PSD – campaniile electorale, un fel de ruletă americănească

Campaniile electorale ale PSD reprezintă un lung şir de compromisuri. Dar nu asta îl diferenţiază de alte partide. Ci faptul că a pierdut în cele mai importante momente, angajând – se vorbeşte despre sume fabuloase – consilieri din afara ţării. Când a jucat cartea pe care o avea în mână a câştigat. Când a mai cerut una, a pierdut. A trăit extazul victoriilor absolute şi ruşinea înfrângerilor provocate de prostie. 

Cu coada-ntre picioare sau cu ea în sus, istoria campaniilor electorale ale PSD reprezintă anamneza necesară pentru un diagnostic corect pus naţiunii ăsteia, care a parcurs toate formele de statalitate posibile.

Istoria partidului Social Democrat se confundă, în bună măsură, cu istoria României postdecembriste. Rădăcinile sale, fie că este vorba despre Frontul Salvării Naţionale (FSN) ori despre Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), stau bine înfipte în glia ţării.

Mulţi dintre „şefii” de astăzi, fie că este vorba despre politicieni – nu toţi actualmente pesedişti – fie că este vorba despre agăţaţi în diverse funcţii – indivizi care nu pot să conceapă viaţa în afara slujbei la stat pe post de mare grangure – fie că este vorba despre milionari în euro, aproape toţi au deprins gustul politicii şi al ascensiunii sociale pe vremea când Ioan Mânzatu, Dumitru Mazilu, Alexandru Bârlădeanu îşi puneau forţa de muncă şi experienţa în slujba încă jilavei noastre democraţii. Doina Cornea, vă mai amintiţi?, alături de Ana Blandiana, femeile de oţel ale politicii începutului. Împreună cu Corneliu Coposu au pus capăt hegemoniei FSN.

Încă de atunci, din vara lui 1990 s-au auzit primele voci care îl contestau pe Ion Iliescu. Cel care în acelaşi an câştiga alegerile prezidenţiale, din 20 mai, reprezentând FSN, cu un uluitor 85,07%. Radu Câmpeanu, din partea PNL obţinea 10,64% în timp ce ţărănistul Ion Raţiu n-a atins actualul prag parlamentar – a obţinut doar 4,29%.

Erau vremurile în care a-l vorbi de rău pe Ion Iliescu echivala, în ochii imensei majorităţi a românilor, cu un sacrilegiu. De aceea nici nu a fost vorba despre o campanie electorală în anul respectiv. A fost o stare de isterie colectivă care s-a terminat cu mazilirea în public a celor doi contracandidaţi.

Totuşi, germenele contestatar începuse să fermenteze. Unde s-a ajuns, răzmeriţele sociale, confruntările de stradă sângeroase, aversiunile politice împinse până în patul conjugal, sau aduse în cârciumile unde de obicei prietenii îşi beau berea ritualică, nu fac obiectul acestui articol. Trebuie menţionate însă, pentru că ele şi-au făcut simţit efectul doi ani mai târziu, când Ion Iliescu nu a obţinut în primul tur de scrutin decât 47,34%, în timp ce Emil Constantinescu dădea speranţe, cu un 31,24%. E adevărat că, deja, numărul pretendenţilor la Palatul Cotroceni crescuse considerabil. În ordinea descrescătoare a procentelor, aceştia au fost Gheorghe Funar, Caius Traian Dragomir, Ioan Mânzatu şi Mircea Druc, aclimatizat în România din Moldova de peste Prut. Merită menţionată prezenţa la urne, halucinantă dacă e privită din perspectiva zilelor noastre: 14.378.693 în 1990 şi 11.898.856 în 1992. Dintr-un total de şaişpe milioane şi ceva.

Made in Romania

În cei doi ani dintre 1990 şi 1992, când au avut loc două rânduri de alegeri prezidenţiale, campaniile electorale au fost sută la sută autohtone.

E adevărat că partidele istorice au primit oarece ajutoare, sugestii şi indicaţii de la suratele de prin Occident, însă până la urmă toate au pierit pe dulcea limbă românească. Pentru că Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) a surclasat competiţia. Convenţia Democratică din România a rămas izolată în Parlament.

Se constituise ceea ce presa vremii a numit „Patrulaterul roşu”, format din partidul lui Ion Iliescu, PRM, PSM şi PUNR. O maşinărie de vot capabilă să strivească sau, dimpotrivă, să promoveze, orice lege. Guvernul Nicolae Văcăroiu se sprijinea pe o ghioagă parlamentară de peste 60% greutate.

