# Atrocităţile mileniului trei în orfelinatele României

_Published: 2013-03-19_

**3 mai 1985 – apare pe lume Radu Carp. Amintirile lui din

copilărie sunt legate exclusiv de casa de copii, orfelinat, cum vreţi

să-i spuneţi, în cazul de faţă şcoala 32 din Galaţi. Radu Carp este un

om credincios. „Doamne ajută”, este formula lui de salut şi Dumnezeu un

personaj permanent al discuţiilor pe care le poartă. Ortografiază

suprinzător de bine, comparabil cu scrisul unor demnitari, aleşi sau

puşi în funcţie. N-a apucat să termine liceul, a făcut profesionala.

Ceva, în construcţii, zidar, faianţar, de astea… împinge politeţea la

limita extremă. (Pe mine mă distrează că nu mă scoate din „domnul

Dragoş„, ca pe coafeze, în loc să-mi spună, eventual, „domnul

Moldovan”). A reuşit să obţină o garsonieră de la stat căreia cu greu îi

 face faţă. N-are bani. Da’ nici nu cerşeşte. Încearcă să trăiască

decent. El zice că are „cancer la cap”. Realitatea este un diagnostic

foarte complex, un dosar medical de zeci, poate o sută sau mai mult de

pagini, oricum, IMENS! Acum poartă un aparat în cap. Din când în când

face temperatură foarte mare, ameţeşte, cheamă Salvarea, ajunge iarăşi

la Bagdasar Arseni, la doctoriţa Ruxandra Mihai. Îi e foarte greu să se

angajeze. De la stat primeşte un ajutor de 600 de lei. Uau! Când îl

întrebi ce face răspunde invariabil „binişor”, fie că e acasă, în spital

 sau pe stradă.**

Judeţul Galaţi, 3 mai 1985, comuna Fîrţăneşti, oră necunoscută, autor necunoscut, ni se alătură întru omenire Radu Carp.
Buletinul

 lui de identitate e la plezneală. Da’ bine că-l are! La 17 ani îl apucă

 talentul de investigator. Are nume de familie. Îşi contactează un

prieten care îl poate ghida prin comuna Fîrţăneşti şi care are

cunoştinţă despre numele Carp în zona cu pricina. Ajunge la locul faptei

 cu un tren de dimineaţă. „Am ajuns la cea care mi-a dat viaţă. E

surdo-mută”. Sunt mut la rândul meu. Mă uit în ochii senini ai unui om

care nu-şi poate scoate căciula de pe cap ca să nu provoace un eveniment

 inestetic. Mă forţez să spun „zi mai departe” şi aud: „E, mi-a cerut şi

 buletinul, după aia m-a îmbrăţişat, na!, suflet de mamă”.

**(Acum luăm cu toţii o pauză)**

Comunicau prin scris. Cică bunicii au obligat-o să-l abandoneze pe

Radu Carp. Adică părinţii mamei. Relaţia dintre ei a durat un an. Vreau

să spun că de când „s-au regăsit” Radu Carp a tot fost „pe la ai lui”

timp de un an.
„De ce?”. „Păi, era familia mea”. Hai să ne lămurim:

Radu era internat la şcoala 32, dar făcea orele de curs într-o şcoală

normală, acolo l-a întâlnit, în clasă, pe Marius Nour ,care, deşi nu era

 din Fîrţăneşti, cunoştea zona şi numele Carp. Împreună au purces la o

investigaţie şi aşa a ajuns Radu „la cea care i-a dat viaţă (…) na,

suflet de mamă”. Continuarea: „aveam un unchi beţiv care după o vreme,

când mă vedea, arunca cu furca după mine”. Lucrez în presă de 22 de ani

şi doar de vreo câteva ori am rămas blocat în faţa unui răspuns. Acum a

fost una dintre dăţi.
Între timp am învăţat să-mi revin. „De ce?”,

fac eu pe interesantul, încercând să domin discuţia. „Nu m-au vrut,

bunicii, şi fratele mamei” – simplu ca bună-ziua, aşa-i? Îmi ia câteva

secunde ca să-mi revin, pe care le maschez mai bând o gură de bere.

