fost implicată într-un contract penal cu CFR Călători, conducerea sa, în frunte cu directorul general Vasile Mureşan, fiind cercetată de Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), obiectul fraudei făcându-l tot nişte automotoare. Alături de Mureşan, au mai fost trimişi în judecată fostul director general al CFR Călători Alexandru Noapteş, directorul adjunct Nacu Vanghele şi directorul de tracţiune, Nicolae Iosub.
Potrivit procurorilor DNA, în perioada martie – aprilie 2005, Remarul 16 februarie şi SC Activ Invest SRL au vândut, la un preţ supraevaluat, către CFR Călători, şase automotoare second-hand aduse din Germania. Automotoarele au fost cumpărate din Germania cu 120.000 de euro şi vândute apoi către CFR Călători cu două milioane de euro. Materialul rulant a fost cumpărat din Germania pe 11 aprilie 2005 de către SC ICIM SA Arad şi, pe 17 august, a fost vândut mai departe societăţii Activ Invest SRL, controlată de Emil Sabo, fost

director general al companiei de infrastructură CFR SA, pentru suma de 689.248 lei.
După două luni de zile, automotoarele au fost revândute catre SC Remarul 16 februarie SA Cluj-Napoca, la preţul de 2.670.838 lei. Pe 21 octombrie 2005, societatea clujeană a vândut mai departe automotoarele către CFR Călători, contra sumei de 7.497.000 lei.
Anchetatorii demontează justificarea celor învinuiţi, potrivit cărora susţin ca triplarea preţului a fost generată de lucrările de reparaţie şi modernizare aduse automotoarelor. Aceasta deoarece, spun procurorii, Remarul 16 februarie Cluj-Napoca nu avea certificatele necesare pentru desfăşurarea activităţilor de modernizare şi comercializare a automotoarelor.
Procurorii susţin că reparaţiile nu au fost făcute, iar automotoarele nici măcar nu au ajuns la SC Activ Invest SRL, ele ajungând direct la Remarul 16 februarie de la SC ICIM SA Arad

Telegondola Sinaia, pericol pe cablu

Autor

Dănilă Chirovici

6 februarie 2012

Încă de la inaugurare, telegondola din Sinaia a pus în pericol viaţa turiştilor. Dincolo de scandalul dintre Primărie şi firma de leasing, telegondola a avut mari vicii de construcţie: stâlpi înclinaţi, fundaţii turnate fără respectarea normelor legale şi prezoane lipsă.
Aflată acum în plin scandal financiar, disputată între Primăria oraşului şi firma de leasing care a finanţat-o, telegondola din Sinaia a fost încă de la inaugurare un real pericol pentru românii care au avut curiozitatea să încerce instalaţia. Jurnal de Investigaţii este în măsură să vă prezinte dovada incontestabilă a faptului că investiţia, care s-a ridicat la aproape opt milioane de euro, putea oricând să facă victime în rândul turiştilor, atât din cauza neglijenţei autorităţilor locale cât şi a firmei care a finanţat realizarea proiectului.
Dacă acum câteva luni aveai de gând să urci cu maşina pe drumul spre cota 1400, calea-întoarsă era singura opţiune, pentru că o bună bucată din şosea era ruptă. Nu de vreo viitură, ci de utilajele de construcţii, care au apărut în zonă pentru că aveau de refăcut piloni din structura de susţinere a telegondolei, care nu mai funcţionează din mai.
Dar ce s-a ascuns în spatele acestor lucrări de interveneţie asupra structurii de susţinere a cablurilor, la nici patru ani de la inaugurare? Timp îndelungat, telegondola, prezentată la inaugurare ca fiind cea mai modernă din România, ascundea, de fapt, mari vicii de construcţie, care, prin gravitatea lor, puteau pune oricând în pericol viaţa turiştilor. Societăţii Transport Urban Sinaia (TUS), firma Primăriei din localitate, nici nu i-a păsat că mai mulţi stâlpi care susţin cablurile, printre care se numară şi stâlpii cinci şi şase, s-au înclinat în timpul funcţionării instalaţiei, din cauza fundaţiilor ce nu au respectat rigorile în materie de rezistenţă. Pe lângă fundaţie, stâlpii aveau chiar şi prezoane lipsă(foto).

De altfel, calitatea construcţiei ar fi putut fi pusă sub semnul întrebării încă din luna decembrie 2007, de la inaugurare. Grupul de societăţi Dunărea IFN, care câştigase licitaţia pentru realizarea proiectului, nu deţinea la timpul respectiv autorizaţie din partea ISCIR, act care ar fi trebuit să ateste buna funcţionare a instalaţiei.

