Am auzit în ultimul timp din ce în ce mai des că ”pandemia ne-a adus mai aproape”. Că am învățat să facem donații. Că ne-a ajutat să fim mai buni, să ne mobilizăm, să (ne) ajutăm mai mult. Că ne pasă de cei din jur, de la distanță.
Nu sunt de acord. Cred că am început să facem asta de ani buni. Să (ne) ajutăm, într-un stat în care, chit că plătim taxe, sfinte rămân donațiile și lucrurile făcute de noi, prin noi, pentru noi.
Situația ar trebui să fie simplă: muncim, ne luăm salariul, ne plătim ”dările la stat” și, în schimb, statul ăsta ar trebui să aibă grijă de noi, plătitorii de taxe. Statul ăsta ar trebui să aibă grijă să avem și asistență medicală sigură și rapidă (cu accent pus pe sigură, mai ales în perioada asta), și educație ”ca la carte”, și un minimum decent, pentru un trai minimum decent. Adică să nu ne panicăm la gândul că vom face niște analize de rutină în spitalele de stat, să nu existe copii care nu știu cum arată o ciocolată, și nici oameni care să aștepte un an întreg pentru o pereche de ghete.
În schimbul taxelor noastre, ar trebui să avem un minimum de asistență socială.
Și totuși.
În ultimii ani, cele mai multe dintre cele mai sus nu au fost realizate de stat. Au fost făcute de oameni ca mine și ca tine. Au fost făcute pe baza și cu ajutorul donațiilor.
Sub sigla #NoiFacemUnSpital, din donații, fundația Dăruiește Viața se ocupă de spitale. ”Clădim și reclădim: secții, spitale și speranțe”, după cum o zic chiar ei, încă din 2012.
Au construit 20 de camere sterile, au renovat secții de oncologie, au demarat reconstrucția spitalului Marie Curie din București, s-au implicat, au adunat și au ajutat. Au făcut lucruri care nici nu ar fi trebuit rezolvate, ar fi trebuit să existe, din bani publici. Dar s-au făcut din donații.
”Spitale publice din bani privați”, inițiativă ce are ca prim scop renovarea etajului 7 de la Spitalul Fundeni unde sunt internați copiii bolnavi de cancer, îl are în spate pe Codin Maticiuc. Și s-a realizat, după cum îi spune și numele, tot din ”bani privați”. Adică din donații.
Codin Maticiuc are un vis: să renoveze etajul 7 al spitalului Fundeni! Proiectul începe curând!
Sub sigla #luamunAVION, se încearcă cumpărarea primului avion medical privat din România. De ce? Pentru a nu mai depinde de ”transportul medical aerian” de stat, care se face după ureche. Sau după necesitățile altora, nu ale celor care chiar au nevoie. Asociația Blondie s-a ocupat de transportul copiilor care aveau nevoie de tratament în străinătate cu avioane private. Da, tot din donații.
Acum încearcă să strângă bani pentru o ”ambulanță aeriană” care să poată fi pusă la dispoziția oricui are nevoie. Pentru că statul nu are (sau nu vrea să dea) banii pentru așa ceva. Deci ne bazăm tot noi, pe noi.
Copacul cu fapte bune se bazează tot pe donații. ”Alimente neperisabile, produse de igienă, rechizite noi, cărți de citit (nu neapărat noi), jucării (noi), jocuri (pot fi și folosite, dar să fie întregi), haine și încălțăminte nouă potrivită sezonului în care se face donatia, pentru copii de toate vârstele.” Adunate pentru copii, oameni fără adăpost, asociații care se ocupă de ei, în mare, cam pentru toți cei care au nevoie. De la noi, pentru ei. De la stat pentru ei, o mare de ignoranță.
Mirela Retegan ”încalță un copil de iarnă”. Cum? Tot din donații. De ce? Pentru că sunt copii care n-au cu ce să se încalțe în toiul iernii.
Știu. O să spuneți că ”e treaba lor că fac copii pe care nu au cu ce îi crește”. Și eu cred asta. Dar. Până una alta, i-au făcut. Și copiii, de obicei, n-au nicio vină pentru ”păcatele părinților”. Că părinții n-au avut acces la educație, la locuri de muncă sau că, pur și simplu, găsesc mai comod să stea pe ajutor social, nu schimbă cu nimic faptul că există copii care nu au cu ce să se încalțe.
Mentalitatea părinților poate fi schimbată în prea mulți ani. De ajutor real din partea statului. Ghetele copiilor sunt o necesitate care poate fi rezolvată instant. Da, tot prin donații.
Am adunat doar câteva exemple. Exemple de lucruri care s-au rezolvat (sau se rezolvă încă) din donațiile noastre. Care ar fi trebui nici să nu existe ca ”problemă”, pentru că statul – da, statul ăla care-ți trimite somație de la ANAF și te caută la declarații mai ceva ca pe El Chapo – ar fi trebuit să le rezolve demult.
Reiau: plătim impozite peste impozite la stat. Și statul se uită cum mai și donăm, către ai noștri, și ridică, neputincios (sau nepăsător) din umeri. Și nu pot să nu mă întreb, dacă tot suntem în stare să ne gospodărim între noi, care mai e rolul statului în toată povestea asta, numită România 2020?