Situaţia stătea în felul următor la Camera Deputaţilor: grupul PDSR 106 membri, PNŢCD-PER 42, PD 41, PUNR 27, UDMR 27, PRM 14, PL 93 – PAC (Partidul Alianţa Civică) 13, Minorităţile Naţionale (tradiţional de partea Puterii) 13 şi deputaţi independenţi (chipurile, în fapt, majoritatea, tot oameni ai Puterii, cu cuţitu-n mână şi ochii după caşcaval) 25.

La Senat situaţia era şi mai favorabilă, pentru că partidul agrar înfiinţat de Victor Surdu (PDAR) avea şase reprezentanţi. Începând din 1992, timp de patru ani, până în 1996, politica din România a început să-şi schimbe fizionomia. Ca atare şi campaniile electorale au început să fie abordate altfel. PDSR s-a adaptat la concurenţa din ce în ce mai acerbă pe care i-o făcea Opoziţia reprezentată de CDR. Fruntaşii principalului partid de guvernământ au început să tragă cu ochiul în ograda PNL, PNŢCD şi chiar a PD. Şi au văzut pe acolo expertize şi competenţe din Vest, ciorchine.

Consilierii străini

Drept pentru care Viorel Hrebenciuc a fost pus la treabă. Activat. Aşa au ajuns să lucreze pentru PDSR şi Ion Iliescu membrii echipei care l-au făcut pe Boris Elţîn preşedintele Rusiei.

Anume: Joe Schumate, George Gorton, Dick Dresner şi Steve Moore. Pe lângă ei au mai fost cooptaţi Bob Wickers şi Ed Steven. Adrian Năstase a avut şi el un cuvânt greu de spus şi i-a adus pe Mike Monitza, consilier pentru probleme economico-financiare, şi pe israelianul Ron Werber. Acesta din urmă are, de atunci, o întreagă poveste în România.

Anul 1996 reprezintă un moment de inflexiune în istoria PDSR şi, implict, a PSD. Atunci fostul „partid stat” a pierdut tot ce se putea pierde. În ciuda tuturor clişeelor care se folosesc când vine vorba despre Ion Iliescu şi PDSR, aceştia au oferit opoziţiei de la acea vreme şi electoratului în acelaşi timp, o scenă de eleganţă politică. Au predat, cu mănuşi şi protocolul de rigoare, Puterea, lasând democraţia să dicteze.

Mulţi dintre liderii de astăzi, inclusiv Traian Băsescu, ar fi revenit la meseriile de bază dacă Ion Iliescu şi PDSR nu ar fi acceptat, în felul în care au făcut-o, înfrângerea. (De reţinut! În 1996 România încă era fiica ploii. Puteai să faci cu ea ce voiai, că nu îţi atrăgea nimeni atenţia.)

Dezastrul electoral s-a petrecut din cauza rupturii intervenite între echipele de campanie ale lui Ion Iliescu şi ale partidului. Strategii americani stabiliseră ca PDSR să preia costurile electorale, în timp ce Ion Iliescu era planificat să vină cu un mesaj pozitiv şi în felul ăsta să tragă după el o formaţiune politică spăşită dar care asigurase stabilitatea economică şi socială (după inflaţia aberantă din timpul guvernării Petre Roman şi tulburările sociale de la începutul anilor 90). Până la urmă, fiecare a făcut cum l-a tăiat capul iar echipa americană a fost sictirită elegant, pe principiul că „ăştia nu ştiu cum merge treaba pe aici”. Ca element de culoare: deşi prezenţi „in corpore” la lansarea de la Palatul Copiilor, cu toată presa de faţă, nimeni nu i-a remarcat. Au plecat înainte de turul doi al prezidenţialelor, fiind convinşi că Ion Iliescu va pierde, ceea ce s-a şi întâmplat. Şeful de presă a fost Paul Dobrescu, la vremea respectivă decanul de la Comunicare din cadrul SNSPA. Eugen Mihăiescu a fost şi el la înaintare şi l-a făcut pe Iosif Boda, coleg de ideal politic, „hipopotam transpirat”.

Campanii şi cumetrii

În cursa electorală din 1992, Ion Iliescu s-a înconjurat de cumetri. Echipa i-a fost formată în special din membrii Grupului Un Viitor Pentru România (GUVR).

Printre apropiaţii săi s-au numărat Vladimir Pasti, Cornel Codiţă, Virgil Măgureanu şi Mugur Isărescu. După eşecul din 1996, la alegerile din anul 2000 s-a copiat reţeta de succes de la începutul anilor nouăzeci. Adică totul pe plan local. De p’aci. Loco. Creiere autohtone. Printre cei implicaţi a fost şi Bogdan Teodorescu şi firma lui, One Communication. Aceeaşi formulă care condusese, cu patru ani în urmă, campania încununată de succes a lui Emil Constantinescu.

