Traian Băsescu rămâne un personaj care uimeşte. Care surprinde, sau care, oricum, îţi zgâlţâie, într-un fel sau altul, creierii. Are un fel de a-şi face apariţia care te obligă să intri în gardă. Fără doar şi poate este un politician de categoria super-greilor. Dar care în ultima rundă a obosit. Firesc.
Jocul de glezne e şontâcăit, a început ca uneori să se şi mai împiedice. Loviturile scurte şi precise în bărbie sau în ficat, care îi asigurau knock-out-ul, au fost înlocuite cu tactica datului năglabie peste adversarul pe care îl ia în braţe şi-l împinge în corzi.
Traian Băsescu e acum la al doilea prim ministru. Pe acesta l-a extras din vârful spionajului românesc. Ani de zile Emil Boc i-a servit în fel şi chip acutalului preşedinte al României. I-a folosit şi ca element de contrast. Optimismul hăhăit, siguranţa de sine, uneori mitocănia agresivă, au constituit, de departe, reperul esenţial al Puterii în raport cu resemnarea impasibilă pe care o afişa Emil Boc. Acum în peisaj a apărut un personaj desprins parcă dintr-un scenariu de film american.
Jocurile erau făcute
Aşa zice Traian Băsescu.Încă din luna decembrie a anului trecut. Când discutase cu fostul premier varianta înlocuirii lui cu Mihai Răzvan Ungureanu.
Aşa o fi, nu zic nu. Da’ mie mi se pare că şi la faza asta Traian Băsescu şi-a scrântit glezna. Adică, mesajul lui trebuia decodificat cum că, vezi Doamne, demisa Cabinetului Emil Boc nu s-a făcut la presiunea străzii. Era calculată, hăt, cu luni înainte, da’ s-a mers pe burtă în scop de interes naţional. E-n regulă, ne-am lămurit cu toţii – analiştii ăia de pe la marile publicaţii internaţionale sunt nişte tolomaci care nu cunosc realitatea mioritică şi pe care îi manipulează „agenturili”.
Cum se desfăşoară şi la ce final ajunge povestea lui Traian Băsescu? Aflând cum şi-a pierdut Emil Boc fotoliul din Palatul Victoria, orice om cu scaun la cap se gândeşte că, bre, degeaba strigăm noi în stradă „jos Băsescu” pentru că nu ajungem la niciun rezultat, lucrurile nu se fac aşa. Trebuie ca ele să fie plănuite cu luni înainte, între boierii ăi mari.
Emil Boc va rămâne un reper în pleiada de prim-miniştri. Alături de încă trei-patru. Deşi eu cred că a fost un şef de guvern slab. „Părerea mea”.
Însă rar mi-a fost dat să văd, în cei douăzeci şi unu de ani de când, ca ziarist, urmăresc scena parlamentară, un politician care să ştie să îmbine atât de bine tenacitatea cu abilitatea, consecvenţa cu eschivele diplomatice şi ambiţia cu răbdarea supusă. Cariera lui Emil Boc nu s-a încheiat. Nici pe departe.
După ce Traian Băsescu va fi devenit (dacă va deveni, şi în ce fel rămâne de văzut) o filă de istorie, numele fostului prim-ministru va figura pe afişele care anunţă cele mai tari spectacole din viaţa politică. Austeritatea acestor ani va rămâne adânc întipărită în memoria multor milioane de români. Justeţea măsurilor aplicate o vom putea judeca în mod corect abia peste câţiva ani. Dar atâta vreme cât perioada asta va fi vie în mintea cetăţenilor ţării ăsteia Emil Boc va reprezenta un capital politic semnificativ.
Cacealma sau chintă royală?
Atât ce s-a dat de-a dura Boc în faţa naţiunii că ne-a ameţit pe toţi. Uite-l, nu-i! (Cică vine un american de la o asociaţie de asta care acordă ajutoare familiilor aflate în dificultate şi intră în curte la un ţigan. Vreo cinşpe puradei alergau bezmetici. Americanu’: extrordinar, toţi sunt ai dumneavoastră??!! Ţiganu’: da mânca-ţi-aş, vrei să-ţi prind unu’?) Cam aşa şi la noi cu Traian Băsescu în mijlocul Cabinetului Emil Boc.
Totuşi. Nu se poate spune că fostul Guvern a trecut prin România ca gâsca prin apă. Nicidecum. S-au lipit de el tot felul de chestii şi până la urmă s-a făcut fleaşcă. Ţara, la rândul ei, a fost profund răscolită de cei trei ani şi aproape jumătate cât s-a aflat sub patronajul lui Emil Boc şi al echipelor pe care acesta le-a alcătuit.
