Jocurile Olimpice, cele mai prestigioase competiții sportive la nivel mondial, sunt un țel de atins în cariera oricărui sportiv. De-a lungul istoriei lor, moderne, au fost ceva schimbări, adaptate vremurilor, prin scoaterea unor probe sau adăugarea unora noi.
Jocurile Olimpice antice au fost atestate documentar în anul 776 î.Hr, la Olympia (Grecia) și s-au desfășurat până în anul 393. Concurenții erau în mare parte bărbați, de altfel și probele erau „probe de război”, foarte dure, ce necesitau multă forță: aruncarea suliței, alergarea la curse lungi pentru a testa rezistența ori scurte, pentru testarea vitezei, săritura în înălțime erau cele mai cunoscute probe la acea vreme, dar și cursele cu cai sau luptele moderne, alte două probe care îi provocau pe sportivi să-și dovedească abilitățile. Un alt sport introdus a fost boxul. De precizat că sportivii puteau participa la competiție indiferent de statutul social, economic sau politic, din orice colț al Greciei. Existau totuși și excepții, femeile căsătorite nu aveau dreptul să concureze, pentru că ele trebuiau să se ocupe de familie, însă cele singure puteau face acest lucru.
Pierre de Coubertin, „tatăl jocurilor olimpice moderne”
După 1.500 de ani de întrerupere, în 1896, la Atena, au fost reluate Jocurile Olimpice, iar acest lucru a putut fi posibil datorită francezului Pierre de Coubertin, considerat „tatăl jocurilor olimpice moderne”. De altfel, baronul de Coubertin a fost și fondatorul Comitetului Olimpic Internațional (CIO) și președinte al acestuia, în perioada 1889-1916, respectiv 1919-1925.
Drapelul olimpic a fost adoptat în 1914 dar primele Jocuri la care a fluturat au fost Jocurile de la Antwerp din 1920. Din anul 1924, deviza olimpică oficială este „Citius, Altius, Fortius” (Mai repede, mai sus, mai puternic), însă, de departe, jurământul olimpic este cel mai aproape de idealurile lui Pierre de Coubertin.
Cel mai important lucru la Jocurile Olimpice nu este să câștigi, ci să participi, așa cum în viață nu contează triumful, ci lupta. Esențial nu e să cucerești, ci să lupți bine
Amploarea acestei competiții s-a văzut de-a lungul timpului prin numărul de sportivi, dar și de țări participante. Astfel, dacă la prima ediție a JO moderne au fost numai 241 de sportivi din 14 țări, s-a ajuns la 10.320 de sportivi, din 197 de țări, la ediția din 1996 de la Atlanta (SUA), respectiv la 10.625 din 201 de țări, la Jocurile Olimpice din 2004, de la Atena. Numărul participaților la Jocurile de iarnă este mult mai mic, la Olimpiada din 2006, de la Torino, au fost 2.633 de sportivi din 80 de țări.
Și numărul ramurilor sportive s-a modificat de-a lungul vremii, în acest moment fiind 32 de sporturi de vară: atletism, badminton, baschet, box, călărie, canotaj, ciclism, fotbal, gimnastică artistică, gimnastică ritmică, golf, haltere, handbal, hochei pe iarbă, înot, judo, kaiac-canoe, karate, lupte, pentatlon modern, polo pe apă, rugby, sărituri în apă, scrimă, taekwondo, tenis, tenis de masă, tir, tir cu arcul, triatlon, volei și yachting; respectiv 13 de iarnă: biathlon, bob, combinată nordică, hochei pe gheață, patinaj artistic, patinaj viteză, sanie, schi alpin,schi fond, schi sărituri,short-track, skeleton și snowboard.
După 70 de ani, Jocurile Olimpice de iarnă au fost decalate de cele de vară
Dacă prima ediție a JO moderne a avut loc în 1896, cea de iarnă s-a desfășurat abia după primul Război Mondial, în 1924, la Chamonix (Franța). Timp de aproape șapte decenii, până în 1992, Jocurile Olimpice de vară se disputau în același an cu cele de iarnă, la fiecare patru ani. O schimbare importantă a avut loc în 1994, din acel moment JO de iarnă urmau să se desfășoare tot la patru ani, dar decalate cu doi ani față de cele de vară. Un lucru benefic, atât pentru federațiile și comitetele naționale olimpice, respectiv organizatori, cât și pentru public, care astfel se putea delecta, din fața televizoarelor sau de la fața locului, din doi în doi ani.
