# Tichilești: Viața ultimilor bolnavi de lepră din România _Published: 2019-08-09_ **Județul Tulcea, Dobrogea, România lui 2019. La 96 de kilometri de Tulcea se află Tichilești, unde există singurul spital din Uniunea Europeană în care mai sunt bolnavi de lepră. Ni se arată suferința: una îngrozitoare, departe de ochii lumii obișnuite, trăită în tăcere. Ne izbim de ani în care izolarea a fost stăpână, dar și de resemnare, seninătate și încredere într-o viață mai bună. ** Doar nouă pacienți mai sunt internați în Leprozeria Tichilești. Pe vremuri au fost aproape 200. Rând pe rând, oamenii s-au stins, lăsând în urmă o viață plină de dureri fizice incredibile, vise neîmplinite și o dorință de libertate de nestăvilit. Leprozeria Tichilești a fost înființată la începutul anilor 1900. Aici au fost aduși cu forța bolnavii de lepră din toate colțurile țării și chiar din afara ei. Din rațiuni de sănătate publică, justificau reprezentanții statului de atunci, care erau convinși că lepra se transmite printr-o simplă strângere de mână. Oamenii de aici nu au avut de ales. Și-au construit propriile vieți, așa cum au putut, printre durerile trupești pe care nu le poți cuprinde, acum, cu mintea, în toată oroarea lor. Au avut și copii, unii dintre aceștia ducând moștenirea înfricoșătoare a leprei mai departe. **Cum se vede libertatea ** Vasile Olescu are 64 de ani. S-a născut în Leprozeria din Tichilești și, după ce și-a petrecut tinerețea cum a vrut, a revenit aici: boala l-a luat și pe el ostatic, la o vârstă la care cei mai mulți dintre noi ne facem planuri cu privire la carieră, familie, vacanțe. > ”Sunt născut, crescut aici, din doi părinți bolnavi. Ei s-au găsit aici, aici s-au cuplat, aici și-au făcut neamuri, aici și-au făcut case, mese și tot ceea ce. Aici și-au petrecut până în ultimele clipe de viață. Aici a fost viața lor. Aici a fost viața lor, ei știind că din altă parte, alte surse nu au unde să mai meargă și unde să se ducă” Părinții lui Vasile erau adolescenți când au fost aduși în Tichilești. Tatăl avea 14 ani, iar mama 16. Boala n-a ținut cont de vârstă și le-a distrus trupurile tinere. Aici, lumea lui și a celorlalți pacienți se împarte simplu: Tichilești și ceva ce au doar alții: libertate. Libertatea nu există cu adevărat în acest colț de țară, ce pare atât de liniștit. Lepra le-a furat viața, visurile, sănătatea și i-a obligat să trăiască după cum a dictat ea, nu după pofta inimii lor. Vasile Olescu ne spune că ”am făcut în libertate școlile, după aia am plecat fiecare în domeniu, în meseria lui”. Îl rugăm să ne explice cum vede el libertatea asta. ”De la poartă în sus, afară… Se numește libertate. Iar aici e un simplu spital. Îs pacienți numiți. Aici a fost casa lor, a fiecărui pacient. Că aici au fost ca pacienți. Nu ca bolnavi, ci ca pacienți considerați”, încearcă să ne lămurească bărbatul. **”Au fost foarte mutilați din cauza bolii”** De la Vasile Olescu ajungem la casa în care locuiește Domnica Mișcov. Are 74 de ani. Este și ea unul dintre copiii Tichileștiului. Părinții ei au fost aduși la 12 și 14 ani în spital. Au crescut, și-au încropit o viață, o căsuță, o familie și, în ciuda bolii, au cerut dreptate pentru copiii lor: dreptul de a învăța la școală mai departe. Să fie copiii mai mult decât i-a lăsat lăsat lepra pe ei, părinții, să fie. Tatăl ei nu a apucat niciodată să-și vadă fiica: a orbit cu puțin timp înainte ca ea să vină pe lume. ”Eu am ținut foarte mult la părinții mei. Nu mi-am ascuns niciodată originea. Adică cum pot să îi neg pe cei care m-au adus pe lume? Pe cei care m-au iubit? Aducând un copil pe lume, s-au gândit: dom`le, noi suntem niște nenorociți, dar totuși de acest copil noi trebuie să ne ocupăm. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu! I-am respectat, i-am iubit”, povestește, cu emoție, Domnica Mișcov. A fost alături de părinții ei până la final. Călin și Ioana Mișcov au fost oameni buni, luminoși, de ispravă, pe care și-i amintesc cu drag și angajații spitalului. Ne zâmbesc din tablourile aflate în holul de lângă cabinetul medicului, de parcă nu ar fi avut o viață atât de dureroasă. ”Au fost foarte mutilați din cauza bolii, fiind aduși deci de foarte mici și în perioada aceea nu apăruse tratamentul care a făcut minuni – Promina, pe vremea aceea. Au avut  o boală nervoasă.  