Desfiinţarea spitalelor, un fel de extracţie fără anestezie

La aproape un an de zile de la desfiinţarea a 67 de spitale din toată ţara, clădirile stau cu lacătul pus pe uşă. În afara unor cazuri izolate, nimeni nu a mişcat niciun deget pentru ca în locul spitalelor să apară azile de bătrâni sau „centre multifuncţionale”. (Uau, aceste cuvinte ne doare.) La Bucureşti, clădirea spitalului Caritas este dezafectată. Reprezentanţii fundaţiei evreieşti care deţine imobilul sunt dispuşi să-l pună la dispoziţia autorităţilor. Până acum, nu i-a căutat nimeni.

Sistemul de sănătate – pe vremea lui Ceauşescu era mai puţină bătaie de cap. Gratuitatea serviciilor medicale era plătită cu plicul, cafeaua, Kent-ul şi uneori cu viaţa. De când cu capitalismul, afacerea s-a complicat grozav.

Au intervenit asigurările, contribuţiile individuale, în fine, un întreg mecanism economico-financiar din care, însă, “simplul cetăţean cu drept de vot” rămâne cu imaginea/spectru a spitalului şi a unei, Doamne fereşte!, internări.

România a moştenit de la comunism 473 de spitale. Multe dintre ele, o ştie aproape toată lumea, ineficiente sau, cazuri deloc singulare, insalubre.

Reţeaua spitalicească a reprezentat din 1990 încoace un cartof fierbinte pentru toate guvernările. Nimeni, până anul trecut, nu a avut curajul să se atingă de halatele albe din sistemul sanitar, de teamă să nu-şi viruseze imaginea publică.

„Lichidatorul” Cseke

Este o reacţie umană firească aceea de a te simţi mai în siguranţă ştiind că ai în apropiere un spital.

Aşa că toţi miniştrii care au preluat portofoliul Sănătăţii au preferat să lucreze la inginerii financiare, dar să păstreze reţeaua spitalelor intactă. Toţi, până la Cseke Attila. Care, dintr-o singură semnătură, a decimat numărul numărul spitalelor. Astăzi sunt 273.

Oficialii Ministerului Sănătăţii declară că în felul acesta s-a făcut o economie la bugetul de stat de 175 milioane lei. Pe de-o parte este vorba despre cheltuielile de întreţinere a clădirilor.

Pe de altă parte au fost desfiinţate 330 de posturi de manager plus alte încă 230 similare, ca remuneraţie, acestora. S-a încercat marea cu degetul, adică păstrarea cadrelor medicale specializate în sistem. Rezultatul: aproximativ patru mii de şomeri în plus.

Reducerea numărului de spitale s-a făcut pe două paliere de acţiune: desfiinţarea propriu-zisă şi comasarea, adică transformarea unor spitale în secţii ale unor alte unităţi de profil. 67 de clădiri, cu terenurile aferente, şi-au schimbat destinaţia, urmând să fie transformate, la solicitarea autorităţilor locale, în cămine de bătrâni sau centre multifuncţionale.

Cele mai spectaculoase şi mai mediatizate cazuri de comasări au avut loc, bineînţeles, în Capitală. Spitalele C.C.Iliescu (renumit în tratamentul afecţiunilor cardio-vasculare) şi Marius Nasta (Institutul National de Pneumologie) au devenit secţii ale spitalelor Fundeni şi Matei Balş.

Paradoxuri mioritice

În România este un număr foarte mare de internări la suta de mii de locuitori, ceea ce denotă ineficienţa reţelei medicale, care ar trebui să poată fi în măsură a prescrie tratamente ambulatorii.

Mai există şi celălalt punct de vedere: cvasimajoritatea medicilor este de părere că românii nu au o cultură a propriei sănătăţi şi ajung la medic în stadii foarte avansate ale bolilor. Statisticile Eurostat arată următoarele: România are 21.513 internări la suta de mii de locuitori, Bulgaria e umăr la umăr cu 21.437 în timp ce Belgia – una dintre ţările cu cel mai perfomant sistem de sănătate – e pa! Doar 15.866.

Cu toate astea, adică în ciuda faptului că paturile din unităţile spitaliceşti de la noi sunt printre cele mai solicitate din Uniunea Europeană, Cseke Attila le-a dat la fier vechi. Pentru că, da, investigaţiile întreprinse la Ministerul Sănătăţii au condus la această concluzie: covârşitoarea majoritate a paturilor de spital a fost vândută ca fier vechi, afacere profitabilă pentru firmele care au acest profil de activitate. Aparatura medicală este pierdută în ceaţă.