Cinci ediții anulate, una amânată
De-a lungul timpului, Jocurile Olimpice moderne au fost anulate de cinci ori, în timpul celor două Războaie Mondiale, astfel: ediția din 1916, din Germania (Berlin), 1940, din Finlanda (Helsinki) și 1944, Marea Britanie (Londra), la cele de vară, respectiv, 1940, Germania (Garmisch-Partenkirchen) și 1944, Italia (Cortina d’Ampezzo).
Cea de-a 32-a ediție a JO, ce trebuia să aibă loc anul trecut, la Tokyo, a fost amânată cu un an, din cauza pandemiei de coronavirus, declarată pe 11 martie 2020. Această situație a dat planurile tuturor peste cap, fie că vorbim de organizatori, federații, sportivi sau spectatori.
Boicotarea Jocurilor Olimpice
Este cunoscut faptul că sportul este cel mai bun ambasador al omenirii, iar unele dintre declarațiile făcute, verbal sau nu, pot atrage atenția publicului sau chiar a organizatorilor.
De-a lungul timpului au fost mai multe boicoturi ale Jocurilor Olimpice, unele din motive sportive, altele ca declarații politice pe diverse probleme ale momentului. Potrivit DW, primele două boicoturi din istoria Jocurilor Olimpice au fost motivate în plan sportiv. În 1928, atletele britanice au refuzat să participe la Jocurile Olimpice din Amsterdam, pentru că din cele zece competiţii atletice pentru femei, anunţate iniţial, au fost organizate doar cinci. În 1936, Jocurile Olimpice de iarnă din Garmisch-Partenkirchen au fost boicotate de elveţieni şi austrieci, deoarece monitorii de schi fuseseră cotaţi drept schiori profesionişti, interzicându-li-se astfel dreptul de a participa la competiţie.
Boicoturile politice au început în 1956, la Jocurile Olimpice de la Melbourne, când Spania, Olanda și Eleveția au refuzat să-şi trimită sportivii în competiţie în semn de protest faţă de înăbuşirea revoltei din Ungaria. La aceeaşi ediţie a Jocurilor Olimpice au lipsit, de asemenea, Egiptul, Irakul, Cambodgia şi Libanul, la rândul lor însă din cauza crizei Suezului, cunoscută şi drept războiul din Sinai.
Însă, apogeul acestui gen de boicot a fost la ediția din 1976, de la Montreal, unde Noua Zeelandă a spart boicotul sportiv împotriva Africii de Sud prin susţinerea unui meci de rugby cu statul african. Cum acest sport nu era reglementat încă de CIO, nu au putut fi luate măsuri contra Noii Zeelande, astfel că în semn de protest, cele 28 de state africane prezente în Canada au părăsit, de îndată, Montrealul.
În 1980, Jocurile Olimpice de la Moscova au fost boicotate de SUA, Germania (RFG) și 63 de țări occidentale, din cauza invaziei sovietice a Afganistanului. Au existat totuși și țări care au boicotat boicotul și au participat la această competiție, printre ele aflându-se Marea Britanie și Italia.
În replică, în 1984, URSS și 14 țări din blocul comunist nu au participat la JO la Los Angeles. România a fost singura țară din Europa de Est care nu s-a alăturat boicotului. La finalul competiției, delegația olimpică română s-a poziționat pe locul secund într-un clasament al națiunilor, după țara gazdă.
Un alt boicot politic a fost cel de la Seul, în 1988, când Coreea de Nord a refuzat să participe la Jocurile Olimpice organizate de vecina sa, Coreea de Sud. Nordicilor li s-au alăturat în acest boicot Cuba, Nicaragua și Etiopia.
Iran și motivele de a nu se confrunta cu sportivii israelieni
De departe cel mai longeviv boicot este cel al Iranului, care ediție de ediție a inventat motive pentru a nu participa în competiţii împotriva sportivilor israelieni. Cea mai amuzantă „motivație”, de altfel respinsă de către organizatori, a fost înainte de JO de la Londra, din 2012.