Forma nervoasă – pierderea simțului periferic, mâinile picioarele. Mama mea și-a distrus picioarele când a făcut căsuța aceasta, în `50. Deci toată ziua a umblat cu o scândurică în care era un cui. Nu a simțit. Seara, când și-a dat jos încălțămintea, talpa era făcută ferfeniță. De atunci, până a terminat viața pe pământ, acolo nu s-a mai vindecat, pentru că rănile de lepră nu se închid. Au fost distruși complet de boală”, susține fiica lor. Acum locuiește în căsuța mică, construită de mâinile ciuntite de lepră ale părinților ei. Locuința se numește ”Casa Mama Ioana”, în memoria femeii cu zâmbet blând. Totul îi amintește Domnicăi de ei, de părinți, de mama care a închis ochii ultima și care, cu o zi înainte, a rugat-o să aibă grijă de casă și de pisică. **Unii au avut o viață înainte de lepră** Aurelian Tuță va împlini anul acesta 75 de ani. Este internat de peste 40 de ani în Leprozeria Tichilești. Înainte de apariția leprei a avut o viață. O viață în care era mecanic agricol și își creștea cei cinci copii. A aflat că este bolnav în ziua în care, în plină campanie de treierat, s-a ars și nu a simțit. Medicii i-au zis că e lepră și l-au trimis la Tichilești. Cu toate astea, a mai muncit câțiva ani și a ascuns faptul că e bolnav. ”Ce făceam eu cu colegii? Luam fieșcare, eram 12 inși. Scoteam din traistă: și noi, și ăla și ăla. Unul avea tocană de legume, unul un salam sau ce aveam, mâncam frățește. Păi, dacă ei știau că eu sunt lepros, eu mâncam de unul singur. Nu mai era, viață nu mai era!”, este de părere Aurelian Tuță. A vrut să-și pună fiecare copil la casa lui. I-a și reușit. N-a vrut să se spună despre ei că au un tată lepros, care nu a făcut nimic pentru copii. În încheiere, ne spune că viața lui s-a dus repede. Ar fi vrut să facă multe, să muncească mai mult, să fie alături de familie, să își vadă nepoții crescând. Lepra i-a furat viața și familia. Însă Aurel nu e supărat pe Dumnezeu: ”El, Drăguțul, a vrut să îmi dea o povață. Și tot o încurajare. De ce? Dar nu L-am înjurat niciodată”. **Internată de 73 de ani** Cea mai veche pacientă din Tichilești a împlinit anul acesta 91 de ani. Este internată aici de 73 de ani și îți spune că da, la 18 ani, când a fost adusă în spital, a plâns. Iar apoi și-a descoperit credința. E convinsă că Dumnezeu este cel care a permis să se îmbolnăvească de lepră. > ”Dumnezeu care ne-a creat nu greșește în tot ce face, chiar dacă noi suntem așa cum suntem. Dumnezeu mi-a dat mie lepra și m-a adus aici în `46, pe 16 mai. Am împlinit 73 de ani de când sunt în Tichilești. Am plâns așa, puțin timp, am plâns. Dar Domnul Iisus s-a îndurat de mine și în 46 m-a adus pe mine aici”, ne spune Eufimia Dumitru. ![](https://zin.ro/wp-content/uploads/2019/08/eufimia-dumitru-1-104x138.jpg)Eufemia Dumitru **Cum e să lucrezi 20 de ani în leprozerie** Nici pentru angajații de aici nu a fost foarte ușor. Unii dintre ei și-au petrecut întreaga tinerețe în Tichilești, alături de bolnavii care le-au fost lecții de viață, pe care i-au prețuit și i-au iubit. Este și cazul Mihaelei Trandafir, care este asistentă medicală în Leprozeria Tichilești de peste 20 de ani. Unul dintre oamenii de aici i-a fost mai mult decât pacient. I-a fost ca un bunic și tare mult și-a dorit s-o vadă îmbrăcată în mireasă. ”Am avut un pacient care a făcut un AVC chiar pe tura mea. Îmi era ca și un bunic. Un om minunat. Un om minunat, cu o poveste de viață înfricoșătoare. El venea de peste drum, din Lărgeanca. S-a căsătorit aici, nu a avut copii și pur și simplu m-a iubit. Îmi spunea nepoata lui.  Când m-am căsătorit și am făcut nunta, a fost atât de impresionat și mi-a zis: ”Când vei fi mireasă, să vii la mine să te văd!” Și m-am dus la el și m-a văzut”, ne povestește, zâmbind printre lacrimi. Ani mai târziu, bătrânul i-a murit în brațe. **România nu mai are lepră** Medicamentele care au dus la vindecarea leprei au apărut abia în anii 80. Medicii susțin că această boală nu se transmite, iar boala este complet vindecată. Aici, acum, la noi în România. > ”Trebuie să spunem clar, cert, că această boală nu se transmite. Avem personal care este de zeci de ani în această incintă și care asistă pacienți de lepră. Absolut nimeni de la ei din familie, inclusiv ei, nu au făcut această boală. În momentul de față spunem clar și concis că lepra nu mai există. Este complet eradicată. Boala, în momentul de față, este complet vindecată!”, declară medicul Dinu Rădulescu. Chiar dacă acum lepra este complet vindecată, oamenii de aici nu pot fi mutați în altă parte ori trimiși acasă, pentru că zecile de ani petrecute aici nu i-au lăsat să aibă o viață a lor, normală, în ceea ce ei numesc cu atâta patimă LIBERTATE.