Boldea s-a ales cu un nou dosar penal pentru cazul prezentat
în articolul „Escrocherie de 1.000.000 de euro cu girul magistraţilor
gălăţeni”, publicat în nr 16 al „Jurnalului de Investigaţii”. Ca urmare a
articolului publicat de noi, procurorul Marius Iacob, şeful Secţiei
Penale a Parchetului General,
a deschis cercetările penale în acest caz, solicitând Tribunalului
Galaţi copii ale dosarului în care firma Arcada Company SA fusese
obligată să plătească 1.000.000 de euro lui Bogdan Boza, în baza unui
contract de management pe care expertiza criminalistică l-a dovedit ca
fiind un fals.
În dosarul 553/P/2011, procurorii Parchetului General au declanşat
cercetările penale în ceea ce îi priveşte pe „Mihai Boldea şi alţii”.
Altfel
spus, avem de a face cu un lot de infractori, în fruntea cărora se află
deputatul PDL. De altfel, am intrat în posesia unor noi probe, care
dovedesc implicarea nemijlocită a lui Mihai Boldea în acest dosar.
Lotul Boldea
Reamintim că în acest caz e vorba de o escrocherie a cărei miză era
suma de 1.000.000 de euro, pe care firma Arcada Company SA Galaţi ar fi
trebuit să o plătească lui Bogdan Alexandru Boza, în baza unui fals
contract de management. Boza devenise celebru în calitate de
contracandidat al Elenei Băsescu, zisă Eba, la funcţia de secretar
general al Organizaţiei de Tineret a PDL. După ce a fost eliminat din
cursă de Răzvan Murgeanu, Boza a devenit un fel de idol al răzvrăziţilor
din PDL. Cu siguranţă că la Organizaţia de Tineret a PDL s-au cunoscut
cele două tinere speranţe ale politicii dâmboviţene, Bogdan Boza şi
Mihai Boldea. S-au şi împrietenit, probabil, pentru că deşi avea
domiciliul în Bucureşti şi o afacere la Suceava, Boza s-a stabilit o
vreme la Galaţi, unde a reintrat în politică, înscriindu-se în PNL. În
vara anului trecut, s-a produs atacul la conturile firmei Arcada
Company. La vedere este Bogdan Boza, care pretinde ca Arcada să îi
plătească 1.000.000 de euro, în baza unui „Contract pentru servicii de
management şi asistare pentru rezolvarea conflictelor”.
Un contract dubios
Contractul respectiv ar fi fost încheiat pe 01.11.2009, într-o
duminică şi într-o perioadă în care administratorul Arcada, Spiru Mantu
lipsea din Galaţi, fiind în altă zonă a ţării unde supraveghea
finalizarea unor lucrări. Era un contract cu prevederi stranii. În
primul rând, Boza, un oarecare de pe stradă, care nu avea în spate nici
măcar un SRL care să presteze consultanţă economică, fiscală sau
juridică, prelua managementul uneia din cele mai importante firme de
construcţii în infrastructură feroviară şi transporturi. În al doilea
rând, deşi contractul era valabil timp de 6 luni, 01.11.2009 –
31.05.2010, conform clauzelor Boza ar fi trebuit să primeacă toţi banii,
adică 1.000.000 de euro, până pe 21.12.2009! Administratorul Arcada,
Spiru Mantu a refuzat să ia în serios o astfel de „manoperă”, s-a ajuns
în instanţă şi surprinzător, prin mai multe încălcări ale procedurii
juridice, comise de judecătoarea Rodica Arhip de la Tribunalul Galaţi,
firma a fost obligată la plata a 1.000.000 de euro către Boza. În acest
caz mai este implicată Alina Arabella Marinca, psiholog la MAI şi
cercetată penal de DNA în scandalul angajărilor de la ISU Buzău, care
nu e expert autorizat de Ministeul Justiţiei, dar a produs o “Expertiza
grafică şi analiza grafologică”, introdusă la dosar pe furiş, probabil
cu complicitatea judecătoarei Arhip, care în baza acelei probe a şi
obligat Arcada să plătească 1.000.000 de euro lui Boza. Asta în
condiţiile în care cei de la Arcada dovedesc cu o expertiză
criminalistică că semnătura lui Spiru Mantu a fost falsificată şi
contractul este un fals, care are doar valoare penală. Aparent, în
dosar, avocata lui Bogdan Boza era Mihaela Bolboceanu, colaboratoare
foarte apropiată a lui Boldea. Noile probe descoperite de noi
demonstrează că Bolboceanu era avocat de faţadă şi că avocatul lui Boza
era chiar Mihai Boldea.
„Boldea şi alţii”, cercetaţi de Parchetul General
Zilele
trecute, la Tribunalul Galaţi a fost primită adresa prin care
procurorul şef al Secţiei Penale a Parchetului General, Marius Iacob, a
solicitat copia dosarului 6067/121/2010, în care Arcada Company SA
fusese obligată la plata milionului de euro către Bogdan Boza, dar şi a
dosarului 13.223/121/2011, în care Arcada a deschis acţiune în anulare
împotriva sentinţei Tribunalului. „În interesul soluţionării cauzei
penale 553/P/2011, privind pe Mihai Boldea şi alţii, vă rugăm să ne
trimiteţi în copii certificate înscrisurile din dosarele comerciale nr
6967/121/2010 şi nr 13.223/121/2010”, se spune în adresa semnată de
procurorul Marius Iacob.
Deputatul PDL, avocatul lui Boza
Deşi
aparent nu avea nici o treabă cu judecarea dosarului 6967, avocatul lui
Boza fiind Mihaela Bolboceanu, implicarea lui Boldea în acest caz e
dovedită prin mai multe înscrisuri aflate la dosar. În primul rând, prin
faptul că pe data de 12.10.2010 a achitat taxa de timbru judiciar în
numele lui Bogdan Boza. De ce a făcut-o? L-am întrebat în urmă cu trei
săptămâni, dar nici până astăzi nu am primit răspunsul său. Am fi putut
admite că i-a făcut un serviciu colaboratoarei sale, Mihaela Bolboceanu,
dar după pronunţarea sentinţei 3735/25.11.2010 din acest dosar s-a
întâmplat un fapt surprinzător care distruge o astfel de ipoteză. La
dosar a fost depusă împuternicirea avocaţială nr 02/11.01.2011,
încheiată între Bogdan Boza şi Boldea, prin care Boza îl deleagă pe
avocatul său, Mihai Boldea, să obţină sentinţa. La dosar a fost depusă
şi cererea adresată de Boldea preşedintelui Tribunalului Galaţi:
„Subsemnatul av Mihai Boldea, în calitate de reprezentant al
reclamantului Boza Bogdan, respectuos vă solicit eliberarea
(comunicarea) sentinţei pronunţate în cauză de Tribunalul Galaţi”.
Semnat avocat Mihai Boldea. Aşadar, Boldea e avocatul lui Bogdan Boza.
Dar implicarea sa în acest caz nu se rezumă la simpla calitate de
avocat, care cere eliberarea unei hârtii. Boldea a lucrat pentru Arcada
Company şi cunoştea foarte bine firma din interior. A fost spus acest
lucru chiar de c[tre administratorul Arcada, Spiru Mantu: „Avocatul
Mihai Boldea a fost unul din oamenii cu care noi am avut contract de
asistenţă juridică din 2006 până în 2008. În perioada aceea, el, ca
jurist al nostru, a avut acces la ştampilă şi la documentele firmei”.
Încă o semnătură falsă
Întregul caz a fost construit pe falsificarea semnăturii lui Spiru
Mantu pe contractul de management, un fals în baza căruia Boza pretindea
1.000.000 de euro. Ne permitem să spunem cu siguranţă că semnătura lui
Mantu a fost falsificată pentru că dovedeşte asta expertiza
extrajudiciară efectuată de expertul criminalist Gh Nicola, autorizat de
Ministerul Justiţiei. Dar în acest dosar există şi o a doua semnătură,
care ar putea fi falsificată. E vorba de semnătura lui Bogdan Boza de pe
împuternicirea avocaţială nr 02/11.01.2011, prin care îl mandata pe
Mihai Boldea, să obţină eliberarea sentinţei şi care nu seamănă chiar
deloc cu semnătura lui Boza de pe contractul de management. Sunt
semnături diferite! În aceste condiţii ne punem o întrebare pe care doar
cercetările procurilor de la Parchetul General o vor putea clarifica:
care din semnăturile lui Boza ar putea fi cea falsă, aceea de pe falsul
contract de management sau cea de pe împuternicirea avocaţială?
Boldea, cercetat şi de ANI pentru încălcarea Legii Anticorupţie
Deputatul
PDL ar trebui să fie luat la întrebări şi de Agenţia Naţională de
Integritate (ANI), pentru că prin implicarea sa în acest dosar, ca
avocat, ar fi putut s[ încalce prevederile Legii nr.161/19.04.2003,
celebrul pachet de legi anticorupţie, care impune măsuri de asigurare a
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi prevenirea şi
sancţionarea corupţiei. Prin depunerea împuternicirii ce dovedeşte că
este avocatul lui Boza, plata timbrului judiciar şi depunerea cererii de
eliberare a sentinţei, deputatul PDL e posibil s[ fi încălcat
prevederile art 821, care la aliniatul (1) impune că „deputatul sau
senatorul care, pe durata exercitării mandatului de parlamentar, doreşte
să exercite şi profesia de avocat nu poate să pledeze în cauzele ce se
judecă de către judecătorii sau tribunale şi nici nu poate acorda
asistenţă juridică la parchetele de pe lângă aceste instanţe”. Aliniatul
(2) enumeră şi lista infracţiunilor în care nu poate pleda un avocat
care este şi parlamentar, de la corupţie şi trafic de droguri, la
spălarea de bani. Devenind avocatul lui Boza, in acest caz, deputatul
PDL ar fi putut intrat în incompatibilitate pe care ANI trebuie sa o
investigheze.
Cel mai lat pod din Europa, după calculele Primăriei
Bucureștilor. Recordul este discutabil, însă cu siguranță Pasajul
Basarab este una dintre cele mai scumpe lucrări de acest fel din
întreaga lume.
Fără niciun dubiu, bucureștenii aveau nevoie de închiderea inelului
central de circulație printr-un pasaj care să supratraverseze liniile de
cale ferată din zona Gării Basarab. Au demonstrat-o studii întocmite de
experți internaționali în probleme de trafic și, acum, după ianugurarea
mult așteptată, se dovedește că Pasajul Basarab este o investiție
utilă.
Totuși, nu putem să trecem cu vederea durata mult prea mare de
execuție și, mai ales, costurile exorbitante, de 250 milioane de euro
pentru
o construcție de numai 1.900 de metri. Adică 131,5 milioane de euro pe
kilometru. Cu bani mai puțini și într-un timp mult mai scurt au fost
construite în lume viaducte impresionante, demne de Cartea Recordurilor.
La chinezi era mai ieftin
O asemenea construcție monumentală este Podul Hangzhou Bay din China,
care leagă, pe deasupra mării, orașele Jiaxing și Ningho din provincia
Zheijiang. Este vorba de cel mai lung pod transoceanic din lume,
străbătând o distanță de 35,673 km, iar lucrările de construcție au
durat numai patru ani de zile (și nu cinci, ca în cazul Pasajului
Basarab).
Toată această provocare inginerească a costat numai 1,4 miliarde de
dolari, adică un cost mediu de 49,245 milioane de dolari pe kilometru.
Municipalitatea bucureșteană, în frunte cu primarul Sorin Oprescu, a
încercat să justifice costurile aberante ale Pasajului Basarab prin
faptul că acestea includ și chltuielile pentru stația de tramvai
amenajată pe pod.
Ei
bine, și chinezii au avut cheltuieli suplimentare atunci când au
construit podul Hangzhou Bay. La mijlocul podului se află un centru de
servicii de 10.000 mp, numit Land Between the Sea and the Sky, care
include un hotel, un restaurant, o sală de conferințe și o benzinărie.
Mai ieftin decât Pasajul Basarab a fost și un alt pod din China,
Donghai Bridge din Shanghai. Cu o lungime de 32,5 km, podul leagă orașul
Shanghai de portul Yangshang, iar construcția lui a durat numai doi ani
și jumătate, fiind inaugurat în 2005.
Costurile de construcție au fost decente și în acest caz – 10
miliarde de yuani, adică 1,2 miliarde de dolari. Făcând media, rezultă
un cost de 36,9 milioane de dolari pe kilometru.
Nici europenii nu fac risipă
Apărătorii municipalității bucureștene ar putea spune că ne referim
numai la poduri din Asia, din China mai exact, unde costurile sunt mult
mai reduse. Greșit. Și în Europa se poate mai ieftin.
Podul Erasmusbrug din Rotterdam are o lungime de numai 802 m. Ceea ce
este însă spectaculos la el constă în faptul că este dotat cu o basculă
de 89 de metri care se ridică atuncă când este nevoie ca pe sub el să
treacă un vapor de dimensiuni mari. Podul, inaugurat în 1996 și
supranumit “Lebăda” din cauza formei sale specifice, a costat numai 165
milioane de guldeni (110 milioane de dolari la cursul de la vremea
respectivă). Rezultă deci un cost mediu de 137 milioane de dolari pe
kilometru.
Tot în țările nordice (Danemarca) găsim o lucrare inginerească mult
mai complexă, al cărei cost nu a fost deloc exagerat. Este borba de
Storebæltsforbindelsen (Marea Centură), care unește insulele daneze
Zealand și Funen. Lucrarea constă într-un pod suspendat și un tunel
feroviar între Zealand și insula Sprogø, cărora li se adaugă un pod
între Sprogø și Funen.
Podurile au 6,79 km, respectiv 6,611 km, iar tunelul are o lungime de
8,024 km. Ținând cont de costul lucrării, finalizate în 1997 (tunelul
feroviar) și 1998 (podurile rutiere), de 21,4 miliarde coroane daneze,
adică aproximativ patru miliarde de dolari, rezultă o medie de 186
milioane de dolari pe kilometru.
Un preț unitar mai mare (160 milioane de euro pe kilometru) decât cel
al Pasajului Basarab îl are Viaductul Millau din Franța. Însă aici este
vroba de o provocare tehnică deosebită. Podul are o lungime de 2,46 km
și este cel mai înalt din lume – 343 de metri. Construit în perioada
2001-2004 (mult mai repede decât “minunea” care supratraversează liniile
de cale ferată din București), viaductul a costat 394 milioane de euro.
Podul francez, parte a autostrăzii A75-A71 Paris – Montpellier, este
tot hobanat, ca Pasajul Basarab, însă se suține pe șapte piloni, și nu
pe unul singur, a[a c[ nu suport[ compara]ia.
O istorie zbuciumată
Necesitatea fluidizării traficului în zona de nord a Capitalei, prin
închiderea inelului central, a fost pusă pe tapet încă din perioada
interbelică. O supratraversare a pachetului de șine de cale ferată din
zona Gării de Nord se afla pe planșetele arhitecţilor bucureşteni încă
din anii ’30. Cu toate acestea, în anii ’70 străpungerea s-a făcut ceva
mai departe, pe inelul median, prin construcția Pasajului Grant.
În consecință, problema principală de trafic de pe inelul central nu a
fost rezolvată. Apoi, în 1998, municipalitatea bucureşteană a primit un
raport al Agenţiei Japoneze pentru Dezvoltare (JICA), referitor la
problemele de transport din Capitală. Japonezii îi sugerau Primăriei
Municipiului București să găsească o soluţie de traversare a zonei
Basarab, fiind luată în calcul construirea unui pasaj suprateran între
zonele Titulescu şi Plevnei.
Ideea a început să prindă contur în timpul mandatului lui Traian
Băsescu la Primăria Capitalei. În 2001, bucureștenii erau anunțați de
primar că lucrările la pasajul care ura să facă legătura între
Bulevardul Nicolae Titulescu – Şoseaua Orhideelor – Podul Grozăveşti –
Bd Vasile Milea vor începe chiar la finele acelui an, urmând să fie
finalizate pe 15 noiembrie 2004. La vremea respectivă, suma avansată
pentru construcție era de 67,8 milioane de euro.
Lucrările
nu au început însă la data anunțată, proiectul fiind complet blocat
până în 2004, din cauza disputei dintre Băsescu şi grupul consilierilor
PSD din cadrul Consiliului General al Municipiului București.
Aceştia din urmă susţineau că proiectul nu va duce la
descongestionarea traficului și că, în plus, este supraevaluat. În luptă
a intrat și artileria grea a PSD, partid aflat atunci la guvernare.
Premierul de la acea vreme, Adrian Năstase, a anunțat în 2003 Banca
Europeană de Investiții că renunță la un credit de 700 milioane de euro
pentru dezvoltarea Bucureștilor. Din această sumă, 38 de milioane ar fi
fost destinați proiectului Pasajului Basarab.
Miron Mitrea voia să mute gara
Tot în acel an, au apărut protestele locuitorilor din zonă,
alimentate de oamenii PSD. Ministrul Transporturilor, Miron Mitrea, a
speculat rapid ideea, venind cu o inițiativă care a lăsat toată lumea cu
gura căscată: decât să construim pasajul, mai bine mutăm Gara de
Nord… În campania electorală pentru Primăria Capitalei, Mircea Geoană a
preluat această idee năstrușnică. Mai ales că el l-a însoțit pe Mitrea
în toate acțiunile cu presa ale ministrului Transporturilor.
