Băsescu – ce mai vuiet, ce mai vaiet !

Traian Băsescu. Back in business. Ce ironie! Ce spectacol !! Ce lecţie !!! Vom fi iarăşi ce-am fost, răcneşte armata mulţumiţilor, şi mai rău decât atât, suspină decepţionaţii, incurabilii melancolici.

Gata! Muschetele sunt aşezate, ordonat, la pâmânt. A venit rândul pistoalelor automate. Un război s-a încheiat printr-o capitulare condiţionată. Urmează unul pe viaţă şi pe moarte. Traian Băsecu a supravieţuit încă o dată. Duşmanul său ireductibil trăieşte. Nici noi n-am murit încă. Pe deasupra copiilor care încă înalţă zmee în arena circului se simte, în aer, miros de sânge. Spectacolul nu are cum să se termine aşa. Performanţa trebuie repetată, publicul cere bis. Clovnii Băsescu, Antonescu, Ponta mai au ceva de spus. Urmează…

Istoria unui conflict

Traian Băsescu şi-a clădit cariera politică pe războiul cu PDSR şi apoi cu PSD. Nu. E prea mult spus. De fapt, Traian Băsescu nu a intrat în vreun conflict devastator cu structura politică din care a făcut parte – indiferent de cum s-a numit ea – în care a descoperit savoarea democraţiei şi a politicii făcute cu băi de mulţime, şi pe care apoi a părăsit-o.

Chiar dacă, din postura de preşedinte jucător, a încercat să lovească în schema de organizare a social-democraţilor, prin înfiinţarea grupării paraparlamentare a lui Oprea, tentativele sale distructive nu au fost nici pe departe aşa de virulente, de agresive, ca cele îndreptate împotriva PNL. Apariţia abracadabrantă a PDL, certificatul de formaţiune politică de Dreapta, răsărit, halucinant, din jobenul unui lider al Palatului Cotroceni care nu a schimbat niciodată uniforma de marinar cu fracul, toate acestea la un loc, deşi ar fi fost de ajuns şi fiecare în parte, au bulversat, într-o primă etapă, scena politică parlamentară şi apoi întreaga societate. Readuşi, cu brutalitate, la starea de spirit de la începutul anilor nouăzeci, românii au trăit din nou experimentul graniţei politice care trece prin sufragerie.

Cu PNL, războiul a debutat brusc şi violent pe vremea lui Călin Popescu Tăriceanu. Atunci se folosea armamentul clasic şi electoratul putea contoriza uşor pagubele înregistrate de cele două tabere. Acum a fost scos arsenalul neconvenţional. Feseniştii de alaltăieri, cerberii din poarta Internaţionalei Socialiste de ieri, care păzeau cauza dreaptă a Stângii de atingerea spurcată a PDSR, vor să dea azi lecţii de liberalism celor cărora le scoteau, cu minerii, dolarii din subsolurile sediului de partid. Vasile Blaga se mişcă foarte dezinvolt în noul tip de discurs. Traian Băsescu a fluierat melodiile învăţate pe mare, de la sirene, în preajma liberalilor, nu ca să-i urce în corabia sa, pentru că îi urăşte din instinct, ci pentru ca să dea bine în poza de grup a partidelor de Dreapta.

Exact pe dos stau lucrurile cu PSD, pe care trebuie să-l critice, dar de care îl leagă rădăcini adânci.

De fapt, Traian Băsescu nu a lovit niciodată foarte tare în ideologia social-democrată şi nici nu a pus dinamită la fundaţia celui mai mare partid de Stânga din România. Doar a dat cu pietre în geamuri şi i-a mâzgălit pereţii. A ales drept cai de bătaie diverse personaje de prim rang din rândurile acestei formaţiuni politice şi aşa a ieşit în prim-plan. Până la urmă, şi-a aşezat tabăra pe cele mai înalte culmi ale demnităţilor în statul român. I-au fost obiective strategice mai întâi Ion Iliescu, apoi Adrian Năstase şi abia târziu, când şi-a dobândit statura de lider politic atestat, Victor Ponta.

Demiterea

Pornind de la premisele astea, un deznodământ parlamentar tragic era de aşteptat. „Divide et imperat”. Principiul conflictului aducător de victorii, pe care l-a practicat cu atât de mult succes vreme îndelungată, a dus, inevitabil, la o coalizare a celor înfrânţi. Dar cauza referendumului de la sfârşitul lunii trecute nu este una de dată recentă. Ea este reprezentată de suspendarea din 2007.

Atunci, PSD şi PNL au reuşit, pentru prima dată, să reconfigureze structura Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Beneficiind de sprijinul UDMR, la care s-a lipit, firesc, şi Grupul Minorităţilor Naţionale. Războiul cu cele două partide mari, dus de Traian Băsescu, ar fi putut fi, să zicem, unul firesc. Cu liberalii este o incompatibilitate structurală (sunt nişte filfizoni în opinia lui, vă aduceţi aminte de răbufnirea aia legată de papioane) iar în privinţa pesediştilor, aceştia au dat cei mai mulţi oameni politici puternici. (Deci cei mai mulţi inamici.)

