Este vorba, bineînţeles, despre cele două institute. Când se vorbeşte despre Institulul Cantacuzino, românii reverberează puternic. Intră ntr-un fel de rezonanţă patriotică. Îşi aduc aminte că sunt geniali. Asociază institutul Cantacuzino cu un fel de scut românesc împotriva tuturor relelor, a viruşilor, ptiu, ptiu, ptiu!!!, cu care suntem bombardaţi dinafara ţării. Cu preţul mic pe un vaccin care-ţi asigură o imunitate, beton! Bine, într-un fel aşa este. La Institutul Cantacuzino lucrează experţi care şi-ar găsi locul în orice sistem similar din lume şi, cu siguranţă, ar fi mult mai bine plătiţi. Da, de acord, Institutul Cantacuzino se află cu adevărat în serviciul public. Dar Institutul Cantacuzino este în afara regulilor economiei de piaţă şi nu respectă nici măcar normele GMP – Good Manufacturing Practice.

Toate problemele acestui Institut sunt fundamental legate de management. Un management care, începând din 1990 încoace, a refuzat să aplice reţeta de succes şi arhicunoscută a Institului Pasteur. Despre care va fi vorba imediat. Surse avizate din domeniul medical au făcut pentru Jurnal de Investigaţii o radiografie a cauzelor eşecului acestui institut.

Deocamdată se impune o istorie a preşedinţilor Institutului Cantacuzino, care redă, în oglindă, imaginea României. Primul preşedinte postdecembrist al Institutului Cantacuzino a fost Andrei Combiescu. Domnia sa a durat până taman în 2003. A fost schimbat cu Marian Neguţ, moment din care au început să se facă simţite jocurile politice.

În 2005, acesta fiind plecat la o reuniune a institutelor Pasteur, a fost schimbat din funcţie de către ministrul Sănătăţii de la acea vreme, Mircea Cinteză. În locul său este numit Lucian Radu, la intervenţia directă a lui Virgil Păunescu, fost şi actual consilier pe probleme de sănătate al preşedintelui României, Traian Băsescu. În perioada august/ septembrie 2005, acesta organizează un concurs pentru ocuparea funcţiei de director al Institutului Cantacuzino pe care…îl câştigă!

Bon. Din 2009 devine director interimar Radu Iordăchel, pus în funcţie de episodicul ministru Ionuţ Bazac. Atunci a fost dată lovitura cu vaccinurile împotriva gripei porcine. Iniţial exista un contract pentru cinci milioane de doze. Se produseseră deja trei milioane de doze când, brusc, o decizie a Agenţiei Naţionale a Medicamentului, purtând girul lui Daniel Boda, a stopat producţia ca fiind necorespunzătoare.

Vine ministru Cseke Attila, îl pune director pe Gabriel Ionescu. Radu Iordăchel dă în judecată decizia de demitere a sa din funcţie şi câştigă în 2012, când este repus în funcţie de către fostul ministru al Sănătăţii, Ladislau Ritli, coleg de partid (UDMR) al lui Cseke Attila. Asta este istoria complicată, fără sens, a mangenetului unei istituţii care, altminteri, ar fi putut fi o unitate de referinţă în Europa.

Nu respectă normele GMP

Este vorba despre nişte „standarde de calitate”. Good Manufacturig Practice. Linia de producţie este la două sute de metri de cea de înfiolare, ceea ce nu corespunde literii cărţii.

Asta însă nu ar fi mare lucru. Problema mare este că Institutul Cantacuzino desfăşoară trei activităţi care nu au cum să fie corelate. Cea de cercetare, de producţie şi de reactivitate. Conform legislaţiei în vigoare, nu poţi avea obiect de activitate şi cercetarea şi producţia de masă. Dimensiunea asta, de business, ar putea fi preluată de către o firmă specializată, eventual aflată în proprietatea statului român. Există! (Antibiotice Iaşi.)

