PDL – o hologramă electorală

Să mă scuze cei mai sensibili! Da’ PDL e carne din carnea si sânge din sângele fostului FSN (Frontul Salvării Naționale, o mișcare revoluționară de la începutul anilor nouăzeci, pentru conformitate și pentru cei care acum își termină facultatea). Analiza ADN pe care o vom face și fără de care este imposibil de vorbit despre fostul principal partid de guvernământ va demonstra paternitatea formațiunii politice conduse, în acte și deocamdată, de Emil Boc . Istoria Partidului Democrat Liberal cuprinde foarte multe etape și mișcări politice de-a dreptul halucinante.

FSN a fost formațiunea unui simbol al revoluției române, Petre Roman, un fel de cuceritor romantic, însă, vai!, niciodată învingător în lupta pentru Cotroceni, un partid care mergea pe culoarele Parlamentului umăr la umăr cu UDMR, a încăput apoi pe mâinile lui Traian Băsescu, cel care l-a băgat într-un regim cazon de instrucție politică, a scos untul din el și toate procentele pe care le putea obține și l-a adus la guvernare. După care l-a înscris la Popularii Europeni și i-a schimbat numele, obligându-l să se mărite cu bastardul liberalilor.

„Ești cel mai bun, Petre!”

Puloverul roșu. Simbol al unor idealuri care până în ziua de azi mă fac să lăcrimez. Un bărbat „foarte bine” care vorbea fluent franceza, engleza și spaniola.

Nu vrem Kent, cafea, valută, vrem pe Roman să „facă dragoste cu noi”. Lozinca asta strigată din suflet de muncitoarele de la APACA spune aproape totul. Petre Roman a fost cel care a născut Partidul Democrat. O mișcare de dizidență la adresa lui Ion Iliescu, în special. Fiindcă el era un simbol nu doar al tinerei generații – de atunci – ci și al Stângii.

I-a fost foarte ușor să strângă în jurul lui ciopor de lideri de opinie entuziaști. Nu i-a fost greu nici să intre în Internaționala Socialistă, de unde a păzit cu cerbicie poarta de fostul PDSR, actualul PSD, care nu a obținut bilet de intrare decât însoțit de social-democrații lui Alexandru Athanasiu.

Mă rog, altă poveste! Faza tare e următoarea – camarazii lui Petre Roman s-au pus cloșcă pe tot patrimoniul fostului UTC. (Of, Uniunea Tineretului Comunist!) Ceea ce reprezintă până în ziua de azi o avere inestimabilă. Peste noapte, săli de spectacole, de exemplu, s-au transformat în saloane de bingo, hahahahaha! Hotelurile și-au

cam păstrat destinația inițială. La fel și bazele sportive, în principiu, pentru că ulterior multe au devenit terenuri numai bune de construit pe ele te-miri-ce.

Perioada romantică a Partidului Democrat în care politica era abordată fantezist, adică și cu fantezie, în care scorul electoral nu conta, accesul în Camera Deputaților și în Senat era asigurat. Ce vremuri! Oamenii lui Petre Roman nu aveau nevoie de consiliere. Îl aveau pe Mihnea Constantinescu purtător de cuvânt, actualmente înalt demnitar în Ministerul de Externe, fost trimis special al României pentru reconstrucția Irakului alături de Simona Marinescu, niște personaje atât de carismatice și de bine educate care făceau, fiecare, cât trei firme de lobby.

Dorel Șandor, ubicuul

Dar îl aveau și pe Dorel Șandor, un personaj ale cărui perfomanțe intelectuale sunt incontestabile dar a cărui prezență fizică este mereu surprinzătoare și niciodată sigură.

Analizele și calculele lui electorale au fost o puternică sursă de inspirație pentru o formațiune politică aflată sub comanda unica. Petre Roman se ducea undeva, electriza mulțimile, fără a aduna numărul pe care-l strângea Ion Iliescu, dar în stilul lui. Poveste adevărată: avea un bodygard, de la SPP, Liviu, un tip la fel de stilat ca și el, îmbrăcat impecabil, cu o prezență fizică sfidător de armonioasă, și mirosind a un parfum care îți rămâne întipărit în memorie. Spun asta pentru că Petre Roman are alergie la damfuri. Și trebuie să se ducă într-o comunitate populată de mulți țigani.

Ieșise lume că Liviu, săracu’, intrase în panică și începuse să transpire. Vine o țigancă, nu vă spun ce duhoare!, țoc-țoc pe obrajii lu’ Petre Roman, își ridică fustele în fața lui (pe bune) și-i spune „mânca-ți-aș, pe tine te votez președinte (al României) da’ să-l eliberezi pe bărbată-meu din pușcărie că n-am mai văzut p…ă de trei ani!”