Acum când, în fine, a părăsit Palatul Victoria, dacă priveşti în urmă este destul de greu să dai un verdict categoric. A fost învins sau a ieşit învingător? Şi-a făcut Traian Băsescu treaba cu el (până când?) sau el şi-a făcut-o cu Traian Băsescu (de când?). Pentru că în lumina ultimelor evenimente şi a ultimelor declaraţii ale preşedintelui României reiese că Emil Boc a stat în funcţia de prim-ministru cât a vrut. Adică demisia nu i-a fost impusă, ci pur şi simplu i s-a sleit lu’ Emil Boc.
Dacă iei de bună zicerea lui Traian Băsescu, anume că a discutat cu fostul premier din decembrie despre demisia sa şi despre persoana care îl va înlocui, aşa reiese: că Emil Boc a zis bă, io am chef să mă car. Şi atunci stai şi te întrebi, dacă din decembrie se semnaseră actele, cum ar veni, presiunile alea din interiorul PDL, manifestate cu una-două săptămâni înainte de demisia sa efectivă, ce-au fost? Cristian Preda, Vasile Blaga, Ioan Oltean and co. ce-au fost: papagalii partidului sau nişte actori năimiţi cu ora? Marea schimbare care a avut loc luna trecută ce a fost: un calcul riguros sau o plezneală? Noi ce suntem: obiectul lor major de interes, sau bătaia lor de joc?
La vremuri noi, tot noi
O nouă stea s-a născut pe firmamentul politicii româneşti. Mihai Răzvan Ungureanu. Intelectual rasat şi bărbat bine. Un tip obişnuit de mic să i se dea atenţie. (Adjunct de şerif pe linie politică încă din liceu, când numai Partidul Comunist era şi democraţia nici că se zărea.)
A ajuns, iată, să formeze şi să conducă Guvernul României. Traian Băsescu îl vede ca pe liderul (nu l-a învestit propriu-zis cu această calitate, dar e clar că asta vrea să fie) generaţiei care va prelua ştafeta leadership-ului politic. În privinţa schimbărilor care se produc în prim-planul actorilor principali este un fenomen firesc, valabil la scara întregii ţări şi a oricărui domeniu de activitate.
Crin Antonescu, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta fac parte din ceea ce în sociologie se numeşte generaţia biologică de conducere. Iată, Crin Antonescu, într-adevăr, conduce. (Şi în sondajele de opinie, nu numai Partidul Naţional Liberal.) Victor Ponta conduce. Mihai Răzvan Ungureanu conduce. Sau cel puţin aşa vrea să lase impresia. Pen’că atunci când fu să fie s-o pună d-un guvern ş-o cam luă de fo două ori cel puţin.
UDMR o dată, UNPR încă o dată. Bine, lasă, că nici pedeliştii n-au roşit. Şmecheraşi de Primăverii. Au făcut o fentă la mişto, că-i dau afară pe ăia de care n-auzise nimeni, da’ păstrează cuconetu’, baronetu’ şi bănetu’. Au încercat marea cu degetu’ şi când s-a ginit poporu’ cică, hai, bre, c-am glumit. Până la urmă tot ne-au făcut. Pe barba noastră cum ar veni.
Nu vă place de ăştia că-s uzaţi? Las’ că vă dăm unii nou-nouţi! Care habar n-au pe ce lume trăiesc pentru că ei încă nu s-au dezmeticit încă din furat, din culcuşu’ de acasă sau din executat ordinele pe linie de partid. Mă aştept ca în cele nouă luni pe care le vor petrece în acest guvern să reformeze ţara aşa cum le-a cerut Traian Băsescu, şi mai mult, să schimbe România la faţă.
Nu trageţi în pianist
Şi a fost momentul învestirii în Parlament, loc unde a vorbit şi Victor Ponta, de la tribună. „Ce mai vuiet, ce mai freamăt!”.
Bre, săracu’ Ponta a încercat să aducă şi el o oază de normalitate, să se exprime civilizat, să dea dovadă de optimism, să privească senin spre viitor, să imprime discursului său un ton academic şi să-l încadreze într-un limbaj diplomatic. Nu e bine! Trăim într-o ţară nasoală, trebe să fim isterici!!! Şedinţă de urgenţă la PNL, transpiraţie pe canalele tv de ştiri. Îngrijorări febrile în legătură cu trădarea. Apeluri la calm. Ironii acide şi invective. O întrebare se naşte monstruoasă: mai rezistă USL? De ce toate astea? Pentru că un om s-a comportat normal, civilizat.
Banc: pe uşa unui bar din Vestul Sălbatic scria: nu trageţi în pianist, face şi el ce poate. Într-o zi pianistul dispare şi un client de-al casei întreabă ce s-a întâmplat cu el. Barmanul: a intrat unu’ care nu ştia să citească.
