Este o poveste de film, cu un happy end de necrezut, dar care a lăsat urme adânci, în sufletul unei fete care-și căuta drumul în viață. N-o să spun eu povestea, poate n-aș avea explicații la multe din expresiile de stradă folosite de eroina noastră, o lăsăm pe ea să ne dezvăluie totul despre crima de la Medellin, despre un pariu care a salvat-o de la moarte și rugby-ul care i-a dat viața înapoi…

”Medellin este al doilea cel mai populat oraș din Columbia, dar cred că deține supremația la numărul de crime zilnice. De altfel, moartea, aici la Medellin, este o parte din zi, cu care m-am obișnuit de mică. Mama mea pleca de la 4,30 dimineața și mergea trei ore pe drum, până la locul ei de muncă, doar ca să ne pună ceva pe masă, mie și surorii mele Yurani. Specialitatea se numea arepas, niște prăjituri columbiene, din porumb cu unt și sare. Noi locuiam în Castilla, o suburbie din nord-vestul orașului, unul din cartierele cele mai violente ale Columbiei, în care străzile erau înclinate și înghesuite, de parcă ar fi coborât din peretele munților Anzi, paravanul nostru de la Vest.

Isabela Romero și mama ei

Am trăit pe stradă, și eu, și sora mea, cunoșteam toate bandele din zonă și deja îmi încolțise în gând să îmi ofer serviciile unor astfel de oameni curajoși și certați cu legea, cum îi consideram eu, doar ca să scap de sărăcie, dar aveam doar 13 ani, poate că nu m-ar fi primit, chiar dacă eram destul de solidă. Oricum, trăiam printre ei și făceam destule prostii, ca să câștig un ban în plus, nu mă temeam. Cu câteva săptămâni înainte ca buna mea prietenă Andrea să fie ucisă, între blocurile strident colorate cu grafitti, au apărut niște oameni care au construit un dreptunghi verde, străjuit, la stânga și la dreapta, de două porți înalte, în formă de H. Locuiesc la o aruncătură de băț de dreptunghiul ăsta și am urmărit cum se antrenau jucătorii. Nu mi-a plăcut, pentru că nu înțelegeam ce făceau, de ce se-ngrămădeu, cum se aruncau unul peste altul, dar stăteam multe ore pe-acolo.

Isabela Romero, prima din stânga, la începuturile ei în rugby

Mai mult, unul din prietenii mei m-a și enervat foarte tare, spunându-mi că n-aș fi capabilă să practic un astfel de sport, pentru că sunt grasă. Chiar a făcut pariu cu mine, pentru 20.000 de pesos, cam 4 lire sterline înseamnă, că nu voi fi acceptată printre fetele care se adunau mereu. Asta m-a înfuriat și la 17 noiembrie, 2010, am fost programată la un antrenament. Acolo aveam să fiu întâmpinată de Alexandra Betancur, una din cele mai valoroase jucătoare de rugby din Columbia, o legendă care a contribuit decisiv la începuturile acestui sport în țara mea. Alexandra mi-a spus că am potențial, iar mie atât mi-a trebuit!

Naționala de rugby a Columbiei, în 2016

Avea să fie, din păcate, ziua fatidică pentru prietena mea Andrea, dar și ziua când m-am născut pentru a doua oară – dacă m-aș fi întâlnit cu Andrea, care programase o petrecere într-o casă la țară, probabil că aș fi fost ucisă ca și ea. După ce am terminat antrenamentul, am plecat spre casa ei – am văzut poliție, salvare și multă lume – Andreea fusese omorâtă cu multă violență și cruzime, criminalii îi tăiaseră gâtul, pur și simplu… Mi-am dat seama că trebuia să fac ceva cu viața mea, să ies din mediul nociv în care eram și să continui cu rugby-ul, mai ales că cineva din noua echipă mă susținea.

Alexandra Betancur

După un timp, am aflat cine a fost cu ideea construirii unui teren de rugby în cel mai rău famat cartier din Medellin. Alegerea nu a fost deloc întâmplătoare – Institutul de Recreere și Sport din oraș a ales locul în mod deliberat, dorind să răspândească mesajul că, în Columbia, rugby-ul este un sport al oamenilor și va înflori oriunde.

Am avut talent pentru rugby, toți îmi spun asta, și cred, mai ales că am ajuns să fac parte din echipa națională a Colombiei, încă din 2012. Am participat și la Olimpiada de la Rio, din 2016, iar selecționata noastră ocupă locul 29 în lume. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că viața mea va fi așa, dar sunt sinceră și spun că fără rugby aș fi ajuns în închisoare sau chiar aș fi fost moartă. Am stat alături de oameni nepotriviți mie și am făcut lucruri rele, dar rugby-ul mi-a dat viața înapoi. M-am schimbat și eu, dar și cartierul Castilla unde m-am născut, care nu mai este așa de periculos. În ianuarie 2020, de exemplu, au fost mai puține crime, 24, decât în orice lună, din ultimii 40 de ani. Aceiași oameni din bandele pe care le cunosc îmi spun acum să mă antrenez, pentru că sunt mândria cartierului.

Rugby-ul poate salva multe alte vieți, nu numai a mea. Copiii văd rugby-ul ca pe-o alternativă la viața lor dezordonată. Există un anume Jose Manuel Diosa, care a fost dat afară de la școală – a descoperit rugby-ul și s-a întors la o viață normală, chiar și alături de colegii lui de clasă. Am aflat de indigenii care trăiesc într-un sat îndepărtat, de pe coasta celei mai nordice insule din Caraibe, unde copiii se joacă desculți pe o poiană, între colibele de lut, și pe un teren improvizat și fără prea multe reguli.

Naționala de rugby a Columbiei, ăn 2020

Înflorim, așa simt eu! Suntem mândre, pentru că arătăm ce pot face femeile columbiene. Când jucăm rugby, nu ne simțim vulnerabile”, a încheiat Isabela Romero.

Ziarul de Investigații

Articolul precedentAm primit la redacție: Ministerul Tineretului și Sportului a devenit un teatru al indiferenței față de performanță!
Articolul următorPoliticienii din Alba sub presiunea Hava