Primul incident

În urma unei licitaţii publice câştigate de grupul de firme Dunărea, la data de 20 decembrie 2006 s-a semnat contractul de leasing financiar nr. 26.452 pentru achiziţionarea unei telegondole.
În noiembrie 2009, în urma unei alunecări de teren pe fondul ploilor de toamnă, a apărut o deplasare a bateriilor de role la stâlpul 6. Instalaţia era în perioada de garanţie până în decembrie 2009. După inspecţie şi reglaj, departamentul tehnic de la Doppelmayr a confirmat că instalaţia poate funcţiona, iar ca măsură suplimentară de siguranţă specialiştii au solicitat monitorizarea lunară topografică a poziţiei fundaţiei stâlpului 6 pentru o perioadă de şase luni.
În mai 2010, în timpul unei furtuni puternice s-a rupt un copac şi a avariat stâlpul nr. 5. Conform art.7.2. pag.9 din Contract, TUS a informat locatorul, respectiv Dunărea SA, asupra situaţiei survenite, dar nu a dat comandă de reparaţii, care ar fi trebuit să se facă exclusiv pe cheltuiala acesteia din urmă. În noiembrie 2010, reprezentanţii Dunărea IFN SA au fost informaţi de TUS că, la verificarea anuală pentru reautorizare, s-a constatat deplasarea stâlpului 6 până la limita posibilă de reglaj. În atare situaţie, ISCIR a acordat autorizaţie numai pentru şase luni, deşi, în mod normal, autorizarea se face pe un an, şi a impus TUS să găsească soluţii pentru relocarea stâlpului.

Având în vedere că noua poliţă de asigurare despăgubea integral cheltuielile de relocare, Dunărea a început proiectul, care s-a făcut în baza unor studii topografice şi geologice pentru alegerea unei noi poziţii. Proiectul a început în mai şi, după recalcularea liniei, în luna iunie a rezultat necesitatea ca stâlpul 6 să fie relocat şi înălţat cu 7 m. A urmat proiectarea fundaţiei şi a celor trei tronsoane de completare a stâlpului, execuţia, montajul şi reglajele.
Telegondola este o instalaţie tip 8-MGD, realizată de firma austriacă Doppelmayer, are staţia de bază la altitudinea de 1.006 m şi staţia de vârf la 1.416 m. Lungimea traseului este de 1.385 m şi circulă cu o viteză de 6 m/s, având o capacitate de transport de 1.700 persoane/oră.

Inginerii financiare

Ciudat este faptul că Primăria Sinaia a făcut un contract de leasing pentru telegondolă, în loc de un contract de credit, preferând pentru accesarea finanţării investiţiei o firmă de intermediere, care îşi ia şi aceasta cota parte. Valoarea totală a investiţiei este de 7. 705.950 de euro, inclusiv TVA şi taxele aferente leasing-ului, Guvernul alocând pentru acest proiect 7.500.000 lei, restul de bani fiind investiţie a administraţiei locale.
„Primăria a semnat un contract de leasing nefiind atentă la toate clauzele contractului. Acum încearcă să arunce vina pe Instituţia Prefectului, pe cetăţenii din Sinaia şi să se exludă din această culpă. Dar, dacă se citeşte contractul, se va observa că Primăria era obligată să facă o serie de lucrări şi să întreţină această instalaţie în bune condiţii de funcţionare, încă de la început”, a spus prefectul de Prahova, Adrian Dobre.

Telegondola are reţeta “băieţilor deştepţi”. Astfel, se ia una bucată societate particulară, care oferă primăriei din oraşul Sinaia o telegondolă în leasing, la preţ piperat. Apoi, se face un un contract în care se stipulează că, în cazul întârzierii unei plăţi, societatea rămâne cu telegondola. Când vine vorba despre vreo rată, se suspendă plata pe un motiv ce nu se regăseşte în contract.
Cu toată armata de avocaţi, Primăria pierde procesul. Concret, în cazul nostru, la 30 septembrie a.c., TUS înregistra 90 de zile întârziere la plata ratei de leasing, în valoare de 300.000 de euro, fiind notificată de către Dunărea IFN în legătură cu rezilierea contractului şi iminenţa înstrăinării bunului. Cu alte cuvinte, directorul TUS a „omis” să plătească, timp de trei luni. Apoi, primarul Vlad Oprea convoacă Consiliul Local abia pe 26 octombrie, după ce a fost emisă o sentinţă executorie şi fără cale de atac, pentru a-i cere acordul pentru angajarea unei case de avocatură care să reprezinte interesele Primăriei în acest conflict…