Și totuși, în toamna anului 2004 proiectul a fost deblocat, grație
apariției unui trădător în tabăra consilierilor PSD, pe numele lui
Stelică Barna. Pe 25 septembrie 2004, proiectul a primit aviz favorabil
din partea Consiliului General. Ulterior, pentru trădarea sa, Barna a
fost recompensat cu diferite funcții de conducere de către PD: director
general al Societății Feroviare de Turism (dat afară de ministrul Radu
Berceanu după ce a declarat în presă că vrea să scoată la mezat
majoritatea activelor societății), manager la compania bucureșteană
Aversa (demis de AVAS, pentru management defectuos) și, în prezent,
comisar șef al Gărzii Financiare București.
O licitație controversată
După trădare, a fost anunțat și noul termen de finalizare a
lucrărilor: 1 ianuarie 2007. În 2005, când fotoliul de primar general
fusese deja preluat de Adriean Videanu, proiectul pasajului a fost
modificat, trecându-se de la o lungime de 1.124 m la una de 1.900 m.
În același an, CGMB a plătit firmei Proiect București suma de aproape
1,1 milioane de euro pentru refacerea proiectului inițial. La
elaborarea caietului de sarcini au apărut și surprizele, fiind stipulat
faptul că firmele participante pot depune și oferte cu variante
alternative. Nicăieri nu se preciza însă că aceste variante trebuie să
fie mai ieftine decât cea de bază, pentru care i se plătiseră sume
importante de bani proiectantului bucureștean.
Comisia de licitație a fost aceea de a alege o variantă alternativă
propusă de consorțiul Astaldi S.p.A. (Italia) – FCC Construccion SA
(Spania), cu mult mai scumpă decât alte oferte. La acea vreme, varianta
propusă de consorțiul declarat câștigător costa 396 milioane de lei.
Pe
lista de oferte se aflau altele mult mai atractive din punct de vedere
financiar. De exemplu, compania elenă Mochlos propunea o variantă de
baza la costul total de 363 milioane de lei. Varianta alternativă a
grecilor era și mai ieftina, de aproape 346 milioane de lei. Oferte mai
ieftine decat cea a italienilor de la Astaldi mai depusesera si alte
consorții, cum ar fi JV Pizzarotti & CS – Tirrena Scavi S.p.A sau
grecii de la Aktor SA.
Un mai târziu, estimarea de costuri ajungea deja la 222,4 milioane de
euro, fără ca între timp să mai fi fost operată vreo modificare în
proiect. La final, nota de plată a ajuns la apropate 250 milioane de
euro, dintre care exproprierile au reprezentat numai 27 milioane.
Pasajul a “încurcat” și metroul
Disputele politice din cadrul Consiliului General din anii 2001-2004
au dat peste cap și planurile Metrorex. Societatea de exploatare a
metroului bucureștean a fost nevoită să refacă în mai multe rânduri
proiectul de construcție a tunelului pietonal de sub liniile de cale
ferată, care leagă stația de metrou Basarab de gara omonimă. În final a
fost aleasă varianta care permitea construcția ulterioară a pasajului
suprateran.
Printre oponenții proiectului Pasajului Basarab din vremea razboiului
de gherilă dintre consilierii PSD și primarul general Traian Băsescu
s-a aflat și cel care acum se laudă că a finalizat lucrarea.
În 2002, senatorul Sorin Oprescu, actualmente primar general, a votat
în Parlament pentru blocarea construcţiei Pasajului Basarab. Atunci,
majoritatea PSD a decis reducerea creditului de la BEI de la 110
milioane de euro la numai 40 milioane de euro, a ținut să-i reamintească
Gheorghe Udriște, directorul general al Metrorex, la vremea respectivă
director responsabil cu infrastructura de transport în cadrul Primăriei
Bucureștilor.
Inaugurat fără aviz
Punerea în funcțiune a Pasajului Basarab este ilegală, susține
conducerea Inspectoratului de Stat în Construcții, deoarece nu s-a făcut
recepţia finală. Oficialii ISC susţin că Primăria Capitalei nu le-a
comunicat încheierea lucrărilor la pasaj, iar recepţia investiţiei este
condiţionată de un raport de evaluare tehnică solicitat de ISC
proiectantului structurii de rezistenţă. Primarul Oprescu a replicat în
stilul său caracteristic: „S-ar putea să mă supere rău de tot. Să mă
lase, să pună mâna pe carte, să cunoască legea. Le spun că sunt primarul
bestial care face totul legal”.
În timp ce situaţia juridică a Muzeului Aurului din Brad pare
să se fi aşezat după un scandal ce a durat mai bine de doi ani, peste
1.300 de exponate din aur pur încă nu pot fi vizitate de către turişti,
acestea fiind încuiate în sertarele prăfuite ale Trezoreriei din Brad.
Reprezentanţii Companiei Naţionale a Cuprului, Aurului şi Fierului
MINVEST Deva (actualul proprietar al imobilului – n.r.) susţin că soarta
muzeului – unic în România – depinde de juriştii Ministerului
Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, care vor hotărî când vor
debloca finanţarea pentru continuarea lucrărilor de reabilitare.
Continuarea lucrărilor, la mâna ministerului
Sumele necesare pentru executarea lucrărilor de reabilitare se învârt
în jurul a patru milioane de lei, iar în această perioadă conducerea
MINVEST şi juriştii ministerului de resort caută o posibilitate rapidă
şi legală de a debloca finanţarea.
“Cei de la Primăria Brad şi-au retras plângerile în urmă cu
aproximativ o lună, deoarece i-am somat să se hotărască mai repede ce
fac, întrucât
noi nu putem să ţinem banii de reabilitare blocaţi. Le-am atras atenţia
că, dacă nu vor încheierea lucrărilor, fondurile vor fi redirecţionate
în altă parte. La ora aceasta, juriştii ministerului analizează situaţia
şi probabil că vor debloca finanţarea pentru ca lucrările să poată fi
continuate. Muzeul nu poate fi vândut, iar ministerul va fi cel care va
decide dacă, după finalizarea lucrărilor, îl va da spre administrare
autorităţilor locale. Când se va redeschide nu ştiu, nu pot spune cu
exactitate, deoarece nu depinde de noi”, a declarat, pentru Ziarul de
Investigaţii, Ladislau Farcaş, directorul MINVEST.
La sfârşitul anului trecut, Consiliul Local Brad a dat în judecată
Compania Naţională a Cuprului, Aurului şi Fierului MINVEST Deva, care
obţinuse în urma unei noi licitaţii dreptul de proprietate asupra
clădirii.
Consiliul Local a cerut să se respecte dreptul de preemţiune prin
două plângeri, cu toate că MINVEST promisese printr-o adresă că, după
finalizarea lucrărilor de reabilitare, le va preda muzeul spre
administrare.
Exponatele – neevaluate şi neincluse în patrimoniul naţional
Florin Cazacu, primarul Bradului, se declară optimist în această
perioadă, fiind de părere că în vara acesta există posibilitatea ca
Muzeul Aurului din Brad să îşi redeschidă porţile, însă totul depinde de
perioada în care vor fi deblocate sumele de bani necesare pentru
reabilitarea imobilului.
“În
cazul în care se vor debloca fondurile într-un timp scurt, există
posibilitatea ca lucrările să fie finalizate vara aceasta şi colecţia să
fie expusă în clădirea muzeului. Colecţia se află acum în tezaurul
Trezoreriei Brad, conservată, şi din păcate nu poate fi văzută, chiar
dacă şi vara trecută au venit mii de turişti cu intenţia de a vizita
Muzeul Aurului şi nu au putut s-o facă”, a precizat primarul Bradului.
Totuşi, până la momentul redeschiderii muzeului, preţioasa colecţie –
unică în Europa – nu a avut parte nici măcar de evaluarea exponatelor
şi includerea vreunei părţi în patrimoniul naţional.
Florin Cazacu explică faptul că evaluarea va putea fi făcută numai
după ce vor reveni la muzeu, deoarece majoritatea pieselor sunt foarte
fragile.“Piesele nu au fost evaluate şi nu au fost incluse în
patrimoniul naţional, întrucât mare parte din ele sunt foarte fragile şi
sensibile la transport. Evaluarea pieselor se va face după finalizarea
lucrărilor, când acestea vor fi puse din nou la locul lor, în muzeu.
Aşteptăm şi noi cu nerăbdare ca toate problemele să fie rezolvate şi
să-l putem redeschide”, mai spune Cazacu.
Şopârla de aur, de negăsit
Totuşi, surse din interiorul Trezoreriei Brad spun că unele piese au
dispărut fără urmă. “Unele piese nu se mai regăsesc, ca de exemplu o
şopârlă de aur. Nu ştie nimeni cine a luat-o şi cine ar fi avut acces în
seif, dar sunt şi foşti paznici ai muzeului care ne-au spus că
într-adevăr acea
piesă lipseşte. De altfel este şi greu să ţii evidenţa la peste 1.300
de exponate. Probabil că acestea au fost vândute pe piaţa neagră şi nu
mare mi-ar fi mirarea să izbucnească un scandal la fel cu cel legat de
brăţările dacice”, spun aceste surse.
Florin Cazacu susţine însă că este imposibil ca piese din colecţia
unică în Europa să dispară, din moment ce sunt trecute pe fişe de
inventar şi nimeni nu a intrat în seif de la momentul depozitării lor
acolo.
“Acel cineva care v-a spus că dispar piesele, a făcut această
afirmaţie în necunoştinţă de cauză, deoarece acele piese sunt în cutii
sigilate şi trecute pe inventar, cu multe semnături. Eu am fost acolo
personal când au fost introduce în seif şi nu cred că a mai fost deschis
de atunci”, a menţionat primarul Bradului.
Petiţie pentru salvarea muzeului
Tot în această perioadă, pe internet şi în localitate circulă o
petiţie în care sute de români din ţară şi din străinătate cer ca muzeul
să revină în administrarea Primăriei Brad. Petiţia a fost înaintată şi
în forma unui memoriu Preşedenţiei, Guvernului României, Ministerului
Economiei şi Ministerului Culturii şi Cultelor.Petiţia lansată de
primărie se numeşte “Salvaţi Muzeul Aurului Brad” şi are până acum peste
6.000 de semnături.
“Au
trecut peste 100 de ani (anul 1896) de când geologii şi inginerii
mineri care lucrau la exploatările din zonă au avut ideea adunării,
într-o colecţie, a celor mai frumoase exponate de minerale şi de aur
native din zăcământul Barza. Acestea au fost aduse, mai apoi, cu grijă
la suprafaţă de minerii brădeni şi expuse pentru ca şi ochii
concetăţenilor lor să se poată bucura de minunile făurite de Dumnezeu în
adâncuri.
Putem afirma, pe drept cuvânt, că fiecare exponat de aur nativ expus
în Muzeul Aurului, înainte de a fi dăruit luminii şi lumii, a fost
“botezat” cu sudoarea minerilor din Brad şi a celor din toţi munţii
Apuseni. (…)
Ce a mai rămas, totuşi, în urma exploatărilor miniere aurifere, a
fost spiritual solidarităţii minereşti, câteva clădiri în ruină şi
minunata, unica, nepreţuita colecţie a Muzeului Aurului”, se precizează
în petiţia pentru salvarea muzeului.Tot acolo se mai solicită ca Muzeul
Aurului să rămână proprietate a statului roman şi să fie inclus în
circuitul turistic.
“Facem apel, pe această cale, la toate instituţiile abilitate ale
statului, în a lămuri situaţia juridică a acestei clădiri şi ne
exprimăm, fără echivoc, aşa cum am făcut-o întotdeauna, dorinţa ca
Muzeul Aurului să rămână proprietate a statului roman în administrarea
Consiliului local al municipiului Brad, în scopul introducerii acestuia
într-un circuit turistic care să rescrie povestea aurului din Munţii
Apuseni, relansând astfel zona din punct de vedere turistic.Considerăm
că acest muzeu nu poate să aparţină altcuiva decât comunităţii brădene,
pentru că aurul acestor munţi numai aici, la Brad, străluceşte într-un
mod aparte”, mai scrie în petiţie.
Muzeului Aurului românesc, înfiinţat de un neamţ
În anul 1896 s-a înfiinţat Muzeul Aurului din Brad, datorită
unui geolog neamţ care a strâns câteva piese găsite în minele din zonă.
De atunci până în present, muzeul a adunat cea mai mare colecţie de
piese din aur native din Europa, formele cele mai spectaculoase fiind
steagul dacilor, şopârlele din aur şi un cristal pentagonal, unic în
lume.
Colecţia
are peste 1.300 de exponate din aur, care au fost descoperite în minele
din ţară şi din toată lumea. De altfel, unul dintre elementele care
arată unicitatea muzeului este că nici unul din exponate nu a fost
prelucrat de vreun meşter aurar ori bijutier.
800 de exponate, care provin din mai multe ţări, au fost
organizate pe mai multe criterii ştiinţifice, cum ar fi noţiuni generale
despre minerale, geneza acestora, proprietăţi fizice după care pot fi
determinate, compoziţia chimică, câteva dintre minerale fiind
identificate pentru prima dată în România (nagyagit, silvanit, telur,
pseudobrookit).
Dintre eşantioanele deosebite se remarcă octaedri de fluorit
de culoare verde deschis de la Cavnic, diamante din Africa de Sud,
cristale cubice de pirit cu muchia de 10 cm, dar atracţia principală
rămân eşantioanele de aur native de forme şi dimensiuni diferite.
Matrapazlâc imobiliar anulat
Muzeul şi-a închis porţile în urmă 2008, când, în urma demersurilor
realizate de conducerea MINVEST, a fost inclus într-un amplu proces de reabilitare şi modernizare.
Însă, la câteva luni de la demararea proiectului, lichidatorul
societăţii Bradmin a vândut imobilul în care funcţiona muzeul fără ca
Minvest să fi avut habar de acest lucru, la un preţ de nimic. Totul s-a
întâmplat printr-o licitaţie extrem de controversată, Muzeul Aurului
ajungând pentru suma de 120.000 de lei, plătibili în rate, în
proprietatea unei organizaţii nonguvernamentale. Contractul a fost
anulat anul trecut, iar muzeul a ajuns din nou în proprietatea MINVEST
Furtul, de către o instituţie a statului a unei proprietăţi a
municipalităţii Băii Mari, evaluată în 1874 la valoarea a 120 de
kilograme de aur de 24 de karate, şi vânzarea acesteia cu o sumă de 16
ori mai mică în favoarea unei firme înregistrate într-un paradis fiscal
au fost facilitate de un cumul de acţiuni ilegale.
Cum a putut fi furată “instituţional” o clădire de peste 3.000 de
metri pătraţi, inclusă pe lista monumentelor istorice de categorie A (de
interes naţional), fără ca nimeni să fie sancţionat în vreun fel deşi
există dovezi incontestabile a ilegalităţii?
Hotelul din căsuţa poştală
După 13 ani de la înstrăinarea clădirii, aceasta se află în
patrimoniul unei societăţi cu sediul în… căsuţa poştală nr. 583 din
Vaduz, capitala principatului Liechtenstein.
Hotelul, cunoscut astăzi de băimăreni sub denumirea “Minerul”, a fost
construit în anul 1874, finanţarea construcţiei fiind făcută exclusiv
din bugetul Primăriei Baia Mare. Clădirea, una cu arhitectură
revoluţionară pentru sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost edificată în
timpul mandatului de primar al lui Fésüs Menyhert (72 de ani), un medic
pasionat de arheologie, care a şi murit la sfârşitul acelui an, după ce
şi-a văzut visul împlinit: o clădire de lux, care includea un hotel, un
restaurant şi un casino. Menyhert a inaugurat hotelul, botezat „Regele
Stefan” (“Istvan Kiraly”), după ce a repartizat 92.728 de forinţi şi 72
de creiţari, echivalentul a aproape un milion de dolari aur.
Conform cotaţiilor bursei din New York din anul 1874, preţul plătit
din bugetul oraşului Baia Mare pentru ridicarea clădirii echivala cu 120
de kilograme de aur de 24 de karate – astăzi, această cantitate de aur
valorează peste 5,7 milioane de dolari. Robert Tökölyi, arhivist la
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, care a studiat toate
documentele legate de Hotelul “Ştefan”, a precizat că decizia
autorităţilor locale de a ridica un imobil de lux a fost determinată de
creşterea în dimensiune a oraşului, precum şi a numărului călătorilor
străini care tranzitau zona, până atunci opţiunile de cazare
limitându-se la vechile hanuri “Fekete Sas” (Vulturul Negru) şi “Cerbul
de Aur”. În 1874, clădirea a fost înscrisă în cartea funciară,
proprietarul Hotelului „Regele Stefan” fiind Primaria oraşului Baia
Mare.
123 de ani în proprietatea municipiului
Clădirea
fost modernizată în 1901, Primăria investind încă 15.000 de forinţi,
însă la 12 august 1905, a ars într-un incendiu devastator, fiind
reconstruită. De la înscrierea sa, în Cartea Funciară, nu se mai
operează niciun înscris, timp de 123 de ani, clădirea rămânînd mereu în
proprietatea municipalităţii. Singurul transfer de proprietate,
considerat astăzi abuziv, s-a făcut doar la naţionalizarea făcută de
regimul comunist.