Dar organizarea, traseele deplasărilor prin ţară, sincronizarea, adică aproape toată strategia de luptă politică au fost sub coordonarea lui Octav Cozmâncă.

În anul 2000, străinii n-au avut niciun cuvânt de spus în campania electorală. Nici în curtea lui Ion Iliescu (e adevărat că niciodată fostul preşedinte al României n-a ascultat de cineva anume iar despre consilieri străini n-a putut fi vorba decât într-un context general), nici în curtea lui Adrian Năstase (cu toate că Dick Dresner a revenit în România).

Câteva cuvinte despre acest personaj. Expertiza lui este extrem de valoroasă, pentru că omul are în spate decenii de cercetare sociologică şi de statistici electorale. Printre cei care au fost mereu alături de Adrian Năstase şi au coordonat nu doar echipele de campanie dar s-au ocupat şi de ambianţa deplasărilor în ţară au fost Şerban Mihăilescu, alias Miki Şpagă (azi membru UNPR) şi Ristea Priboi.

După abandonul lui Emil Constantinescu, Ion Iliescu nu a trebuit să facă altceva decât să-şi anunţe candidatura şi să refuze, în turul doi, confruntarea cu Corneliu Vadim Tudor. (Care a fost sprijinit masiv de PSD pentru a ajunge în această fază a competiţiei.)

Iliescu şi Năstase

Două generaţii, două personalităţi, iniţial, fundamental diferite, care însă, cu trecerea timpului, s-au armonizat perfect. Campania din 2004 se poate spune că a stat sub zodia lor.

Ion Iliescu era la ultimul mandat în fruntea ţării şi Adrian Năstase venea de pe poziţia unui prim-ministru sub oblăduirea căruia bunăstarea românilor atinsese cote istorice. Majoritatea celor implicaţi direct în cursa electorală din acel an mizau, relaxaţi, pe o victorie clară. Atmosfera din staff-ul de campanie era nu doar optimistă, ci chiar degajată. Degajată până la neatenţie. Lovitura de măciucă în moalele capului s-a numit Traian Băsescu.

În acel an, Dan Andronic a fost numit coordonator al campaniei. După cum s-a văzut, o alegere neinspirată. Deşi PSD, în alianţă cu partidul lui Dan Voiculescu, a câştigat parlamentarele, Adrian Năstase a pierdut Palatul Cotroceni în favoarea actualului preşedinte al României. Knock-out-ul a venit în urma loviturii sub centură aplicată de patronul trustului Intact – PUR a părăsit alianţa cu social-democraţii şi a cuplat la guvernarea pe care a forţat-o Traian Băsescu.

Au fost discuţii aprinse în legătură cu alianţa cu partidul lui Dan Voiculescu. În final, a triumfat ideea că suportul media este o condiţie esenţială a victoriei, aşa că pilonul de bază al campaniei electorale a fost trustul Intact. Ceea ce s-a dovedit a fi o mare ţeapă! În care a fost tras şi Mircea Geoană în 2008.

Despre 2009 numai experţii în ridicol pot vorbi. Dar în 2008, după ce Ion Iliescu şi Adrian Năstase fuseseră detronaţi, nimeni nu mai avea chef să asculte poveşti despre experienţa trăită alături de Dan Voiculescu şi Antenele sale. În consecinţă, după o pleiadă întreagă de guverne Boc, îl avem astăzi prim-ministru pe Mihai Răzvan Ungureanu.

A, că era să uit! În 2008 primadonă a campaniei electorale a fost Ron Werber (vezi capitolul „Consilierii Străini”, sic). Încă ceva despre periplul prin România al consilierilor străini: în campania din 96 laptopul lui Ed Steven care conţinea date personale despre campania lui Boris Elţîn a dispărut, iar la încheierea ciclului electoral de aici Ron Werber şi-a tras o super casă în Israel. Acelaşi Ron Werber a fost străjer pe lângă eşecurile politico-electorale ale lui Sorin Oprescu.

Înfrângeri neconcludente

PSD are la ora actuală la activ vreo doişpe ani de Opoziţie. Aşa că e foarte, fooooaaaarte departe de imaginea de centaur al politicii pe care încearcă să i-o zugrăvească, din trăsături de penel făcute din poanie unii (ziarişti) şi alţii (politicieni înregimentaţi).

Sub „directoratul” lui Victor Ponta, partidul priveşte cu emoţie către perspectiva preluării guvernării. Pe de altă parte, PSD a rămas de-a lungul celor douăzeci şi doi de ani de zbenguială democratică un reper nemişcat al parlamentarismului românesc. Niciodată înfrângerea social-democraţilor nu a însemnat victoria deplină a adversarilor.