Banii surzilor, afacere de milioane pentru Grecu

La data de 9 noiembrie 1919 a luat fiinţă, sub patronajul Majestăţii Sale Regina Maria, Societatea Amicală a Surdomuţilor din România. Printre membrii fondatori s-au numărat Alexandru Clarnet, primul preşedinte, prinţul Henry, Vasile Dimitrie-Leonida, Ioan Pantazi, Constantin Ghica. În perioada comunistă a fost, bineînţeles, desfiinţată, considerându-se că în România nimeni nu are probleme şi că, aşa cum nu existau copii orfani, nici surzii nu reprezentau o categorie aparte. În anul 1995 a fost reînfiinţată sub denumirea de Asociaţia Naţională a Surzilor din România, care este afiliată la Federaţia Mondială a Surzilor (WFD) şi la Uniunea Europeană a Surzilor (EUD). La ora actuală ea numără 31.000 de membri împărţiţi în 30 de filiale şi şapte sucursale. Deşi în societatea de azi, zice-se, persoanele cu dizabilităţi sunt tratate cu deferenţa de cuviinţă, pe surzi nu-i aude nimeni. Nu numai că au probleme extraordinar de mari în momentul în care îşi caută un loc de muncă, dar nu sunt reprezentaţi cumsecade în instanţe sau la Poliţie, ca să nu mai pomenim despre cabinete notariale sau medicale. Şi asta în ciuda faptului că Asociaţia Naţională a Surzilor beneficiază de o infrastructură, aşa cum am arătat, bine pusă la punct şi de fonduri substanţiale care provin nu numai de la bugetul de stat.

Surzii sunt, practic, şi muţi, din cauză că nu îşi pot auzi vocea. Unii dintre ei pot articula, cât-de-cât, cuvinte, dar asta numai în urma unor tratamente costisitoare. Însă, în general, scot nişte sunete care extrem de greu pot fi înţelese de către un om normal. Surzii nu pot auzi ştirile şi unii dintre cei care s-au născut cu un astfel de handicap au deficienţe şi cu cititul. De aceea în toate ţările cu care România are parteneriatul euro-atlantic există un buletin de ştiri la televiziunea publică în limbaj mimico-gestual. Şi TVR are unul, numai că nu este la o oră de maximă audinţă ci aruncat, undeva, târziu în noapte.
În România sunt 60 de interpreţi mimico-gestuali. Numărul lor a crescut ca Făt-Frumos, peste noapte, câţi alţii-ntr-un an. Pentru că în 2008 erau numai trei. Nimic de zis, foarte bine că s-a-ntâmplat aşa! Că există încă oameni care să se dedice unei astfel de activităţi, fiindcă, în cazul interpreţilor, beneficiile materiale sunt ca şi inexistente. Pentru ca să devii un comunicator pentru surzi trebuie să faci nişte cursuri autorizate şi să dai examen la Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH).
Dar asta se întâmplă abia din 2008!!! Până atunci erau nişte persoane care ştiau limbajul mimico-gestual, învăţat, aşa, care cum a apucat, şi care se puneau la dispoziţia autorităţilor şi a persoanelor cu acest handicap. Ceva-ceva s-a recuperat dintr-o stare de indolenţă şi nepăsare care a durat până acu’ patru ani. Dar chiar şi în ziua de azi situaţia surzilor este una nemeritat de grea. 60 de interpreţi la 31.000 de hipoacuzici… ce să mai zici… În afară de asta, e uşor de imaginat că în instanţă, de exemplu, ambele părţi, inclusiv judecătorul, trebuie să se bazeze exclusiv pe faptul că interpretul traduce exact. Încă o dată, la 31.000 de surzi există 60 de interpreţi autorizaţi.

Între Codul Penal şi Legea 448

Noul Cod de Procedură Penală prevede că în cazul în care o persoană este capabilă să scrie şi să citească nu mai are nevoie de interpret dacă nu poate să audă. Lăsând deoparte scenariul unei proceduri îngrozitor de greoaie şi extrem de birocratice, prevederea din noul Cod Penal este în contradicţie cu legea 448, care, la articolul 68, spune că instituţiile publice trebuie să asigure interpret. Mai trebuie specificat ceva: limbajul mimico-gestual diferă de la o ţară la alta, adică trebuie să ştii româna prin semne, dacă eşti american, pentru că altminteri nu te înţelegi cu nea Ion.
Cert este că persoanele care au acest handicap auditiv în România, în număr de 31.000, sunt lăsate de izbelişte nu numai de o legislaţie indiferentă ci şi de cei care, plătiţi fiind cu bani frumoşi, ar trebui să le reprezinte interesele. Parlamentari, guvernanţi, toţi la un loc şi deasupra lor Asociaţia Naţională a Surzilor din România. Al cărei preşedinte este, din anul 2003 (!), Mihai Grecu. Un personaj extrem de controversat. Este acuzat de faptul că e distant şi „înfumurat” în relaţia cu membrii ANSR. Că nu poate fi găsit, decât cu foarte mult noroc, la serviciu. Dincolo de aspectele astea, poate subiective, rămâne realitatea faptului că pe seama surzilor şi a limbajului mimico-gestual se fac bani frumoşi