Aşadar războiul cu cele două partide poate fi considerat firesc, în condiţiile în care Traian Băsescu nu s-a comportat niciodată imparţial, prezenţa sa la Cotroceni fiind mai degrabă cea a preşedintelui PDL decât cea a preşedintelui României. Foarte multă vreme şi-a sacrificat imaginea pentru a scoate în evidenţă calităţile odraslei sale politice. Un efort nemeritat de PDL. Care s-a dovedit incapabil să stea pe propriile picioare.

Eroarea majoră făcută de Traian Băsescu are un nume – UDMR. Pe când avea ţara întinsă la picioare, el a crezut că poate scăpa de şantajul parlamentarilor maghiari. L-a scos de guler pe Laszlo Tokes din şanţul politicii şi l-a urcat pe jilţul de vicepreşedinte al Parlamentului European. Lucrând, şi prin asta, intens, la scindarea UDMR. Cu ajutorul lui Viktor Orban. Ei bine, iată, maghiarii, se poate spune, uită, da’ nu iartă. Au stat la Putere aşteptând momentul oportun şi au dat lovitura devastatoare – suspendarea preşedintelui. În Parlament, căci la urne maghiarii au slujit, involuntar sau nu, cauza preşedintelui – în Harghita, Covasna & Co s-a înregistrat cea mai scăzută prezenţă la vot.

Miza

În cazul persoanei Traian Băsescu nu mai au rost comentarii. Liderul politic însă şi-a asumat responsabilitatea PDL. „Eu te-am făcut, eu te omor” este, după „Divide et imperat”, al doilea principiu călăuzitor în politică pentru Traian Băsescu. Care şi-a lăsat în şah-mat partenerul. PDL va trebui să deconteze, în noiembrie, toate alea făcute şi nefăcute de tutorele său.

La PNL, miza era cariera lui Crin Antonescu. Instalat la conducere cu o autoritate fără precedent în istoria contemporană a liberalismului, preşedintele PNL a făcut din persoana sa cauza unică a întregului partid. Zbaterile unor lideri de a se afirma – Andrei Chiliman este etalon – au semănat, mai degrabă, cu plânsetele unui bebeluş care dă din picioare când e ţinut în braţe.

La PSD situaţia e mai complexă. Aici intră în ecuaţie şi viitorul lui Victor Ponta, dar şi ambiţiile unor foarte influenţi lideri social-democraţi. Şi perspectivele unor potenţi oameni de afaceri, şi părerile unor formatori de opinie.

UDMR a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a bloca drumul politic pe care merg celălalte două formaţiuni politice ale maghiarilor. Până acum eforturile i-au fost încununate de succes.

În fine, ceea ce pentru marea majoritate a românilor a fost o lovitură de teatru, încarcerarea lui Adrian Năstase şi tentativa acestuia de sinucidere (a cărei veridicitate a fost contestată), a ridicat spectaculos miza: puşcăria pentru înfrânţi. Ceea ce, raportat la o ţară civilizată a secolului XXI, este fie o realitate abjectă, fie un artificiu de campanie electorală improvizat la repezeală.

O luptă murdară

A fost una dintre cele mai exasperante, mai urâte şi mai lipsite de imaginaţie şi de consistenţă campanii electorale din cei douăzeci şi doi de ani care ne despart de epoca Ceauşescu.

Acuzaţii absurde, dosare scoase din ascunzătoarea de la WC sau contrafăcute, ţipete, limbaj de o agresivitate suburbană, ameninţări ca între liderii unor găşti de cartier, cu Poliţia şi Procuratura, toate au reprezentat atributele exclusive ale acestei competiţii politice. Nimic despre Constituţie, nimic despre rolul şi statutul preşedintelui României, nimic despre relaţiile dintre instituţiile democraţiei, şi bineînţeles, nimic despre noi, despre cât mai trebuie să-i plătim degeaba pe unii care ar trebui să se gândească toată ziua numai la cum să ne facă viaţa mai uşoară, în timp ce noi muncim.

În loc de astea, imbecilisme şi delir oniric. O disperare după injecţia cu funcţii şi Putere – vaccin autoimun – care nu are nicio legătură cu disperarea poporului ăsta. Încă o dată inconştienţa, lipsa de viziune istorică, arivismul şi josnicia unor politicieni au aruncat România pe scena unui bâlci de la care lumea civilizată îşi întoarce ochii, scârbită. Asta după ce aceiaşi politicieni au înnebunit-o şi au înfometat-o. Acum, gata! A căzut cortina. Bine că s-a terminat. Să încercăm, repede-repede, să ne odihnim. Urmează…