Cristian Popescu Piedone - Foto Ziarul de Investigații

Trece Justiția granița dintre lege și moralism?

În motivarea deciziei prin care a fost menținut controlul judiciar al lui Cristian Popescu Piedone, fost președinte al Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor (ANPC), judecătorul de cameră preliminară a făcut trimitere la „circumstanțele personale care creionează profilul inculpatului” și la „mediul din care provine acesta”.

Formularea ar putea părea banală pentru ochiul neavizat, însă în dreptul penal procedural ea reprezintă o abdicare gravă de la principiul imparțialității. Într-o decizie privind o măsură preventivă – care trebuie să se bazeze strict pe date din dosar – o asemenea expresie introduce un element moralizator, o evaluare de caracter, nu una juridică.

În fapt, în spațiul public au circulat anterior fragmente din viața privată a lui Piedone, scurse în presă din dosarul penal: discuții conjugale, filmări în care apărea sub influența alcoolului, aprecieri moralizatoare despre „stilul balcanic” al personajului. Procurorii au negat scurgerea, dar niciun responsabil nu a fost identificat.

Cu toate acestea, expresia „mediul din care provine inculpatul” apare exact în motivarea deciziei de menținere a controlului judiciar, alături de referiri la „anturajul și comportamentul inculpatului”, „elementele de factură obiectivă și subiectivă” și „circumstanțele personale care ilustrează gradul de pericol social al faptei”. Coincidență? Greu de crezut.


Viața privată nu este probă

Viața privată nu are relevanță probatorie într-un dosar de corupție administrativă. Piedone nu este cercetat pentru comportamente morale, ci pentru presupusa divulgare a unui control ANPC către un operator economic. Iar a evalua „mediul” din care provine un inculpat fără probe directe în dosar echivalează, juridic, cu o contaminare a raționamentului judiciar.

Specialiștii în drept penal subliniază că în asemenea situații judecătorul se raportează la percepția publică, nu la probatoriu. Iar aceasta este exact linia roșie pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului o interzice, în mod constant, în jurisprudența sa:
Hauschildt c. Danemarca (1989) – aparența de imparțialitate este la fel de importantă ca imparțialitatea efectivă;
De Cubber c. Belgia (1984) – orice indiciu că un magistrat ar fi influențat de factori extrajuridici impune retragerea acestuia;
Morice c. Franța (2015) – referirile la caracterul personal al unui inculpat într-o hotărâre penală echivalează cu o prejudecată morală.


Precedente românești: când instanța a ales echilibrul, nu eticheta

Cazul Piedone nu este singular, dar contrastează violent cu alte decizii din justiția românească, unde instanțele au știut să delimiteze măsura preventivă de moralism.

1. Laura Codruța Kovesi (2019)
În 2019, Secția specială a impus control judiciar fostei șefe a DNA. Înalta Curte de Casație și Justiție a revocat măsura după doar șase zile, motivând că nu exista nicio legătură între acuzațiile aduse și necesitatea restricției. Instanța supremă a reafirmat atunci un principiu esențial: măsurile preventive trebuie să fie proporționale și fundamentate pe probe concrete, nu pe percepții publice.

2. Ludovic Orban (2016)
În cazul fostului premier, controlul judiciar impus de DNA în context electoral a fost revocat de ÎCCJ la mai puțin de o lună, după ce s-a constatat că acuzele se bazau pe suspiciuni vagi și că menținerea restricției ar fi avut un efect de stigmatizare politică. Curtea a reținut, în esență, că justiția nu poate opera pe zvonuri și imagine publică.

3. Călin Georgescu (2025)
Deși nu e politician, cazul său ilustrează aceeași idee: instanța a redus durata controlului judiciar de la 60 la 45 de zile, considerând că măsura devenise disproporționată față de faptele imputate. Un exemplu de ajustare rațională, bazată pe actualitatea temeiurilor și nu pe presiune mediatică.

Toate aceste cazuri au în comun o lecție simplă: judecătorul nu are voie să moralizeze. Are obligația doar să aplice legea.


Dosarul Piedone: motivare cu fisuri?

În cazul Piedone, decizia de menținere a controlului judiciar este plină de formule vagi: „circumstanțele reale”, „mediul din care provine inculpatul” (oare la ce s-a referit Onorata Instanță?), „pericolul social relevat de anturaj”. Niciuna dintre aceste expresii nu este ancorată în fapte, probe sau expertize.

Apărarea ar putea susține, pe bună dreptate, că avem de-a face cu un raționament moral, nu juridic, ceea ce încalcă standardele interne și internaționale privind motivarea hotărârilor penale.

Art. 6 din CEDO, art. 4 și art. 23 alin. 11 din Constituție și art. 202 din Codul de procedură penală impun ca orice măsură preventivă să fie justificată exclusiv prin probe. A invoca reputația, anturajul sau stilul de viață al inculpatului este o formă de abuz subtil, dar periculos.


Imparțialitatea nu se declară, se demonstrează

Un observator rezonabil, citind motivarea deciziei în cazul Piedone, ar putea conchide că judecătorul a fost influențat – poate inconștient – de imaginea publică a inculpatului. Or, jurisprudența europeană este fermă: trebuie doar să fii imparțial!

Într-un context în care justiția română este adesea acuzată de dublu standard, astfel de formulări nu sunt simple scăpări de stil, ci semnale de alarmă.

A face dreptate nu înseamnă a judeca omul, ci fapta. Iar atunci când o instanță amestecă „mediul din care provine inculpatul” cu analiza juridică, ea riscă să transforme un act de justiție într-un exercițiu de moralizare publică.


Testul CEDO, inevitabil

Dacă apărarea lui Piedone va ridica excepția privind încălcarea imparțialității obiective, cazul are șanse reale să ajungă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Iar acolo, istoria este clară:
– Orice influență a imaginii publice asupra deciziei judiciare este sancționată;
– Orice menținere automată a măsurii preventive, fără reevaluare concretă a riscurilor, este considerată abuzivă (cauza Buzadji c. Republica Moldova, 2016);
– Orice trimitere la moralitate în locul faptelor este incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil.


Justiția, între morală și lege

Cazul Piedone devine astfel un test al sistemului judiciar românesc: poate acesta să se desprindă de reflexul de a judeca imaginea înaintea faptelor? Poate să aplice legea rece, fără tentația de a corecta moral?

Deciziile din cazurile Kovesi, Orban și Călin Georgescu arată că se poate. Instanțele pot fi echilibrate, pot acționa fără emoție și fără tentația de a satisface publicul.

Când însă o hotărâre ajunge să evalueze „mediul din care provine inculpatul”, nu mai vorbim despre drept, ci despre prejudecată. Iar prejudecata, odată intrată în sală, nu mai iese decât printr-o nouă decizie.

VIAZiarul de Investigații
SURSĂSorin PREDA
Articolul precedentAlegerile pentru Primăria Capitalei, în decembrie
Articolul următorCauțiune de un milion de lei, stabilită de DNA în sarcina unui administrator acuzat de evaziune cu mașini second-hand
Sorin PREDA
Senior partner Ziarul de Investigatii