După decembrie 1989, imobilul din centrul fostei cetăţi medievale a
fost administrat de SC Mara SA (fostul Oficiu Judeţean de Turism) apoi,
din 1995, de SC Hotel Restaurant “Minerul” SA, rezultat din divizarea
Mara.
Povestea vânzării ilegale a clădirii din patrimoniul Primăriei a
început cu iniţierea procesului de privatizare. Conform Legii nr.58 din
1991, societatile comerciale din proprietatea statului intrau 70% în
gestiunea unei instituţii nou-create, Fondul Proprietatii de Stat (FPS),
iar 30% din acţiuni erau transfrate la cinci fonduri regionale ale
proprietatii private (SIF-uri). Aşa s-a întâmplat şi cu SC Hotel
Restaurant “Minerul” SA, numai că odată cu firma, FPS s-a considerat
stăpân şi pe bunurile administrate de aceasta, deşi hotelul-restaurant
era în proprietatea municipalităţii. Conform strategiei guvernamentale,
FPS trebuia să vândă procentele deţinute la respectivele societăţi până
la sfârşitul anului 1998.
Răpită şi vândută de FPS
În februarie 1998, FPS, condus la acea vreme de Sorin Dimitriu,
anunţa scoaterea la vânzare a unor socieăţi printre care se regăsea şi
Hotelul Restaurant „Minerul” Baia Mare. Hotelul a fost vândut în mai
puţin de o lună, la 4 martie 1998, cumpăratorul celor 70% din acţiuni
fiind SC Curitiba Invest Establishment, o firma inregistrata în
Liechtenstein şi administrată de Uri Markuse (69 de ani), cu domiciliul
în Tel Aviv, pe Sokolov nr. 86.
“Tranzacţia (întocmirea şi semnarea documentelor, precum şi achitarea
sumei) s-a făcut la Bucureşti”, au precizat surse din cadrul FPS
Maramureş. Conform contractului de vânzare-cumpărare, Markuse trebuia să
plătească, pentru 70% din firma statului, suma de 1.2 miliarde de lei
vechi (echivalentul a 351.000 dolari). Conform contractului, Curitiba
trebuia să investească în reabilitarea clădirii suma de 1,2 milioane de
dolari, defalcată pe parcursul a trei ani. “Las la o parte faptul că
suma de vânzare a fost una extrem de mică, dar în contract se menţiona
faptul că dacă aceste investiţii nu vor fi realizate, firma ar fi urmat
sa plăteasca penalităţi de 300.000-350.000 de dolari, fără să se facă
menţiunea ce urmează după acest demers. Investiţiile nu s-au făcut,
firma Curitiba a plătit penalităţile statului român, adică FPS-ului, şi
nu s-a mai întâmplat nimic până prin anul 2000-2001 când firma a
solicitat o autorizaţie de construire Primăriei Baia Mare pentru
refacerea acoperişului”, a explicat Vasile Barbul, city manager al Băii
Mari.
Primăria, învinsă de propria-i neglijenţă
La 13 ani de la vânzare, fostul Hotel Ştefan este închis, imobilul
golit – în interior au rămas doar pereţii şi structura de rezistenţă –
şi până în urmă cu o lună când a fost refăcut acoperişul a fost lăsat
pradă intemperiilor. Până atunci, timp de peste 10 ani a plouat şi a
nins în interiorul clădirii monument istoric de importanţă naţională,
clasa A. Autorităţile urbei recunosc astăzi că au fost incapabile să
intervină, nereuşind să demonstreze evidenţa, că hotelul era al
Primăriei, al oraşului, ca şi cum nimeni din instituţia care
administrează Baia Mare nu a verificat timp de 18 ani inventarul
municipalităţii.
În Cartea Funciară a Hotelului Ştefan, la 123 de ani de la înscriere,
după vânzarea sa către firma Curitiba Invest Estabilishment, apar
primele înscrisuri care atestă că proprietar este… SC Hotel Restaurant
Minerul SA, la care acţionar majoritar, cu 70%, este Curitiba, iar
acţionar minoritar este o firma de textile din Baia Sprie, Sauro Confex
SRL, fosta Mifdar Com, administrată de Maria Fagi. Tardiv, autorităţile
locale recunosc că “undeva s-a greşit”. De fapt, până la 17 ianuarie
2000, Primăria mai putea să conteste dreptul de proprietate asupra
hotelului cerut de firma controlată de Uri Markuse, dar nimeni de la
Primăria Baia Mare, care are un întreg compartiment juridic, nu s-a
prezentat la procesul de la Judecătoria Baia Mare, fapt înscris în
motivaţia deciziei judecătoreşti. Mai mult, sentinţa atribuirii
dreptului de proprietate asupra Hotelului “Minerul” către firma
controlată de Uri Markuse nu a fost atacată de Primăria Baia Mare cu
recurs, aşa că în 12 aprilie 2000 sentinţa a devenit definitivă şi
irevocabilă.
Dovezile proprietăţii, doar istorie
Studiind documentele oficiale ale vremii, cei de la Direcţia
Judeţeană a Arhivelor Naţionale sunt fermi: hotelul a aparţinut mereu
oraşului. „De la construirea sa din 1874 şi până la al doilea război
mondial acest hotel s-a aflat în patrimoniul Primăriei Baia Mare.
Deţinem documente oficiale care atestă, fără nicio îndoială, acest
fapt”, a declarat arhivistul Robert Tokolyi, specialistul instituţiei în
istoricul clădirii. Însă chiar dacă Hotelul Ştefan a fost construit de
Primăria Baia Mare şi a aparţinut mereu oraşului, nefiind niciodată
înstrăinat, de 13 ani are un alt proprietar: Curitiba Invest, care a
plătit, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 52 din 4
martie 1998, încheiat cu FPS, de 16 de ori mai puţin decât valoarea sa
însă nu proprietarului de drept, ci FPS, care a furat-o şi apoi a
vândut-o fără să deţină niciun document de proprietate în afară de un
înscris în Cartea Funciară, determinat de o lege care preciza că
imobilele din adminsitrarea unro societăţi de stat trec în proprietatea
acestora.
În 30 noiembrie 2007, firma lui Markuse a ipotecat hotelul, pentru
400.000 de dolari, la Banca Sanpaolo Imi Bank Romania SA sucursala Baia
Mare. Ipoteca a fost radiată în 11 octombrie 2010, în aceeaşi zi fiind
instituită o altă ipotecă, de 500.000 de euro, la Banca CR Firenze
Romania SA sucursala Satu Mare.
Astăzi,
conducerea Primăriei Baia Mare, care a pierdut pe nimic un bun care
aparţinea oraşului, se gândeste să… răscumpere hotelul! Pentru asta se
vehiculează o sumă de 6-8 milioane de euro, plus alte câteva milioane
de euro pentru reabilitare. Parcă era mai ieftin să-l fi păstrat gratis…
Este considerat cel mai puternic om din județul Hunedoara.
Este președintele Consiliului Județean și liderul PNL Hunedoara, filiala
liberală care, în ciuda disputelor interne, controlează județul cu
autoritate. Vorbim de Mircea Moloț, omul care-și dorește încă un mandat
în fruntea Consiliului Județean, dar numai dacă va avea girul
hunedorenilor.
Apoi, ar vrea să se retragă din toate funcțiile. Mircea Moloț a
acceptat să stea de vorbă cu reporterii „Ziarului de Investigații“.
Rep: Ați fost acuzat că ați pus umărul la debarcarea
primarului municipiului Deva, Mircia Muntean, și a celor patru
consilieri care l-au sprijinit. Cât de mult ați „ajutat“ la excluderea
lor din PNL?
M.M: Debarcarea și-au făcut-o singuri. Nu a pus
nimeni umărul și chiar nu am dorit debarcarea nimănui. In primul rând,
eu am respectat statutul partidului, care spune că orice membru PNL
poate să adere la orice funcție.
Mi-am depus candidatura în februarie 2010, am câștigat și am crezut
că lucrurile se încheie aici. Dar se pare că domnul Muntean a crezut că
asta este o dinastie și se moștenește, sau că nu poate fi înlăturat de
la conducere. Nu a acceptat ideea că poate fi și altcineva în locul lui,
ca președinte al filialei județene, deși a fost primar în ’96 și abia
în 2002 a fost președintele partidului. Deci, nu l-a dat nimeni afară și
nimeni nu a făcut vreo scindare.
La semnarea protocolului Uniunii Social Liberale (USL), mai mulți
membri PNL s-au opus. Este și cazul președintelui filialei PNL Lupeni,
care nu vrea nici în ruptul capului să semneze cu PSD-ul…
Nici nu este nevoie să semneze, deoarece Constantin Brândușe nu mai
este președintele organizației de acolo. ~n prima ședință din luna iunie
vom numi interimarul de la Lupeni. Aș vrea să înțelegeți bine un lucru:
eu sunt membru în Biroul Național, am votat pentru această uniune.
Respect condițiile – nu puteam lăsa, la mine în județ, în filiala pe
care o conduc, să vină oricine cu ce dorește. Este o linie clară și cine
nu vrea să facă parte din această echipă și să susțină ideea e liber să
meargă cu cine vrea. Independent, la alt partid sau dă un pas înapoi și
își vede de treabă în continuare.
Rep:Firma viitorului dvs. ginere are mai multe contracte
importante cu statul. Cum se face că aceste licitații au fost câștigate
tocmai de către firma acestuia?
De o bună bucată de timp, licitațiile acestea nu se mai țin aici, se
afișează pe site-ul SEAP. De exemplu, a fost acum licitație pentru
parcul de afaceri de la Simeria. A venit o firmă care nu a participat, a
contestat, iar cei de la București au hotărât să se reia licitația.
Oricine din orice firmă se poate înscrie la licitație. Noi nu putem să
spunem „tu participi, tu nu participi“. Vizavi de această firmă a
viitorului meu ginere, cred că are două licitații câștigate aici. Firma
nu s-a înființat de când îl cunosc eu, era firmă veche, cu mulți
angajați, înainte de a ști eu despre cine e vorba. Eu nu-i pot spune
nici să participe, dar nici să nu participe, că, vezi Doamne, tu ești
ginerele meu și te omor, nu ai voie să participi la aceste licitații.
Rep:Rămâne, totuși, problema morală. Viitorul ginere al președintelui CJ Hunedoara are contracte cu această instituție.
M.MSigur, e vorba de moralitate, dar nu sunt eu cel
care decide cine câștigă licitațiile. Ca orice firmă, are voie să
participe la orice licitație. A participat la foarte multe licitații
unde nu a câștigat, ba la primării, ba la Consiliul Județean. E o acuză
așa, numai că e ginerele meu. Incă nu este, sper să fie, dar mai e până
atunci.
Rep:In Valea Jiului există trei formații Salvamont, trei
stațiuni montane, o telegondolă, 14 teleschiuri și două
telescaune.Totuși, s-a decis ca Baza Salvamont să se facă într-o
zonă-tampon a Parcului Național Retezat, Râușor, unde este un singur
teleschi.De ce acolo și nu în zona unde este aflux mare de turiști, atât
iarna, cât și vara?
M.M. Nu sunt eu cel care decide acest lucru. Decide
Serviciul Salvamont, ei știu unde au nevoie, de ce au nevoie – că ei
sunt în subordinea Consiliului Județean este altceva.
Eu sunt profesor de matematică, nu sunt în măsură să decid.
Rep:Aveți, totuși, un cuvânt greu de spus…
M.M. Hai să-l departajăm pe președintele Consiliului
Județean de vechiul secretar de stat. Dom’le, nu știu! Nu mă pricep,
dar dacă susțin un dialog cu un specialist din alt domeniu și are
dreptate, merg pe mâna lui. Acolo se va face un centru de perfecționare,
se vor școli oameni, care vor fi cazați acolo. Ca un argument, cei de
la Salvamont au spus că în zona Râușor-Retezat sunt mai căutați decât
cei din Straja sau Pasul Vâlcan. Lumea merge acolo numai iarna. Dar aici
vin și vara, unde sute de oameni pe zi bat traseele turistice, și de
aceea aceste refugii sunt în zonele pe care și le-au ales.
Rep:Deși în ultimii ani se bate monedă pe dezvoltarea
turismului, mai ales în zona Văii Jiului,mai bine de jumătate din
cabanele ori pensiunile din stațiuni funcționează ilegal. Să luăm ca
exemplu Straja, unde s-a construit haotic, fără un plan arhitectural pus
la punct, unde nu au canalizare, apă potabilă ori condiții minime de
igienă. Ce poate face Consiliul Județean în acest caz?
M.M. Nu e problema mea, că eu le-am atras atenția.
Eu, dacă aș fi avut putere nelimitată, în așa fel încât să-mi permit
orice, aș fi băgat buldozerul în toate cabanele de acolo, după care aș
fi făcut un PUG. Să ferească Dumnezeu de un incendiu, ar fi jale, mai
ales că administrarea stațiunii n-o face Consiliul Județean – eu am
făcut drumul până în capătul stațiunii.
Am încercat să facem acolo o parcare și, dacă aș fi administrator, nu
aș da voie să intre cu mașini, să blocheze marginile drumului, că își
rupe unul piciorul, că nu mai pot intra mașinile să facă deszăpezirea,
că doi metri este centura de mașini – și lasă-i pe fiecare care are
cabană să aibă parcare.
Rep:Straja este un exemplu pentru cum nu ar trebui să se construiască. In alte stațiuni hunedorene s-ar putea întâmpla la fel?
M.M I-am spus și lui Gheorghe Ile, primarul de la
Vulcan, înainte de a face telegondolă, să ia Straja ca exemplu negativ,
să facă un PUG și să nu permită construirea haotică, pentru că terenul
este virgin, stațiunea este virgină. Intr-o stațiune trebuie să ai
curent, canalizare – cum poți face canalizare în Straja? Fiecare e cu
apa lui, acolo nu e talcioc, e stațiune. Când am semnat protocolul cu
cei din Sardinia, am avut proasta inspirație să-i duc acolo. Se vedea pe
fața lor dezamăgirea totală că e păcat de frumusețile alea.
Rep:Cine se face vinovat?
M.M Biroul Urbanism de la Lupeni. Numai cei de la
Lupeni dau autorizație de construcție. Același lucru se va întâmpla și
cu celelalte două stațiuni, Parâng și Vulcan, după ce se face
telegondola, drumul, dacă nu se pleacă cu un PUG care să se respecte. E
nevoie de străzi largi, de canalizări, nu de voturi obținute ușor.
Rep:Fiica dumneavoastră este proprietara unui puternic post de
televiziune,care nu vă refuză apariția de câte ori solicitați. Vă
întreb în spirit de glumă, cine este mogulul: dumneavoastră sau fiica?
M.M Fie-mea este mogulul. Eu apar destul de rar pe
postul de televiziune al fiicei mele. Mai mult apar pe Antenă, și o fac
numai atunci când sunt solicitat. Nu mă oprește nimeni să apar la
televizor,pot să mă duc în fiecare zi la postul lu’ fie-mea. Dar Moloț
nu are ce spune în fiecare zi la televizor. Dacă am ceva de spus, fac o
conferință de presă.
Rep:Care sunt obiectivele politice ale dumneavoastră pentru următoarea perioadă?
M.M In primul rând, vreau să consolidez organizația
pe care o conduc – de aceea, în această perioadă se desfășoară alegeri
în toate organizațiile locale din județ. Mai vrem reînscrierea
membrilor, să avem o evidență clară, că era o evidență haotică. Le-am
spus când m-au pus că voi fi un președinte incomod.
Rep:Vă gândiți să mai candidați?
M.M Imi doresc încă un mandat, după care mă retrag
din toate posturile și funcțiile politice. Dacă organizația teritorială
va hotărî că sunt cel mai potrivit, în urma sondajelor, voi candida. Dar
numai și numai în urma sondajelor. USL la Deva, de exemplu, are 60-67%
din doleanțele populației. Eu nu m-am născut președinte, mi-am neglijat
familia, am pierdut bani, timp, și totuși sunt aici, nu trebuie să mă
plâng cât e de greu; dacă în sondaje cetățenii îmi dau girul, voi
candida din nou la Consiliul Județean. Asta este democrația și trebuie
să se înțeleagă că o funcție ține atâta timp cât e mandatul sau cât e
guvernul tău la putere.
Președintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare și
pentru Siguranţa Alimentelor, liberalul Radu Roatiș Cheţan, a repus în
funcţie un personaj extrem de controversat. Stefan Nicolae, cunoscut
drept „părintele gripei aviare“, a fost protagonistul unui imens
scandal, care s-a lăsat cu dosare penale. El este cercetat pentru că a favorizat firma fiului său în mai
multe contracte de achiziţie a testelor pentru depistarea virusului H5.
Tras pe linie moartă de fostul președinte al ANSVSA, Marian Zlotea,
Stefan Nicolae a fost reactivat de Radu Roatiș, imediat după ce s-a
reîntors la conducerea Autorităţii.
Si nu pe orice post, ci pe unul cheie în ANSVSA: director general al Direcţiei Generale Sanitare Veterinare.
Unicul liberal din guvernul PDL, secretarul de stat Radu Roatiș,
încearcă să refacă nucleul PNL de la nivelul ANSVSA. Prin urmare, nu-l
putea ignora pe +tefan Nicolae, un important sponsor al PNL, cu toate că
acesta este cercetat penal pentru abuz în serviciu. In octombrie 2010,
Stefan Nicolae a fost transferat de la Institutul de Diagnostic și
Sănătate Animală (IDSA) la Direcţia Generală Sanitară Veterinară. El a
fost numit director general interimar, funcţie chiar mai importantă
decât cea deţinută anterior. Prin numirea provizorie s-a ocolit
organizarea concursului pentru ocuparea postului și, implicit, agitarea
apelor. Manevra a reușit, iar numirea a trecut aproape neobservată.
