China, una dintre cele mai vechi civilizații din lume, are o moștenire culturală, politică și economică ce continuă să inspire respect și curiozitate la nivel global. Aflată în Asia de Est, China ocupă o vastă suprafață de peste 9,5 milioane de kilometri pătrați, fiind a treia cea mai mare țară din lume.
În ciuda întinderii sale geografice, China utilizează un singur fus orar oficial – ora Beijingului (UTC+8), o decizie care reflectă centralizarea puterii și menținerea unității naționale.
Istoria Chinei se întinde pe milenii și este marcată de evoluții care au influențat nu doar această națiune, ci și întreaga regiune asiatică. De la primele dinastii până la politica modernă, relațiile externe ale Chinei au fost modelate de o filosofie unică, bazată pe armonie, respect reciproc și interdependență.
Originile civilizației chineze: primele dinastii și dezvoltarea culturii
Primele atestări istorice ale Chinei datează din perioada dinastiei Shang (aproximativ 1600-1046 î.Hr.), cunoscută pentru inscripțiile pe oase oraculare – primele forme de scriere chineză. Aceste artefacte demonstrează complexitatea organizării sociale, politice și religioase din acea perioadă. Dinastia Shang este succedată de dinastia Zhou (1046-256 î.Hr.), care introduce conceptul de „tărâm central” (Zhongguo), simbolizând poziția Chinei ca nucleu al civilizației.
În această epocă, s-a cristalizat sistemul de relații externe bazat pe Tributary System (sistemul tributului), prin care statele vecine recunoșteau suzeranitatea Chinei în schimbul accesului la comerț și alte beneficii. Acest model de diplomație a fost fundamental în construirea influenței Chinei asupra regiunii asiatice.
Filosofia Chinei: confucianismul, taoismul și legalismul
Perioada Statelor Combatante (475-221 î.Hr.) este recunoscută ca epoca de aur a filosofiei chineze. În această perioadă au luat naștere principalele școli de gândire care aveau să influențeze profund relațiile internaționale ale Chinei:
- Confucianismul: Creat de Confucius (Kong Fuzi), acest sistem etic pune accent pe armonie, respect ierarhic și relații bine definite. În diplomație, Confucianismul a modelat relațiile Chinei cu vecinii, promovând un rol de „frate mai mare” protector și binevoitor.
- Taoismul: Fondat de Laozi, Taoismul subliniază importanța echilibrului și a non-intervenției. Această filosofie a influențat politica externă a Chinei, favorizând soluții pașnice și evitarea conflictelor inutile.
- Legalismul: Dezvoltat de Han Feizi, Legalismul a promovat utilizarea puterii centralizate și aplicarea legii pentru menținerea ordinii. În plan internațional, această abordare a justificat utilizarea forței pentru apărarea granițelor și protejarea intereselor naționale.
Dinastiile Qin și Han: unificarea și expansiunea Chinei
Unificarea Chinei sub Dinastia Qin (221-206 î.Hr.) a fost un moment decisiv în istoria acestei națiuni. Împăratul Qin Shi Huang a instituit un guvern centralizat, a standardizat scrierea, moneda și măsurile și a început construcția Marelui Zid Chinezesc pentru apărarea împotriva popoarelor nomade din nord.
Această dinastie a fost urmată de Dinastia Han (206 î.Hr. – 220 d.Hr.), care a adus o perioadă de prosperitate și expansiune teritorială. Drumul Mătăsii, o arteră comercială esențială, a legat China de Asia Centrală, Orientul Mijlociu și Europa, facilitând schimburile economice și culturale. Relațiile externe ale Chinei din această epocă reflectă valorile Confucianismului, punând accent pe cooperare și respect reciproc.
Dinastiile Tang și Song: epoca de aur a culturii și comerțului
Dinastia Tang (618-907) este adesea considerată epoca de aur a Chinei. În această perioadă, China a devenit un centru cultural și diplomatic major. Relațiile cu Japonia, Coreea și Vietnam au fost consolidate prin schimburi culturale și comerciale, iar influența Chinei s-a extins în toată Asia de Est.
Sub Dinastia Song (960-1279), deși confruntată cu amenințări externe, China a continuat să inoveze și să își dezvolte rețelele comerciale. Invenții precum tiparul mobil și praful de pușcă au avut un impact global, iar relațiile comerciale au devenit un element cheie al politicii externe chineze.
Secolul XX și modernizarea Chinei
Dinastia Qing (1644-1912), ultima dinastie imperială, a fost martora unei perioade de declin și presiuni externe din partea puterilor occidentale și a Japoniei. După revoluția din 1911 și formarea Republicii Populare Chineze în 1949, China a intrat într-o nouă eră, combinând moștenirea sa tradițională cu modernizarea rapidă.
Reformele economice inițiate de Deng Xiaoping în anii ’70 au transformat China într-o superputere economică globală. Relațiile internaționale au fost redefinite prin inițiative precum Belt and Road Initiative, un proiect care reflectă filosofia chineză de interdependență economică și cooperare internațională.
Filosofia Chinei în relațiile contemporane
În prezent, China își adaptează principiile filosofice tradiționale la noile realități geopolitice. Politica externă se bazează pe trei piloni principali:
- Armonia și cooperarea: Prin proiecte precum Belt and Road Initiative, China promovează interdependența economică și stabilitatea regională, ilustrând principiile Confucianismului adaptate contextului modern.
- Respectul reciproc: Inspirată de filosofia tradițională, China cere recunoașterea suveranității sale și promovează respectarea granițelor, mai ales în privința unor probleme sensibile precum Taiwanul sau Marea Chinei de Sud.
- Non-intervenția: Moștenită din Taoism, politica de non-intervenție susține respectarea suveranității fiecărui stat, evitând implicarea directă în treburile interne ale altor națiuni. Totuși, China utilizează investițiile economice și infrastructura pentru a-și extinde influența globală.
Lecții din istoria chinei
Istoria Chinei oferă o perspectivă unică asupra modului în care o civilizație poate combina moștenirea culturală cu pragmatismul geopolitic. Filosofia sa tradițională continuă să modeleze politica externă, promovând armonia, respectul reciproc și cooperarea. Într-o lume din ce în ce mai interdependentă, lecțiile Chinei privind relațiile internaționale rămân relevante, subliniind importanța stabilității și a interconectivității globale.