Şicane la judecătorie

Primăria susţine că a achitat rata finală la timp, dar firma de leasing refuză să accepte plata, spunând că nu există bază legală, drept pentru care dispune de un ordin de executare silită. Judecătoria Sinaia a mai dat un pic de răgaz, dispunând, pe 23 noiembrie, cu o zi înainte de executarea silită, suspendarea provizorie a acesteia.
Potrivit încheierii de şedinţă, instanţa a admis cererea de suspendare provizorie a executării silite formulată de TUS. Conform documentului, în cadrul şedinţei de judecată, firma care administrează telegondola a arătat că „Dunărea IFN SA a adus la cunoştinţa debitoarei faptul că intenţionează să vândă telegondola după intrarea în posesia acesteia pe calea executării silite, situaţie în care bunul nu ar mai putea fi recuperat de către utilizator de la pretinsa creditoare, existând şi riscul de a nu putea fi recuperate eventualele sume ce au fost achitate, deoarece societatea creditoare a obţinut rezultate financiare dezastruoase”.
Un alt argument invocat de TUS la Judecătoria Sinaia este că executarea silită ar fi ilegală, întrucât somaţia primită are în vedere executarea unui bun mobil, în condiţiile în care telegondola este un bun imobil. Primăria Sinaia ne-a precizat faptul că, în prezent, telegondola este achitată integral, ultima rată de leasing fiind plătită în avans, şi ca urmare a achitării integrale a instalaţiei, Primăria oraşului Sinaia a solicitat societăţii de leasing trecerea telegondolei în proprietatea sa.
„Am achitat şi ultima rată, în total 7,7 milioane de euro, bani proveniţi de la Guvernul României şi din bugetul local. Dintr-un contract de 7,6 milioane de euro, mai era de achitat o rată de 300.000 de euro, care trebuia plătită în iunie. Rata nu a putut fi plătită pentru că telegondola nu a avut încasări în ultima perioadă, în condiţiile în care, de regulă are, în medie, încasări de 200.000 de lei”, a precizat primarul Vlad Oprea, nevrând să intre în alte amănunte. De cealaltă parte, Costin Marian Frâncu, patronul Dunărea IFN, susţine că “mi-au virat banii pe ultima lună, pe repede înainte, dar le-am dat banii înapoi, ca sumă necuvenită, pentru că nu înţeleg cum au făcut ei plata fără factură”. Acesta a mai precizat că există posibilitatea ca, la finalul procesului, să mute instalaţia de la Sinaia.

Marinarii români, păgubiţi cu milioane de euro de Autoritatea Navală

Autor

Dănilă Chirovici

9 ianuarie 2012

Au patalama la mână, dar nu este recunoscută. Pentru că statul român nu aplică aşa cum trebuie o convenţie internaţională, mulţi dintre navigatorii români care vor să muncească în străinătate sunt angajaţi pe posturi inferioare calificării lor. Chiar dacă au mulţi ani de studii şi au susţinut examene riguroase, marinarii ratează joburi plătite cu peste 10.000 de euro pe lună Mulţi dintre navigatorii români plecaţi la muncă în străinătate sunt păgubiţi de stat cu milioane de euro, pentru că nu se pot angaja pe funcţii de corespunzătoare calificării lor. Totul, din cauză că statul român nu aplică aşa cum trebuie „Convenţia Internaţională privind Standardele de Pregătire, Certificare şi Efectuare a Serviciului de Cart” – STCW 78/1995.

Deşi au urmat mai mulţi ani de studii şi au susţinut examene mai riguroase decât navigatorii din Rusia, Asia sau Africa, cei care au fost şefi mecanici sau ofiţeri de punte pe navele de pe Dunărea Maritimă sau din navigaţia costieră de pe Marea Neagră, nu pot ocupa aceleaşi funcţii pe nave din Anglia, Olanda sau Germania. Autoritatea Navală Română (ANR) Constanţa nu le echivalează certificatul de şef mecanic sau ofiţer maritim cu certificatele maritime limitate pentru navele de 750, 3.000 şi 6.000 KW, aşa cum prevede Convenţia STCW.

Salarii de 12.000 de euro

Mihai Dulgheru este unul dintre cei 5.000 de navigatori de pe Dunărea Maritimă care şi-au pierdut locurile de muncă din cauza crizei iugoslave. A plecat în Anglia, în speranţa că îşi va găsi un loc de muncă.