Mutare politică
Fostul șef al IDSA, Stefan Nicolae, a fost tras pe linie moartă în
momentul în care la ANSVSA a fost numit PDL-istul Marian Zlotea. Nu
suntem convinși că la decizia de înlăturare a sa din funcţie au atârnat
prea mult dosarele penale deschise pe numele acestuia. Mai degrabă,
decizia lui Zlotea a fost una politică, acesta fiind recunoscut pentru
politizarea excesivă a instituţiei. Aproape toţi subordonaţii săi aveau
în buzunar carnete de membru PDL, iar cei care încă n-aveau s-au grăbit
să semneze adeziuni la partidul de guvernământ, pentru a-și putea păstra
posturile. Radu Roatiș nu poate proceda așa, pentru că PNL este în
opoziţie. Actualul șef al ANSVSA încearcă însă cu discreţie să-i aducă
în jurul său pe liberalii care au fost „vânaţi“ de Zlotea după ce PNL a
ieșit de la guvernare.
Pentru că cercetarea penală trenează în continuare, directorul Stefan Nicolae nu a fost suspendat din funcţie.
„Părintele gripei aviare“
Activitatea
lui Stefan Nicolae și a fiului său Bogdan a făcut obiectul mai multor
dosare penale deschise la Parchetul General și la DNA. Procurorii
anticorupţie mai au încă de lucru la acest caz. Potrivit surselor
judiciare, modul de operare a tandemului tată-fiu era simplu: +tefan
Nicolae elabora strategia naţională de luptă cu bolile animale, iar
firma Omnivet Impex SRL, patronată de Bogdan Nicolae, importa în România
medicamentele pentru combaterea lor. Licitaţiile erau organizate chiar
la Institutul de Sănătate Animală, unde director general era tatăl, și
câștigate de Omnivet Impex. Au fost cazuri în care chiar și procedura de
licitaţie a fost sărită, achiziţiile făcându-se prin încredinţare
directă – susţin anchetatorii. La un moment dat, Omnivet Impex a deţinut
monopolul licitaţiilor organizate de IDSA pentru vaccinurile necesare
combaterii gripei aviare și a pestei porcine.
Potrivit anchetatorilor, în perioada 2004-2005, Stefan Nicolae și-a
încălcat atribuţiile de serviciu și prevederile legale privind
achiziţiile publice. Procurorii au stabilit că „prin neutilizarea
procedurilor stabilite privind achiziţiile publice, IDSA a cheltuit
fonduri alocate de la bugetul de stat fără bază legală“.
In propriul Curriculum Vitae, +tefan Nicolae enumeră câteva dintre
calităţile sale: „iniţierea, stabilirea și consolidarea unor relaţii
interumane durabile, bazate pe respect, seriozitate și solidaritate,
spirit constructiv și organizatoric, gândire pozitivă, optimistă“. Cu
aceste abilităţi, nu e de mirare că Stefan Nicolae a reușit să stoarcă
bugetul statului de sute de mii de euro.
Acces la „cașcaval“
După ce la Institutul de Diagnostic și Sănătate Animală a dispus de
fondurile publice după bunul plac, Stefan Nicolae are în continuare
acces la „cașcaval“. In noua sa funcţie, Nicolae este implicat în
derularea mai multor programe naţionale, finanţate din fonduri
guvernamentale sau comunitare. Unul dintre acestea este Programul
Naţional de Dezvoltare Rurală, iniţiat de Ministerul Agriculturii și
Dezvoltării Rurale. La sfârșitul lunii aprilie, directorul Direcţiei
Generale Sanitare Veterinare, Stefan Nicolae, a transmis o circulară
structurilor teritoriale ale ANSVSA, în care anunţa calendarul
sesiunilor de depunere a proiectelor aferente anului 2011, precum și
sumele alocate.
Este vorba de fonduri europene importante, alocate pe zece domenii
diferite, care se ridică, în total, la peste 1,7 miliarde de euro.
Experienţă de nepreţuit
Am solicitat la ANSVSA o explicaţie pentru controversata promovare a
directorului Stefan Nicolae. Președintele Radu Roatiș a invocat
prevederile art. 86 din Legea nr. 188/1999, privind statutul
funcţionarilor publici. Astfel, Roatiș pretinde că mutarea lui Stefan
Nicolae de la
IDSA s-a făcut pentru ca funcţionarul public să nu poată influenţa
cercetarea penală. „Pentru a elimina orice ingerinţă în influenţarea
cercetării penale“, se arată în adresa ANSVSA.
Dar de ce a fost mutat pe o funcţie chiar mai importantă? Radu Roatiș
are răspuns la toate întrebările: „Luând în considerare experienţa în
domeniul sanitar veterinar și necesitatea instituţiei de a asigura actul
de decizie la nivelul Direcţiei Generale Sanitare Veterinare (…)“. Cu
alte cuvinte, ANSVSA nu se poate dispensa în ruptul capului de
experienţa celui supranumit „părintele gripei aviare“ și care a făcut
din combaterea virusului H5 o afacere de familie. Roatiș mai susţine că
detașarea s-a făcut temporar, pentru o perioada de cinci luni. Cu toate
acestea, de la numirea lui Nicolae la Direcţia Generală Sanitară
Veterinară au trecut mai bine de șapte luni.
Nicolae sponsoru’
Prin reactivarea lui Stefan Nicolae pe o funcţie importantă în
ANSVSA, familia acestuia a fost, practic, recompensată pentru serviciile
aduse PNL, partidul din care provine Radu Roatiș. In ultima campanie
electorală, din 2008, firma Omnivet Impex SRL, abonată la contractele cu
statul în perioada guvernării liberale, a finanţat PNL cu aproape un
miliard de lei vechi, conform datelor de la Monitorul Oficial. Omnivet
nu s-a dovedit totuși prea generoasă. Suma donată PNL este o contribuţie
ridicolă faţă de profiturile obţinute de familia Nicolae din
contractele cu ANSVSA.
Afaceri prospere în ograda ANSVSA
„Viaţa merge înainte“, după cum spune cunoscutul proverb românesc. La
fel și afacerile familiei Nicolae în domeniul sanitar-veterinar. PNL nu
mai este la guvernare, dar Omnivet Impex continuă să facă afaceri pe
bani publici. Cum este posibil? Foarte simplu, pentru că business-ul
firmei de casă a liberalilor are loc tot în ograda lui Radu Roatiș și a
lui Stefan Nicolae.
Obiectul de activitate al SC Omnivet Impex SRL este comerţul cu
ridicata al produselor farmaceutice. Activităţile secundare ale firmei
au însă legătură directă cu atribuţiile de serviciu ale directorului
Direcţiei Generale Sanitare Veterinare, Stefan Nicolae: „producţia și
conservarea cărnii de pasăre, prelucrarea și conservarea peștelui,
crustaceelor și moluștelor, prelucrarea și conservarea cartofilor,
fabricarea sucurilor de fructe și legume (…)“.
Numai într-o singură lună, Omnivet Impex SRL a obţinut două
contracte, ambele pentru achiziţia reactivilor de laborator. Primul, în
valoare de 12.000 de lei, a fost încheiat, pe 8 aprilie 2011, cu
Direcţia Sanitară Veterinară Vâlcea. Al doilea a fost parafat la 29
aprilie 2011, cu Direcţia Sanitară Veterinară Harghita. Valoarea
acestuia este de 25.000 de lei. Sumele par mici, dar adunate, zecile de
contracte încheiate anual cu statul de către Omnivet Impex contribuie
substanţial la bunăstarea familiei Nicolae.
Mai aproape de tată și de activitatea lui
Intâmplător sau nu, odată cu detașarea tatălui său la București,
Bogdan Nicolae a deschis un punct de lucru pentru firma sa chiar în
Capitală. Astfel, Adunarea Generală a Omnivet Impex a adoptat următoarea
hotărâre: „Se declară punct de lucru situat în București, respectiv
parterul imobilului din București, str. Cristofor Columb, nr. 10, sector
1, compus din hol, 4 camere, hol, 2 grupuri sanitare, bucătărie, hol,
debara – în suprafaţă de 140 mp (…)“.
Bogdan Nicolae mai deţine o firmă cu sediul în Capitală, cu același
obiect de activitate ca și Omnivet Impex SRL, comerţul cu ridicata al
produselor farmaceutice. Pharmachemichal Grup SRL îi are ca
administratori pe Bogdan Nicolae și pe Violeta Blaj, conform datelor de
la Registrul Comerţului.
Radu Roatiș, în malaxorul politic al PDL
Radu Roatiș a ajuns prima oară în fruntea ANSVSA în mai 2007, în
timpul guvernării Tăriceanu. După ieșirea liberalilor de la guvernare, secretarul
de stat a fost eliberat din funcţie (februarie 2009), printr-o decizie a
premierului Emil Boc. Locul său a fost luat de democrat-liberalul
Marian Zlotea, care a pornit o adevărată campanie de „pedelizare“ a
ANSVSA. Cei care nu erau membri PDL ori erau puși pe liber, ori obligaţi
de nevoie să adere la partidul lui Zlotea.
Radu Roatiș a dat Guvernul Boc în judecată, contestând actul de
demitere din funcţie, iar instanţa Curţii Supreme i-a dat câștig de
cauză. In iulie 2010, Emil Boc a fost nevoit să îl repună în funcţie pe
Roatiș și, în același timp, să îl demită pe Marian Zlotea. Dar numai
după ce acesta din urmă a fost implicat într-un imens scandal de
corupţie. Odată reinstalat în fotoliul de șef al ANSVSA, Radu Roatiș
și-a adus câţiva oameni de încredere, printre care și Stefan Nicolae.
Membru al filialei Mureș a PNL, Roatiș a avansat încet, dar sigur, în
ierarhia liberală. Astfel, în 2009, el a candidat la europarlamentare,
dar a pierdut alegerile
O judecătoare de la Tribunalul Galaţi a validat o expertiză
extrajudiciară măsluită, dând concursul unor escroci pentru jefuirea
unei firme cu un milion de euro. Victima este Arcada Company SA Galaţi,
una din cele mai apreciate firme din domeniul infrastructurii feroviare
şi rutiere. Cel care a pus totul la cale este un personaj binecunoscut
în Galaţi,
Bogdan Alexandru Boza, devenit celebru după ce a concurat cu Elena
Băsescu la şefia tineretului PDL. În dosar, mai e implicat şi deputatul
PDL Mihai Boldea, care în 2006-2008 a fost chiar avocatul Arcada SA.
Bogdan Alexandru Boza susţine că ar fi încheiat un contract de
management cu Arcada şi a dat în judecată firma, pentru nerespectarea
înţelegerii. El a solicitat daune de 1.000.000 de euro. Administratorul
Arcada SA, Spiru Mantu spune că acel contract e fals şi o dovedeşte cu o
expertiză criminalistică. Surprinzător, judecătoarea Rodica Arhip, de
la Tribunalul Galaţi, a dat dreptate lui Boza, obligând Arcada SA la
plata milionului de euro. Sentinţa a fost pronunţată fără ca la dosar să
existe documente care să facă dovada că Bogdan Boza ar fi lucrat
vreodată pentru firmă. După ce în 2006-2008 a fost avocat al Arcada SA,
acum avocatul deputat Mihai Boldea a fost de cealaltă parte. Boldea a
achitat taxa de timbru în numele lui Boza şi a solicitat eliberarea de
urgenţă a sentinţei pronunţate în dosar. Pentru implicarea sa în acest
caz, deputatul PDL a ajuns să fie cercetat de DNA.
Surpriza din tolba poştaşului
În vara anului trecut, Spiru Mantu, administratorul Arcada SA, a
găsit printre plicurile sosite pe adresa firmei o solicitare bizară. Era
o notificare de la cabinetul avocatei Mihaela Bolboceanu, colaboratoare
apropiată a deputatului PDL Mihai Boldea, prin care i se cerea să plătească
1.000.000 de euro unui personaj pe care nu îl cunoştea. „Am primit o
notificare cu un contract semnat, chipurile, între Arcada SA şi un
oarecare Boza Bogdan Alexandru, că acest Boza se ocupă de managementul
firmei Arcada şi că eu trebuie să îi plătesc 40 de miliarde de lei
vechi. Adică 1 milion de euro. Pe contract era falsificată o semnătură a
mea. Bineînţeles că nu am luat în seamă aşa ceva, pentru că mi s-a
părut o prostie”, ne-a relatat Spiru Mantu. Administratorul Arcada a
oferit totuşi un răspuns oficial, prin care nega faptul că l-ar fi
cunoscut vreodată pe Boza şi în aceste condiţii nici nu se punea
problema să fi încheiat vreun contract cu acea persoană. O tentativă de
conciliere între avocaţii celor două părţi a eşuat, ajungându-se la un
singur punct de vedere comun, ca acest litigiu să fie soluţionat în
instanţă.
Un contract dubios
Documentul cu pricina e intitulat „Contract pentru servicii de
management şi asistare pentru rezolvarea conflictelor”. În lista
prestaţiilor, sunt trecute 21 de servicii, de la asistenţa în relaţiile
cu terţii, până la urmărirea lucrărilor şi relaţiile cu autorităţile. Ne
întrebăm ce l-ar fi determinat pe administratorul unei firme de
construcţii importante, cu mare experienţă în domeniu, să cedeze cuiva
conducerea firmei. Contractul are o durată de 6 luni, iar suma ce i-ar
fi revenit lui Boza este de domeniul fantasticului: 4 milioane lei,
adică 1.000.000 de euro. Administratorul Arcada spune că documentul
apare ca fiind semnat într-o perioadă în care nici nu se afla la Galaţi.
„Contractul, în afară de faptul că are semnătura mea falsificată, e
făcut într-o zi de duminică. Atunci, eu nici nu eram în Galaţi, ci pe un
şantier, unde pregăteam finalizarea unor lucrări. Am şi documentele de
la cazare care dovedesc acest lucru”, spune Spiru Mantu.
Boza, „managerul” misterios
Marea dilemă a administratorului firmei gălăţene este cum de s-a
putut întâmpla ca un personaj pe care nu îl cunoaşte să susţină că are
un astfel de contract. „Eu nu-l cunosc pe acest Boza Bogdan, nu a intrat
niciodată în sediu şi nu cunoaşte pe nimeni din Arcada. El spune în
contractul falsificat, că îmi face management, dar nu are nici o
împuternicire ca să facă ceva pentru Arcada şi nu a făcut niciodată
absolut nimic pentru Arcada”, spune Mantu. Pentru că notificarea a venit
de la cabinetul avocatei Bolboceanu, colaboratoarea deputatului Mihai Boldea,
a încercat să afle de la acesta care e rostul acestui „atac” împotriva
Arcada SA. „Avocatul Mihai Boldea a fost unul din oamenii cu care noi am
avut contract de asistenţă juridică din 2006 până în 2008. În perioada
aceea, el a avut acces la ştampilă şi la documentele firmei noastre.
L-am întrebat pe Boldea despre ce-i vorba. Mi-a spus, domnule, ăsta este
un escroc, un derbedeu care a concurat cu Elena Băsescu”, povesteşte
Mantu. Dar în aceeaşi discuţie, Boldea “s-a scăpat”, arătând că nu e
străin de treaba cu contractul: „Dar dom-le, contractul e beton!”
Probatoriu “subţire” pentru o sentinţă scandaloasă
Bogdan Boza a cerut în instanţă ca Arcada să îi plătească 1.000.000
de euro. În dosarul 6967/121/2010, de pe rolul Tribunalului Galaţi,
judecarea cauzei s-a făcut cu surprinzător de mare viteză pentru un
litigiu comercial. Au fost numai două termene, 15 octombrie 2010 şi 25
noiembrie 2010, când judecătoarea Rodica Arhip s-a grăbit să anunţe
soluţionarea cauzei. Asta cu toate că la dosar nu era nici măcar o copie
a prezumtivului contract de management. La ultimul termen, Arcada SA a
primit lovitura de graţie. După ce instanţa a anunţat rămânerea
în pronunţare şi avocata Arcadei a părăsit sala de judecată, în sală a
apărut apărătoarea lui Boza, Mihaela Bolboceanu, care a depus la dosar
două documente. Este vorba de o copie xerox a presupusului contract şi o
“Expertiză grafică şi analiză grafologică”. Mantu habar n-avea şi
evident nu putea ca în apărare să depună obiecţiuni sau să ceară
contraexpertiză. În expertiza depusă pe furiş se spunea că semnătura de
pe contractul lui Boza ar fi a chiar a administratorului Arcada, Spiru
Mantu. Judecătoarea Arhip s-a pronunţat, obligând Arcada să-i plătească
lui Boza un milion de euro.