S-au făcut presiuni mari de către aproape toţi miniştrii Sănătăţii pentru revenirea Institutului Cantacuzino în parametrii economiei de piaţă, pentru că despre legalitate nu mai poate fi vorba. În sensul în care nimeni din România nu îşi permite să se gândească, măcar, la o cale de acţiune în Justiţie a Institului Cantacuzino. Dar s-au făcut împrumuturi de la Banca Mondială şi s-au

accesat fonduri PHARE. Banii s-au risipit aiurea. În primul rând, din cauză că actualul sediu, un monument istoric de altfel, nu permite retehnologizarea conform standardelor cerute de GMP. La ora actuală, Institutul Cantacuzino are datorii în valoare de un milion de euro şi în conturi bani cât să plătească salariile timp de o lună.

De cealaltă parte, Institutul Pasteur, care este modelul pe care l-a copiat Institutul Cantacuzino, şi-a externalizat producţia de masă a vaccinurilor. Aici stă întreaga problemă. Institutul Cantacuzino a vrut, şi a reuşit, ca începând din 1990 să impună un monopol şi pe piaţa cercetării şi pe cea a producţiei. Dar nu a reuşit să şi managerizeze acest succes.

Epopeea directorilor este sugestivă. Postul de şef al Institutului Cantacuzino depinde de două ministere: cel al Cercetării şi cel al Sănătăţii. Până acum nu s-a putut pune în practică o politică de eficientizare a activităţii şi asta este rezultatul şi al bramburelii de la nivelul conducerii.

Tehnologii din anii 70 – 80

Cu toate că s-au făcut împrumuri substanţiale de la Banca Mondială şi s-au accesat fonduri PHARE medicii şi cercetătorii de la Institutul Cantacuzino lucrează pe aparaturi din secolul trecut.

Cea mare parte din vină o poartă, fireşte, conducerea intitutului. Pe de altă parte şi sindicaliştii s-au complăcut într-o stare de fapt care până la urmă s-a întors împotriva lor. Un fel de „ca pe vremea lu’ Ceauşescu” a condus la lipsa de eficienţă a Institului Cantacuzino, care acum stă cu mâna întinsă, în loc să producă veniturile pe care le-ar putea genera, beneficiind de renumele şi profesioniştii pe care îi are.

Au fost obţinute repetate derobări de la împrumuturile contractate în numele Institutului Cantacuzino. În privinţa vaccinurilor pe care le produce, majoritatea sunt reţete clasice. Nici nu s-ar putea altfel. Preţul scăzut al acestora este o variabilă care depinde de faptul că, practic, există un monopol de piaţă deţinut de Institutul Cantacuzino. Revenind la activitatea angajaţilor/sindicalişti. Aceştia s-au opus constant separării activităţilor de cercetare faţă de cele de producţie.

Singura soluţie, externalizarea

Cele relatate ar putea să semene cu o acuză adusă unui prestigios institut. Nu este aşa. Este ceea ce se întâmplă de fapt.

Cantacuzino a intrat într-un „modus vivendi”, într-un fel de a fi care îi asigură, cum-necum, o existenţă decentă. Starea asta de fapt trebuie schimbată. Ceea ce se întâmplă acum nu este nicidecum o rea-voinţă din partea autorităţilor. Nu are statul, cu atât mai puţin cetăţenii, nimic împotriva Institutului Cantacuzino.

Nu este vorba despre nicio conspiraţie mondială împotriva românilor. Nu încearcă nimeni să ne inoculeze viruşi sau să ne lase dezarmaţi împotriva acestora. Nu e vorba nici despre vreo malversaţiune economică. Evident, vaccinurile din import sunt mai scumpe. Dar nimeni nu împinge Institutul Cantacuzino către faliment. Dimpotrivă, de-a lungul timpului a fost ajutat de multe ori. Soluţia este cea pe care o ştie multă lume şi ar trebui să fie evidentă şi pentru şefii Institutui Cantacuzino, câţi vor fi fiind ei – externalizarea serviciului de producţie. Pentru că în felul ăsta ar putea să fie şi sprijiniţi de către stat, ca fiind reprezentanţi, în mod exclusiv, ai unui institut de cercetare.

Articolul precedentJaf de 260 milioane euro în sistemul de irigaţii din Dobrogea
Articolul următorPNL – un OZN electoral