Are certificatul de şef mecanic martitim nr 2.289/10.11.1999, eliberat de ANR Constanţa, brevetul de şef mecanic fluvial nr 11.461, eliberat de Căpitania Portului Galaţi, şi carnetul de serviciu nr 2.217/07.02.2007, eliberat de ANR. Primele contacte i-au dat speranţe, pentru că un navigator cu studiile, experienţa şi atestatele sale profesionale are un salariu de până la 10.000 lire sterline în Anglia şi până la 12.000 euro în Franţa sau Germania.

A aflat însă că astfel de joburi nu-s pentru români. Cauza este că statul român nu le echivalează alor noştri certificatul de şef mecanic maritim cu un certificat maritim limitat pentru nave de 3.000 KW sau 6.000 KW, aşa cum prevede STCW. Dulgheru se prezintă la interviuri, câştigă joburi cu salarii colosale, dar lucrurile se încurcă atunci când arată certificatul: „Săptămâna trecută am câştigat un interviu pentru Marea Nordului, să lucrez ca technical superintendent. Salariul era între 80.000 şi 100.000 de lire sterline pe an, plus alte beneficii. Când le-am arătat certificatul mi-au spus <<ăsta-i fals>>! La alte companii mi-au spus că certificatul e <<strange>>, adică-i ciudat. Certificatul este cel eliberat de ANR, care are obligaţia să aplice regula STCW. Englezii sunt obişnuiţi să lucreze după STCW şi dacă văd că lipseşte ceva spun că e fals”, spune navigatorul. După calculele sale, valoarea salariilor pierdute în ultimii ani ar fi de 1,6 milioane de euro.

Reglementări internaţionale

Competenţele navigatorilor sunt clasificate în baza Convenţiei STCW, adoptată de Organizaţia Maritimă Internaţională în 1978 la Londra şi modificată în 1995, la cererea SUA.

STCW stabileşte standardele de calificare pentru ofiţerii şi personalul de pe navele comerciale maritime. Sunt standarde stabilite în funcţie de puterea echipamentelor de propulsie a navei, de 750 KW, 3.000 KW şi de 6.000 KW. Şi în navigaţie există grade de calificare, în funcţie de studii, examene, atestate, dar şi în funcţie de tipul de voiaj. Spre exemplu, e introdusă noţiunea de „voiaj de cabotaj”, care înseamnă „navigaţie comercială de-a lungul coastei, transport naval de mărfuri între porturi apropiate”.

STCW prevede studii superioare pentru ofiţerii mecanici şi de punte de pe navele ce efectuează curse lungi, care traversează mări şi oceane. Pentru cei de pe navele mici, care fac voiaje de cabotaj, nu se pune condiţia absolvirii unei universităţi navale, şefii mecanici având studii medii şi cursuri de specializare la finalul cărora sunt examinaţi şi primesc certificat maritim limitat. O propulsie de 6.000 KW echivalează cu o putere de 8.000 CP.

Convenţia STCW prevede la pct 9 din Secţiunea A-III/2 – „Cerinţele minime obligatorii pentru certificarea şefilor mecanici şi a ofiţerilor mecanici secunzi pe navele al căror motor principal dezvoltă a putere de propulsie de şi peste 3.000 Kw”, că cerinţele pot diferi pentru ofiţerii mecanici de pe navele a căror instalaţie de propulsie principală are puterea mai mică de 3.000 Kw şi care execută voiaje de cabotaj, cu condiţia ca o asemenea restricţie să fie consemnată şi pe certificat. De aici, formula de „certificat maritim limitat”.

Altă precizare e următoarea: „Candidaţii pentru certificare ca şef mecanic şi ofiţer mecanic secund pe nave al căror motor principal dezvoltă o putere de propulsie de şi peste 3.000 KW vor trebui să-şi demonstreze capacitatea de a îndeplini, la nivel managerial, sarcinile, îndatoririle şi responsabilităţile enumerate în coloana 1 din Tabelul A-III/2”. În coloana 2 a aceluiaşi tabel sunt precizate cunoştinţele teoretice şi practice pe care candidatul trebuie să le demonstreze în exploatare. Sunt cunoştinţe şi operaţiuni deloc străine şefilor mecanici din navigaţia pe Dunărea Maritimă sau cea costieră de la Sulina la Mangalia.

Africanii ne iau slujbele

Convenţia STCW a fost ratificată de România abia în 2006, sub presiunea intrării în UE. A fost emis Ordinul nr 1627/2006 al ministrului Transporturilor pentru aprobarea criteriilor minime de pregătire a personalului navigant maritim român si a sistemului de recunoaştere a certificatelor de competenţă.