„Expertiză grafică” cu probleme, „expert” cu antecedente
Autoarea „Expertizei grafice” e Alina Arabella Marinca. Toate
documentele le semnează cu „psiholog specialist şi expert grafolog”. De
fapt, aceasta este doar “ofiţer psiholog” la Centrul de Psihosociologie
din cadrul MAI, fără a fi autorizată de Ministerul Justiţiei (MJ) pentru
expertize judiciare. Potrivit legislaţiei referitoare la autorizarea
experţilor criminalişti, corpul experţilor criminalişti, autorizaţi de
MJ în expertiza grafică şi tehnică a documentelor, are 31 de membri, iar
printre ei nu se numără şi Alina Marinca. Sintagma de “expert grafolog”
e forţată, pentru că grafologia nu e deloc acelaşi lucru cu expertiza
criminalistică a scrisului. În schimb, Marinca a fost implicată, şi
poate nu întâmplător, în scandaluri cu iz penal. Un exemplu e
Rechizitoriul DNA – Secţia de combatere a infracţiunilor de corupţie
săvârşite de militari din 29.12.2009, în care s-a dispus disjungerea
cauzei în ceea ce o priveşte pe Marinca şi cercetarea ei pentru multiple
infracţiuni.
Experţii criminalişti autorizaţi de MJ au demonstrat falsul
După
ce Tribunalul Galaţi s-a pronunţat în favoarea lui Boza,
administratorul Arcada SA şi-a dat seama că nu e de glumă. Avocatul său a
declarat şi motivat acţiunea în anulare şi a formulat mai multe
plângeri penale împotriva celor care au pus la cale această escrocherie.
Mantu a apelat la expertul Gheorghe Nicola, autorizat de MJ în
expertiza grafică şi tehnică a documentelor. Dacă expertiza Arabellei
avea doar două pagini de observaţii, cea a lui Nicola sare de 20, în
care argumentează o concluzie fără echivoc: “Semnătura de la poziţia
parte contractantă SC Arcada Company SA – Mantu Spiru nu a fost
executată de către persoana Mantu Spiru”.
Plus Boldea!
Controversatul deputat PDL Mihai Boldea, protagonistul mai multor
scandaluri de presă, nu este străin de această escrocherie. La 12
octombrie 2010, el a achitat taxa de timbru judiciar, de 19 lei, în
numele lui Bogdan Boza. După pronunţarea sentinţei, Mihai Boldea a
cerut, în numele clientului său, comunicarea de urgenţă a hotărârii,
depunând la dosar delegaţie de reprezentare. Boldea a încălcat, astfel,
art. 82, din Legea nr. 161/200, care interzice avocaţilor parlamentari
să se implice în procese aflate pe rolul judecătoriilor sau
tribunalelor. De ce a făcut-o? L-am întrebat, iar răspunsul său încă îl
aşteptăm.
Boldea cercetat de DNA, Boza de Poliţie şi Parchet
Am încercat să aflăm şi punctul de vedere al lui Bogdan Boza. După ce
a concurat contra Elenei Băsescu la funcţia de secretar general al
organizaţei de tineret democrat-liberală, Boza a părăsit PDL, a cochetat
o perioadă cu PSD, iar în final a semnat o adeziune la PNL Galaţi.
Tentativele noastre de a-l contacta nu au avut succes. Personaj
controversat, Boza a fost chemat în judecată de mai mulţi creditori
pentru plata unor datorii. Şi firma sa este în faliment. Toate acestea
ar explica de ce Boza a escrocat Arcada SA. Administratorul acestei
firme a depus mai multe plângeri penale pe numele lui Boza, dar şi al
lui Mihai Boldea. Primul se află în atenţia Poliţiei şi a Parchetului,
de al doilea se ocupă DNA. În prezent, dosarul care îl vizează pe
deputatul PDL Mihai Boldea a fost trimis de procurorii anticorupţie la
Parchetul Instanţei Supreme, unde se fac cercetări.
Construcţiile de tip penal – imobiliar ale lui Ioan Andrei
Chiliman, primarul sectorului 1 şi a unora dintre consilierii locali au
atins apogeul. Ultima inginerie executată în prezent de Chiliman are loc
prin aprobarea cumpărării de locuinţe sociale „fantomă” de la parteneri
clientelari ai administraţiei conduse de Chiliman.
Acesta a cumpărat, din 2008 încoace, folosind ilegal bani publici ai
municipiului Bucureşti, sute de apartamente cu destinaţie socială,
activitate caracterizată public drept „manglă” de Călin Murg,
preşedintele Consiliului General al Municipiului. Murg a mai declamat
public că faptele în speţă ar trebui să-l coste pe Chiliman mulţi ani de
puşcărie.
Blocul Rotary, profit gras pe bani publici
Ultima „achiziţie” depăşeşte însă marginile ridicolului. La data de
29 decembrie 2010, Consiliul local al sectorului 1 a aprobat o hotărâre
propusă de primarul Ioan Andrei Chiliman prin care s-a luat act de
negocierea directă a preţului de vânzare în vederea achiziţionării a 66
(şaizeci şi şase) unităţi locative cu
destinaţie socială din imobilul situat în Bd-ul Metalurgiei nr. 32-34,
Sector 4. Negocierea directă a fost realizată cu dezvoltatorul imobiliar
SC Rotary Construcţii, procesul-verbal de negociere finală consfinţind
un preţ de 685 euro/m.p, în total mai mult de 3 milioane de euro.
Dintr-o astfel de afacere, la un astfel de preţ, profitul este de cel
puţin 50%. Costul unui metru pătrat construit pentru locuinţele sociale
nu poate depăşi, în mod normal, 450 de euro”, ne-a declarat un alt
constructor de locuinţe.
Fleacă s-a dat la fund
Nu atât profitul este scandalos, ci ceea ce urmează. Potrivit
hotărârii de consiliu local, Dănuţ Ioan Fleacă, directorul general al
Direcţiei de Asistenţă a Copilului, a fost mandatat să semneze
antecontractul, în formă autentică, de vânzare a imobilului, dar şi
contractele de vânzare – cumpărare care urmează a fi semnate în decursul
acestui an. Fleacă ne-a confirmat că suma a fost prevăzută în buget şi
că contractele de vânzare-cumpărare vor fi semnate în decurs de circa
două luni. La următoarea întrebare însă, unde anume se află blocul şi
dacă l-a vizitat personal ca să se asigure că întruneşte toate
condiţiile, lui Fleacă i-a trecut cheful de vorbă. Ne-a spus că nu el,
ci comisia de negociere ar fi vizitat imobilul şi a refuzat să ne spună
orice amănut despre blocul Rotary.
La blocul lăudat
Cum tăcerea lui Fleacă ni s-a părut suspectă, dacă nu chiar vinovată,
am plecat în căutarea adresei din hotărârea de consiliu – Bulevardul
Metalurgiei 32-34. Consultarea hărţii oficiale de pe pagina oficială de
Internet a Primăriei Generale, ne-a indicat că adresa B-dul Metalurgiei
32-34 ar fi, de fapt, bulevardul „Alexandru Obregia” (fost Metalurgiei).
Într-adevăr, la numerele 32 şi 34 am identificat două blocuri de 10
etaje, dar nici vorbă de locuinţe sociale. Mai mult, niciunul dintre
cele 88 de apartamente ale fiecărui bloc în parte nu era liber,
blocurile fiind administrate de asociaţii de proprietari fără nicio
legătură cu „Rotary Construct” sau cu Ioan Andrei Chiliman, primarul
sectorului 1.
Aşa
că ne-am deplasat mai departe pe bulevardul Metalurgiei, la ieşirea din
Bucureşti, dar nu am găsit niciun bloc construit, cum scrie în
hotărârea consiliului local,sau măcar în construcţie. La adresa din
Bulevardul Metalurgieri 32-44 (nu 32- 34, cum scrie în hotărâre) se află
doar o tipografie aparţinând unei societăţi controlate de omul de
afaceri Sorin Peneş. Este adevărat, gura lumii spun că Peneş s-ar
cunoaşte bine cu soţii Rotaru, dar nici vorbă de vreun bloc sau de
locuinţe sociale construite în curtea tipografiei de pe Metalurgiei colţ
cu drumul Gilăului.
La sugestia paznicilor tipografiei ne-am dus câteva sute de metri mai
departe, chiar înainte de a întâlni tăbliţa pe care numele
Bucureştiului este barat cu o dungă roşie. Acolo am găsit doar un bloc
în construcţie care nu putea fi nicidecum, credeam noi, blocul vizitat
de comisia de selecţie şi de negociere a preţurilor numită de Chiliman.
Cum pe autorizaţia de construire scria că blocul în cauză este
construit taman de Rotary Construct iar adresa de pe autorizaţie era
Metalurgiei 243, chiar dacă ne aflam pe Drumul Binelui (nu e glumă,
chiar aşa se numeşte strada). Intrând de vorbă cu maistrul de şantier
sub pretextul că am dori să cumpărăm un apartament în acel bloc, ni s-a
spus că apartamentele nu sunt de vânzare deoarece „aici se construiesc
locuinţele sociale ale lui Chiliman”.
Quod erat demonstrandum!
Afacere cu risc „zero” pe Drumul Binelui
Aşadar Chiliman şi consilierii săi au negociat cu Rotary Construcţii
preţul unor locuinţe care nu existau. Mai mult, pentru ca nu cumva vreun
neavenit să se prindă „care-i şpilul”, Chiliman şi consilierii locali
au înscris în acte, cu intenţie, date eronate – adresa imobilului,
Metalurgiei 32-34, în loc de Drumul Binelui. Altfel s-ar fi văzut că la
data la care au „negociat” preţul imobilului acesta abia de avea săpată
fundaţia. Dacă sâmbătă 21 mai 2011, blocul abia de era pe la jumătate…
Gurile rele din Primărie spun că n-ar fi de mirare ca şi antecontractul
şi hotărârea de consiliu, să fi fost date pentru ca „Rotary
Construcţii”, una dintre cele mai cunoscute firme dintre favoritele la
lucrări în sectorul 1, să-i fi slujit acesteia la obţinerea finanţării
chiar pentru blocul în cauză. Altfel spus, lucrare la comandă, cu
finanţare asigurată (dacă se adevereşte ce spun „gurile rele”) şi profit
„la minut”. Ce altceva şi-ar mai putea dori în plus un abonat la
lucrări pe bani publici, decât să nu fie nicio licitaţie? Staţi
liniştiţi, nici nu a fost!
Era, spun surse din Primărie, mult mai convenabil, ca Primăria să
construiască un astfel de bloc pe unul dintre multele ternuri libere din
sector, pe baza unei selecţii de oferte sau chiar a unei licitaţii.
Era, spunem şi noi, dar asta ţine doar de domeniul interesului public!
Rotary tace şi construieşte
Am
încercat să obţinem un punct de vedere din partea Rotary Construcţii
încă înainte de a afla cele de mai sus depre blocul pe care-l construiau
solicitându-le o serie de informaţii despre acesta, dar nu am primit
răspuns la întrebările adresate. Am putut afla însă că autorizaţia de
construire 641/27638 a fost eliberată de Primăria sectorului 4, în
favoarea SC Rotary Construcţii SRL, la data de 26 octombrie 2010, pentru
construirea de locuinţe sociale! Acum să ne fie cu iertare, niciun
investitor privat nu se apucă să construiască de capul lui locuinţe
sociale, ci numai la comandă, deoarece acestea nu se vând, ci doar se
închiriază, cu chirie subvenţionatã. Locuinţele sociale sunt destinate
unor categorii de persoane defavorizate prevăzute de lege, cărora
nivelul de existenţă nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate
sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei.
De unde au ştiut cei de la Rotary, la data la care au solicitat
autorizaţia de construire pentru locuinţe sociale, că o lună mai târziu
Consiliul local al Sectrorului 1 va aproba programul „Deceniul Locuirii”
şi apoi va negocia cu succes vânzarea locuinţelor sociale ţine poate
de domeniul cititului în palma întinsă.
A devenit un fapt aproape cotidian ca presa să relateze despre
militari români morţi în Afganistan. Cu fiecare nouă victimă se pune cu
şi mai mare acuitate întrebarea: Ce căutăm în războiul altora? Pentru că
România, ca parte a unor alianţe şi organizaţii precum NATO sau ONU,
are de respectat nişte obligaţii, este răspunsul autorităţilor. Asta nu
este în măsură să aline suferinţa celor care au rămas fără copii, fraţi
sau taţi.
Un copil nu va înţelege niciodată că tatăl lui a murit ca un erou, slujindu-şi ţara, după cum ar vrea să creadă politicienii. Tot ce ştie un copil este că nu-şi va mai vedea părintele niciodată, că nu-i va mai putea spune cât de mult îl iubeşte.
De aceea, cineva trebuie să răspundă la întrebările: cine e
de vină pentru că militarii români sunt trimişi în misiuni departe de
ţară? Este normal ca România, un punct insignifiant pe harta politică a
globului, să plătească un preţ atât de mare pentru “asigurarea
stabilităţii în lume”? Este de datoria noastră sa participăm la
reconstrucţia Irakului şi Afganistanului? Cât de mult contează prezenţa
României în teatrele de operaţiuni şi cine are de câştigat din asta?
Pentru cei repatriaţi într-un sicriu învelit cu drapelul naţional
este prea târziu să afle răspunsul la aceste întrebări. Dincolo de
regretele camarazilor de arme şi de lacrimile rudelor soldaţilor pieriţi
în misiune, stă realitatea crudă a unor obligaţii pe care România şi le
asumă cu prea mult zel. Din cele 27 state membre NATO din Europa şi
America de Nord, doar puţine au acceptat să-şi trimită militarii să
moară într-un în război care nu este al lor.
Jertfa supremă
De când prima unitate militară românească a fost dislocată într-o
zonă de conflict, şi până astăzi, aproximativ 30.000 de militari au
participat
la misiuni în afara ţării. În prezent, România are peste 1.900 de
militari dislocaţi în teatrele de operaţiuni din Afganistan, Kosovo,
Bosnia-Herţegovina, Irak. Dintre aceştia, 1.600 sunt în misiune în
Afganistan.
În teatrele de operaţii, Armata Română a pierdut până acum 21 de
combatanţi: un militar în Bosnia-Herţegovina, doi în Irak şi 18 în
Afganistan. Alţi 69 de militari au fost răniţi în acţiuni militare
externe: doi în Bosnia-Hertzegovina, 14 în Irak şi 53 în Afganistan.
Începutul
După Revoluţia din Decembrie 1989, unul din ţelurile noilor regimuri
politice, indiferent de partid, a fost accederea în structurile militare
nord-atlantice. Lozinca era aceeaşi: alianţa cu NATO va fi garanţia
securităţii şi participarea la luarea deciziilor politico-militare.
Parafarea programului individual de parteneriat România-NATO s-a
oficializat, la 14 septembrie 1994, la Bruxelles. Acordul prevedea
exerciţii comune şi participare la operaţiunile de menţinere a păcii.
Acesta a fost începutul primelor misiuni româneşti în zone de conflict
pe glob. România a devenit membră deplină a NATO abia după 10 ani, în
martie 2004. Trei ani mai târziu, în ianuarie 2007, România a intrat şi
în Uniunea Europeană, o decizie politică, după cum susţin cei mai mulţi
analişti. Toate acestea au însemnat pentru ţara noastră nu numai
drepturi, dar şi numeroase obligaţii. Printre ele se numără şi
participarea militarilor români în cadrul unor misiuni internaţionale
sub drapel NATO, UE sau ONU.
În ceea ce priveşte costurile susţinerii militarilor români în
teatrele de operaţiuni, acestea sunt foarte mari. În 2009 efortul
financiar a însemnat din partea României o cheltuială de 272,5 milioane
de lei, iar în 2010, 288,1 milioane de lei. Anul acesta, se estimează că
cheltuielile vor fi şi mai mari.
Autostrada morţii
Afganistanul
s-a dovedit a fi o nucă prea tare pentru Forţa Internaţională de
Asistenţă pentru Securitate (ISAF). Sudul Afganistanului, la graniţa
montană cu Pakistanul, pune cele mai mari probleme trupelor Coaliţiei.
De la începutul misiunii, militarii americani, canadieni şi britanici,
care acţionează în zonă, au suferit pierderi masive. În această zonă se
află şi contingentul românesc. Provincia Zabul, unde sunt desfăşuraţi
românii, este una dintre cele mai dificile din punctul de vedere al
securităţii, învecinându-se pe o întindere de 70 de kilometri cu
Pakistanul. Cei mai mulţi dintre militarii români care şi-au găsit
sfârşitul aici au pierit în misiuni de patrulare pe “Autostrada morţii”
Kabul-Kandahar, în urma detonării unor dispozitive explozive
improvizate. Bătrânele transportoare blindate româneşti, dar şi
celebrele Humvee, s-au dovedit a fi adevărate sicrie pentru militarii
noştri.
“Sindromul Golfului”
Cei care au scăpat cu
viaţă din infernul afgan sau irakian nu pot uita uşor ororile
războiului. Unii chiar au fost afectati de boli psihice, conform unor
studii ale psihologilor militari români. Este vorba de aşa-zisul
“sindrom al Golfului”, denumire dată după războiul din Irak. Cu toate
acestea, militarilor români bolnavi nu li aplică, oficial, diagnosticul
de “sindrom al Golfului”, ca în cazul militarilor altor state NATO.
Militarii români au acuzat diverse simptome: oboseală accentuată, dureri
de cap, tahicardie, transpiraţii excesive, tulburări de somn şi
dificultăţi de concentrare. Psihologii menţionează şi cazuri de militari
români care au prezentat forme severe de anxietate, mergând până la
„inadaptare generală”, motiv pentru care au fost repatriaţi înainte de
termen. Militarii români afectaţi de stresul războiului au fost, în
general, victimele unor ambuscade sau martori ale unor atacuri asupra
camarazilor.