Cam asta era atmosfera. Campaniile electorale le făceau Petre Roman, prin simpla lui prezență, mereu neconvingătoare în campaniile pentru Cotroceni, dar suficientă pentru a băga partidul în Parlament, Dorel Șandor și Vasile Blaga, acesta din urmă mai mult la nivel organizatoric. Păzeau spatele Radu Berceanu and co. Adică era unu’, Moinescu, a fost șef peste Poșta Română, care se ocupa cu zilele de naștere ale ziariștilor, să zicem, adică făcea un fel de lobby în presă și-l făcea foarte eficient.

Pe vremea aia erau atât de bine sudați ca echipă și atât de carismatici încât cu banii pe care îi strângeau din ”cotizațiile interne” și din ce mai pica de afară, de pe la partidele surate din Internaționala Socialistă și de pe la relațiile lui Petre Roman, se descurcau singuri. E foarte adevărat, fără a face performanță politică. În paranteză, Traian Băsescu a fost directorul de campanie electorală a lui Petre Roman la candidatura acestuia, în 1996, pentru Cotroceni.

Liniște!

Pauză, luați loc, respirați adânc. Și-a venit Traian Băsescu, nene!!!!! Uau… S-a întâmplat la congresul din mai 2001.

Altă mâncare de pește. Ordine și disciplină, gata cu poezia și cu fantezia, se acționează numai la comandă. Cariera actualului președinte, la al doilea mandat, al României nu face obiectul acestei analize dar trebuie menționat faptul că în momentul în care a preluat Partidul Democrat, Traian Băsescu a avut drept scop principal transformarea acestuia într-o mașinărie politică distrugătoare care să-i folosească propriei ascensiuni în ierarhia publică.

A reușit pe deplin. A început să apeleze la consultanți din străinătate. Da, bineînțeles, la omniprezentul și omnipotentul Tal Silberstein, cu stagii vechi și la PSD, dar care, exact în perioada în care Traian Băsescu i-a solicitat serviciile, avea la activ prim-ministrul în funcție, la acea vreme, al Israelului, Ehud Barack. Același Tal Silberstein a lucrat și cu James Carville, strateg de campanie și pentru Al Gore și pentru Tony Blair.

În România, pentru Traian Băsescu și Partidul Democrat, încă, pe atunci, Tal Silberstein l-a adus și pe Shimon Sheves. Au început să curgă mișcările politice spectaculoase. Prima s-a numit Cozmin Gușă. Fostul secretar general al PSD, fostul consilier al lui Adrian Năstase, fostul consilier al milionarului basarabean Vlad Plahotniuc, fostul consilier al lui Marian Vanghelie, din 19 martie 2010 consilier al lui Sorin Ovidiu Vântu pe „probleme de extindere externă” (sic) fost președinte al PIN, n-are rost să vă explic ce-i aia, deci acesta a devenit aliatul lui Traian Băsescu recte PD, plus PNL, în ceea ce a fost Alianța Dreptate și Adevăr.

Simt nevoia unor citate din ceea ce a semnat Traian Băsescu în numele partidului său. „Mobilizarea românilor din străinătate care și-au pierdut încrederea în mecanismele statului totalitar”. „Primenirea clasei politice”. Încă unu’ și gata! „ Scoterea în decor a persoanelor care au deținut funcții în structurile (s.n) comuniste până în 1989.”

La final

A urmat tam-tam-ul cu Valeriu Stoica, după scandalul cu fostul premier Călin Popescu Tăriceanu.

PD și-a lipit o bucată ruptă din PNL, și-a schimbat de două ori numele, și s-a dat pe Dreapta. După cariera politică fulminantă a lui Traian Băsescu banii, deja, nu mai

erau o problemă. Campania din 2008 a fost o formalitate. Pentru care, totuși, s-au mobilizat resurse importante, contribuții majore având și Adriean Videanu, și Radu Berceanu și Vasile Blaga. (Cât despre 2009, trebuie vorbit despre Mircea Geoană.)

Mai e ceva: PDL are o caracteristică aparte, se bazează pe câțiva oameni de afaceri extrem de fideli și cu totul necunoscuți. Geneza lor stă la începuturi, cum spuneam, în privatizarea patrimoniului UTC. Astăzi avem în față un partid care se clatină rău, pentru că unul dintre picioare e montat contra naturii, dar care are pe ce să se sprijine.

Share:

Author: Dragos Moldovan