De aplicare se ocupă ANR Constanţa. Când se prezintă la interviul pentru angajare la o companie de navigaţie, românii cu brevete de şef mecanic sau ofiţer de punte pentru nave mici nu au acelaşi drepturi cu omologii lor din alte ţări. Asta pentru că ANR nu le echivalează certificatul cu certificatul maritim limitat pentru nave de 3.000 KW sau 6.000 KW. conform STCW. Dacă e rus sau indonezian, candidatul la interviu e angajat. Dacă e român, nu.

Este şi cazul lui Mihai Dulgheru. „Vin alţi navigatori din Asia sau din Africa, cu studii pe jumătate din cât avem noi, şi ei pot fi căpitani sau şefi mecanici pe nave din Marea Britanie, Germania, Olanda, iar noi suntem blocaţi, nu putem ocupa astfel de posturi, din cauza sistemului corupt de la ANR Constanţa. Noi, cu studii mai aprofundate, putem lucra doar ca motorişti. Noi, navigatorii români de la Dunărea Maritimă, a trebuit să avem liceul de 12 sau 13 clase, după care cursurile perfecţionare maritimă de 10 ore pe zi, timp de trei luni, la Centrul de Perfecţionare, actualul Ceronav, plus nouă luni de practică, după care dubla examinare la Centrul de Perfecţionare şi Căpitania Portului, cu probele scris şi oral„, spune Dulgheru. El precizează că marinarii străini au făcut doar nouă clase până la absolvirea liceului şi au avut parte de o singură examinare, scris şi oral sau numai oral, la Căpitănia Portului din ţara respectivă.

Până şi Rusia îşi ajută navigatorii mai mult decât România, pentru ca aceştia să se poată angaja în flotele occidentale. „Celor din spaţiul ex-sovietic, care au mai puţine studii decât navigatorii români, li se recunosc certificatele. Spre exemplu, la ruşi, şefilor mecanici cu studii medii le sunt recunoscute certificatele şi nelimitat, indiferent de puterea de propulsie a navei, ca şi cum ar fi făcut facultatea”, explică navigatorul român..

Academia Navală, cu forţa

În ultimii ani, navigatorul a făcut mai multe demersuri la Ministerul Transporturilor. În luna mai a primit un răspuns de la minister prin care i se spunea să se prezinte la ANR Constanţa pentru a-şi ridica certificatul.

A luat avionul pe ruta Londra-Bucureşti, trenul de Constanţa şi s-a prezentat la directorul ANR, Paul Brânză (fost coleg de facultate al preşedintelui Băsescu şi vicepreşedinte al PDL Constanţa), care i-a spus însă că nu îi eliberează certificatul limitat, precizând că-l va obţine doar dacă urmează Academia Navală „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. „Prieteneşte mi-a spus că dacă îmi dă mie certificat maritim limitat, trebuie să dea şi la alţii şi nu se mai duce lumea la facultate. Iar la facultate, la Academia Navală, au al doilea loc de muncă cei de la ANR”, spune Dulgheru.

Navigatorul a depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul de pe lângă Galaţi plângerea 807/VIII/1/09.09.2011, solicitând cercetarea penală a directorului Autorităţii Navale Române (ANR), Paul Brânză, pe care îl acuză că i-a păgubit cu milioane de euro pe navigatorii români care nu se pot angaja la companii străine de navigaţie prin refuzul echivalării atestatelor profesionale.

1...1.3681.3691.370...1.378 Pagina 1.369 din 1.378

Ziarul de Investigații

Fără căldură pe un munte de huilă. Pe litoral bate crivăţul în buzunare

Desfiinţarea spitalelor, un fel de extracţie fără anestezie

Ai abonament la Med Life? Ţi-au luat banii!

Consiliul Gangsterilor Municipiului Bucureşti

Băieţii deştepţi aşteaptă privatizarea pe bucăţi a Electrica Serv

Revoluţia la Galaţi, un tun imobiliar de 251 de hectare

Deputatul Boldea, la un pas de pierderea imunităţii

Jaf cu siturile Natura 2000 la Techirghiol

Primăria Năvodari, jaf ca-n codru prin pădurile Romsilva

Căile ferate române, modernizate pentru francezi şi nemţi

Telegondola Sinaia, pericol pe cablu

Marinarii români, păgubiţi cu milioane de euro de Autoritatea Navală

Rămâi conectat

Ultimul articol

AUR depune moțiune de cenzură împotriva unui ministru PSD

Grevă la compania de transport public din Constanța

Fost ministru al Transporturilor, reținut; este acuzat că a încercat să-l mituiască pe directorul...