*Influencer (substantiv masculin/feminin, plural: influenceri/influencere): Persoană care exercită influență asupra unor categorii de public, în special pe rețelele de socializare.

Când primarul general se urcă în autobuz să se plângă

Există un moment precis în viața unui administrator când îți dai seama că lucrurile nu mai sunt sub control. Nu apare brusc. Nu explodează. Se strecoară lent, aproape banal, sub forma unui gest mic, aparent nevinovat. De pildă, te urci într-un autobuz.

Asta a făcut Ciprian Ciucu. S-a urcat în STB. Nu să vadă. Nu să înțeleagă. Nu să decidă. Ci să se filmeze. Să vorbească. Să explice. Să se plângă.

Nu a văzut mizeria. Nici aglomerația. Nu știm dacă a plătit biletul, dar știm sigur că a plătit cu moneda preferată a acestui început de mandat: smiorcăiala administrativă. Treisprezece minute. Câteva stații. Un discurs construit cu grijă pentru bula lui, aceea care l-a votat, îl votează și l-ar vota din nou. Bravo lor. Consecvența e o virtute, chiar și atunci când realitatea scârțâie.

Mesajul a fost simplu, repetat, apăsat: eu sunt un bun administrator. Foarte bun. Cel mai bun.

Problema e că, de când a ajuns șef peste oraș, pare că administrația s-a transformat într-o lungă lamentație. Se plânge. Amenință voalat. Ridică din umeri instituțional. Își exprimă constant neputința, dar o face cu ton grav, ca și cum ne-ar face o favoare.

Între timp, orașul merge mai departe. Poliția Locală stă parcată liniștită pe banii primăriei, ocupând locurile pentru care Primăria ar putea să încaseze!

Autoritatea primarului e teoretică. Respectul pentru el, lipsește. Dacă nici propriii subordonați nu te iau în serios, domnule primar general, poate că problema nu mai e la „greaua moștenire”, ci la prezent.

În autobuz, primarul s-a adresat angajaților STB. Le-a spus că nu e adevărat ce se spune despre el. Că nu taie. Că nu vrea să facă rău. Că sunt minciuni. L-am ascultat. L-am crezut pe cuvânt. Pe același cuvânt pe care l-a dat și când a depus jurământul. Doar că, între timp, administrația pe care o conduce a devenit una dintre cele mai opace din ultimii ani. Fricoasă de întrebări. Speriată de legea transparenței. Refugiată într-o comunicare sterilă.

Apoi începe adevărata piesă. STB-ul este în colaps. Datorii uriașe. Dezastru financiar. Și, pentru ca dramatismul să fie complet, apare comparația cu Brașovul. Bugete puse unul lângă altul, ca și cum ai compara un oraș de 240.000 de locuitori cu un sistem care transportă zilnic un milion de oameni. Comparăm fructe de pădure cu mere. Dar sună bine. Dă bine pe Facebook. Creează emoție.

Regia e atent construită. Voce gravă. Pauze. Priviri aruncate în jur. Un copil care se aude pe fundal. Realitatea STB-ului devine decor pentru o explicație în care, inevitabil, apare vinovatul suprem: Consiliul General. Ei sunt împotriva lui. Ei nu-l lasă. Ei nu vor „un audit de bun simț”.

E interesant cum, de fiecare dată când lucrurile nu merg, explicația este aceeași. Alții. Blocaje. PSD. Firea. Rușii. Moșteniri. Niciodată lipsa curaj administrativ, de imaginație, de negociere. Niciodată incapacitatea de a construi majorități. Niciodată întrebarea simplă: ce fac eu, concret, ca primar general?

Pentru că aici apare ruptura. Un primar general nu e ales să explice de ce nu se poate. Nu e ales să descopere public, într-un autobuz, că nu știe pe ce se duc banii. Dacă el nu știe, cine ar trebui să știe? De asta e primar. Nu să ne povestească, cu aer grav, că nu-l lasă sistemul.

STB nu produce bani, ni se spune. Se merge fără bilet. Bun. Atunci hai să fim serioși măcar o dată. Dacă un milion de oameni ar plăti zilnic (timp de 4 zile pe săptămână), chiar și varianta minimă (abonamentul de 1.410 lei pe an), vorbim de venituri sigure de miliarde de lei anual. Vorbim de autosusținere, cred că am putea vorbi chiar și de ceva profit pe care îl poți reinvesti.

Asta nu e teorie. E matematică elementară. Dar matematica nu dă bine în storytelling. Nu produce empatie. Nu aduce like-uri.

Așa ajungem inevitabil la senzația tot mai clară că avem de-a face cu un primar depășit de propriul rol, dar convins că adevărul e exclusiv al lui. Că toți ceilalți greșesc. Că doar nenorocirea politică a făcut ca el să fie singurul primar din Europa cu probleme, cu consilii ostile, cu opoziție, cu piedici. Toți ceilalți primari de capitale au norocul să aibă susținere politică și administrativă necondiționate. Adevărat ghinion!

Poate. Sau poate că problema e mai simplă și mai incomodă. Poate că, uneori, problema e chiar primarul. Sau lipsa de experiență la nivelul ăsta.

Bucureștiul nu duce lipsă de explicații. Duce lipsă de decizii. Nu are nevoie de excursii regizate în STB și de confesiuni filmate pe drum spre ”muncă”. Are nevoie de autoritate, negociere, inteligență administrativă și rezultate.

Restul e zgomot. Iar zgomotul, oricât de bine e filmat, nu ține loc de administrație.