Bani de care n-a auzit nimeni

Membrii Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România trebuie să cotizeze cu câte 100 de lei anual. La 31.000 de contribuabili se adună ceva bani.
La care se adaugă subvenţiile de la bugetul de stat. Mihai Grecu a descentralizat filialele ANSR, dar le impune o cotizaţie de 20% din sumele încasate de la cei care au calitatea de membru al Asociaţiei. Ceea ce seamănă cu un fel de bir luat pentru faptul că eşti surd. Însă, chiar dacă nu este aşa, această decizie încalcă articolul 7 alineatul 5 al statutului ANSR care stipulează că fiecare persoană este ”liberă” să-şi aducă, sau nu, contribuţia la îndeplinirea obiectivelor propuse de organizaţie.
Carevasăzică nici vorbă despre obligaţia pe care o au la ora actuală persoanele hipoacuzice din România care sunt membre ale ANSR. Avantajele de care beneficiază pentru cotizaţia de 100 de lei sunt incerte, având în vedere faptul că interpreţi, practic, nu au, iar despre aparate auditive, teoretic, n-ar putea fi vorba atâta vreme cât Asociaţia este a SURZILOR !!!!
Dar chiar şi dacă s-ar pune problema asta, a dispozitivelor de amplificare a sunetelor, ele beneficiază de un regim preferenţial la vânzare şi nu sunt schimbate ca tricourile. Mihai Grecu, însă, se dă, continuu, într-o maşină de la ANSR. Tot el, împreună cu preşedintele ANSR Cluj, Gelu Bogdan, şi cu soţia acestuia, Rodica Bogdan, au înfiinţat Asociaţia Naţională a Interpreţilor în Limbaj Mimico-Gestual. Care a intrat într-un proiect cu Universitatea Babeş Bolyai.
Atestatele pe care le eliberează sunt sub semnul întrebării, şi în urma proiectului cu UBB au rezultat nişte bani din care s-au mai găsit „doar” 20.000 de lei, care ar reprezenta o parte din onorariul lui Mihai Grecu. Mai departe, pe repede înainte: la data de 20 martie 2010 la Cluj a avut loc un protest la care au participat 100 (o sută!!!) de surzi care au încercat să-şi exprime opoziţia faţă de Gelu Bogdan, partenerul de afaceri al lui Mihai Grecu. S-a lăsat cu ieşit pe balcon şi primit delegaţii. Un protest de o asemenea amploare, care are nevoie de un translator, greu de imaginat! Având în vedere că cel care interpreta limbajul mimico-gestual era acreditat de către asociaţia lui Mihai Grecu şi Gelu Bogdan nu se poate porni decât de la prezumpţia de bună-credinţă.
În consecinţă, fără a pune la socoteală subvenţiile de la stat şi accesarea fondurilor europene plus sponsorizările, ANSR este o „afacere” de trei milioane de lei. Cu ce se aleg din asta surzii? Cu tăcerea mormântală cu care îi întâmpină şi autorităţile şi societatea şi cei care ar trebui să le apere interesele.

Grecu se apără

Să „stai de vorbă” cu un surd este o experienţă care te marchează. Prezenţa interpretului în limbaj mimico-gestual devine atât de importantă încât te face să te simţi mic, neputincios, inutil. Vocea ta nu există în urechile interlocutorului, e egală cu zero! Statutul ANSR prevede că preşedintele Asociaţiei trebuie să sufere de acelaşi handicap, însă ceilalţi angajaţi pot să provină din rândul persoanelor care aud. Preşedintele ANSR, Mihai Grecu, spune că subvenţiile pe care le acordă statul Asociaţiei Naţionale a Surzilor nu sunt suficiente. Că filialele acesteia sunt descentralizate şi că li s-a impus un plan de colectare a cotizaţiilor, pentru că trebuie întreţinut un aparat birocratic. Că a aplicat ordonaţa 26 de descentralizare a filialelor dar că filialele trebuie sprijinite „de la centru”. Că actuala criză economică a afectat şi ANSR şi că s-a făcut tot posibilul să se evite un impact major asupra membrilor şi a angajaţilor. Că toate acuzaţiile care i se aduc sunt nefondate. În fine, că un om care nici măcar nu poate să vorbească la telefon nu are de ce să stea toată ziua la birou.