Bosnia-Hertzegovina, 17 septembrie 1996,sublocotenent (post-mortem) Remus Brânzan. A căzut la datorie, în cursul unei misiuni de
lărgire a coridorului Gorazde, în timp ce conducea excavatorul pe o
pantă abruptă. Era primul nume dintr-un lung şir de victime în rândul
militarilor români participanţi la războaiele altora.
Afganistan, 11 noiembrie 2003, sergent major Iosif Silviu Fogoraşi şi sergent major Mihai Anton Samuilă. Au
fost primii militari români ucişi în Afganistan. O coloană de
transportoare blindate, ce aparţinea Batalionului 151 Infanterie
„Războieni” şi care acţiona în cadrul Operaţiunii Enduring Freedom din
Afganistan, a fost atacată în apropierea graniţei cu Pakistan. Sergentul
major Silviu Iosif Fogoraşi a fost împuşcat mortal, iar camaradul său
Mihail Anton Samoilă a fost rănit grav şi a murit trei zile mai târziu,
la spital. Ambii se aflau în transportorul amfibiu blindat din fruntea
coloanei.
Afganistan, 24 aprilie 2005, sergent Narcis Şonei.Militarul,din
Batalionul 300 Infanterie „Sfântul Andrei” Galaţi, se afla într-un TAB,
care a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat, în timpul unei
misiuni de patrulare în districtul Panjawyi, din provincia Kandahar.
Dispozitivul a declanşat detonarea muniţiei din interiorul
transportorului, iar militarul a murit. Narcis Şonei era din Tecuci,
judeţul Galaţi, şi avea 26 de ani. Slabă consolare pentru familia
militarului, ministrul Apărării l-a avansat pe Narcis Şonei la gradul de
sublocotenent (post-mortem), iar prin Decret prezidenţial i s-a
conferit Ordinul „Virtutea Militară în grad de Cavaler cu însemn de
război”.
Irak, 27 aprilie 2006, caporal Bogdan Hâncu.
Militarul român si trei italieni au murit, într-o explozie produsă lângă
Nassiriyah, în sudul Irakului, în timp unei misiuni de patrulare.
Bogdan Hâncu (28 de ani) era angajat la o unitate militară din Iaşi, din
anul 2003. Caporalul era component al companiei de Poliţie Militară
care participa la operaţiunea Antica Babilonia, în Irak, si se afla în
misiune din luna ianuarie 2006. Bogdan Hâncu făcea parte dintr-o patrulă
mixtă italiano-română, care efectua o misiune de monitorizare şi
antrenare a poliţiei irakiene. Patrula a fost atacată, iar în urma
exploziei unei maşini-capcană românul a fost ucis.
Afganistan, 26 iunie 2006, caporal Ionel Gheorghiţă Drăguşanu.A
fost ucis când transportorul amfibiu blindat în care se afla a trecut
peste un dispozitiv explozibil. Militarul se afla în primul TAB,
dintr-o coloană de patru autovehicule, care se întorcea la bază dintr-o
misiune de patrulare. S-a întâmplat cu trei zile înainte ca Ionel
Gheorghiţă Drăguşanu să-şi termine misiunea în Afganistan. Caporalul,
originar din Basarabi, judeţul Constanţa, era sanitar şi făcea parte din
Batalionul 341 Infanterie “Rechinii albi”. Bărbatul, în vârstă de 38 de
ani, era căsătorit şi avea o fetiţă de 12 ani. Prin ordin al
ministrului Apărării, caporalul Ionel Gheorghiţă Drăguşanu a fost
înaintat la gradul de sublocotenent post-mortem.
Afganistan, 6 septembrie 2007, sergent major Aurel Marcu. A
căzut la datorie, după ce transportorul în care se afla a fost lovit de
un proiectil. Marcu şi alţi colegi, din Batalionul 33 Vânători de Munte
“Posada”, din Curtea de Argeş, încercau să ajute o patrulă americană,
care fusese atacată de talibani. Preşedintele american de la acea vreme,
George W. Bush, a transmis condoleanţe familiei şi a lăudat eroismul de
care Marcu a dat dovadă. Militarul avea 31 de ani, era căsătorit şi
avea o fetiţă de 5 ani. Alţi doi militari, locotenentul Nicolae Grigore
şi fruntaşul Alex Octavian Zafiu, au fost răniţi în timpul
aceleiaşi intervenţii militare din provincia Zabul.
Irak, 21 Septembrie 2007, caporal Ioan Grosaru.Militar roman ucis in IrakMilitarul
român a fost ucis în sudul Irakului, în apropiere de baza Tallil.
Transportorul amfibiu blindat în care se afla – al doilea dintr-o
coloană de trei vehicule – a explodat, după ce a călcat peste o mină. În
acelaşi incident au mai fost răniţi alţi cinci militari români. Ioan
Grosaru (35 de ani) era încadrat la Batalionul 32 Infanterie “Mircea”,
din Timişoara, aflat în Irak din luna august 2007. Caporalul mai
executase o misiune în Afganistan, în 2005. El a fost decorat cu medalia
NATO.
Afganistan, 20 martie 2008, fruntaş Ionuţ Cosmin Sandu. Făcea parte din Batalionul 300 Infanterie “Sfântul Andrei” Galaţi, dislocat în provincia Zabul.
Autovehicul Humvee în care se afla a trecut peste un dispozitiv
exploziv improvizat, la nord de Qalat în provincia Zabul. Militarul,
rănit grav, a fost evacuat de urgenţă la spitalul din baza Lagman, dar a
murit la scurt timp. Fruntaşul Ionuţ Cosmin Sandu era din Galaţi, avea
29 de ani, era căsătorit şi avea doi copii. Ministrul Apărării a semnat
ordinul de înaintare la gradul de sublocotenent post-mortem a
militarului.
Afganistan, 13 iunie 2008, fruntaş Claudiu Marius Covrig. Militarul
făcea parte din Batalionul 300 Infanterie “Sfantul Andrei” Galaţi. El a
fost ucis după ce patrula sa a fost atacată de forţele insurgente cu
armament uşor şi grenade. Covrig era din Galaţi, avea 29 de ani şi era
căsătorit. Batalionul din care făcea parte se afla la sfîrşit de misiune
şi mai avea doar o săptămână până să revină acasă. Marius Covrig era la
prima misiune internaţională. A fost avansat sublocotenent post-mortem
şi a fost decorat.
Afganistan, 31 august 2008, sergent major Dragoş Traian Alexandrescu.
Militarul, din Batalionul 30 Dragoslavele Campulung Muscel, a murit
în timpul unei misiuni de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat – Kabul), la
aproximativ 20 de kilometri de Qalat. Al treilea transportor amfibiu
blindat din coloană, în care se afla sergent major Dragoş Traian
Alexandrescu, a trecut peste un dispozitiv exploziv improvizat. Fratele
său, Viorel, care era militar sanitar, a fost cel care i-a acordat
primul ajutor. Însă rănile au fost prea grave, iar Alexandrescu a
decedat. Avea 32 de ani, era căsătorit şi avea doi băieţi în vârstă de 5
şi, respectiv, 9 ani. Alţi patru militari români care se aflau în
acelaşi blindat au fost răniţi. A fost înaintat la gradul de
sublocotenent post-mortem şi decorat cu Ordinul Naţional “Steaua
României” în grad de Cavaler, cu însemn de război.
Afganistan, 26 februarie 2009, sergent major Claudiu Chira.
Militarul se afla într-o misiune de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat –
Kabul), când autovehiculul Humvee în care se afla a trecut peste o
bombă artizanală. În urma exploziei, sergentul major Chira, grav rănit, a
primit asistenţă medicală la faţa locului şi a fost evacuat cu un
elicopter. În timpul transportului spre spitalul din Kandahar,
subofiţerul a decedat. Avea 30 de ani şi era căsătorit. Chira lucra în
Armată din 2002. Claudiu Chira era la a doua misiune în afara graniţelor
ţării după ce,
în anul 2006, a participat la o altă misiune în Irak. Ministerul
Apărării l-a avansat post-mortem la gradul de sublocotenent.
Afganistan, 3 aprilie 2009, maior (post mortem) Petre Tiberius.
Făcea parte din Batalionul 1 Forţe pentru Operaţii Speciale “Vulturii”,
care acţiona în estul Afganistanului. La aproximativ 80 de kilometri
sud-vest de Kabul, o echipă de intervenţie rapidă româno-americană a
plecat în sprijinul unei subunităţi aliate, iar românul a fost împuşcat.
A fost evacuat de urgenţă cu un elicopter, dar a decedat în timpul
transportului către spital. Petre Tiberius avea o pregătire de excepţie,
fiind calificat în paraşutism, alpinism şi scufundări. El era la a doua
misiune a sa în zone de război. Petre Tiberius avea 33 de ani, era
căsătorit si avea o fetiţă de doar un an şi jumătate. A fost înaintat la
gradul de maior post-mortem şi i s-a conferit Ordinul “Steaua României”
în grad de Cavaler, cu însemne de război. Distincţia i-a fost acordată
militarului “în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru devotamentul
excepţional dovedit în timpul executării unei misiuni de luptă în
teatrul de operaţiuni din Afganistan, în timpul căreia şi-a sacrificat
viaţa”. Ca o ironie, moartea militarului a survenit în prima zi a
summitului NATO, pe agenda căruia figura şi problema Afganistanului.
Afganistan, 7 aprilie 2009, maior (post-mortem) Iuliu-Vasile Unguraş.
Conducea o misiune de patrulare, formată din patru autovehicule Humvee,
din cadrul Batalionului 21 Manevră. Pe autostrada A1 Kandahar-Kabul, la
20 de kilometri nord-est de Qalat, unul dintre autovehicule a trecut
peste un dispozitiv exploziv improvizat. În urma exploziei, ofiţerul
şi-a pierdut viaţa, iar alţi patru militari au fost răniţi. Ofiţerul
urma să se intoarcă din misiune peste câteva luni, iar acasă il aşteptau
doua fetiţe gemene, care nu împliniseră incă doi ani. A fost
înmormântat în cimitirul din Dej, lângă mormântul mamei sale.
Afganistan, 23 februarie 2010, sergent major Florin Bădiceanu.
Militarul, membru al Batalionului 33 Manevră, executa o misiune de
patrulare în provincia Zabul, pe autostrada A1 Kandahar-Kabul, într-o
coloană formată din patru autovehicule Humvee. La aproximativ 3 km
nord-est de Baza Lagman, vehiculul blindat în care se afla şi sergentul
major Florin Bădiceanu a trecut peste un dispozitiv explozibil
improvizat. Militarul a fost rănit grav, fiind transportat de urgenţă pe
calea aerului la spitalul din Baza Lagman. Florin Bădiceanu nu a
supravieţuit rănilor. Subofiţerul a mai fost în Afganistan, în 2008. Era
căsătorit şi avea un băieţel de 2 ani. Florin Bădiceanu a fost înaintat
în grad post-mortem şi decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României”.
Afganistan, 12 mai 2010, sergent major Valerică Sandu Leu.
Militarul, din cadrul Batalionului 33 Manevră, dislocat în Afganistan,
făcea parte dintr-o subunitate de intervenţie solicitată pentru
securizarea unei căi de acces. În timpul operaţiunii, subofiţerul a
declanşat explozia unei mine antipersonal, fiind grav rănit. I s-a
acordat primul ajutor şi a fost evacuat de urgenţă pe calea aerului la
Spitalul militar din Baza Lagman, unde a murit. Valerică Sandu Leu avea
31 de ani, era căsătorit şi avea un copil. El se afla la a doua misiune
în regiune, mai avea o lună şi trebuia să se întoarcă acasă.
Afganistan, 23 iunie 2010, sergent major Dan Ciobotaru, caporal Paul Carucudă. Militarii executau o misiune de luptă pe autostrada A1 Kabul-Kandahar. La aproximativ 30 de kilometri de Qalat, autovehiculul Humvee în care se aflau a călcat peste un dispozitiv improvizat acţionat de la distanţă. În urma deflagraţiei, cei doi militari şi-au pierdut viaţa. Sergentul major Dan Ciobotaru şi caporalul Paul Caracudă făceau
parte din Batalionul 33 Manevră, dislocat în Afganistan. Sergentul
major Dan Ciobotaru, avea 28 de ani şi era necăsătorit. Caporalul Paul
Caracudă, în vârstă de 36 de ani, era angajat în Ministerul Apărării
Naţionale din anul 1996, era căsătorit şi avea doi copii.
Afganistan, 1 octombrie 2010, sergent major Marius Florin Sfecheş, soldat Cristian Petru Filip. Militarii
români au murit după ce vehiculul Humvee în care se aflau a trecut
peste un dispozitiv exploziv improvizat. Cei doi făceau parte din
Batalionul 812 Manevră Şoimii Carpaţilor. Incidentul s-a produs în Provincia Zabul, la aproximativ 40 de kilometri nord-est de Qalat.
În urma exploziei, a mai fost rănit un alt militar român. Sergentul
major Marius Florin Sfecheş avea 25 de ani şi era necăsătorit. Soldatul
Cristian-Petru Filip avea 26 de ani şi era necăsătorit. Ministrul
Apărării a înaintat Preşedintelui României propunerile de decorare a
sublocotenenţilor post mortem Marius Florin Sfecheş şi Cristian-Petru
Filip cu Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler, pentru
militari, cu însemn de război.
Afganistan, 5 mai 2011, caporal Constantin-Laurenţiu Lixandru. A căzut la datorie în Provincia Zabul, în timpul unei misiuni de patrulare pe autostrada A1. Militarul, carefăcea parte dinBatalionul
26 Infanterie “Neagoe Basarab”, a călcat peste un dispozitiv exploziv
improvizat şi a fost rănit grav. El a fost evacuat de urgenţă la
Spitalul Militar din baza Lagman pentru îngrijiri medicale. Cu toate
eforturile depuse de personalul spitalului militar, caporalul a decedat.
Militarul, în vârstă de 30 ani, era căsătorit şi nu avea copii.
Ministrul Apărării a semnat ordinul de avansare la gradul de
sublocotenent post-mortem a caporalului Constantin-Laurenţiu Lixandru.
Afganistan, 10 mai 2011, caporal Cătălin Ionel Marinescu. Militarul,
din Batalionul 26 Infanterie “Neagoe Basarab”, a fost rănit grav în
timpul unei misiuni de patrulare pe Autostrada A1, în provincia Zabul,
după ce o bombă artizanală a fost declanşată de la distanţă de
insurgenţii talibani. Militarul a fost transportat de urgenţă cu un
elicopter la Spitalul Militar din baza Lagman, dar nu a mai putut fi
salvat. A fost avansat la gradul de sublocotenent post-mortem. Cătălin
Ionel Marinescu a fost decorat cu Ordinul Naţional “Steaua României” în
grad de Cavaler, pentru militari, cu însemn de război. Militarul, în
vârstă de 28 de ani, era necăsătorit.
Unicul terminal portuar de vagoane din România este pe cale
să fie desfiinţată de conducerea Ministerului Transporturilor. În timp
ce feriboturile ruginesc de doi ani legate la cheu, calea ferată este
scoasă şi vândută la fier vechi. Iar echipajele nu şi-au mai văzut de o
jumătate de an salariile. Şi toate astea în condiţiile în care Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării a aprobat utilizarea portului Constanţa ca
infrastructură de tranzit pentru transportul de militari şi tehnică
militară către Irak şi Afganistan.
Americanii ar putea avea o surpriză de proporţii chiar la prima
misiune militară derulată în acest an în prin portul Constanţa.
Terminalul feribot, utilizat în trecut atât de US Army, cât şi de armata
română pentru transportul de tehnică militară şi forţe combatante în
teatrele de operaţii riscă să dispară complet sub mandatul actualului
ministru al transporturilor.
Şmecherie sau prostie?
Potrivit unui recent proiect de act normativ privind desfiinţarea
unor reţele de cale ferată considerate nerentabile, iniţiat de ministrul
Transporturilor Anca Boagiu, în Dobrogea vor fi tăiate şi valorificate
la fier vechi linii totalizând 190 de kilometri. Dintre acestea, 23 de
kilometri sunt în portul Constanţa. În afara liniei de cale ferată din
zona terminalul ferry-boat vor fi dezafectaţi 5 kilometri de cale
ferată din complexul feroviar Constanţa port A – Palas (linia tunel), 6
kilometri din complexul feroviar Constanţa port B şi 3 kilometri din
complexul Constanţa port mol V. Închiderea acestor rute se bate cap în
cap cu decizia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) de a
facilita transportul trupelor americane pe cale aeriană şi navală în şi
dinspre teatrele de operaţii. Pe 3 mai 2011, preşedintele Traian Băsescu
a făcut
publică decizia CSAT. „A fost o şedinţă care a avut două subiecte pe
ordinea de zi. Primul s-a referit la solicitarea SUA de a utiliza
aeroportul Mihail Kogălniceanu şi portul Constanţa ca infrastructuri de
tranzit pentru transportul de militari şi tehnică militară către Irak şi
Afganistan. Dar şi pentru transportul de militari şi tehnică militară
din Irak şi Afganistan către Europa. (…) În felul acesta, aeroportul
Kogălniceanu şi portul Constanţa devin două infrastructuri strategice şi
pentru SUA nu numai pentru România”, a precizat şeful statului. Numai
că infrastructurile considerate strategice pentru SUA urmează să fie
desfiinţate. Armata americană a utilizat în 2005 facilităţile de la
Constanţa Sud- Agigea pentru dezasamblarea elicopterelor de luptă Apache
şi Blackhawk, care veneau din Kosovo. Aparatele au fost învelite în
plastic şi apoi încărcate la bordul navelor cu destinaţia SUA. La acea
dată, tabăra americană s-a instalat în terminal, iar aeronavele erau
staţionate pe platformele betonate unde funcţionază acum noul terminal
de containere. În prezent, niciun oficilal român nu poate estima cum va
influienţa desfiinţarea infrastructurii feroviare operaţiunile militare
americane, ştiut fiind faptul că aceste sunt strict secrete.