Carevasăzică, Radu Carp evada dintr-un univers concentraţionar de

neimaginat, nu de alta, dar măcar pentru că era vorba despre nişte

copii, zicea că şi-a găsit familia şi se arunca după el cu furca în

curtea casei părinteşti.
„Şi ce-ai făcut?”, zic eu cu berea

stându-mi în gât. „Nu m-am mai dus că, Doamne fereşte!, se putea

întâmpla o nenorocire, şi unchiu’, cine ştie ce-ar fi putut să

păţească”. Radu Carp mai are o soră, Mariana, „cred că are 30 de ani,

din păcate e tot surdo-mută”. Ş-acum mă concentrez să fiu ziarist de

investigaţii: „Măi, Radu, da’ care a fost scopul tău când ai făcut ce-ai

 făcut ca să-ţi găseşti familia?” Răspuns prompt: „Scopul? Ca să văd şi

eu de ce am ajuns unde am ajuns”.

**Interzis sub 18 ani**

[https://ziaruldeinvestigatii.ro/system/images/W1siZiIsIjIwMTMvMDMvMTEvMTdfMzBfMzBfMzk2X3BvemFfMS5qcGciXV0/poza%201.jpg](https://ziaruldeinvestigatii.ro/system/images/W1siZiIsIjIwMTMvMDMvMTEvMTdfMzBfMzBfMzk2X3BvemFfMS5qcGciXV0/poza%201.jpg)

Vladimir Ciurea este un eminent neurochirurg, pe care sunt onorat să

spun că îl cunosc personal. Mi-a spus Radu Carp că s-a pensionat, era directorul de la Bagdasar Arseni, spitalul 9 cum ar veni, o somitate în domeniu, s-a ocupat de Radu.
„Aveam

 plete, nu voiam să mă tund, mi-era ruşine, şi domnul profesor Ciurea a

spus că nu se poate vedea ce am la cap şi că să încerce doamnele şi

domnii doctori şi asistenţi să mă convingă să mă rad în cap”. (Radu Carp

 stă, acum, mereu aşa.). La Bagdasar Arseni, după ce şi-a predat actele,

 i-a rugat pe cei cu care intra frecvent în contact să nu spună că vine

de la casa de copii. L-a operat doctoriţa Ruxandra Mihai. După ce şi-a

revenit, l-a luat pe ocolite. „Intuise doamna doctor, că mi-a zis, măi,

da’ m-am speriat câte hematoame ţi-am scos din cap, ai fost bătut rău.

Îşi dădea seama că nu poţi fi bătut aşa într-o familie”.
De acum încolo persoanele sub 18 ani, slabe de înger, cardiacii şi persoanele în vârstă sunt rugate să comute pe altă revistă.
„Ne

 duceau în sala de baie”. Acţiunea se petrece, undeva, la începutul

secolului 21, mileniul trei. „Pe mine mă apuca plânsul înainte să ajungă

 la mine”. (Încerc să scriu în continuare.) Cei despre care este vorba

mai departe sunt tot copii orfani, de generaţie mai veche. „Instructorii

 se baricadau în camerele lor, la cafele”. De ce?, sare intrigantul din

mine. „Nu ştiu”, mi se răspunde sincer. Când aud că „mă apuca plânsul

înainte să ajungă la mine când vedeam ce le face celorlalţi” mă apucă şi

 pe mine plânsul înainte să aud ce urmează.
Radu Carp era un copil

de şapte – opt ani. Deci: „ne puneau să sărim coarda şi ne puneau

piedică. Cădeam în cap, se răsturna camera cu tine, domnu’ Dragoş”. Bun,

 încerc să trezesc bărbatul din mine, doar am făcut armata la Trupă, un

an jumate! „Vă băteau şi instructorii?” mă bag eu în vorbă. Aici e clar

că e vorba despre o altă categorie. Ceva de genul caftelii pe care a

luat-o majoritatea dintre noi fie în şcoală, fie pe altundeva. Când îi

vedeau rupţi în bătaie îi întrebau ce s-a întâmplat. Aveau răspunsul

pregătit de cu seara: „m-a bătut ţânţarul cu ghioaga”.
Repet:

Orfanii torţionari îi puneau pe micii orfani să spună textul „m-a bătut

ţânţarul cu ghioaga”. Să mai spun o dată? Nu. Stăm de vorbă într-un

restaurant în care eu beau bere şi Radu Carp o bătură răcoritoare, nu-i

spun numele ca să nu fac reclamă. Încerc să mă regăsesc, să-mi aduc

aminte de mine. Drept urmare îmi mut privirea de pe figura senină a

celui care mi se prezintă în faţă, fără a revendica, nicidecum, asta,

drept o autoritate a felului de a supravieţui decent – frumos? – chiar

şi în cele mai rele condiţii.
Mă uit în altă parte, interacţionez cu

 chelnerii (pe care îi cunosc), mă forţez să depistez aspecte de peisaj

hibernal şi să mă gândesc la cât de frig o fi afară. „Prieteni aveai?”

Scurt pe doi: „Prieteni de suferinţă, da.” Iarăşi trebuie să beau.

„Domnu’ Dragoş, ne era atât de foame că ieşeam la gard, era un şantier

în spate, cu nişte gropi, nu ştiu ce făceau acolo, şi noi ieşeam la gard

 şi ceream pâine şi lumea ne dădea, ştia de noi, şi noi ne băgam în

gropi să mâncăm, ca să nu ne vadă băieţii din cămin”.
Pauză. „MÂNCAM

 IARBÃ LA PROPRIU. DEJA îNCEPUSE SĂ-MI PLACĂ GUSTUL EI ŞI O CĂUTAM”.

Erau bătuţi „cu ranga” (???!!!) la palmă. Zic şi eu, ce rangă, mă,

Radule?, şi-mi descrie obiectul pe care îl ştie toată lumea. „Dacă ne

feream se punea la dublă”. Cu papucii din plastic peste faţă, „că ei

credeau că aşa nu lasă urme, da’ lăsau”. Un alt tip de bătaie era cu

cozile de la florile artificiale. Cică, îi scotea afară iarna, pe ger,

la scuturat covoare, „goi, nu de tot” şi după aia, după ce îngheţau

bine, erau bătuţi cu vergele făcute din cozile de flori artificiale,

„vai, ce durea, domnu’ Dragoş!” Pe unu’, zice Radu Carp, l-au scuturat

de picioare cu capul în jos pe geam, „vă daţi seama ce spaimă pentru

copilul ăla”. Erau bătuţi cu urzici pe spate înainte de culcare şi puşi

să-şi ţină pătura pe cap, „încercam să-mi fac şi eu un locşor pe unde să

 respir”. Repet şi subliniez: Toate astea erau făcute de către alţi

orfani, colegi de suferinţă carevasăzică.

**Epilog**

[https://ziaruldeinvestigatii.ro/system/images/W1siZiIsIjIwMTMvMDMvMTEvMTdfMzJfMzNfOTEyX3BvemEyLmpwZyJdXQ/poza2.jpg](https://ziaruldeinvestigatii.ro/system/images/W1siZiIsIjIwMTMvMDMvMTEvMTdfMzJfMzNfOTEyX3BvemEyLmpwZyJdXQ/poza2.jpg)

La un moment dat a intervenit Protecţia Copilului. Radu Carp se

angajase la o firmă de construcţii şi i s-a făcut rău când căra baloturi

 de 60 de kg de izolaţie de aia care se pune pe acoperişul blocurilor.
Trebuia

 să urce cu ele patru etaje şi a leşinat după câteva curse. Lumea s-a

răstit la el şi atunci a spus că a fost bătut crunt, în cap, cât a fost

mic. Fundaţia SERA l-a luat în grijă, a avut parte de asistenţă

psihologică, pe timpul operaţiilor de la Bagdasar Arseni a fost

permanent asistat de un reprezentant al fundaţiei. „Cum ai rezistat?”

„Depinde de psihicul omului. Bine că nu m-am tâmpit. Asta e o boală

publică”. PREDA OVIDIU. Lucrează în Galaţi la un centru de reintegrare

socială pentru tineri. „Vai, ce bătaie am luat de la el, de la el mi se

trage în mare parte, o să mă duc să îi spun, da’ de faţă cu toţi, să nu

ne mai dăm după perdea”.