Atrocităţile mileniului trei în orfelinatele României

3 mai 1985 – apare pe lume Radu Carp. Amintirile lui din copilărie sunt legate exclusiv de casa de copii, orfelinat, cum vreţi să-i spuneţi, în cazul de faţă şcoala 32 din Galaţi. Radu Carp este un om credincios. „Doamne ajută”, este formula lui de salut şi Dumnezeu un personaj permanent al discuţiilor pe care le poartă. Ortografiază suprinzător de bine, comparabil cu scrisul unor demnitari, aleşi sau puşi în funcţie. N-a apucat să termine liceul, a făcut profesionala. Ceva, în construcţii, zidar, faianţar, de astea… împinge politeţea la limita extremă. (Pe mine mă distrează că nu mă scoate din „domnul Dragoş„, ca pe coafeze, în loc să-mi spună, eventual, „domnul Moldovan”). A reuşit să obţină o garsonieră de la stat căreia cu greu îi face faţă. N-are bani. Da’ nici nu cerşeşte. Încearcă să trăiască decent. El zice că are „cancer la cap”. Realitatea este un diagnostic foarte complex, un dosar medical de zeci, poate o sută sau mai mult de pagini, oricum, IMENS! Acum poartă un aparat în cap. Din când în când face temperatură foarte mare, ameţeşte, cheamă Salvarea, ajunge iarăşi la Bagdasar Arseni, la doctoriţa Ruxandra Mihai. Îi e foarte greu să se angajeze. De la stat primeşte un ajutor de 600 de lei. Uau! Când îl întrebi ce face răspunde invariabil „binişor”, fie că e acasă, în spital sau pe stradă.

Judeţul Galaţi, 3 mai 1985, comuna Fîrţăneşti, oră necunoscută, autor necunoscut, ni se alătură întru omenire Radu Carp.
Buletinul lui de identitate e la plezneală. Da’ bine că-l are! La 17 ani îl apucă talentul de investigator. Are nume de familie. Îşi contactează un prieten care îl poate ghida prin comuna Fîrţăneşti şi care are cunoştinţă despre numele Carp în zona cu pricina. Ajunge la locul faptei cu un tren de dimineaţă. „Am ajuns la cea care mi-a dat viaţă. E surdo-mută”. Sunt mut la rândul meu. Mă uit în ochii senini ai unui om care nu-şi poate scoate căciula de pe cap ca să nu provoace un eveniment inestetic. Mă forţez să spun „zi mai departe” şi aud: „E, mi-a cerut şi buletinul, după aia m-a îmbrăţişat, na!, suflet de mamă”.

(Acum luăm cu toţii o pauză)

Comunicau prin scris. Cică bunicii au obligat-o să-l abandoneze pe Radu Carp. Adică părinţii mamei. Relaţia dintre ei a durat un an. Vreau să spun că de când „s-au regăsit” Radu Carp a tot fost „pe la ai lui” timp de un an.
„De ce?”. „Păi, era familia mea”. Hai să ne lămurim: Radu era internat la şcoala 32, dar făcea orele de curs într-o şcoală normală, acolo l-a întâlnit, în clasă, pe Marius Nour ,care, deşi nu era din Fîrţăneşti, cunoştea zona şi numele Carp. Împreună au purces la o investigaţie şi aşa a ajuns Radu „la cea care i-a dat viaţă (…) na, suflet de mamă”. Continuarea: „aveam un unchi beţiv care după o vreme, când mă vedea, arunca cu furca după mine”. Lucrez în presă de 22 de ani şi doar de vreo câteva ori am rămas blocat în faţa unui răspuns. Acum a fost una dintre dăţi.
Între timp am învăţat să-mi revin. „De ce?”, fac eu pe interesantul, încercând să domin discuţia. „Nu m-au vrut, bunicii, şi fratele mamei” – simplu ca bună-ziua, aşa-i? Îmi ia câteva secunde ca să-mi revin, pe care le maschez mai bând o gură de bere. Carevasăzică, Radu Carp evada dintr-un univers concentraţionar de neimaginat, nu de alta, dar măcar pentru că era vorba despre nişte copii, zicea că şi-a găsit familia şi se arunca după el cu furca în curtea casei părinteşti.
„Şi ce-ai făcut?”, zic eu cu berea stându-mi în gât. „Nu m-am mai dus că, Doamne fereşte!, se putea întâmpla o nenorocire, şi unchiu’, cine ştie ce-ar fi putut să păţească”. Radu Carp mai are o soră, Mariana, „cred că are 30 de ani, din păcate e tot surdo-mută”. Ş-acum mă concentrez să fiu ziarist de investigaţii: „Măi, Radu, da’ care a fost scopul tău când ai făcut ce-ai făcut ca să-ţi găseşti familia?” Răspuns prompt: „Scopul? Ca să văd şi eu de ce am ajuns unde am ajuns”.