Alba-neagra cu navele strategice
De la înfiinţarea în 2008 şi până în prezent agenţia TMC CFR
Ferryboat SA nu a înregistrat profit. Din punct de vedere strict
contabil, utilizarea navelor ferry-boat a fost păguboasă, conducând la
pierderi însemnate (peste un milion de euro pe an) încă din perioada în
care acestea se aflau în patrimoniul CFR Marfă. Poate toată această
poveste ar fi fost îngropată de mult dacă la fiecare tentativă de
privatizare sau lichidare nu s-ar fi opus CSAT, pe motiv că terminalul
şi navele prezintă interes strategic. Din punct de vedere militar chiar
aşa este, cele două nave, binenţeles în stare de navigaţie, fiind foarte
utile armatei române. Puţini ştiu că, până în momentul în care au fost
abandonate la cheu, transportul blindatelor româneşti în şi dinspre
teatrele de operaţii NATO au fost făcute, în secret, de cele două
feriboturi. Dar cum se întâmplă adeseori, statul a luat cea mai proastă
decizie. Nici nu a vândut navele, dar nici nu le-a repus în funcţiune.
Statul şi-a furat singur căciula
Tăierea
la fier vechi a liniilor de cale ferată nu este singura problemă cu
care se confruntă „Societatea Comercială de Transport Maritim şi de
Coastă C.F.R. Ferry – Boat S.A.” , aşa cum figurează în acte agenţia de
transport maritim. Personalul societăţii nu şi-a primit drepturile
băneşti de la asfârşitul anului trecut, iar cele două nave, „Eforie” şi
„Mangalia” nu au mai ieşit de aproape doi ani pe mare din cauza
expirării autorizaţilor. Un vas a fost legat la cheu în 2008, iar
celălalt, un an mai târziu. Repunerea în exploatare este evaluată la
800.000 euro pentru fiecare navă. Mai mult, Direcţia Generală a
Finanţelor Publice Constanţa a instituit, încă de anul trecut, sechestru
asigurator pe bunurile mobile şi imobile ale TMC CFR Ferryboat SA,
pentru o datorie către bugetul de stat în valoare de aproape 2 milioane
de lei. În present, agenţia se învârte într- un cerc vicios: compania-
mamă CFR Marfă nu aprobă alocarea sumelor pentru reparaţia navelor, iar
fără nave societatea nu poate fi rentabilă. La ultima vizită în portul
Constanţa, ministrul Trasporturilor Anca Boagiu a lansat ideea unui
transfer a agenţiei de la CFR la Administraţia Porturilor Maritime
Constanţa. Numai că nici această companie nu vrea să se lege la cap cu
feriboturile. Singura certitudine în toată această poveste este faptul
că datoria la fisc creşte pe zi ce trece.
Cum profită turcii de incompetenţa românească
Autorităţile turceşti au anunţat, la începutul lunii mai 2011,
inaugurarea unei noi linii maritime Pendik – Constanţa. Rodul unui
protocol încheiat între ministerele transporturilor din statele
implicate, linia feribot va fi deservită de societăţi turceşti şi
româneşti. Principalul operator din Turcia este compania UN Ro-Ro, care a
fost înfiinţată în anul 1994 şi detine 13 nave de transport.
Feriboturile vor asigura transporturi comerciale către şi dinspre
Ucraina, Moldova, Polonia, Rusia, Austria, Cehia, dar şi cu zona Caucaz
sau Orientul Mijlociu. Autorităţile române au încercat de mai multe ori
în ultimii 15 ani revigorarea terminalului feribot din Portul Constanţa
Sud- Agigea, însă după câteva curse,
din cauza lipsei mărfurilor, liniile maritime au fost închise. Potrivit
directorului agenţiei feribot constănţene, până zilele trecute la
Agigea nu se cunoşteau detalii în acest sens. „Nu am primit nimic
oficial”, a precizat Marian Ionescu, care a confirmat însă că, pentru a
permite acostarea navelor turceşti la terminal, cele două feriboturi
româneşti inactive vor trebui mutate. Cum au reuşit turcii să găsească
soluţii pentru revigorarea transportului în sistem feribot iar statul
român nu a fost capabil nici măcar să menţină în funcţiune cele două
nave, nu se ştie. Situaţia este cu atât mai penibilă pentru partea
română cu cât terminalul din portul Constanţa- Sud Agigea este unicul
din Marea Neagră construit pe ecartament normal (statele din fostul bloc
sovietic au moştenit de la defuncta URSS linii de cale ferată mai late
ceea ce înseamnă că vagoanele din Europa nu pot fi descărcate, iar în
portul Deringe (Turcia) funcţionează o instalaţie imporvizată. Situaţie
în care transporturile de vagoane în Marea Neagră se opresc la
Constanţa şi de aici continuă în sistemul feroviar terestru.
Economie pe hârtie
Potrivit Ministerului Transporturilor, la nivelul agenţiei au fost
luate mai multe măsuri de reducere a cheltuielilor. Este vorba despre
nelipsita disponibilizare de personal (în prezent fiecare feribot are
doat un singur echipaj, deşi uzanţele prevăd existenţa a cel puţin două
schimburi de echipaj pentru un feribot) introducerea în şomaj tehnic a
personalului existent, reorganizarea societăţii. Alte măsuri s-au luat
doar pe hârtie, dar dau bine în ochii opiniei publice. Potrivit planului
de austeritate, la agenţie ministerul a redus cu 100% cheltuielile la:
întreţinerea şi reparaţiile navelor (aflate în conservare), diurna
echipajelor, piese de schimb, materiale auxiliare, pilotaj nave,
remorcaj nave, alimente. De parcă nu s-ar fi subînţeles că o navă care
nu mai are acte şi este legată la chei nu are cum să consume resurse
pentru remorcaj, pilot, materiale, piese, alimente şi diurnă.
Se coace o afacere imobiliară
CFR Marfă deţine, prin intermediul agenţiei, trei hectare de teren în
portul Constanţa Sud-Agigea. Preţul pe piaţa liberă variază în zonă
între 18 şi 25 de euro pentru un metru pătrat, fără utilităţi. Astfel,
numai terenul valorează 750.000 euro, fără să mai punem la socoteală
mini-hotelul şi clădirea care adăposteşte sediul administrativ al
agenţiei, vama, poliţia de frontieră şi alte companii private. În plus,
valoare mare
au şi obiectele de patrimoniu, respectiv navele, reţeaua feroviară,
instalaţia de încărcare a vagoanelor, precum şi şinele de cale ferată
din oţel special. Legat de terenul cu deschidere la acvatoriul portuar,
mai multe companii private au încercat, în trecut, să desfăşoare acţiuni
economice aici în colaborare cu CFR, însă aceasta din urmă nu a
acceptat nici o propunere. În rândul personalului circulă zvonuri cum
că mai mulţi oameni de afaceri, printre care şi Mircea Băsescu, fratele
preşedintelui, care deţine spaţii de producţie în vecinătatea
terminalului (zona liberă), ar fi vizitat terminalul şi ar fi interesat
să cumpere terenul. Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru decizia
autorităţilor de a trage pe linie moartă agenţia.
Trezorierul PSD, Gheorghe Bunea Stancu, a ajuns să se ocupe
de finanţele partidului condus de Victor Ponta pentru că e o „somitate”
în domeniul afacerilor clientelare pe bani publici. Stancu e un personaj
„3 în 1”, adică e preşedinte al PSD Brăila, preşedintele Consiliului
Judeţului (CJ) Brăila, dar şi „om de afaceri”.
Prin firma Bursagrirom SA, la care deţine 51% din acţiuni, Bunea
Stancu controlează cu mână forte alte 7 firme, din care cele mai
importante sunt firma de construcţii Concivia SA Brăila şi Portul
Hercules SA Brăila. Trezorierul PSD e renumit pentru tupeul cu care
amestecă afacerile cu politica, pentru că CJ-ul condus de Stancu a
încheiat zeci de contracte de lucrări din banii publici cu Concivia SA
controlată de Stancu.
Bulgărele se rostogoleşte
La o lună după ce CJ Brăila a preluat în administrare 3 spitale, CJ a
încheiat cu Concivia SA primul contract de „modernizare” a Spitalului de
Pneumoftiziologie. Primăria Brăila dă Conciviei lui Stancu contractele
de reparaţii de şcoli şi construire a blocurilor ANL, iar primăriile din
judeţ încheie contractele pentru alimentările cu apă tot cu Concivia.
Sunt ilegalităţi despre care „Jurnal de Investigaţii” a mai scris. La
afacerile clientelare ale lui Gh Bunea Stancu pun umărul şi PNL, dar şi
Guvernul Boc. Consilierii municipali PNL Brăila au votat ca cealaltă
puternică firmă din caracatiţa lui Stancu, Hecules SA Brăila, să obţină
concesionarea a 7.800 mp, la preţul unei garsoniere, iar Ministerul
Dezvoltării condus de Elena Udrea şi Ministerul Transporturilor, condus
de Anca Boagiu, investesc în modernizarea danelor 23 şi 25 din Portul
Hercules peste 9,5 milioane euro.
Caracatiţa „Trezorierului”
La Bursagrirom SA Brăila, firmă pe care a înfiinţat-o în 1995,
trezorierul PSD Gh. Bunea Stancu deţine 51% din acţiuni, ceilalţi
acţionari, oamenii săi de încredere, fiind Sorin Costin (23%), Ciprian
Iustin Stan (23%), Paul Ioan Vasilache (2,5%) şi Cristina Grigorescu
(0,5%). Obiectul de activitate al Bursagrirom SA e “comerţul cu ridicata
al cerealelor, seminţelor, furajelor şi tutunului neprelucrat”. Prin
Bursagrirom, Stancu a preluat controlul mai multor foste societăţi de
stat. La firma de contrucţii Concivia SA Brăila, Bursagrirom e
acţionarul majoritar, deţinând 70,64 % din acţiuni. SIF 2 Moldova deţine
11,58%, iar restul acţiunilor sunt deţinute de “cuponari”. La Portul
Hercules SA Brăila, Bursagrirom are acelaşi statut de acţionar
majoritar, deţinând 85,5% din acţiuni, „cuponarii” deţin 13,4%, iar
statul, prin AVAS, deţine 0,7%. Alte firme din imperiul lui Bunea Stancu
sunt Bursa de Mărfuri SA, Agrotransport Brăila Vest SA, Boneta
Consulting SRL şi Tehzoorom SRL.
9,5 milioane euro pentru „Portul lui Bunea”
Ministerul Elenei Udrea şi Ministerul Transporturilor, condus de Anca
Boagiu, investesc masiv în modernizarea portului lui Bunea Stancu. După
ce recent a fost modernizată Dana 40 din Portul Hercules SA, acum
Administraţia Porturilor Dunării Maritime (APDM) Galaţi a anunţat
modernizarea danelor 23 şi 25, pe banii Uniunii Europene şi ai
Ministerului Transporturilor. Proiectul „Modernizarea cheului în Portul
Brăila, în danele 23 şi parţial 25”, e finanţat în principal prin banii
europenilor, în cadrul POS Transporturi, Axa Prioritară 2. Prin Fondul
European de Dezvoltare Regionala este alocată 69,25 % din finanţare, iar
restul de la bugetul Ministerului Transporturilor. Valoarea estimată este
37.890.680 lei, cu TVA. Adică 9,5 milioane de euro. Cât alimentările cu
apă a câteva localităţi rurale, sau, în limbajul lui Udrea, cât 14 săli
de sport sau o Telegondolă. În decembrie au fost derulate procedurile
de selectare a firmelor care vor executa lucrările de proiectare şi
construcţii. Metoda aleasă a fost aceea ideală pentru o afacere
clientelară, adică „negociere cu publicarea unii anunţ de participare”.
După un mic impas, pe 04.02.2011, când cunoscuta firmă Vega 93 SRL
Galaţi, a „naşului” Corneliu Istrate, a depus o contestaţie la CNSC, s-a
dat la pace şi pe 28.02.2011, contractul a fost atribuit consorţiului
Vega 82 & Consitrans SRL Bucureşti. Consitrans nu are experienţă în
construcţii portuare, ocupându-se cu servicii de consultanţă, proiectare
şi asistenţă tehnică şi prestând, în general, la supervizarea lucrările
pentru drumuri şi autostrăzi (!). Printre clienţii Consitrans SRL se
află CNADNR, Administraţia Străzilor şi câteva consilii judeţene, dar în
parteneriat cu asfaltatorul Vega poate le va ieşi şi un cheu la Dunăre.
În prezent, se aşteaptă doar semnarea contractului de finanţare, pentru
ca Bunea Stancu să îşi vadă visul cu ochii, cum în plină criză, banii
UE şi ai Ministerului Transporturilor sunt investiţi în modernizarea
portului său.
„Edecarii” de la PNL mai trag o concesionare de teren
În timp ce ministerul Elenei Udrea pregătea contractul de finanţare
UE pentru modernizările din Portul Hercules, la Brăila, oamenii lui
Stancu pregăteau un nou tun, de această dată imobiliar, pentru aceeaşi firmă. La pct 31 al ordinii de zi a şedinţei CLM Brăila din 21.02.2011, era trecut proiectul privind „concesionarea prin încredinţare directă a terenului de 7.886 mp situat pe str Vadul Ghecet lot 2, solicitantei SC Hercules în
vederea edificării unui depozit pentru extinderea capacităţii de
depozitare şi operare a portului Brăila”. SC Hercules SA are o suprafaţă
de teren de 25 ha şi dacă ar fi nevoie de un nou depozit, ar fi destul
loc în port pentru construirea lui, dar firma lui Stancu a încercat să
dea un tun, obţinând de la Primăria Brăila, un teren în valoare de
milioane de euro la preţul unei garsoniere. Terenul de 7.886 mp e situat
în zona optimă pentru construirea podului peste Dunăre de la Brăila,
iar un teren la piciorul podului e valoros. Prin „încredinţarea directă”
prevăzută în proiectul hotărârii CLM, se crease mecanismul obţinerii
terenului la o redevenţă derizorie. După unele surse, cam de 15-20 de
milioane de lei vechi pe an. În iulie 2010, concesionarea a fost cerută
de directorul Hercules SA, Sorin Costin, care este acţionar la
„firma-amiral” a lui Stancu, Bursagrirom SA, deţinând 23%, dar mai e şi
consilier municipal PNL. În ianuarie, Costin a revenit cu o nouă cerere
şi primarul Aurel Simionescu (PSD) a trecut concesionarea pe ordinea de
zi. În şedinţa CLM a ieşit scandal, pentru că directorul Hercules SA ar
fi trebuit ca în calitatea sa de consilier PNL să se abţină de la
votarea concesionării al cărui beneficiar e Hercules SA. Dar cum în sală
erau numai 24 de consilieri, iar cei 7 consilieri PDL anunţaseră că nu
vor vota pentru concesionare, proiectul ar fi putut fi respins şi în
aceste condiţii omul lui Stancu a riscat şi a pierdut, pentru că a ieşit
un scandal de pomină. „Au fost discuţii în legătură cu modul în care
domnul Costin trebuie să voteze sau nu. El a zis prima dată <<eu
nu votez la proiectul nr cutare şi cutare>>, dar când s-a ajuns la
povestea cu Hercules SA prima dată a votat şi au fost 18
<<pentru>>, iar a doua oară, când s-a abţinut de la vot, au
ieşit doar 17”, a explicat controversele primarul Aurel Simionescu.
Pentru ca totuşi concesionarea terenului să nu fie respinsă şi să fie
repusă pe tapet după o mai bună pregătire a „maşinii de vot”, notarul
Vasile Varga, consilier PNL, a propus amânarea proiectului de hotărâre
pentru o viitoare şedinţă CLM.
Scandalul concesionării „mini-price” a 25 ha
Un scandal similar a fost înregistrat în ianuarie 2005. Atunci,
prospăt devenit preşedinte CJ Brăila, Bunea Stancu şi-a rezolvat
problema concesionării celor 25 ha de teren ale Portului Hercules SA,
care era în proprietatea municipalităţii.
Primarul de atunci, Constantin Sever Cibu, în prezent senator UNPR,
i-a făcut lui Stancu un cadou, acceptând pentru cele 25 ha o redevenţă
de 400.000 lei/an.
Scandalul s-a produs în momentul în care un funcţionar onest,
Gheorghe Scarlat, şeful Direcţiei Administraţiei Portuare din Primăria
Brăila, a făcut public că şefa Oficiului uridic din primărie, Sorina
Bosoancă, a făcut presiuni pentru a semna contractul concesionării
celor 25 ha către firma lui Stancu şi totuşi a refuzat. Scarlat refuza
să semneze concesionarea către Hercules SA, pentru că Hercules SA avea o
datorie de 8 miliarde de lei vechi către Primăria Brăila şi refuza în
continuare să o plătească, litigiul ajungând pe rolul ÎCCJ. Pentru că a
denunţat în presă „batjocura şi nepăsarea faţă de banul public şi
distribuirea discreţionară a bunurilor proprietate publică de către
Primăria Braila”, Scarlat a fost demis de primarul Cibu, iar Stancu a
obţinut ce voia, concesionarea celor 25 ha.