Teoretic, ea a fost redistribuită, însă nu există statistici exacte în acest sens, pentru că multe dintre procedurile de predare/primire s-au desfăşurat la nivel local ca urmare a statutului juridic al spitalelor. Înapoi la Eurostat: România cheltuieşte pentru servicii medicale 203,66 euro pe cap de locuitor, Bulgaria 237,07, în timp ce statul belgian cotizează cu 3.100 şi Franţa, cu 3.140. Carevasăzică, situaţia se prezintă în felul următor: prima fază – România cheltuieşte foarte puţini bani pentru că e la stadiul în care cazează, înghesuiţi în paturi, bolnavi pe care-i tratează cu ce mai găseşte prin dulapul cu medicamente; faza a doua – decimează numărul de paturi. Tare, nu?!

Bâlbâieli, încurcături

Ce se întâmplă cu clădirile dezafectate ale fostelor spitale? Iată întrebarea! Unde-s căminele de bătrâni, unde-s centrele multifuncţionale? Căminele de bătrâni sunt la Ministerul Muncii. Celălalte au rămas în curtea Ministerului Sănătăţii. Însă responsabilitatea e toată pe capul autorităţilor locale, care trebuie să facă proiecte pentru a trasforma o ditamai hăndrălaia din beton în cămin pentru bătrâni sau într-un fel de SPA. Numai cele eligibile o să fie finanţate!, anunţă, solemn, autorităţile.

Un criteriu de bază pe care au fost desfiinţate spitalele a fost lipsa liniilor de gardă permanente. Deci n-avea cine să te ia în primire dacă te apuca amocu’ după orele de program. Asta înseamnă că zonele în care funcţionau respectivele unităţi nu reprezintă chiar o culme a civilizaţiei.

Cum să faci un cămin de bătrâni (sau un centru multifuncţional?!) în locul spitalului comunal Mociu, sau în locul spitalului orăşenesc Ştei?! Adică, îl poţi face, dar nu are niciun rost. Aşezămintele de genul ăsta, e o regulă, se adresează marilor aglomerări urbane. Un cămin de bătrâni “la ţară” este un nonsens pe care îl argumentează toate studiile sociologice. Publicul ţintă al acestor azile nu sunt bătrânii, ci tinerii activi, care au venituri peste medie.

Dar nu are rost să dezvoltăm subiectul pentru că deocamdată nu se mişcă nimic pe direcţia asta. O transformare ca cea preconizată presupune renovări, eventual o reconfigurare a spaţiilor interioare, dotări cu mobilier, personal de specialitate, lucruri care nu se pot face de azi pe mâine, pot dura ani de zile, pentru că sunt necesare finanţări, explică oficialii Ministerului Muncii şi cei ai Ministerului Sănătăţii.

Alta e problema: ce se întâmplă cu fondurile europene pe care le accesaseră unele dintre spitalele împuşcate în ceafă? Aici nu există un răspuns. Desigur, în afara celui evident, de bun-simţ pentru orice contribuabil: bani pierduţi. Spitalul TBC din Brăila, de exemplu, obţinuse o linie de finanţare de 4 milioane euro.

La Caritas e pus lacătul

„O tempora, o mores!”, o exclamaţie care are nişte ecouri ciudate pe holurile acum pustii ale fostului spital. Acum desfiinţat. Este singurul în situaţia asta din Bucureşti. Spitalul Caritas poate fi considerat, pe bună dreptate, un simbol al sistemului medical din România.

A fost construit în 1880. Dar de la înfiinţare a funcţionat, vreme de peste zece ani, mai mult ca adăpost pentru femeile şi copiii din familiile sărace. Abia din 1891 a fost dotat cu toate specialităţile medicale, devenind aşezământ de binefacere în ambulatoriu. În 1933 comunitatea evreilor din Bucureşti inaugurează “Noua Maternitate”. În 1941 devine spital de război, în 1948 e naţionalizat, între 1977 – 1979 este dotat cu secţii performante de cardiologie, medicină internă, terapie intensivă şi neonatologie.

În contemporaneitatea proximă ajunge să aibă una dintre cele mai performante secţii de obstetrică-ginecologie din ţară. În 2005 este retrocedat fundaţiei evreieşti Caritatea, cu sediul la New York. Peste şase ani spitalul este desfiinţat. Personalul, în majoritatea lui, de la medici la infirmiere şi brancardieri, este transferat la spitalele Malaxa, Panait Sârbu, Filantropia şi Colţea. Aurel Vainea, preşedinte onorific al fundaţiei Caritatea, a declarat că încă nu ştie ce destinaţie i se va da fostei unităţi sanitare. “Punem la dispoziţie clădirea şi terenul, însă alte proiecte nu există. Nu suntem dispuşi să investim”, a declarat el pentru Jurnal de Investigaţii.

Fostul director al fostului spital, Bogdan Jensen, despre transformarea acestuia în cămin de bătrâni: “cu bani şi puţină fantezie se poate transforma”. Da’ o să dureze cel puţin trei ani. Asta “off the record”. Acum şuieră vântu’ şi latră câinii acolo unde Mihai Eminescu a fost internat în 1883 şi unde Titu Maiorescu se ducea pentru a participa la demonstraţiile de hipnoză făcute de medicii evrei.