Interzis sub 18 ani

Poza 1

Vladimir Ciurea este un eminent neurochirurg, pe care sunt onorat să spun că îl cunosc personal. Mi-a spus Radu Carp că s-a pensionat, era directorul de la Bagdasar Arseni, spitalul 9 cum ar veni, o somitate în domeniu, s-a ocupat de Radu.
„Aveam plete, nu voiam să mă tund, mi-era ruşine, şi domnul profesor Ciurea a spus că nu se poate vedea ce am la cap şi că să încerce doamnele şi domnii doctori şi asistenţi să mă convingă să mă rad în cap”. (Radu Carp stă, acum, mereu aşa.). La Bagdasar Arseni, după ce şi-a predat actele, i-a rugat pe cei cu care intra frecvent în contact să nu spună că vine de la casa de copii. L-a operat doctoriţa Ruxandra Mihai. După ce şi-a revenit, l-a luat pe ocolite. „Intuise doamna doctor, că mi-a zis, măi, da’ m-am speriat câte hematoame ţi-am scos din cap, ai fost bătut rău. Îşi dădea seama că nu poţi fi bătut aşa într-o familie”.
De acum încolo persoanele sub 18 ani, slabe de înger, cardiacii şi persoanele în vârstă sunt rugate să comute pe altă revistă.
„Ne duceau în sala de baie”. Acţiunea se petrece, undeva, la începutul secolului 21, mileniul trei. „Pe mine mă apuca plânsul înainte să ajungă la mine”. (Încerc să scriu în continuare.) Cei despre care este vorba mai departe sunt tot copii orfani, de generaţie mai veche. „Instructorii se baricadau în camerele lor, la cafele”. De ce?, sare intrigantul din mine. „Nu ştiu”, mi se răspunde sincer. Când aud că „mă apuca plânsul înainte să ajungă la mine când vedeam ce le face celorlalţi” mă apucă şi pe mine plânsul înainte să aud ce urmează.
Radu Carp era un copil de şapte – opt ani. Deci: „ne puneau să sărim coarda şi ne puneau piedică. Cădeam în cap, se răsturna camera cu tine, domnu’ Dragoş”. Bun, încerc să trezesc bărbatul din mine, doar am făcut armata la Trupă, un an jumate! „Vă băteau şi instructorii?” mă bag eu în vorbă. Aici e clar că e vorba despre o altă categorie. Ceva de genul caftelii pe care a luat-o majoritatea dintre noi fie în şcoală, fie pe altundeva. Când îi vedeau rupţi în bătaie îi întrebau ce s-a întâmplat. Aveau răspunsul pregătit de cu seara: „m-a bătut ţânţarul cu ghioaga”.
Repet: Orfanii torţionari îi puneau pe micii orfani să spună textul „m-a bătut ţânţarul cu ghioaga”. Să mai spun o dată? Nu. Stăm de vorbă într-un restaurant în care eu beau bere şi Radu Carp o bătură răcoritoare, nu-i spun numele ca să nu fac reclamă. Încerc să mă regăsesc, să-mi aduc aminte de mine. Drept urmare îmi mut privirea de pe figura senină a celui care mi se prezintă în faţă, fără a revendica, nicidecum, asta, drept o autoritate a felului de a supravieţui decent – frumos? – chiar şi în cele mai rele condiţii.
Mă uit în altă parte, interacţionez cu chelnerii (pe care îi cunosc), mă forţez să depistez aspecte de peisaj hibernal şi să mă gândesc la cât de frig o fi afară. „Prieteni aveai?” Scurt pe doi: „Prieteni de suferinţă, da.” Iarăşi trebuie să beau. „Domnu’ Dragoş, ne era atât de foame că ieşeam la gard, era un şantier în spate, cu nişte gropi, nu ştiu ce făceau acolo, şi noi ieşeam la gard şi ceream pâine şi lumea ne dădea, ştia de noi, şi noi ne băgam în gropi să mâncăm, ca să nu ne vadă băieţii din cămin”.
Pauză. „MÂNCAM IARBÃ LA PROPRIU. DEJA îNCEPUSE SĂ-MI PLACĂ GUSTUL EI ŞI O CĂUTAM”. Erau bătuţi „cu ranga” (???!!!) la palmă. Zic şi eu, ce rangă, mă, Radule?, şi-mi descrie obiectul pe care îl ştie toată lumea. „Dacă ne feream se punea la dublă”. Cu papucii din plastic peste faţă, „că ei credeau că aşa nu lasă urme, da’ lăsau”. Un alt tip de bătaie era cu cozile de la florile artificiale. Cică, îi scotea afară iarna, pe ger, la scuturat covoare, „goi, nu de tot” şi după aia, după ce îngheţau bine, erau bătuţi cu vergele făcute din cozile de flori artificiale, „vai, ce durea, domnu’ Dragoş!” Pe unu’, zice Radu Carp, l-au scuturat de picioare cu capul în jos pe geam, „vă daţi seama ce spaimă pentru copilul ăla”. Erau bătuţi cu urzici pe spate înainte de culcare şi puşi să-şi ţină pătura pe cap, „încercam să-mi fac şi eu un locşor pe unde să respir”. Repet şi subliniez: Toate astea erau făcute de către alţi orfani, colegi de suferinţă carevasăzică.

Epilog

Poza2

La un moment dat a intervenit Protecţia Copilului. Radu Carp se angajase la o firmă de construcţii şi i s-a făcut rău când căra baloturi de 60 de kg de izolaţie de aia care se pune pe acoperişul blocurilor.
Trebuia să urce cu ele patru etaje şi a leşinat după câteva curse. Lumea s-a răstit la el şi atunci a spus că a fost bătut crunt, în cap, cât a fost mic. Fundaţia SERA l-a luat în grijă, a avut parte de asistenţă psihologică, pe timpul operaţiilor de la Bagdasar Arseni a fost permanent asistat de un reprezentant al fundaţiei. „Cum ai rezistat?” „Depinde de psihicul omului. Bine că nu m-am tâmpit. Asta e o boală publică”. PREDA OVIDIU. Lucrează în Galaţi la un centru de reintegrare socială pentru tineri. „Vai, ce bătaie am luat de la el, de la el mi se trage în mare parte, o să mă duc să îi spun, da’ de faţă cu toţi, să nu ne mai dăm după perdea”.

Share:

Author: Dragos Moldovan