Reţeta lui Stancu – afaceri clientelare, profituri mari şi datorii la stat
În
timp ce înregistrează profituri uriaşe, în cea mai mare parte din
contracte pe bani publici, firmele controlate de Stancu au datorii la
stat şi furnizori. Evident, cuantumurile acestor profituri au fost
influenţate de ascensiunea politică a lui Stancu. Dacă până în 2004,
când a devenit preşedinte CJ Brăila, cele 4 firme mai importante,
Bursagrirom-Concivia-Hercules-Istru, avea profituri modice, accesul la
contractele pe bani publici a schimbat radical situaţia. În 2005, după
un an de mandat, firmele au înregistrat un profit cumulat de 4,96
milioane lei. În 2008, la început de criză, au înregistrat un profit de
4,86 milioane, iar în 2009, în timp ce sute de mii de firme s-au închis,
firmele lui Stancu au înregistrat o creştere de profit faţă de anul
precedent, la 5,64 milioane lei! În primii 6 ani de mandat ai lui Stancu
la preşedinţia CJ Brăila, cele 4 firme au avut profituri de 23,2
milioane lei. Clasamentul profiturilor în perioada 2004-2008 este
următorul: 1. Concivia SA – 9,2 milioane lei; 2. Hercules SA – 8,5
milioane lei; Istru SA – 3,4 milioane lei; 4.Bursagrirom SA – 1,8
milioane lei. În 2003, Hercules SA avea datorii totale de 51,9 milioane
lei şi 0,7 milioane profit. În 2005, profitul crescuse la 1.371.153 lei,
iar datoriile au scăzut la 9.861.101 lei. În 2009, un an în care
exploatarea portuară la Dunăre a suportat o criză mult mai dură decât
cea din timpul războiului din Iugoslavia, Hercules SA a încheiat anul cu
un profit brut de 3.738.853 lei. Dar deşi a fost pe profit, în 2009
Hercules SA a încheiat anul cu datorii de 8,8 milioane, din care
1.130.772 lei erau datorii către bugetul de stat şi bugetul asigurărilor
sociale. Pentru
Cum să dai orzul pe gâşte
Cu siguranţă că cele 9,5 milioane de euro de la UE şi Ministerul
Transporturilor vor fi cheltuite pe modernizarea danelor 23 şi 25. Nu
spune nimeni că nu ar trebui modernizate porturile, dar ministresele
Transporturilor şi Dezvoltării ar fi trebuit să ia în calcul şi pentru
cine alocă banii. Dacă Hercules SA are profituri, dar nu le foloseşte
pentru propriul program de modernizare, ba, mai rău de atât, mai are şi
datorii la stat, la ce bun să cheltui banii UE şi impozitele românilor
pentru modernizarea unei “firme-căpuşă” pentru stat. Apoi, te mai uiţi
şi la cât de “normal” e cel care îţi cere să îi modernizezi afacerea. În
cazul nostru, situaţia e clară: după ce în ultimii ani a fost
modernizată Dana 40 din Portul Hercules SA, pe banii Ministerului
Transporturilor, acum dana respectivă nu mai poate fi folosită, pentru
că pe 31.10.2011 marinarii de la Hercules SA au scufundat o barjă
încărcată cu piatră chiar acolo, la dana modernizată din impozitele
noastre. Totuşi, directorul APDM Galaţi, nu ezită să dea Dana 40 ca
exemplu de modernizare a infrastructurii portuare: “Un exemplu este Dana
40 din Portul Brăila, care în 2005 nu mai exista şi a fost refăcută. În
momentul de faţă este o dană nouă acolo. Din păcate, anul trecut a fost
un eveniment de navigaţie, s-a scufundat o barjă, care aparţinea chiar
operatorului portuar, şi este blocată din nou. Operatorul portuar a
promis că o va scoate”, spune Ochialbescu.
Simpatiile perverse din culisele politicii
Sigur, povestea pare neverosimilă. Cum adică, Ponta şi Boc se urăsc
de moarte, iar Udrea şi Boagiu bagă bani cu nemiluita într-o afacere a
duşmanului, Bunea Stancu? Elena Udrea a mai semnat în această primăvară
contracte de finanţare de 12 milioane de euro pentru proiecte din feuda
„Trezorierului”, iar secretarul de stat Răzvan Murgeanu, face vizite
dese la Brăila. La prietenul său, Bunea Stancu. Iar în mediile politice
din Brăila e vehiculat zvonul că Stancu are protecţia PDL la Bucureşti
şi de aia e lăsat să facă ce vrea, fără să fie deranjat de DNA.
Secretele acestor simpatii ţin de culisele politicii, nu de cele ale DNA
Fără să aibă un titlu de proprietate valabil, fără să facă
dovada deposedării abuzive de către statul comunist şi fără să aibă
calitatea legală de moştenitor, prinţul Paul (al României, cum scrie în
buletin) a luat cu japca 47 de hectare din pădurea Snagov, deşi aceasta
fusese declarată domeniu public de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
României, încă din 1941.
Nepotul nelegitim al Regelui Carol al II-lea a pus mâna, fraudulos,
pe 47 de hectare din pădurea Snagov, deşi aceasta era, legal, domeniu
public.
Pădurea Snagov, domeniu public din 1930
Prin Decretul Regal 1154 din 28 februarie 1930(publicat
în Monitorul Oficial) din 9 februarie 1931), Regele Mihai I, prin
Consiliul de Regenţă (compus din principele Nicolae, patriarhul Miron şi
preşedintele Curţii de Casaţie Constantin Sărăţeanu), a promulgat
„Legea pentru infrumusetarea imprejurimilor Capitalei”. Legea autoriza
Ministerul de Agricultură şi Domenii să cedeze municipiului Bucureşti,
cu titlu gratuit, pădurea Snagov – Ţigăneşti, cu trupurile Fundul
Sacului şi Popeşti, în scopul înfiinţării unei staţiuni de agrement.
„Primăria Municipiului Bucureşti va amenaja pădurile Snagov şi Băneasa
ca staţiuni climaterice, de odihnă, de agrement şi sport”, se arată la
articolul 3 din Lege. Prin aceeaşi Lege, au mai fost cedate Capitalei,
în afară de pădurea Snagov – Ţigăneşti, lacul şi pădurea Baneasa, în
intindere de o sută de hectare, precum şi o fâşie de teren de 4,7
hectare din terenul fermei şcolii de agricultură de la Herăstrău.
La data de 8 iunie 1930, Carol al II-lea s-a întors pe tronul
României, la care renunţase la 28 decembrie 1925 (renunţare legiferată
de Parlamentul României la data de 4 ianuarie 1926). La un an de la
întoarcerea lui Carol pe tron, la data de 22 iunie 1932, Consiliul
comunal general al municipiului Bucureşti a aprobat (de voie, de nevoie? – n.n.) o hotărâre prin care aproba „a se
ceda M.S. Carol II o porţiune din pădurea Snagov”. Hotărârea Consiliul
comunal general nu reprezintă un act de donaţie, ci doar acceptul
consilierilor pentru donaţie, aceasta urmând a fi realizată printr-un
act normativ. „Totodată se dispune întocmirea cuvenitului proiect de
lege pentru această donaţiune”, se arată în finalul hotărârii
Consiliului comunal general.
Proiectul de lege nu s-a mai întocmit vreodată, astfel încât Carol al
II-lea a intrat doar în posesia pădurii, fără să mai deţină vreun act
de proprietate. Dovadă că, în 1948, când autorităţile statului comunist
au confiscat bunurile membrilor Casei Regale, în inventarul publicat în
Monitorul Oficial 140/19 iunie 1948 nu este cuprinsă şi suprafaţa de
46,78 hectare din trupul de pădure „Fundul Sacului”, deoarece aceasta
era în proprietatea statului, nu a lui Carol al II-lea – domeniul public
al municipiului Bucureşti. Potrivit decretului 38/1948, în raza
judeţului Ilfov au fost precizate ca terenuri „foste proprietatea Carol
II”, doar unele aferente moşiei Mănăstirea din comuna cu acelaşi nume.
Moştenitor „la ocazie”
La
data de 13 februarie 2002, Paul Philippe al României (numele din
buletin al lui Paul Lambrino) a solicitat Regiei Naţionale a Pădurilor
restituirea celor 46,78 hectare din Pădurea Fundul Sacului de pe malul
Lacului Snagov. Un an mai târziu, Paul a chemat în instanţă Primăria
Snagov, pentru ca instanţa să o oblige pe aceasta la restituirea
terenului. Legal, cererea lui Paul nu trebuia onorată – legea prevede
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere
doar pe structura de proprietate existentă la momentul deposedării
abuzive a acestor terenuri de către regimul comunist. Or regele Carol nu
a fost nicidecum deposedat de regimul comunist de pădurea de la Snagov,
deoarece nici măcar nu devenise proprietar cu acte!
Justiţie strâmbă
Cu toate că nu a prezentat un titlu de proprietate valabil şi nici nu
a făcut dovada deposedării abuzive, Judecătoria Buftea i-a aprobat cererea
lui „Paul al României” prin sentinţa civilă din data de 26 iunie 2003.
După sentinţă, Comisia judeţeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor a aprobat restituirea în proprietate
asupra terenului de 10 hectare forestier (maximul la care dădea dreptul
legea).
Doi ani mai târziu, o dată cu modificarea legii, Paul a solicitat să i
se restituie întrega suprafaţă la care pretindea că avea dreptul, de
46,78 hectare din pădurea din Snagov. La data de 7 iulie 2006, Comisia a
aprobat punerea în posesie, cu nouă voturi pentru şi unul împotrivă.
Votul împotrivă a fost al reprezentantului Direcţiei Silvice Bucureşti
care a contestat punerea în posesie a lui Paul Lambrino (mai nou „al
României”) tocmai pentru motivele de mai sus – lipsa atât a dovezii
proprietăţii cât şi a deposedării abuzive de către statul comunist.
Dealtfel, Direcţia Silvică a dus o îndârjită luptă în instanţă împotriva
pretenţiilor aberante ale celui ce se autointitulează „Alteţa sa regală
Paul de România”, dar toţi judecătorii care au intrat în dosar s-au
dovedit surzi şi orbi, incompetenţi şi/sau interesaţi, fără nicio
excepţie. Iată de ce!
Dovada fraudei
Ziarul de Investigaţii vă prezintă dovada de netăgăduit că
autointitulatul Paul al României nu avea niciun drept asupra pădurii, că
pădurea a fost şi trebuia să rămână domeniu public, că apartenenţa
acesteia la domeniul public era autoritate de lucru judecat şi că numai
nişte judecători incompetenţi, eventual şantajabili sau, mai rău,
corupţi, au putut decide dreptul lui Paul asupra pădurii „Fundul
Sacului”. Este vorba despre o hotărâre irevocabilă a colegiului
prezineţial (preşedinţii tuturor secţiilor) Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie a României, dată la data de 26 noiembrie 1941, după abdicarea
lui Carol şi înscăunarea regelui Mihai I: „Având în vedere că prin
memoriul-întâmpinare depus de mandatarul fostului Rege Carol al II—lea
se recunoaşte, în mod categoric, că nu s-au îndeplinit formele legale
perntru transmisiunea proprietăţii pădurii în discuţiune; că neexistând o
transmisiune a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de pădure în
discuţiune, urmează că deţinerea ei de către fostul Suveran este lipsită
de un temei legal (Carol luase pusese stăpânire pe pădure, dar fără
titlu legal) şi deci cererea făcută prin acţiunea de faţă de a fi
obligat fostul rege Carol al II-lea să restituie acest bun Statului
Român este întemeiată şi trebuie admisă (…) obligă pe fostul rege
Carol al II-lea să delase în plină proprietate şi posesiune a Statului
Român următoarele imobile: (…) Trupul de pădure «Fundul Sacului» din
pădurea Snagov, judeţul Ilfov, în suprafaţă de 46,78 hectare învecinată
la Apus şi Miazănoapte cu Lacul Snagov… ”.
Această hotărâre dovedeşte, repetăm, irevocabil, că pădurea nu s-a
aflat vreodată în proprietatea, cu acte autentice, a regelui Carol al
II-lea. Fostul rege a recunoscut că nu a avut acte de proprietate şi a
cedat pădurea statului român. Ca urmare, regimul comunist nu a deposedat
abuziv Casa Regală de această pădure deoarece aceasta era chiar a
Statului. Mai departe, regele Mihai I, fiul legitim al lui Carol al
II-lea ştia că nu există niciun drept al Casei Regale asupra pădurii şi
nu a făcut nicio cerere de revendicare asupra acesteia. Nici Mircea
Grigore, fiul nelegitim al lui Carol al II-lea şi tatăl lui Paul, nu a
revendicat vreodată pădurea, posibil din aceeaşi cauză. Ceea ce face ca
întregul demers al lui Paul să fie ilegal, imoral şi mai ales nedemn
pentru cineva care se pretinde a fi membru al Casei regale a României
(calitate ce nu îi este recunoscută de aceasta!). Îndrăznim să spunem că
dacă ar fi fost membru recunoscut al Casei Regale, acţiunile lui Paul
de revendicare şi obţinere mincinoasă a unor bunuri ce nu i se cuveneau
ar fi aruncat asupra Casei Regale tocmai noroiul cu care s-au străduit
comuniştii să ne îndoctrineze în 40 de ani de dictatură.
Revendicarea era, legal, inadmisibilă
Strigător
la cer este şi faptul că, în 2003, când Paul a revendicat prima dată
pădurea, tatăl său trăia, Mircea Grigore Lambrino fiind singurul care
putea formula vreo astfel de revendicare, Paul neavând atunci acest
drept. „Nu este legal ca în timpul vieţii tatălui (Mircea Grigore –
n.n.), fiul (Paul – n.n.) să se erijeze în moştenitor direct al
bunicului (Carol al II-lea – n.n.), cât timp tatăl nu a renunţat la
moştenire”, ne-au declarat specialiştii în drept consultaţi de „Jurnal
de Investigaţii”. Ciudat cum de nu au observat judecătorii nici acest
amănunt, care ducea, în mod normal, la respingerea cererii lui Paul al
României, ca neîndreptăţită!
Regele Mihai confirmă proprietatea statului
Într-o adresă oficială trimisă, în 2007, Regiei Naţionale a Pădurilor
– Romsilva, directorul Casei Regelui Mihai I, întăreşte cele de mai
sus: „Considerăm că Pădurea Fundul Sacului aparţine Statului Român şi nu
a făcut niciodată parte din patrimoniul Regelui Carol II. Maiestatea Sa
Regele Mihai I se disociază de orice tentative ale unor persoane care
îşi leagă nepermis numele de Casa Regală a României, de a «revendica»
imobile ce nu au apareţinut Regelui Carol II”, se arată în documentul
emis de Casa Majestăţii sale Regelui Mihai I.
Paul nu a mai avut loc la Fundul Sacului
Paul nu a putut primi decât 10 hectare la pădurea Fundul Sacului,
restul de aproape 37 hectare fiindu-i retrocedate tot în pădurea Snagov.
Cum şi mai ales dacă Paul al României comentează retrocedarea, ce a
făcut acesta cu pădurea şi mai ales cum de nu a primit şi restul pădurii
tot la Fundul Sacului pe care a găsit-o parţial ocupată, veţi putea
citi în continuarea anchetei noastre în numerele viitoare
Cine e Paul Lambrino
Fiu al lui Mircea Grigore Lambrino si al Helenei Nagavitzine, Paul Phillipe Lambrino s-a născut la Paris la data de 13 august 1948. Tatal său a fost fiul nelegitim al Regelui Carol al II-lea şi al lui Zizi Lambrino, Mircea Lambrino. Căsătoria celor doi a fost anulată de Inalta Curte de Casaţie si Justitie, motiv pentru care Mircea Lambrino nu a fost recunoscut niciodată oficial ca progenitură de sânge regal, până la recunoaşterea în România a unei sentyinţe date în acest sens de o instanţă din Portugalia (recunoaştere care se judecă, încă, la Curtea de Apel). Deşi Paul Lambrino nu a fost recunoscut ca apartinând Casei Regale a României, el s-a autointitulat „Alteţa Sa Regală.
Un secretar de stat, vicepreședintele Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor (ANPC), dar și doi directori generali ai instituției sunt, oficial, inculpați într-un dosar privind...
După succesul pe care l-au avut grație sprijinului PSD la adoptarea moțiunii simple împotriva ministrei USR Diana Buzoianu, parlamentarii AUR au trecut și la...
Angajații CT Bus - compania de transport care operează în municipiul Constanța, sunt, pentru a doua zi consecutiv, în grevă.
Ieri, compania anunța că este...
Utilizăm cookie-urile pentru a vă oferi cea mai bună experiență pe site-ul nostru. De asemenea, utilizăm cookie-uri pentru a optimiza funcţionalitatea site-ului web, pentru a îmbunătăţi experienţa de navigare si integrarile cu reţele de socializare.DA, ACCEPTPolitica cookies