„Folosirea cuvântului Zion (n.r. termen biblic ce se referă la Ierusalim) în logo-ul Jocurilor Olimpice din 2012 este o acțiune dizgrațioasă și contrară valorilor Jocurilor Olimpice. Nu e nicio îndoială că această neglijență poate afecta prezența unor țări la JO, în special a Iranului”, se arăta în scrisoarea oficială a Iranului, consemnată de presa vremii. În replică, un oficial CIO a confirmat plângerea depusă de Iran, însă a negat acuzațiile de rasism: „Logo-ul Londra 2012 reprezintă numărul 2012, nimic altceva”.
Tokyo și Beijing, pandemia și „boicotul diplomatic”
De altfel, nici următoarele două ediții ale Jocurilor nu par lipsite de evenimente. Jocurile de la Tokyo (23 iulie – 8 august) sunt sub atentă observație din punct de vedere medical, Japonia fiind lovită de al patrulea val pandemic, iar competiția, cel puțin până la acest moment, se va desfășura fără public. Asta, deși atât medicii, cât și societatea civilă insistă pe ideea de anulare a evenimentului, fiind trimise scrisori deschise către organizatori sau petiții online.
Jocurile de iarnă de la Beijing (China) sunt la un pas de boicotare, după ce preşedinta democrată a Camerei Reprezentanților (SUA), Nancy Pelosi, a îndemnat marţi, 18 mai, la un „boicot diplomatic” al JO din 2022 pentru a denunţa încălcarea drepturilor omului în China, notează AFP, citat de HashtagNews.
„Nu putem pretinde că totul este în regulă cu organizarea Jocurilor Olimpice din China”, a afirmat ea în cursul unei audieri consacrate drepturilor omului şi Beijingului, în contextul în care în Statele Unite se înmulţesc apelurile la boicotarea acestora. Cum pandemia este departe de a se termina, nu este exclus să vedem și un eventual „boicot sportiv”, din motive medicale, știut fiind faptul că deja mulți sunt reticenți în privința călătoriilor spre China, aceasta fiind considerată epicentrul pandemiei.
Violența la Jocurile Olimpice: Masacrul de la Munchen
În 1972, la Munchen, urma să aibă loc cea de-a 20-a ediție a Jocurilor Olimpice, iar întreaga atenție a publicului era pe acest eveniment, o „sărbătoare a păcii”, la 25 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, care vizau prezentarea unei Germanii democratice și moderne.
Însă dimineața zilei de 5 septembrie avea să marcheze un moment care a schimbat lumea. Concret, un grup de opt terorişti palestinieni, cu feţele acoperite de măşti de schi şi înarmaţi cu arme Kalashnikov şi cu grenade de mână, aparţinând grupării „Septembrie Negru”, au pătruns în clădirea în care erau cazaţi sportivii israelieni, capturând 11 ostatici. Teroriștii au cerut eliberarea celor 232 de militanți palestinieni reținuți în Israel, a teroriștilor germani Andreas Baader și Ulrike Meinhof, precum și a teroristului de stânga japonez Kozo Okamoto.
De la începutul crizei, guvernul din Israel condus de Golda Meir a refuzat ferm orice tip de negociere, iar Germania a refuzat permiterea unei echipe a forţelor speciale ale statului evreu să opereze în München. În schimb, poliţia germană a lansat propriile serii de operaţiuni de salvare şi eliberare a ostaticilor, însă situaţia avea să degenereze pe parcursul a 21 de ore, din rău în mai rău. Un factor avea să devină crucial în rezolvarea situaţiei: poliţia germană nu dispunea de trupe speciale pregătite pentru a face faţă unor situaţii dificile, potrivit Historia.
În timpul Olimpiadei de vară de la Atlanta din 1996, a avut loc un atac terorist cu bombă în Centennial Olympic Park în care au murit 2 persoane și 111 au fost rănite. Jocurile Olimpice de iarnă din 2002 de la Salt Lake City au fost primele Jocuri de la atacurile din 11 septembrie 2001. Măsurile de securitate au fost fără precedent.
Într-un articol viitor vom prezenta cum România a făcut istorie la Jocurile Olimpice, dar și cum în ultimii ani a ratat calificarea la probe ce altă dată urcau sportivii români pe podium.
